Dan Ciupureanu
Anton Georgescu
Adriana Macsut
Radu Marini
Dan Năstasie
Andreea Maria Negru

 
sus

Dan Ciupureanu

 

Jurnalul unui trântor

 

Mă născusem primăvara, cel puțin așa îmi povestise mama. Îmi aduc aminte, îmi dădeau să mănânc miere și lăptișor de matcă. Surorile mele aveau treabă toată ziua. Făceau curățenie, se duceau să caute polenul pe care îl luau în găleți mici, le aveau prinse la picioare. De dimineața până seara mă învârteam prin cameră, mâncam și dormeam. Îmi amintesc când surorile mele ne-au gonit pe mine și pe frații mei din stup. Ne-au înțepat peste tot și ne strigau că nu facem nimic, că ele nu mai au să ne dea de mâncare, că iarna se apropie. Eram într-o livadă de pruni la marginea orașul, undeva pe deal. Din depărtare se vedea orașul prin fum, se ridica ca un gigant din fiare și beton, mă impresiona. Mi-a venit ideea să mă duc acolo, crezând că am să găsesc o altă lume, poate un alt stup unde mă vor primi. Am început să zbor la joasă înălțime, printre firele de iarbă înaltă. Era plin de furnici lucrătoare și alte insecte ce păreau că au câte o treabă. Mă duceam la vale înspre orașul ce se apropia, o vrăbiuță mă alerga din spate. La un moment dat, m-a prins în ciocul ei. Am închis ochii crezând că mă va înghiți. După un timp am deschis ochii, eram sus, purtat în ciocul ei. Întrasem în oraș, era mult zgomot, simțeam milioane de mirosuri ce veneau de jos. Ajunși în cuibul ei. care se afla în crăpătura unui bloc înalt, m-a scuturat tare după care m-a lăsat jos pentru cei doi pui ai ei, care urmau să mă mănânce. Nu știu cum am făcut, când vrăbiuța nu se uita la mine am și întins-o. În disperarea mea am intrat într-un stup mare, unde locuiau niște creaturi mari. Un miros plăcut venea dintr-o cutie fierbinte. Pe-o suprafață întinsă, erau niște chestii mari unse cu miere, cum eram lihnit de foame, am gustat, erau foarte bune. Am simțit o lovitură puternică în cap după care am leșinat. O creatură mai mică ca celelalte, mă ținea cu picioarele lui, avea mai multe corpuri cu mai multe picioare, nu avea nici găleți nici ace, erau lungi și groase. M-a băgat într-un alt stup, mult mai mic, care avea pereții transparenți, apoi m-a închis acolo. Creatura se uita prin el la mine, avea ochii mari, credeam că vrea să mă mănânce. Lângă mine erau două muște moarte și multe boabe uscate de ceva alb. După o zi de stat acolo, nu mai puteam de foame și am început să mănânc boabe, deși erau foarte tari. Creatura pusese acel stup la marginea stupului principal, de unde se vedea afară. A doua zi creatura desfăcuse acoperișul la stup, ținea în picioare o altă muscă moartă, eram așa de speriat încât nu mă mișcam deloc. Mi-o punea pe la gură și o tot împingea. Se auzise un zgomot, am dedus că era creatura matcă. Îl lovea și îl certa, nu am reușit să înțeleg ce bâzâiau și din inerție, doborâse stupul transparent unde mă băgase. Ieșirea transparentă era deschisă, și cu ultimele puteri am reușit să mă dezmorțesc zburând afară. Îngrozit de acel oraș al creaturilor, am dat din aripi cât am putut de tare înspre livada de pruni. Odată ajuns acolo, am văzut că stupul din care plecasem era gol, nu mai era nimeni. Spre norocul meu, mai rămăsese puțină miere. M-am ospătat și am adormit peste noapte acolo. A doua zi, de dimineață, razele de soare m-au trezit. Mă simțeam în siguranță. Plecasem să zbor prin livadă, văzusem o matcă drăguță. M-am dus la ea, am intrat în vorbă, se vedea că era interesată. Stăteam amândoi pe creanga unui copac, parcă lumea se terminase. Cu un gest teribil de curaj, mi-am atins perii de ai ei. M-a prins cu picioarele, ne rostogoleam printre firele de iarbă. Când mi-era lumea mai dragă, i-am simțit acul înfipt în mine. Începusem să amețesc, picioarele mă pișcau, mi se lua imaginea, nu se mai auzea nimic.

Comentarii cititori
sus

Anton Georgescu

 

Why? Why English?

 

My conational fellows,

people from the same tribe and blood,

tossed away by the moods of change

on a faraway limb of humanity

at the end of a world that has no beginnings and no ends,

ask me

Why do you write in English?

 

And when they say that

I can see they are upset,

that they look disappointed,

that they feel like being let down,

and they’re set to condemn me,

and they would tell me

if they found the right words:

You took sides with the enemy of our comfort in loss!

We were so happy being unhappy,

we had a reason to live blind, to live well,

to cheer when strayed, to laugh when  lost, to jubilate when wrong

on this land

off our hearts’ maps!

 

I do not tell them

that it was their choice to chuck away

the everything and every thing they had,

their native piece of comfort,

their native peace of mind

 

It was them who made their mother tongue

a temporary mean of communication,

it was them to put on display

in the world wide bazaar

the deeds of their ancestors

as improbable fairy tales

on sale,

the deeds of their contemporaries

as interesting curiosities

reduced to sell

 

I don’t tell them

that their children know that,

what they don’t know

is how to say it,

or put it in words,

because they lost the ability to paint glittery words

on the bland, deceiving skin

of unhappiness

as a way of life,

their parents’ lives

 

I do not tell them

that is not such a big deal to belong to a tribe,

could be a bigger deal to belong to a planet,

to be the child

of the wind and the rain and the sun,

running down the hills that carry the same grass,

the same trees,

the same flowers,

the same bees,

the same scents,

only on different

longitudes and latitudes

 

I just tell them the only truth I can talk about:

that I can’t help it,

that I don’t know what the heck is happening to me,

most probably I’m possessed by a dead English bard,

he picked me up to be his host

to speak out loud his words,

like they are mine,

to recite nonchalantly the verses

he whispers in my ear

while I sleep,

or I walk,

or I dream,

words poured in my ear

like a sweet poison

trickling down in foreign inflections

of a language

that I don’t understand

and I don’t really care about

although I feel its melody,

its muffled chanting,

its cheerful song

that my fellow dancers

refuse to dance

Comentarii cititori
sus

Adriana Macsut

 

Despre experiențele spirituale contemporane

                                 

Se spune că André Malraux ar fi spus că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Acesta a explicat însă într-o declarație de presă că nu a fost chiar așa de categoric, ci s-a referit mai degrabă la o regândire a spiritualității.

„Se zice că aș fi spus: secolul al XXI-lea va fi religios. Binențeles că nu am spus deloc așa ceva, fiindcă nu știu nimic în această privință. Ce aș fi spus într-adevăr este mai puțin categoric, și anume că nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară” (André Malraux, 'Le Point', 10 noiembrie, 1975)”.

În esență, spiritualitatea se manifestă astăzi „sub forma unei căutări a înțelepciunii și a unei descoperiri a sensului” (Jeann Vernette, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, Editura Corint, București, 2003, p. 13). De aici rezultă întrebări metafizice ce conturează un nou peisaj religios:

• de unde vine umanitatea și încotro se îndreaptă;
• ce valori trebuie să ghideze existența umană.

Un cuvânt cheie aici este conturat de valori care „sunt elementele de legătură care ne oferă un sentiment de integritate și conectivitate și constituie cadrul de semnificație că viața merită trăită” (Emmy Van Deurzen & Martin Adams, Psihoterapie & Consiliere existențială, Editura Herald, București, p. 27). Din nefericire, aici se strecoară un vid sufletesc în care este loc pentru fundamentalisme și pentru secte. În acest sens, se poate afirma că secolul actual este marcat de atentatul din 11 septembrie 2001 iar, în aceste condiții, declarația lui André Malraux din 1955 capătă accente premonitorii: acesta menționează că este nevoie de „a reintegra zeii în fața celei mai cumplite amenințări pe care a cunoscut-o umanitatea” (André Malraux, 'L`Express', 21 martie 1955). Este nevoie atunci de o experiență spirituală diferită: „o formă atât de diferită de cea pe care o cunoaștem, ca și creștinismul față de religiile antice” (idem, 'Le Point', 10 noiembrie, 1975)”.

Omul contemporan este din ce în mai singur dar în această singurătate se manifestă totuși dorința spirituală de… visare. Această căutare este ilustrată de succesul romanului Alchimistul scris de Paul Coelho: „Nicio inimă nu a suferit vreodată când a plecat în căutarea visurilor sale” (Paul Coelho, Alchimistul, Editura Nemira, 2000, p. 42). În aceste condiții, omul visează să plece în aventura descoperirii „Legendei Personale” (ibidem, p. 43). Această legendă personală este găsită prin ascultarea vocii interioare. Este vorba aici de o spiritualitate care se leagă de o religiozitate înnăscută ce generează această experiență a căutării spirituale: „a fi religios este un aspect constitutiv al omului, un dat spontan, un factor de istorie” (Paul Poupard, Culture et foi în vatican.va, 5 octobre 1993).

Conclusiv se poate afirma că în secolul trecut s-a manifestat o căutare metafizică, iar în acest context se poate vorbi de o „filosofie a ființei” (Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, Editura Presa Bună, 1999, p. 71). Acum, când dejà primul primul deceniu din secolul al XXI-lea a trecut, se poate spune că a continuat preocuparea metafizică din secolul trecut: „în inima culturilor apar întrebările cele mai profunde: ce este omul? ce semnifică suferința, răul, moartea care continuă în ciuda atâtor progrese” (Gaudim et spees, în Conciliul Vatican II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1999, nr. 110). În aceste condiții, omul se rătăcește și „nu mai știe pe ce treaptă să se așeze” (Blaise Pascal, Pensées, în penseesdepascal.fr,fr. 434, 5 martie 2014) și atunci este nevoie de o deschidere a omului „către ființa religioasă, ceea ce reprezintă tocmai o deshidere către ființa universală” (ibidem) întruchipată de divinitate.

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

La scara mea (II)

 

La noi pe scară toată lumea respectă. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ăl mic, până la ăl mai mare. Sunt vecini buni. Și animale rele. Sau invers. Sau...nu știu. Admirabili, cumsecade, sus-puși. Cocoțați fiecare pe unde au putut. Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajută între ei. Cei care au, ajută pe cei care, bineînțeles, n-au!!! Cu mărinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurătură. Fiindcă au: milă, bunavoință și înjurături la ei. Mereu puși pe fapte bune, memorabile și bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajută pe cei ce n-au: asigurată pâinea și cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimă înjurătură, care să le aducă aminte de mamele lor, ori chiar de originile lor. Emoționante gesturi. Și uluitoare, jenante și necizelate trivialități. La grămadă. Pe etaje. După vorbă, după port, după etajul de cultură...
E ziua ta, soacră iubită(!!!)    

Ce poți să spui când un vecin, un fost vecin, plecat temporar la țară îți cere sprijinul?! I-l dai, îl sprijini, îl consiliezi. Baremi atât să faci pentru amicul de la 3. Etajul trei. Iar Alăuț(ul), vecinul, merită atenție. Pentru că la mijloc e o soacră. Așa că… atenție, soacră!!!

E ziua ta, 8 martie! Scuze, a dumneavoastră, mult stimată și iubită mamă-soacră, 8 martie. De aceea  scriu. O scrisoare. Aceasă scrisoare. Deschisă, (din lipsă de lipici/scuipici) pentru dv. Pentru una dintre cele mai de preț zile (fără de preț) pentru o femeie. Și cum dumneavoastră sunteți unică (dar nu și Unica - revistă a femeilor) femeie, soție, mamă, soacră și bunică. Ziua de azi multiplică la multe pătrate valoarea omului ce cu mândrie, cu sinceritate și dăruire o îngemănați ca un corolar al femeii de azi și de ieri (că de alaltăieri nu se pune, că mi-ai dat una de-mi vâjâie și acum urechea dreaptă).

O mândrie și un viu exemplu (negativ, vai mie, vai nepoților!) demn de urmat și de apreciat (urât, blestemat, înjurat și admonestat) de către femei. Iată de ce, dar nu și de ce (???) noi, toți cei din casă (adică din magazie) de afară și de aiurea (dar nu și cei din tramvai) de vă cunoaștem, venim cu mic cu mare, la mai mare, la aniversare (poate ne dai și nouă ceva, dar nu iar pe cocoașă!!!); să vă ură(sc)m (torturăm) din suflet (nașpa!, huuuă! huiduha gloaba dracu’) toate cele bune (rele), cele necesare (înmormântării grabnice), și cele autentice (popă, gropari, colivă)! Să fiți iubită (la 2 metri. de viermi și alte magaoi), să aveți zile senine (noroase, să vă intre romatismul în cartilage), numai bucurii (neplăceri), să fiți (ne)fericită, toate bunele (relele) să vină în casa sufletului dumneavoastră; atât de generos (zgârcit și negru) și frumos (urât, cum e turcu’ și pistolu’) în această frumoasă zi de primăvară!      

Iar primăvara de bate în fereastră, să vă fie un mesager bun (rău) de aleasă prețuire (întristare, dă doamne!) pentru a vă adresa recunoștință (!!!) pe care noi o avem pentru sufletul pur (nesimțit), candid, (acru) și prietenos (dușmănos) al dumneavoastră. Să ne trăiești (sau mai bine lasă), mulți ani (în pământ) într-un loc frumos cu verdeață, așa cum vă place dumneavoastră, la țară, unde să vă odihniți și recreeați, și noi alături de dumneavoastră (pe mormânt, să jucăm tontoroiu, cât mai repede) să vă fim alături. La mulți ani!

Ca gândul ce ne animă să fie pe măsura bucuriei ce ne-o dăruiți cu prezența dumneavoastră, pentru toți cei ce vă iubesc (urăsc). Semnez eu, ginerele dumneavoastră, (cu scârbă și cu sânge, ce cere sânge) la sfârșitul (tău) scrisorii astea omagiale. În numele tuturor celor ce vă iubim (urâm), stimăm (contestăm prezența, și lipsa de valoare) și prețuim. Ca cel mai de preț bastion al omeniei (s-o crezi tu), al spiritului de sacrificiu, și al exemplului pozitiv (de unde?). Firesc de urmat și de semnalat, prin admirație (!!!vai nouă).

Iată de ce noi, familia toată, cu cățel de pluș, dar fără purcel, și cu fiica, recte cu ginerele din dotare, și din magazia de peste drum de unde ne-ai cazat, prin grația, mărinimia, bunăvoința legendară. Acolo unde ne-ai uitat de izbeliște, ca pe niște rufe murdare. La lada de gunoi, a milosteniei tale. Care tot așteaptă ba apa caldă, ba săpunul, ba mâna sigură a unei femei de casă. Gospodine. Dar și miloase, cu investiția sa. În timp.

E greu să ți-o mai ceară lumea. Ceva… Dar tu să ai și să nu dai. Nimic. De la tine. Iar atunci când trebuie să faci ceva din suflet e și mai greu. Chiar extrem de greu. Pentru cei dragi, pentru familie. Căci nu-i așa, suntem o familie? Știu că-i o întrebare retorică. Dar trebuie baremi în ceasul al 12-lea să afli că chiar suntem o familie. Cu probleme. La întreținere, la bloc, cu șomajul amândurora. Adică a lu’ fie-ta și a mea. Iar la pachet și a nepoțeilor tăi, de care te-ai debarasat. Tot la pachet. Chit că suntem marginalizați, izolați de civilizație, și fără de nici unele. Lațară. Lațarata. Cu bune, cu rele.  

Noi, în ceas sărbătoresc, îți reamintim sfios că avem nevoie de multe alte lucruri. De dragoste și o vorbă bună pentru cei mici, de înțelegere și ajutor pentru noi, părinții, lu’ Ioana și Cristea. Și doamne, câte alea sunt de înțeles și de făcut într-o casă, sau într-o magazie ca a noastră. Care ține loc de casă la patru suflete. Dară nu prea mai știm cât va mai rezista pe vijeliile de afară. Chiar de-i primăvară. La noi n-a prea ajuns.

Scutind grija de mâine, barem pentru focul cel de toate zilele. Și chiar de o nouă mână de coceni, că lemne sufletu’. De unde? E rău, e tare greu fără sprijin, fără lumină, fără cablu, mașină de spălat sau de frigider. Am înnebunit, pe frigul ăsta în loc să mă gândesc la o oală de mâncare eu văd cai verzi pe pereți. Vorbesc de lucruri sfinte. De frigidere, televizor, mașină de spălat. În era modernă a electricității?! Chiar că sunt căzut în cap. Scuză-mă, am înnebunit, și eu și fii-ta, Cristiana, și copii visează la Iepurașul de Paști. La buna lor bunică că deși ne desparte o curte n-ai mai trecut să-i vezi de la Crăciun, când te-ai supărat că ți-am furat o mână de lemne din grajd. Să facem și noi focu’ baremi de Crăciun, pentru ăia micii.

Că le era dor de căldură. La cadouri și la o ciorbă caldă nici nu puteau visa. Că le era și frig, și foame. Au adormit săracii, cu lacrimile înghețate pe obrăjorii lor micuți, care de mult n-au mai apucat să fie mângâiate de mâna ta. De bunică iubitoare. A premianților și cuminților tăi nepoței. Căci de Crăciun, ca și de Paștele trecut ai uitat de ei. Ți-a păsat de tine și de mai tinerii tăi amanți. Să-i omenești, să-i îmbuibi cu de toate, să-i îmbraci. Dar zău, de ce arunci cu banii pe țoale? Că săracii, mai mult dezbrăcați stau. La cheremul tău, la mila ta, lacomo ce ești! Vai de mămicuțele lor. Tu n-ai bărbat, n-ai rușine, n-ai sutien! Te dedulcești la trufandale. Pe care-i pui să-ți intre în casă, în pat, în uz. Și pe care-i tot schimbi ca pe chiloți. Cam des pe ei, de chiloți mai vorbim. Nu ții post, nu ții la omenie, nu ții decât la tăvăleală. De ei. Cu ei la piept. Ca o mamă denaturată și profitoare ce le-ai putea fi.

Îți reamintesc că în ajun, de Crăciun, când toți din familie se strâng, cu mic cu mare în jurul mesei încărcate, tu nu știai cum să te mai fudulești cu noua ta cucerire. Din cale afară de fițos din casă, din pat. Tânără și avidă de bani și alte foloase.

Îți amintești? Eu știu foarte bine. Atunci ai ieșit ca uliu, ca o vrăjitoare cu vătraiu-n mână să-mi crăpi capu’. Săru’mâna! Să-mi faci cadou de Crăciun, câteva zile de spitalizare. Cu căldură, 3 mese moca, nu tu scandaluri, nu tu muzică cu manele de la 5 dimineața, nu tu țipete și alte zgomote suspecte cu bărbați străini, fugăriți pe bătătură cu făcălețu-n mână și izmenele-n vine. Pentru că nu-s buni… la pat. Căci toți au aflat în urma repetatelor scandaluri și bătăi primite de la mai tineri dumnitale jockey ce poamă de iapă bătrână ești.

Știu, mi-ai vrut binele!!! Mulțumesc frumos! Un frumos cadou de sărbătorile Crăciunului. Pentru noi, toată familia de la CURTE, că miejenă să spun adevărul că trăim în grajd. Cu bune, cu rele, dar mai mult cu foarte rele, îți mulțumim fierbinte într-un glas. Înghețat. Că la noi e frig. Al dracului de frig, și n-avem de nici unele, și nici ce să le mai punem copiilor pe masă. De unde masă, că n-avem decât o cutie???!!! Din carton, pentru banane. Dar fără banane.

Pesemne le-ai mâncat dumneata, împreună cu mai tinerii dumnitale călăreți. De zi sau de noapte. Bineînțeles gândindu-te la nepoții și la părinții lor. Nu cu drag sau cu compătimire, ci cu gura plină. Doar de banane. Asta-i fericirea dv. Noi avem altele. Că nici eu, și nici fata dv numai avem de lucru. Se știe! Pe praful ăsta, cine dracu’ să dea de lucru la doi ingineri?

Dar fiindcă noi te iubim, și pentru că dorim fericirea familiei pe primul loc, îți urăm: să ne fii alături, mulți ani! Ca mamă, soacră, bunică, și femeie. Din bun-simț, din obligație, și din 7 martie, îți dăruim pentru 8 martie, și florile de pe mormintele de la cimitir. Pe care ți le-am pus. Anticipat. Laușă.

Deși calendaristic e primăvară, iarna nu ne-a lăsat încă. Ți-aș mai ura de sănătate, de viață lungă, dar am mâna înghețată și pixul a înghețat și el, iar lacrimile din colțul ochiului sunt perle de gheață pe care am să ți-le trimit în dar. De la cel ce te are ca a II-a sa mamă. Să ai toate bucuriile și fericirile posibile. Și ce-o vrea Dumnezeu…   

Ciocioiu-Alăuț Constandin (Costi-că)Viorel
(ginere, soț, tată, inginer șomer - fost om la casa lui, recte la bloc…acum aurolac, la magazia dumitale) 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Șocul cultural

 

Am urcat scările avionului tușind din cauza fumului de motor Diesel emis de autobuzul care ne transportase din clădirea aeroportului. Era toamnă târziu și soarele se pregătea să răsară luminând orizontul în culorile tricolorului. Ideea drapelului național mi-a fost sugerată de privirea fixă a stewardesei care ne întâmpina la capătul treptelor și care nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă la bună dimineața, preferând răsăritul, de parcă făcea de strajă la drapel.

Avionul era mic și părea fragil dar zgomotul motoarelor era asurzitor. Abia după ce mi-am ocupat locul am realizat cât de obosit eram. Obosit pentru că mă trezisem cu multe, multe ore mai devreme, călătorisem câteva ore cu trenul și autobuzul și ajunsesem la aeroport cu mult înaintea zborului, de teamă să nu-l pierd. Era prima mea călătorie aeriană.

Am decolat pe o traiectorie hiperbolică, abruptă și modul în care se contractau aripile flexibile m-a speriat. Părea că escaladam un munte cu o motocicletă cu reacție. Accelerația gravitațională a crescut brusc și cântăream câteva sute de kilograme care mă țineau presat de scaun ca o plantă pusă la presat pentru ierbar.

Eram speriat și obosit. Obosit pentru că în săptămâna precedentă făcusem câteva drumuri Craiova – București pentru viza de călătorie în Danemarca și biletul de avion, formalități pe care Inspectorul general adjunct, domnul Găină, le îngreunase cât putuse, refuzând să recunoască faptul că a primit faxul cu invitația oficială pentru călătoria mea profesională. Abia după ce Stephen Rasmunsen a amenințat că va întrerupe orice colaborare cu Inspectoratul Școlar Dolj, domnul Găină a recuperat numeroasele faxuri primite, din coșul de gunoi.

Când avionul a atins altitudinea de croazieră, am putut desface centura de siguranță și aruncând o privire pe fereastră am vazut stratul pufos de nori mișcându-se cu încetinitorul pe dedesubt. Era prima dată când vedeam norii privind în jos și senzația era ciudată, făcându-mă nervos. Am închis ochii și am contemplat ideea că dacă aș fi acceptat minciuna inspectorului Găină, aș fi fost în drum spre școală, cu tramvaiul, nu la câțiva kilometri altitudine într-un avion care se zgâlțîia și scârțîia fără să fie ghidat de șine.

Deci într-un fel era bine că eram obosit. Era 1995 și eram obosit mai ales după cei cinci ani de speranțe irosite, bătălii pierdute și vise spulberate, trecuți de la schimbarea sistemului politic. Obosit de mineriade, manipulare politică, promisiuni încălcate. Obosit să fiu categorisit huligan sau golan de către oameni fără integritate. Obosit după ce încercasem absolut totul în puterea mea să schimb societatea în care trăiam și în care urmau să trăiască și copii mei.

Eram obosit și am adormit legănat de zguduiturile avionului.

Când m-am trezit, mi se părea că încă dorm și visez. Prima impresie pe aeroportul din Copenhaga a fost că am aterizat direct în Rai. Curățenia, luminile, bunul gust și magazinele pline de produse incredibile m-au uluit. La aterizare, printre nori, văzusem crâmpeie ale peisajului danez, case perfect aliniate ca jucăriile într-o vitrină, așezate pe o carpetă de un verde intens. Acum urma să pășesc în acel peisaj. Era prima mea ieșire în Europa de Vest după ce trăisem toată viața în cenușiul comunismului și griul postcomunismului.

M-am bucurat să-l revăd pe Stephen, care mă aștepta și a fost o mare ușurare să simt că pășesc pe pamânt  ferm și solid. Faptul că norii erau la locul lor, deasupra, era reconfortant.

Director adjunct al unei case didactice, domnul Rasmunsen vizitase România cu o delegație daneză, cu trei luni mai devreme. Nici acum nu mi-e clar dacă îi plăcuse mai mult inițiativa mea unică de a preda desen pe calculator în liceu sau scepticismul meu vis à vis de evoluția democrației în România, dar Stephen s-a hotarît să mă invite pentru două săptămâni ca să văd cum sunt rezolvate ambele probleme în Danemarca.

În cei cinci ani de la căderea comunismului fusesem serios implicat în schimbarea rapidă a sistemului de învățământ, a mentalității profesorilor și, în general, a societății, de pe diferite poziții profesionale dar doar cu un impact local modest. Între prieteni eram adesea singurul opus ideii de a părăsi țara, considerând că trebuie mai întâi să ne implicăm și să ne concentrăm eforturile în schimbarea societății din jurul nostru înainte de a tăia copaci în Canada sau recolta căpșunile spaniolilor.

Dar după cinci ani de așa zisă tranziție, evoluția societății civile fusese o mare dezamăgire și mecanismul care o punea în mișcare părea că s-a blocat. Călătoream spre democrație într-o căruță care părea că și-a pierdut roțile, una câte una, și s-a răsturnat într-o groapă. Era ca o groapă de potențial, cu entropie maximă, ca atunci când totul în jurul tău se prăbușește, atingând poziția de echilibru prin ruinare. O societate în ruină.

Treptat începusem să-mi pierd speranța că e posibil să eradicăm corupția, că e posibil să schimbăm obiceiul de a minți, trișa sau fura, adânc înrădăcinat prin educația comunistă sau că Estul va deveni Vest peste noapte. În fond mă izbisem de un zid de beton al rezistenței la schimbare și acum invitația profesională deschisese în mod neașteptat o mică poartă în acel zid.

Drumul pe autostradă, spre satul Naestved, unde locuia Stephen, a fost un alt somnifer puternic. Mașina cu scaune largi și confortabile aluneca aproape fără zgomot pe suprafața perfect asfaltată. Datorită curbelor blânde, automobilul se legăna ușor. Începusem să casc și abia făceam față conversației. Lumina săracă a toamnei se estompa și stelele au devenit treptat mai strălucitoare. Eram într-o stare de hibernare și abia țineam ochii deschiși. Cel puțin așa cred... După tot stresul călătoriei și al săptămânilor premergătoare, somnul, căldura și confortul scaunului mașinii m-au tranchilizat complet și cred că am ațipit. Și m-am trezit din nou în Rai.

Casa lui Stephen era uriașă, camera de zi având, probabil, suprafața apartamentului meu de bloc. Ospitalitatea daneză e remarcabilă și la masa de seară am fost servit cu o mulțime de delicatese dar îmi amintesc și acum o cupă uriașă plină cu salată cu maioneză. Avea un gust plăcut până am găsit un vierme destul de mare care mi se părea că nu e gătit. Mi s-a spus că e un shrimp și că e o raritate și o delicatesă. L-am mestecat greu și l-am înghițit politicos dar cu noduri. Oftasem ușurat că am scăpat de el după care am mai găsit încă unul. A alunecat pe gât cu efort în timp ce mimam entuziasmul și îi anihilam gustul cu bere Carlsberg. Când credeam că am scăpat am mai găsit vreo doi pe care i-am îngurgitat cu greutate. Și ca o lovitură de grație, pe fundul cupei, după săpături prin salată, am găsit o întreagă colonie culinară.

Șocul cultural începea în bucătărie...

 

2

În prima săptămână am însoțit o clasă de la școala secundară din sat, care vizita un colegiu profesional, în cadrul programului de orientare pentru liceu. Călătoream zilnic cu un autobuz special și diminețile erau deja foarte reci.

Când am fost prezentat elevilor am simțit o anumită căldură și simpatie dar și destulă reținere din partea lor. Era un amestec de timiditate și prudență. Ingolf și Hedvig, profesorii lor, îi încurajau să mi se adreseze dar cum și engleza mea și a elevilor erau foarte sărace, era dificil. Doar Pia, mai curioasă sau mai vorbăreață, a avut răbdarea să inițieze un dialog prin care am identificat un interes comun: Metallica.

Clasa a fost repartizată într-un atelier mecanic dotat cu strunguri, freze și alte mașini unelte. Eram familiar cu majoritatea mașinilor, din cursurile mele de la universitate. Teoretic, știam foarte bine cum funcționează, eram expert în regimuri de așchiere și specialist în cutii cinematice dar practic nu aveam nici cea mai vagă idee cum să le folosesc practic. După cinci ani de inginerie cursurile de mașini unelte, bazate pe desene care acopereau de obicei două table, de vibrații ale mașinilor unelte, care erau modele matematice complexe, mecanica teoretică și mecanica fluidelor, bazate pe aplicații matematice Lagrange, fără o conexiune practică, se dovedeau o totală pierdere de timp.

Profesional, probabil că a fost unul dintre cele mai umilitoare momente din cariera mea când, după ce le spusesem gazdelor că sunt inginer mecanic, s-a dovedit că habar nu aveam cum să folosesc o mașină unealtă. Singura mea scuză era că veneam din România,țara  paradoxurilor.

Pentru că trebuia să fiu cumva integrat în programul clasei, mi s-a cerut să fac exact aceleași exerciții practice pe care le făceau elevii și la prima vedere ideea ar putea părea jignitoare. Cum mă simțeam însă mult mai umilit că după cinci ani de inginerie nu știam să folosesc un strung, nu a contat și m-am simțit mai degrabă ușurat. Evident că profesorii colegiului explicau în daneză dar demonstrațiile lor erau clare și, în fond, știam absolut totul despre strunguri, exceptând să le folosesc.

Demonstrațiile prezentate erau simple și am înțeles elementele de bază ca și cum urmăream un program TV fără sonor. Am abordat micile proiecte cot la cot cu elevii și am constatat că erau ușoare. În fond experiența mea nu era complet inutilă, doar incompletă. Am costatat că Pia avea probleme și am ajutat-o să-și poziționeze piesa pe strung. Privind în jur am remarcat că Olaf alesese o viteză greșita și l-am corectat. Profesorii colegiului erau serios implicați și ocupați, de aceea ajutorul meu a fost binevenit. Tea și Ulrike, prietene cu Pia, m-au solicitat și, în mod natural, cum fetele avea mai mult nevoie de ajutor, popularitatea mea a crescut în acea zonă demografică. Băieții însă păreau că mă privesc de la distanță. Până la sfârșitul zilei statutul meu s-a schimbat din invitat în cel de coleg de clasă.

După cele șase ore de tehnologie, în așteptarea autobuzului, jocul preferat al elevilor era jonglarea și pasarea cu piciorul a unui mic săculeț cu nisip. Așezați în cerc, băieți și fete se amuzau menținând săculețul în mișcare pentru cât mai mult timp. Au încercat și cu un fes de lână, o cutie de suc de portocale goală și un ghem de sfoară. Pe măsură ce jocul se încingea, elevii deveneau tot mai gălăgioși și mișcările tot mai riscante și extreme. Amuzamentul creștea însă exponențial, ca și volumul sonor al clasei.

Aparenta indiferență a profesorilor m-a intrigat și l-am întrebat pe Thomas de ce comportarea elevilor e atât de diferită în afara școlii. Răspunsul lui a fost simplu – și-au făcut treaba, au avut o zi lungă și acum se relaxează. Cât nu e nici un pericol, îi lăsăm să se amuze. Chiar atunci, în mod ironic, săculețul de nisip, scăpat de sub control, în ciuda efortului acrobatic al lui Kasper, m-a izbit în față. S-a lăsat o liniște penibilă... comicul situației era evident dar la fel era șijenalui Kasper, pe fața căruia râsul întâlnise plânsul... și care mă privea buimac, neștiind cum să-și ceară scuze.

Nu a fost dureros, săculețul era ușor și se plia, minimalizând impactul, dar elevii s-au oprit rușinați, de parcă ar fi spart un geam. Și atunci am avut inspirația ca eu să sparg gheața dintre mine și ei. Am ridicat săculețul cu nisip, m-am alăturat cercului și am intrat în joc. Surpriza dar și ușurarea de pe fețele lor s-au amestecat eliberând hohotul de râs înnăbușit cu greu. Râsul a fost semnalul prin care am simțit că sunt acceptat ca membru al tribului vikingilor.

Din acel moment relația mea cu clasa a fost complet diferită. Elevii veneau să-mi ceară ajutorul și m-am simțit din nou ca un profesor, deși evident că doar îi ajutam pe profesorii colegiului, a caror simpatie o câștigasem. Unul dintre ei, Eluf, m-a invitat să petrec week-end-ul cu familia lui.

Ultimul proiect era un zar de aluminiu care trebuia frezat la forma cubică și apoi marcat cu o mașină de găurit. Zarul era neobișnuit de mare și mă gândeam că va fi o amintire frumoasă a călătoriei mele. Îmi plăcea postura dublă în care mă aflam, aceea de elev și de profesor în același timp. Ne apropiam de sfârșitul zilei și al săptămânii și toți ne gândeam deja la week end, când Pia m-a anunțat că Malte are nevoie de ajutor. Era prea târziu când am ajuns, piesa își pierduse complet forma și nu mai era timp să începem alta și nici să o ajustăm. Malte avea lacrimi în ochi, dezamăgit și trist că efortul lui se dovedise zadarnic. I-am oferit zarul meu și după doar o secundă de ezitare, Malte l-a acceptat cu multă bucurie. Și astfel săptămâna s-a încheiat cu un happy end.

A doua săptămână a vizitei mele a fost petrecută mai mult cu profesori și o clasă de adulți în conferințe și instituții de învățământ. Într-una din seri am fost la teatru. Simțeam că mi-a trecut oboseala și încercam să absorb cât mai mult din experiențele oferite. O bere după piesă, cu clasa de seral, într-un micuț bar, m-a făcut să remarc din nou că avem nevoie de foarte puțin ca să fim fericiți. Discutând cu barmanul despre trupa America, pe care o ascultam, m-am gândit automat că în România muzica ar fi putut fi manele, berea ar fi putut fi caldă sau paharele ar fi putut să fie murdare și cea mai simplă experiență ar fi putut lăsa un gust amar, mai amar ca berea. Șocul cultural se dovedea o experiență plăcută.

Credeam că legătura mea cu clasa din Naestved se încheiase dar, plimbându-mă prin sat cu bicicleta, i-am întâlnit pe Kasper și Malte care m-au invitat să joc fotbal cu ei, pe terenul școlii. Acolo i-am reîntâlnit pe majoritatea băieților din clasă.

Era un teren de fotbal, real, cu gazon verde și bine întreținut. Cum eram singurul fără ghete de fotbal, alunecam pe iarba grasă și umedă și mă simțeam ca Mr Bean la patinoar dar băieții s-au dovedit foarte înțelegători și m-au tratat cu multă blândețe deși erau atletici și competitivi. Fără să vorbim, jocul în sine era o formă de comunicare masculină completă și era reconfortant să mă simt acceptat. Când, spre finalul meciului, având ocazia să înscriu un gol, singur cu portarul, am pasat lateral în mod neașteptat, ca o glumă, Kasper a continuat ideea și jocul a devenit un fel de parodie sau meci demonstrativ, care ne-a amuzat teribil. Eram parcă prieteni pe viață chiar dacă știam că, probabil, nu ne vom mai vedea niciodată. La despărțire, după ce a dat mâna, ca toți ceilalți, Kasper m-a îmbrățișat.

Danemarca e oțarăcare funcționează și care pare să aibă ca principal scop fericirea personală a danezilor. Venind din România mi s-a părut ceva paradoxal. Acasă n-am simțit niciodată că guvernul român, de orice culoare, ar fi interesat în bunăstarea mea ci doar mi s-a cerut încontinuu să fac sacrificii. Întotdeuna generația menționată, a mea, a bunicilor sau a părinților mei, era generația care trebuia să se sacrifice pentru generațiile următoare. Invariabil ni se promitea un viitor luminos pentru copii noștri dacă acceptam un prezent urât mirositor.

În Danemarca se părea că prezentul era mai important. Începând de la bere, probabil cea mai bună din lume, cum afirma sloganul Carlsberg, danezii încercau să creeze cel mai bun sistem de învățământ posibil, cea mai bună rețea de sănătate și cele mai bune asigurări sociale, bazat pe taxele imense pe care danezii acceptă să le plătească. Banii, bine gestionați, fac însă viața tuturor mai ușoară, ceea ce pare logic și normal. O normalitate deloc specifică locului de unde veneam. Și atunci am avut revelația că normalul și bunul simț sunt posibile și normalitatea trebuia aplicată și în România. În anii precedenți, într-un fel, căutasem un ideal și dorisem schimbarea a ceea ce era evident greșit și aberant într-o societate revenindu-și cu greu dupa boala comunistă, dar nu înțelesesem prea clar în ce direcție să producem modificările.

Dacă te naști într-o peșteră, e imposibil să-ți imaginezi cum arată lumina zilei. E posibil oare, ca după o zi afară, revenit în întuneric, să reorganizezi lucrurile? Greu de spus, dacă nu încerci. Mi-am propus să folosesc cât mai mult din ceea ce am învățat în timpul vizitei mele la întoarcerea înțară. Cele două săptămâni în Rai mă deșteptaseră și mă încărcaseră cu energie pozitivă și o multitudine de idei pe care eram dispus să le încerc.

În ultima seara Stephan m-a anunțat că Pia și Kasper erau în camera de zi ca să-și ia la revedere. Un alt gest normal pentru ei dar foarte deosebit pentru mine. În mijlocul încăperii era o cutie imensă, plină cu jucării. „Sunt pentru copii tăi”. Fiecare elev din clasă donase o jucărie sau două: camioane de pompieri și basculante, jocuri, soldați de plumb dar și păpuși, ba chiar și un walkman galben. Cuvintele pot cu greu descrie emoția despărțirii de acești copii care mi-au oferit atât de mult într-un mod atât de delicat. Și deasupra mormanului de jucării era acel zar de aluminiu, amintirea renașterii mele inginerești, trimis de Eluf. Începeam să fiu conștient că îmi va lipsi acest șoc cultural.

În timpul zborului de întoarcere, ascultând Bruce Springsteen, înregistrat de pe albumele lui Stephen, la walkman-ul care semăna cu o lămâie în formă de cărămidă, norii de dedesubt mi s-au părut pufoși, parfumați și prietenoși, ca o mare înspumată mișcându-se cu încetinitorul.

Pe măsură ce experiențele călătoriei s-au decantat și au devenit amintiri, mi-am propus un plan cu zece schimbări simple și concrete, pe care eu însumi le puteam face în școala mea. Ideile oscilau între a renunța la adresarea cu dumneavoastră în relația cu elevii sau crearea unei reviste permanente a școlii și până la recunoașterea oficială în catalog a unei materii dedicată computerelor.

După numai câteva luni planul meu ambițios s-a redus doar la trei puncte. După încă două luni l-am redus la zero. Niciuna dintre ideile inspirate de călătoria mea profesională nu era aplicabilă fără eforturi nejustificate și fără a nemulțumi alte persoane. Cei mai nemulțumiți erau cei care ar fi trebuit să conducă așa zisa tranziție. Reacția împotriva schimbărilor era viscerală, naționalistă și subiectivă. Un adevărat șoc anticultural.

S-a dovedit că dacă te întorci de la lumină, într-o peșteră, e imposibil să schimbi ceva atât timp cât e tot întuneric. Analogia cu povestea prostiei, a lui Creangă, în care țăranul încerca să aducă lumina în pod, cu o găleată, e o analogie potrivită.

Dar dacă nu încerci, nu poți știi ce merge și ce nu merge. Încercasem absolut tot ce fusese în puterea mea. Se știe că învățăm la fel de mult din eșecuri cât învățăm din realizări. Încercasem și eșuasem pe toate planurile: social, profesional, politic. Soluția nu părea să fie modificarea peșterii, ci căutarea luminii. Care era afară. Daniela era de mult hotărîtă și a avut răbdarea să mă aștepte când am mai aruncat o ultimă privire, tristă, în urmă.

Am emigrat în 1997 și patru pături de lână constituiau cea mai mare pare a bagajelor noastre, pentru că vândusem totul doar ca să plătim călătoria.

Venind de la iarnă, am aterizat în căldura dogorîtoare a Adelaide-ului, îmbrăcați cu paltoane și pulovăre groase. Ne-am trezit în ciripit de păsări. Era un șoc muzical.

Am făcut bine sau nu? Probabil cea mai bună decizie a vieții, ne-au confirmat Dragoș și Mihai, ani mai târziu, când au crescut și au început să înțeleagă viața.

A fost greu? Serios... ce mai contează?

Comentarii cititori
sus

Andreea Maria Negru

 

La musique - l’exaltation de l’âme

 

Après le silence, ce qui vient de près exprimer l’inexprimable, c’est la musique. As-tu jamais pensé ce qu’est la musique? Est-elle une langue des émotions, une vraie source de plaisir? Platon disait: „La musique donne une âme à nos coeurs et des ailes à la pensée est un essor à l’imagination”.  Richard Wagner expliquait: „La musique commence là où s’arrête le pouvoir des mots.” Il n’est pas nécessaire d’être bon musician pour bien connaître la musique. Elle est un on ne sait pas qui quoi vient de l’âme. Elle nous aide à construire nos vies spirituelles, nous apaise, nous console, nous redone de la joie, nous rend allègre, nous fait danser, chanter.

Chaque fois que j’entends l’expression „la vie en chansons” je pense à Celine Dion. J’ai toujours été i mpressionnée par sa simplicité, sa sensibilité et son amour pour les autres et pour le monde. Depuis le début de sa carrière, la chanteuse, s’est donné une mission: dire la vérité, toute la vérité à ses fans. Si ses chansons sont inoubliables, ses propos sur la musique ne sont pas moins étonnants.

Un jour, quelqu’un lui a demandé:
-Celine, qu’est-ce qu’il obtient, l’homme, par la musique ?
-La perfection cherchée dans l’harmonie de sons, l’ideal manqué etre  trouvé dans les états sublimes créés par la mélodie, affirma-t-elle. Mais, pour toi, a-t-elle une importance? demanda l’artiste à son tour. 
-Oui, bien sûr. Ceci est un sujet d’inspiration, mais parfois, un motif de changrin. Si nous n’avions pas eu d’âme, la musique nous en aurait créé une.
-Quelqu’un me disait que celui qui comprend pleinement la musique n’a plus peur de mort, parce que la musique est l’étérnité et l’infini en même temps. En écoutant une bonne chanson jusqu’à ce qu’on sente que les sons s’engagent avec l’âme dans un mélange d’extase, dans une osmose de béatitude, on absorbe l’infini, et le mort semble un jeu divin avec le temps, un jeu que l’on peut gagner en supprimant le valeur du temps par la musique, dit la chanteuse, tout en essayant de cacher une profonde émotion.
-Ton affirmation est vraie. La musique est une permanence de sentiments transfigures dans les chansons. Tu as souvent chanté l’amourdans tes melodies… c’est peut-être un hasard, c’est peut-être une volonté, ou tout simplement tu n’aurais pas pu faire autrement?
-Les pensées les plus profondes, les émotions les plus caches sont fermés en nous comme dans un coffre-fort, répondit Celine après quelques secondes de silence. Quand quelqu’un trouve la clé, il l’ouvre et l’orage des sentiments dévalise nos âmes, puis il s’apaise et nous laisse découverts, désarmés, touchés et sans abri. Plusieurs fois, c’est l’amour qui me laisse froide.
-Tu es très romantique, émouvante. L’arpège de ton âme vibre sur cordes les plus sensibles…
-J’aime la musique, fut la réplique de l’artiste. Pour ceux qui sont malades d’amour, elle est le rèmede certain de leur guérison, parce qu’elle transforme les angoisses en tranquillité, l’anxieté en apaisement, la peine en sérénité de l’esprit. La musique exprime ce qui ne peut être dit et sur quoi il est impossible de rester silencieux.

Après ce dialogue, je fus complètement troublée et un essaim de questions se mélangeait dans ma tête, tout en essayant d’en trouver les réponses: „Pourquoi tu écoutes de la musique?”, „En connais-tu les significations profondes?”, „Connais-tu les grandes valeurs musicales?” J’entendais seulement le mot MUSIQUE… de la musique partout. J’étais sure d’une chose - j’aimais la musique française, tellement mélodieuse! Elle m’a toujours créé une ambiance de seduction et de fascination. La musique, c’est la béaute! Et parmi tant de questions, une réponse, empruntée à Paul Verlaine: „De la musique avant toute autre chose”.  En effet, la musique est partout, est une révélation plus haute que toute sagesse et toute philosophie. Ici et ailleurs,  elle aide à vivre!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey