Ion Buzera
Radu Marini
Mircea Năstasie
Andreea Maria Negru
Pierre Rădulescu Banu
Ștefan Grosu și Adriana Macsut

 
sus

Ion Buzera

 

Fragmente noi

 

 

Stilul critic este cea mai adâncă gândire.

În afara noțiunii sacre de dignitas nu există niciun fel de critică literară.

*

În postmodernism modificările sunt mai subtile decât își pot da seama postmodernii înșiși.

Pentru ca un critic literar să se afle într-o bună dispoziție creatoare, e recomandabil să fie „suspendat” între inocența participativă și suprasaturația intelectuală.

*

Scriitorul genial știe că e o particică a unui cosmos inexistent. el însuși.

*

A suferi că nu ești permanent în „hiperspațiul” inconștientului.

*

Wittgenstein. „Eu pot spera numai la influența cea mai indirectă” Modestie unită cu luciditate metaistorică. 

*

Am senzația clară (nu mai vorbesc de nenumărate probe!) că unii critici, prin simplul fapt că scriu despre aceia, îi pângăresc pe bieții, nevinovații autori.

Nu are rost să ne împleticim în limbaj, în vreun limbaj.

Trebuie să ai încredere în limitele tale.

Eu nu judec oameni, ci numai și numai texte.

Cea mai dificilă problemă hermeneutică este cea a plictiselii.

Prostia este hermafrodită.

Văd aceste însemnări ca pe niște ferocități foarte catifelate.

În orice hermeneutică serioasă intervine o componentă a disperării.

Un minor se recunoaște după respirația lui de pește pe uscat. 

Nu ar fi cazul să ai voie să te exersezi fragmentar dacă nu ai parcurs câteva mii de pagini din Caietele lui Valéry.

O ciudată bucurie citind „panseuri” slabe de-ale lui Valéry.

Dar o și mai bizară satisfacție citindu-i-le pe cele mai bune: iată că se poate.

Literatura începe cu critica literară și se sfârșește (zilnic!) cu unii care scriu critică literară.

Literatura lui Borges nu explorează posibilul literar, ci îl creează.

Când „veleitățile” (Paul Valéry) de putere infestează insul, acesta devine un mormoloc foarte activ în borcanul uitat pe noptieră. 

Unul dintre cele mai mari pericole în critica literară este autosugestia.

În poezie, dimpotrivă: oricâtă ar fi, este mult prea puțină.

A scrie cu emfază banalități critice e ca și cum Robinson Crusoe ar citi în fața lui Vineri (în latină) declarația de independență a insulei.

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

La scara mea (III)

 

La noi pe scară toată lumea respectă. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ăl mic, până la ăl mai mare. Sunt vecini buni. Și animale rele. Sau invers. Sau...nu știu. Admirabili, cumsecade, sus-puși. Cocoțați fiecare pe unde au putut. Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajută între ei. Cei care au, ajută pe cei care bineînțeles n-au!!! Cu mărinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurătură. Fiindcă au: milă, bunavoință și înjurături la ei. Mereu puși pe fapte bune, memorabile și bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajută pe cei ce n-au: asigurată pâinea și cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimă înjurătură, care să le aducă aminte de mamele lor, ori chiar de originile lor. Emoționante gesturi. Și uluitoare, jenante și necizelate trivialități. La grămadă. Pe etaje. După vorbă, după port, după etajul de cultură...

Cu cizma stangă

Toți ai mei din casă, mai corect spus din bloc, în bloc au dorit să mă vadă mare. Ba Inginer, ba Doctor, ba Manager, ba Avocat. Ba-bauri cu care să-ți caligrafiezi nu viața ci cărțile de vizită. Aferente titlurilor academice, ce vezi Doamne, aș putea să mi le însușesc. Musai!

Muică-mea, adică bunică-mea, a fost singura care a vrut cu tot dinadinsul să mă vadă profesoară. Cu ochelari. Dar eu nu port ochelari!!! Ea poartă. Pe nas, ca toată lumea a bună. Așa cum e credința ei. Despre oamenii care se împart în: răi și în ochelariști. Evident cei cu ochelari sunt întoteauna cei buni. Puțini și buni. Și ea e bună. Bineînțeles, cu mine, de la naștere, cu opticienii și cu ochelarii ei. Care fac minuni și o fac să vadă lumea mai bună. Precum și lucrurile și legumele din bucătărie mai ușor de folosit și de ajutor la gătit. Ochelarii ei speciali sunt decorați cu un șnur negru, asortat la rama ochelarilor ei. Tot neagră. Ca să-i scoată în evidență mândrețea de coamă de păr des-des și argintat. Care o prinde bine. Parcă ștrengărește, parcă tinerește, parcă o iubesc. Nu parcă, ci de-adevăratelea o iubesc.

O admir și-o salut împreună cu părul ei frumos. Tuns scurt și veșnic pieptănat în răspăr înainte de culcare. Dar și cu noaptea-n cap de la primele ore ale zilei. Când face ochi, gimnastica părului și un delicios mic dejun. De îți lingi degetele când îl îngurgitezi. Și pe care-l aștept toată noaptea. Visându-l mai ceva ca pe iubitul meu. E mare meseriașă și mare bucătăreasă. Dar și în alte treburi casnice, ca o venerabilă și de pupat gospodină. În casă. Ea fiind ființa dragă din casă pe care o iubesc. Că-mi e dragă și necesară. Meritând să fie de lăudat. De, e pedantă. Cu părul, cu gospodăria, cu ochelarii. Pe care îi mai poartă uneori și în poșetă. Ca să nu-i spargă. Să-i menajeze, să-i aibă la îndemână, să-i pună pe nas. Când o avea nevoie de ei.

Mama mea n-a avut nevoie. Nici de ochelari, nici de tata și nici de mine. Încă. Dar nu-i timpul pierdut. O știm amândouă. N-a vrut să mă vadă nicicum. Nici mică, nici mare. Ea a vrut să-l vadă pe altu'. Bine. Dimineața, când se scoală și face ochii mari. Să-i fie alături pe post de sobiță. Caldă. Restul e tăcere.

În privința viitorului meu, un cuvânt decisiv, greu, l-a avut un bărbat adevărat. Bărbatul, adică tati, a fost singurul din casă care și-a impus punctul de vedere. Bărbătește. Ca orice bărbat. Of course, la cârciumă. Peste drum de blocul nostru. Că e mai aproape. Înscriindu-se în tendințe. Adică la botul calului. El e cel ce a arătat lumii că știe să fie bărbat. Nu mămăligă. Așa crede el. Chiar și într-un mediu neprielnic, negeneros, el și-a perorat voința. Să arate lumii că e bărbat, nu jucărie. Mulți au crezut invers. De aceea, ca să-i acopere pe detractorii săi, el vorbește tare. Tare și ușor împleticit. Bineînțeles de la efectul gradelor de rudenie cu care s-a combinat. Periodic, aproape cotidian. Ba cu una mică, ba cu una mare. Dar cu grade multe. Pentru că i-a plăcut, repetă. Ca papagalul. Nu anul și nici vreun curs. Doar comenzile, cu barmanița Mariana. O femeie ușoară. De manipulat. La sticle și la halbe. Făcând exces, vocalize și scandal de câte ori are chef. Dacă n-are, își face. Iar ea îl ajută. La necaz, la băut, la ușurat. De bani.

Cu așa familie ai viitorul asigurat! Așa că, avându-i pe toți alături de mine, am ajuns bine. Ba cu tramvaiul, ba cu autobuzul, ba pe jos, ba pe blat. Mai mult pe blat. Ca orice student. La Agronomie. Unde am învățat. Vorba vine. Dar sigur am reușit. În carieră. Să fac un pas mare, chiar dacă eu sunt cam mică de stat. Am făcut și eu ce-am putut. Mai mulți pasi. Unul după altul. Că-s mici. Mă descurc. Ce vreți, la mine, n-a plouat cam mult pe bătătura mea?! Pardon, pardon pe bătăturile mele. Că am și din ălea, tot strângând la plantele pentru ierbar. Alde Ranuculus sp, Aliune cepo, Tilia cordata, și alte ierburi și floricele de pe câmpiile patriei, și din nostra silve-ae. De pe la Rînca și nu numai, sub conducerea domnilor profesori de specialitate. Dar astea-s floare la ureche. Cu care ne-am împopoțonat care mai de care ierbarele.

Se știe! Cu o floare nu se face primăvară!? Primăvară nu. Dar profesoară de biologie? Da?Camda! Așa-mi ziceam și eu înaintea primului meu mare examen. Cu elevii. Mi-era o frică, ca la orice examen. Aveam practică pedagogică. Așa cum își dorea muica-mea. Eu parcă nu-mi doream în acea zi. Nimic. Ba parcă totuși aș fi vrut totuși ceva. O țigară...vine fuga, fuguța la mine. Ne mișcăm cu talent?! Cine-mi dă și mie un foc? Tot eu. Și foc m-am făcut. La față. Simțeam că-mi explodează capul de emoție. Parcă nu eram eu. Iar eu, eram alta. De nerecunoscut. Îmi venea să intru într-o gaură de șoarece. Precis aveam loc, că-s mică. Avantaj eu. Dezavantaj el. Poate-l deranjam. De la masă, de la alea, alea. Scuze șoriceilor! Scuze, elevilor! Scuze, dom’ profesor!

Prima zi de practică pedagogică. N-a prea fost zi. A fost cam seară, într-o seară de iarnă, și a început la orele 17.00. Fix trecute. În sufletul meu. La bune. La rele, altele. Mai nașpa decât cele bune. Titlul lecției: Legile Mendeliene - despre transmiterea caracterelor ereditare. Chiar m-am pregătit bine pentru lecție (aranjat unghii, călcat rochiță, plus colanți uscați și negri, desenat cozile la ochi, neapărat cu albastru, se asortează mișto cu rochița, și cizmele mele noi, frumos lustruite, cumpărate de către iubit) gata s-o susțin dar eram urmărită de emoții. Ajunsă la locul faptei, în fața tablei, cu creta în mână scriu titlul lecției pe tablă. Frumos. Subliniat cu o linie. Chiar îmi plăcea de mine. Așa că mai trag o linie. Sub titlu. Am scris drept, cu litere de tipar. Legile Mendeliene.

Și linia de sub legi era de admirat. Dreaptă de dreaptă. Ce tare sunt?! Oauu, prima victorie! Mă montez pentru victoria finală. Parcă mă și văd aplaudată. Vreau să mă fac cât mai înțeleasă, încercând să le explic schematic elevilor lecția propriu-zisă. Adică teoria legii, sau legea teoriei, adică lecția. Fără fonfeuri, fără filozofie prea multă. Punct lovit, punct ochit. Dar...ceva se întâmplă. Nici eu nu știu ce!!! Habar n-am, ce să zic. Vai mie, ce am, ce mă fac!? Clachez. Nu, nu trebuie, mă fac de râs... Încercând să mă concentrez, mă apucă tremuriciul. Nu mai am nimic în cap. Nici în coșul de gunoi al clasei n-aveam ce să pun. Vid total. Fără pic de neuroni, de legea mendeliană nici urmă. Nebuloasă totală. Nu știu ce să zic, nu știu ce să fac, nu știu nimic.

Logic! N-am nimic în cap. Încerc să mă stăpânesc și să continui expunerea schemei pe care tocmai o desenasem frumos pe tablă. Sub titlul scris cu litere mari de tipar. Tot de mine. Dar nici silabe nu pot articula. De vocale, consoane sau mici propoziții intelegibile nici vorbă. Îmi întorc privirea către domnul profesor de biologie care la acea vreme mă superviza. Rugându-l din priviri să mă ajute. Trepidam ca mașina, cu creta amenințător în mână. Fixându-l pe dom’ profesor să mă scape din chin. La un moment dat simt că am găsit ceva. Soluția.

EVRIKA! Domnule profesor, nu mă descurc, mă las păgubașă! Găsisem o replică inteligentă, sau inteligibilă! Marea mea replică, marea mea scoatere. Elevii au început să chicotească, să-și dea coate și să comenteze răutăcios dezastrul meu. Pedagogic. Fără aplauze, fără laude, fără replică. Un început catastrofal, o rușine fără seamăn, fără replică, fără comentarii. Ce domnișoară profesoară mai sunt și eu?  Fără neuroni. Aș fi vrut să fug. Mi-erea rușine de mine...Dar viața de profesor are și bune, dar și rele. Începutul a fost făcut. Cu cizma... cu cizma stângă. 36, pentru cunoscători cu toc de 15 cm. Doar ele la înălțime.

*

Lecția finală. Trecuse vrermea…Acum aveam experiență, adică tupeu. Cu elevii, cu atmosfera, cu femeile de serviciu, cu noile mele sandale. Tot cu toc de 15 cm. Eram beton de beton. La mare înălțime. Pe propriile mele picioare. Asezonate cu o fustiță scurtă-scurtă. Cu vino-ncoa! Normal… Așa ca nimic să  nu mă  debusoleze. Chit că-mi rupsesem pe zi o frumusețe de unghie de 3 cm. De la mâna dreaptă. Vai mie, vai ei, vai ce nașpa!

Aveam impresia că toată lumea de venea în contact cu mine doar la unghia mea se uita. Mă simțeam pierdută, fără reazem, fără unghie. Eram vulnerabilă precum Ahile și al său călcâi celebru. Intrat în legendă, în istorie, în gropă. Băi, te pomenești că d’aia se tot holbează ăștea pe mine?! O fi vreo analogie, o fi ceva, n-o fi, voi vedea. Și totuși parcă aveam nevoie de o țigară. Se știe! Cu filtru. Să filtreze neprevăzutul, sau cine știe?! Contra ghinioanelor. Deoarece era ca un făcut, toate relele se țineau de mine. Iar eu n-aveam de ce să mă țin. Să mă țin totuși tare. Tare pe tocuri. Pe mine!!! Parcă simțeam că se rupe ceva din mine. Nașpa! Alt ghinion? Era elasticul de la chiloții tanga. Din dantelă albastră care se asortează cu ochii mei. Tot albaștri. Și-i plac iubitului meu. OaZa-ul meu. OaZa mea de liniște. Particulară. Același de ani buni. Nașpa, nu?!

El, cel care parcă mă aștepta de când lumea. Plin de grețuri pe o Harley Davidson. Cu o țigară între degete și cu o muzică pe gustul nostru. La maxim. Dar el e un pârlit de student la arte. Un meloman proțăpit parcă veșnic în colțul Filarmonicii. Pe picioarele-i păroase și crăcănate. Care merită nu studiate ci epilate. :))    Aoleo, Doamne, prin ce am mai trecut? Altă nefăcută, cu elasticul!

Dar nu doream să recunosc nimic... Nici în vis, nici la catedră, nici la tablă, și nici în fața oglinzii. Că îmi părea rău că urma să-mi închei stagiul de practică în ipostaza mult râvnită de bunică-mea, neglijată de părinții mei și apreciată acum și de mine. Cu o strângere de inimă. Și bineînțeles cu o țigară-n colțul gurii, ca o floare la butonieră. Pe post de decorație, de curaj civic. Tocmai în fumoarul profesorilor. Când, ce să vezi?!  Am fost luată pe sus cu fulgi cu tot. Mai corect spus cu fumuri cu tot. La control, la verificat, la șuturi s-a oprit, să mi le altoiască o venerabilă doamnă profesoară. Ce este, sau ce a fost? Pusă ca un cerber să mă ia la întrebări.

Că ce caut eu acolo, că de când elevii își iau nasul la purtare (simplu, de când sunt ei elevi) și sudează în școală??? Cot la cot, țigară de la țigară, împreună cu profesorii!?

Pardon doamna, eu sunt în practică, și azi am lecția finală. Nu sunt elevă. Am fost elevă. Acum sunt pregătită să devin cadru didactic. Știu ce vreau.

Și ei, elevii, au știut cu cine au de-a face. Cu respect, cu o floare de rămas bun. Rostind la unison: domnișoara, mai vrem să veniți pe la noi, dumneavostră ne-ați făcut să ne placă Biologia. Oauu!!!

Și mie îmi place. Am un drum, am un crez, știu că voi fi o bună profesoară. Iar legile mendeliene acum sunt de partea mea. Ceea ce era de demonstrat!

Căci visul bunicii mele de a fi profesoară, l-am moștenit eu. Ereditar?! Cu ochelari cu tot. Căci acum am și așa ceva. În dotare și pe nas.De altfel ca orice profesoară. Nu cu ochelari, ci cu ștaif.

Voi ce ziceți vecinilor, sunt o domnișoară profesoară bună?!

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Nopți fierbinți de revoluție călduță
VI

 

Scene de tot râsul dacă n-ar fi fost triste și, uneori, jalnice.
Nici nu știu dacă e ridicol sau tragic ce vă spun acum.

Personajul lucrase ca un obscur jurist la o întreprindere. Nu știu prin ce împrejurări a fost sau s-a autoproclamat jurist al noului FSN din acel orășel, cert e că avea și el un scaun pe care stătea atunci când cei autorizați și validați de Revoluție se luptau cu contrarevoluționarii și sticlele de whisky.

Așa că omul nostru a stat cu sau fără treabă în colțul său până când inima i-a tresăltat, semn că participa la un eveniment istoric. Ca urmare a început să-și dea și el cu presupusul. La început nu l-a băgat nimeni în seamă dar el a devenit tot mai insistent și cu tot mai multe idei și participări la discuții dar, mai ales, la luarea de hotărîri.

Atunci și-au dat seama că există un bâzâit care poate periclita nobilele idealuri ale revoluției. Prima data, validații au fost contrariați. El nu era pe lista celor autentificați. Atunci cu ce drept era acolo și își mai dădea cu presupusul? Prima dată l-au luat cu binișorul și l-au rugat să-i lase în Revoluția lor. Dar el era insistent și tot mai arțăgos așa că i-au cerut imperativ să o șteargă. Dar el voia Revoluția Poporului și pentru el .Așa că i s-au adresat niște invenctive ce nu pot fi scrise pe hârtie. Simțind că pierde terenul de sub picioare, i-a declarat contrarevoluționari iar el s-a proclamat martir.

Așa i-am găsit eu în dimineața zilei de 23 decembrie 1989 când am trecut pe la sediul FSN (fost sediu al PCR) să mă interesez cum mai merge cu revoluția. Președintele FSN, șeful garnizoanei (că Armata ne apăra de Securitate) îl îndemna cu diverse mijloace mecanice și verbale să părăsescă sediul. El zbiera din toți bojocii că nu pleacă și că Ei vor să-l împuște pe la spate.

Intrarea mea în birou a fost diversiunea care le-a permis unor oameni de bine să pună mîna pe impostor după care, civilizat, mi-au cerut să-l însoțesc eu până acasă, așa că scăpau și de el și de eventuale amestecuri ale mele în oala altora.

Tocmai părăsisem sediul când am fost anunțați de alți oameni de bine să o luăm grabnic la picior fiindcă tocmai au fost anunțate că vin elicopterele alea silențioase care ne terorizaseră toată noaptea. Am văzut și eu (în acea noapte) o lumină roșie ce se deplasa silențios și haotic în plină negură iar tunurile trăgeau ca la 23 August. Am mai văzut așa ceva când copiii din cartier au legat un bec cu baterie de un balon și i-au dat drumul înspre înaltul cerului. Dar atunci nu era Revoluție ci ziua de naștere a unuia dintre ei. Ca să vezi ce asociații ciudate de idei poți să-ți mai faci.

Dar să revin. Eu am cam crezut că vin elicopterele și eram dispus la un concurs de alergături printre blocuri dar trebuia să-l duc acasă pe turbulent fiindcă era sarcină de la FSN. Elicopterele nu au mai venit, prietenul meu a ajuns cu bine acasă. S-a băgat în pat și a dormit 24 de ore iar eu am mers la serviciu ca să ne mai uităm la Revoluție.

Și uite așa am participat și eu, nemijlocit, la Revoluție. Și nu mi-au dat și mie măcar o medalie că de fabrici sau terenuri agricole nici nu mai vorbesc. Le-au luat VALIDAȚII. 

Comentarii cititori
sus

Andreea Maria Negru

 

Le conte d’un lis

 

C’ était un jour sombre d’ Octobre. Les gouttes de la pluie frappaient rapidement le terre qui gramaçait à la touche froide de l’eau coulé dans les nuages. J’étais dans l’atelier de peinture, en pensant comment passer cet après midi si  grise et obscure d’automne.

J’avias trouvé une vieille toile, usé et j’ai pensé qu’il était jolie de peindre en ce moment. Mon esprit était rempli de toutes sortes de choses, une foule des pensées qui me portaient vers des régions innconues, inexplorées, caches. J’avais besoin de me détendre, d’echapper à la monotonie de la réalité quotidienne et occupier mon employ du temps avec d’autres activités. J’ai fouillé l’interieur de l’atelier et sur une table vieille de chêne, placée dans le coin du chambre, j’ai aperçu un vase rond, violet où il y était un bouquet de lys blancs. Je l’ai attrapé avec un geste maladroit et l’ai regardé un peu confuse... je me suis demandé: „Qui l’a mis là ?!”. Ceci était trés beau... La pureté des fleurs offrait à mon regard une image qui ravait mes sens. A quel point la beauté et la finesse pouvaient être recues dans les petals d’une fleur! Je suis fascinée par la tournure d’un lis blanc, souple et j’ai pensé à son conte. Peut-être il cache dans son calice une petite fille comme Degețica, un enfant né par le pouvoir magique d’une fée ou un insecte perdu de ses soeurs à cause d’une tempête et coincé dans les petals des lys.

Soudainement, j’ai senti une vague énorme de joie, un sentiment profound de gratitude, de fierté qu’avant la révélation d’un trésor.Une sensation unique m’a emparé et j’ai decidé de peindre son conte. Vis-à-vis, ils ont été places de vieux pinceaux. Une était plus longue et les deux autres ont engourdi sur leurs batons une verte terne, séché et prive d’éclat. J’ai pris un pinceau et ne savais pas comment commancer mon dessin. Si je n’étais pas une artiste talenteuse, mon dessin serait mauvais... ou peut-être la peinture n’est pas une art pour tous. Savoir-faire un paysage, un tableau, reproduire un élément naturel parfois semble inaccessible aux gens ordinaires, mais je pouvais essayer mes habilités. J’ai posé une toile sur un support et j’ai commencé à peindre son histoire. Oui, l’histoire d’un lis. Tout ce qui existe a une histoire, même une fleur.

D’abord, j’ai dessiné le tige, puis avec un peu de blanc j’ai fait son pétales. La pureté valait tout mon effort creatif, le dessin fallait être parfait. Entre moi et l’art a été une sorte de coup de foudre. La première fois quand j’ai compris ce qu’est l’art, j’ai tombé amoreuse sur tout ce qui est beau. Depuis je l’ai porté dans mon âme chaque jour et elle me poursuit partout et aujourd’hui nous sommes inseparables.

Je suis tourné vers la vase avec des fleurs pour mettre un lis dans ce bouquet et sous elle j’ai vu un enveloppe que je ne l’ai pas remarqué au début. Il était fermé et avait un cachet sur son coin. C’était mon professeur de peinture qui me l’a envoyé! Je l’ai ouvert très curieuse de contenu de la lettre. Il m’a annocé que ce jour il avait manqué avec toute sa équipe et que je devais peindre seule le dessin avec les lys. La lettre s’est fini avec l’affirmation: „Et ne pas oublier! Toute l’art ne rien qu’un imitation de la nature.”

Après j’ai lu la lettre, j’ai commence à peindre le lis. Les mots de mon enseignant fasaient un écho dans mon esprit avec mes impressions: „L’art corrige la nature. Elle la protége, l’a immortalise et la conserve dans toute sa beauté. Peinture elle-même est un fou!” Mais ce lis, sur le papier, c’est une art et cache une histoire: le printemps il germe, chétif, faible, ignorant et tremble dans la bataille d’un rayon de soleil, puis il rehassure, augumente et forme ses premiers boutons. Ensuite, il y a une période de agrandissement et il épanouit, puis commence à pâlit. La dernière fois il perd sa beauté et seche. Voilà son cours de la vie: le lis épanouit une seule fois et il se secoue très vite, mais sans l’aide des saisons. Le temps coule, la fleur ne sais pas combinen coûte sa beauté... ainsi fait l’homme.

Le temps passe rapidement, j’attends avec impatience decouvrir le conte d’un lis dans mon atelier de pienture... et le miracle de son pétales… le miracle cache dans l’oeuvre d’un fleur...

Comentarii cititori
sus

Pierre Rădulescu Banu

 

O carte pentru iubitorii de cărți

 

pierre1Helene Hanff
source: [*no copyright infringement intended

În general sunt un cititor dezordonat - sunt mereu gata să încep o carte peste altă carte, pe care tocmai am început-o. Între timp vin zilele în care serviciul nu îmi lasă dispoziție sufletească să deschid cartea începută, apoi apare o nouă carte.

Până la urmă cărțile se strânseseră una peste alta în stânga laptopului meu, așa că am luat o decizie dramatică: am luat toate cărțile și le-am pus una peste alta în bibliotecă, lăsând lângă mine doar una. Pe care am terminat-o peste câteva zile, în parc, așezat pe o bancă în fața lacului.
Începusem să citesc Vacile lui Stalin de Sofi Oksanen, între timp apăruse Dogmatica Bisericii a lui Karl Barth, peste el antologia de literatură contemporană arabă/persană/turcă/pakistaneză a lui Reza Aslan (cu câteva poeme de Forough Farrokhzād, printre altele), peste antologie Orasul Domnului al lui Paulo Lins, găsisem apoi în mall o carte foarte subțire dar consistentă despre cultura americană contemporană, apoi am găsit 84 Charing Cross Road a lui Helene Hanff, și după două zile mi-a venit o comandă pe care o făcusem: două cărți de Daniel Alarcón. Am început să citesc Lost City Radio, una din cele două cărți, apoi mi-am dat seama că 84 Charing Cross Road este atât de frumoasă încât e păcat să nu o termin. Mi-am pus toate celelalte cărți una peste alta, cum zic, și am terminat de citit cartea despre anticariatul londonez de pe strada Charing Cross.
O carte superbă, întemeiată pe o poveste reală. O scriitoare fără bani din New York (cum sunt mai toți scriitorii din New York - orașul ăsta își devorează artiștii), cu o mare dragoste pentru cărți rare, cărți vechi, literatură clasică, în orice caz cărți de mare calitate, s-a adresat odată unui anticariat londonez (era în anul 1949), care îi putea livra cărți de acel soi la prețuri foarte mici. Și a urmat o corespondență de douăzeci de ani între ea și Frank Doel, anticarul îndrăgostit și el de carte clasică, și îndrăgostit de meseria lui. Ea nu a reușit să vină niciodată la Londra, pentru că mereu apărea ceva presant financiar, dar iubea Londra, visa orașul de pe Tamisa, visa „să îi simtă trotuarele murdare sub talpa pantofilor”, își imagina fiecare stradă, iar relația dintre ea și anticar a fost o mare prietenie sentimentală. Nu dragoste, nu e cuvântul potrivit, a fost ceva greu de definit. Amândoi iubeau cartea de valoare, amândoi iubeau ediția bibliofilă, și amândoi își asteptau unul altuia scrisorile. Ea expansivă, el reținut, dar treptat gândind amândoi la aceleași cărți, întelegându-se dintr-un cuvânt.

pierre2Frank Doel
source:[*no copyright infringement intended

Cartea am găsit-o în engleză, și e o engleză superbă, greu de înțeles chiar toate cuvintele, pentru că ea știa să se joace cu ele și să folosească deseori vorbe cu dublu sens - însă e o engleză superbă, și nu te saturi să recitești fiecare pagină, parcă te mângâie pe suflet, îți mângâie ochii, îți mângâie mintea.
A fost ecranizată, în 1987, un film cu Anne Bancroft și Anthony Hopkins. Nu am reușit să îl văd în întregime, s-a dat odată la televizor și am prins doar câteva scene din el. Îmi pare rau. Poate se mai dă odată, cine știe.

 

 

Cartea este de fapt publicarea corespondenței lor. Iar ea a reușit cu cartea asta să aibă în sfârșit succes financiar și să își permită o călătorie la Londra. El murise, anticariatul nu mai exista. Fiecare, dintre cei ce vizitează Londra, vine cu ideile sale gata făcute despre oraș, despre străzi, despre locuri. Idei făcute în timp, din cărți, din filme, din multă visare. Iar Londra îi oferă fiecăruia imaginea pe care acesta și-a făcut-o despre ea. E un oraș cu o mie de fețe.
Nu am fost niciodată la Londra. Aș vrea să merg măcar odată și să stau câteva zile, o săptămână. Să îi simt și eu trotuarele murdare sub talpa pantofilor, așa cum își dorise și Helene Hanff. Și să o compar cu Londra din cărțile citite de mine, cu cea din filmele despre ea, pe care le-am văzut, și cu toate gândurile pe care le-am avut despre ea.

pierre3Marks and Co. -librăria din Londra, pe când exista
source: [*no copyright infringement intended

Însă poate că voi reuși altceva: să încerc să găsesc cărțile ciudate despre care vorbește ea în scrisorile ei. Poate voi găsi ceva pe web. Și eu am pasiunea cărților care au pe ele marca trecerii dela un cititor îndrăgostit de carte la altul. Niște adnotări în chineză la o carte de teologie scrisă de Richard Niebuhr, o dedicație făcută unchiului meu pe o carte despre istoria Naționalului bucureștean (pe copertă Aristide Demetriade în Hamlet), o carte franțuzească veche de tot, adnotată tot de unchiul meu, era adolescent pe vremea aceea, și cartea îi aparținuse unei străbunici (o misterioasă doamnă Koronidy), un volum de ode horațiene în latinește cu comentarii în franceză și cu adnotări ale unui alt unchi, un volum de psalmi creat pe un caiet de dictando și având ca iluminuri desene de locuri fantastice din India, junglă, cetăți, animale - psalm după psalm copiat în acest fel de cineva indrăgostit de soția lui, voia să i-o dăruiască atunci când avea sa fie gata, dar a murit prea devreme - fiul lor avea să tipărească volumul așa cum îl făcuse tătâne-său.
Și uite așa ajungem dela cateva cărți  pe care le-am tot lăsat apucându-mă de altele până la străzile Londrei și la Conversațiile Imaginare ale lui Walter Savage Landor.

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu și Adriana Macsut

 

Dezbatere despre avort

 

av1În data de 21 martie (între orele 14 – 18) a avut loc la în Sala Doctoratelor de la Facultatea de Filosofie, Universitatea București o dezbatere despre implicațiile morale ale avortului. De prezicizat că Prăvălia Culturală a fost partener media. Statitisca arată că anual „în lume sunt estimate 40–50 milioane de avorturi” (Abortion Statics this year, în worldometers.info/abortions, 08.03.14) ceea ce „corespunde la aproximativ 125.000 avorturi pe zi” (ibidem). La rândul ei, România ocupă un loc fruntaș în statistică în clasamentul european al avorturilor. Acesta este cadrul de la care a pornit dezbaterea despre implicațiile morale ale avortului, desfășurată sub patronajul mai multor centre de cercetare și internaționale (Group of Reading Limits of Knowledge, Bucharest – Romania; IBN Khaldun Center For Research & Studies, Amman- Jordan; Romanian Society for Philosophy Engineering & Technoethics,Suceava – Romania; Centre for Research in Philosophical Historiography and Philosophy of Imaginary, West University of Timisoara – Romania). Organizatorii manifestării au fost: Lector Univ. Dr. Corina Sorana Matei (Universitatea Spiru Haret), Dr. Adriana Mihaela Macsut (Universitatea  București) și Drd. Ștefan Grosu (Universitatea București). Stafful a fost compus din:

•consultant sociologic, Prof. Univ. Dr. Diab Al Badayneh (Qatar University);

•consultant etic, Conf. Univ. Dr. Dumitru Borțun (Școala Națională de Studii Politice și
 Administrative);

consultanți filosofici Prof. Univ. Dr. Viorel Guliciuc (Universitatea Ștefan cel Mare,
 Suceava, Romania și Societatea Română de Filosofie, Inginerie și Tehnoetică) și Lect. Dr.
 Claudiu Mesaroș (Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării,
 Universitatea de Vest Timișoara și Centrul de Cercetare în Istoriografie Filosofică și Filosofia
 Imaginarului);

•consultanți medicali: Valeria Herdea (medic de familie și pediatru, București), Bogdan
 Slăbescu (Medic Primar Endocrinolog, București); Teodor Herdea (medic, terapii alternative și
 sacroterapeutică, București) și Bogdan Catrangiu (medic ginecolog și oncolog, București),

•consultant religios, Prof. Univ. Dr. Kuruvilla Pandikattu (Pontifical Institute forw2
 Philosophy and Religion, Pune, India);

•consultant Mass-media Drd. Ana-Maria Gajdo (Dipartimento di Scienze Politiche, Corso Storia  dell’Europa,Sapienza Universita di Roma);

•consultant despre viață, Claudia Togănel (asistent medical și psiholog, Târgu Mureș);

•asistent virtual media,și Alexandru Olah;

•Partener mass-media Prăvălia culturală.

Workshopul nu și-a propus să ofere soluții radicale, ci s-a avut în vedere o dezbatere metaetică, iar în acest sens, se impune a fi invocat Niculae Bellu care arată că meta-etica reprezintă o disciplină „în curs de constituire vizând cercetarea moralei din perspectiva logicii interne a propriului limbaj” (Niculae Bellu, 'Cuvânt înainte', în Svetozar Stojanovic, Meta-etica contemporană, traducător S. Dragan, prezentarea grafică Val Munteanu, vol. I, Editura Științifică, București, 1971, p. II). Punctul de pornire la dezbatere a fost prezentat de Claudiu Mesaroș care a vorbit despre infanticidul la Aristotel și de Carlos Montano care a definit cultura avortului prezentă în societatea contemporană. Ancorarea dezbaterii în cadrul metaetic a fost realizată de Diab Al Badayneh și de Dumitru Borțun. Viorel Guliciuc a subliniat că, totuși, despre avort vorbesc doar omenii care deja au fost născuți, iar w3în acest context s-a situat și expunerea lui Kuruvilla Pandikattu care a prezentat conceptul de consistență etică a vieții. Câmpul medical a fost conturat de Bogdan Petrică, Valeria Herdea, Bogdan Slăbescu, Teodor Herdea și Bogdan Catrangiu. Aspecte statistice și psihologice au fost prezentate de Ana-Maria Gajdo, Claudia Togănel și Dana Stănciulescu. Necesitatea abordării subiective a fost evocată de Corina Sorina Matei, iar în acest sens, a fost prezentat de Ștefan Grosu, cazul dramatic al medicul ginecolog de origine evreiască, Gisela Pearl, care a fost forțată să devină asistentul lui Mengele. Despre resposabilitate și nucleul familial au vorbit Marius Cucu și Ștefan Grosu. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey