Dan Ciupureanu
Radu Marini
Dan Năstasie
Mia Popa

 
sus

Dan Ciupureanu

 

Închide geamul să nu iasă mirosul

 

PERSONAJE:

CRISTINA
ION
DOCTORUL
DOI BRANCARDIERI

SCENA:
Se petrece noaptea, în garsoniera cuplului, în care aveau o canapea și o măsuță, un televizor stricat și un cuier lângă ușa de la intrare, prin care se intra direct în sufragerie. Pe măsuță era o telecomandă. În lateralul canapelei este bucătăria, cu un aragaz, o chiuvetă și un plan de lucru. Pe planul de lucru, sunt mai multe legume și un cuțit mare. Pe aragaz, este o oală cu un polonic înăuntru.

Cristina era în bucătărie și gătea, tăia legume. Din când în când mai mesteca în oala de pe foc. În timp ce vorbea, gesticula din mâna în care avea cuțitul.

Cristina: N-am fost atentă pe stradă decât o singură dată, și mi-a fost de ajuns. Mi-am cusut ochii la loc, mi-am înfundat urechile, cu vată… și-am dat drumul la vise. (ridicând cuțitul ca și cum l-ar trece prin cineva)  Nu pot fi atentă la nimic. Cred că sunt timidă…  (strigă) Ioaneee… Ioaneee… Ioaneee…Nici acum nu a ajuns acasă nenorocitul ăsta! (Când zice ”ăsta”, taie un cartof în două cu putere apoi îl taie în mai multe bucăți mari)  
M-am măritat cu el din milă… Nu mi-a adus niciodată vreo floare. Stă beat printre mașinile lui de dimineața până seara și scrie poezii macabre. Pe mine mă oripilează, nu mi-a scris nimic de dragoste, nici măcar o poezie. Să vorbesc mai încet să nu-mi trezesc copiii. Șșș. Deși nu cred că mă aud. Acum câțiva ani… câțiva ani buni, i-am trimis să se culce la subsol. De atunci facem liniște ca să nu-i trezim. Dimineața cobor și le fac poze. Nenorocitul ăsta zgârcit, mi-a zis să nu le mai fac, că se consumă bateria și curentul e scump. Curentul… să închid geamurile. Curentul. Curentul ne alungă mirosul din casă. Tot mirosul pe care l-am agonisit de la copii noștri. Luca e prea mic, nu știe el. Odată, am fost cu Andreea la grădinița din deal. Copiii de acolo se îmbrânceau și urlau. De când m-am măritat nu mai suport gălăgia. Și… i-am băgat într-un container de gunoi pe roți. Am închis capacul și au tăcut, s-a făcut liniște… ca să nu se plictisească le-am dat drumul la vale, printre camioane. (Vărsând cartofii de pe tocător în oala de pe foc.)

Cristinei îi sună telefonul, era Ion căruia îi vorbește afectuos:

Cristina: Alo? Acasă… Ești tot în spațiu? Acum am ajuns, da. Unde ești iubitul meu? Și? E de treabă? Poți să-l inviți pe la noi, da… dar să fii cuminte. Apoi te miri că nu mai ai niciun prieten. Apropo, să vedem cum facem că a scăpat mirosul din beci Curentul ni-l fură! Da… Când termini poezia cu ea să vii... și eu, hai, pa, pa, pa. Ce? Mi-ai lăsat un bilețel în geantă? Hahaha? E important? Bine, îl citesc. Te aștept. Pa.

Cristina se caută în geanta care era în cuier, și găsește mai multe hârtii A4 împachetate, pe care le răsfoiește căutând mesajul. Se așază pe canapea.

Cristina: Poezie, poezie, poezie, asta nu… Da! Asta trebuie să fie. (Citește rar)  ”Dacă te vei întoarce în bucătăria din macara și vei coborî la penultimul etaj în ocean, trebuie să aștepți al șaisprezecelea avion, subacvatic, care, te va duce în holul sertarelor. În primul vei găsi o pereche de aripi cu care vei zbura în sertarul de sus. Acolo te va aștepta o navă spațială care va zbura trei ani lumină până la planeta dormitoarelor. Dacă vei aprinde televizorul din dulap îți vor cânta simfonia păpădiilor și vei adormi lângă pantoful de vată.” 
Ăsta iar nu discerne realitatea… Macaraua am înlocuit-o cu un pom de când a murit tata, Dumnezeu să-l ierte. Iar oceanul… să fie el sănătos, oceanul a secat de când cu noxele de la avioane. Sunt obosită, până nu iese curentul din casă nu mă culc! Nici moartă. Poate așa om mai aduna puțin miros și am reuși să ne plătim rata. Rata la mașinile în paragină ale lui Ion. Avem șaptesprezece mașini acum. Își cumpără bere și întră în câte o mașină pe zi. În timp ce râcâie cu mâna stângă, bea o gură de bere și se gândește la o poezie pe care o scrie cu dreapta. Abia acum câteva luni și-a recuperat-o de la tata, și s-a apucat de scris cu ea,  Dumnezeu să-l ierte…
Când eram în liceu i-a smuls-o. Apoi tata, Dumnezeu să-l ierte… tata, a păstrat-o în beci la noi. Cu mirosul de la ea mi-a cumpărat o păpușă Barbie, dar tot el dormea cu ea. Mașinile și le-a păstrat în cimitirul de mașini. Așa a vrut Ion, cică acolo îi vine inspirația divină. Mă minte că toate poeziile macabre pe care le scrie, sunt inspirate de la mine și familia mea. Minte! El a fost mai bolnăvior când era mic, plus că a rămas cu moarte cronică de când frate-său a plâns în fața blocului. Taică-său, când a auzit, a coborât și i-a omorât pe toți, toți copiii din cartier, le-a mers bine, s-au lăfăit în miros ani de zile.

Ion intră în casă cu o sticlă de vin desfăcută din care va bea câte puțin, pe parcursul dialogului.. Abia se ținea pe picioare, era beat. Îi adusese Cristinei un buchet de flori. Se așază pe canapea lângă ea și pune sticla de vin pe măsuță.

Cristina: Cum a fost în spațiu Ioane? Ți-au spălat marțienii retrovizoarele până la urmă?

Ion: Uite, ți-am adus un buchet de flori. Ți le-am luat de pe Calea Lactee, pe unde îți place ție să bântui ca o lebădă.

Cristina:(disperată ridicând cuțitul): Închide ușa! Închide ușa! Ne iese tot mirosul din casă și intră lumina.

Ion (dându-i buchetul de flori): Uite, ți-am adus un buchet de flori. Ți le-am luat… ți le-am luat din cimitir.

Cristina: Ce drăguț din partea ta. (ridicându-le și uitându-se de aproape la ele) Aceste buruieni, le voi pune în beci peste copii. Mai întâi le toc mărunt… Îți dai seama ce miros vor avea? Miros în valută. Mirosul lor, cu cel al copiilor morți… asta e! Va mirosi a valută. Să lași geamurile închise. Să nu vină curentul să ne ia toată agoniseala noastră. Cum a fost în cimitir? (în timp ce se duce la bucătărie și  pune florile pe tocător și le toacă)

Ion: În cimitir… Te referi la cimitirul de mașini unde mă duc eu zilnic la serviciu?

Cristina toacă în continuare florile pe care le primise de ziua ei.

Cristina: Da, în cimitirul de mașini pe care l-am închiriat să-ți ții tu toate boarfele acolo. Unde scrii zilnic poezii despre copiii noștri morți. E bună poezia aia cu întâmplarea mea… Când eram pe scările rulante din ocean și o babă încerca să urce în patru labe. Ai văzut? Ai văzut? Mi-am dat ochii pe spate și i-am strivit căpățâna. Urăsc babele care urcă în sens invers!

Ion: Păi, cum să fie? Am reparat o mașină, a unuia de la primărie. Mi-a dat miros din acela de care zici tu. Mi-am luat un bax de bere și l-am băut cu Fane. Apoi am sunat-o pe mă-sa să o întreb cum a reușit să nască un mare idiot. Că dacă e mare și prost, nu cred că ar avea cum să iasă din pizda mă-sii. Dar să intre, intră. Azi l-am băgat de câteva ori. Mă-sa nu-mi zicea la telefon decât ”Porcule! Porcule!”. Pentru că sunt porc și e ziua ta, ți-am făcut și-o poezie. Se numește ”poem de dragoste”.

Cristina ia tocătorul cu florile tăiate mărunt și se așază pe marginea canapelei, lângă Ion.

Cristina: Da? Așa cu mici accidente? Mie îmi plac poeziile cu copii morți. Așa ca ai noștri. Îmi place să-i omor în vis de câte ori vor să putrezească. Mirosurile să ne inunde. Sper că nu mi-ai scris vreuna cu flori și de dragoste, îmi vine să vomit când aud de dragoste.

Ion: Da, cu mortăciuni la greu, e abstractă dar în același timp e și de dragoste… Dragoste în sensul criminal, psihopat, de care îți place ție. Cum tot mă fuți la creier când defilezi pe-aici ca o lebădă mută și cânți.

Cristina: Mai bine citește-mi-o tu. De când a murit tata, Dumnezeu să-l ierte, nu mai reușesc să văd, nu mai aud în real. Nu aud decât poemele tale  pe care ți le dictez eu în astral. Viața mea exact așa cum este. Dacă nu ți le-aș dicta eu pe plan astral, când râcâi la mașini, nu cred că ai face nici măcar o poezie. Citește-mi! Citește-mi până nu îmi crește tensiunea. Citește-mi să mă eliberez!

Ion, scoate o bucată de hârtie mototolită din buzunarul salopetei, pe care avea scris poemul. Apoi se pune în genunchi în fața ei și recită gesticulând. În timp ce ascultă poezia, Cristina aruncă  câte puțin, din rămășițele florilor, înspre Ion, ca pe confetti.

Ion: Poem de dragoste (nevestei mele, Cristina)

Cristina: Îmi vine să vomit!

Ion: Stăteam cu Cristina pe o bancă, într-un parc/ îmi plăcea să-i ating fluturele tatuat pe creier…

Cristina: Îmi place pe creier… puteai să zici ”o coasă”.

Ion: Lasă-mă să citesc, femeie! Că nu s-a terminat. „Ne sărutam minute întregi, ne jucam cu buzele/ aveam ochii deschiși, ne dădeam zoom în pupile” Îți place?

Cristina: Îmi place să mă joc cu buzele, da! Cu buzele copiilor îmi place să mă joc.

Ion: „doi copii jucau șotron în apropierea noastră / li se auzeau vocile pure pe fundalul…”

Cristina: Ah Ioane! Strigătele pure… mai zi mai zi

Ion: „fundalul cascadei, și păsările cântau melancolii / inventate de visele noastre suprapuse”

Cristina: Visul meu! Tu n-ai vise!

Ion: ”să știi că m-am cam săturat de tine ai făcut burtă / și chelești întrebă pe cine vrei / să vezi că nici dracu' nu ar sta cu tine”

Cristina: Asta ți-am dictat eu prin țeava de la calorifer azi…

Ion: „m-am înfuriat așa de tare încât / am prins cei doi copii de picioare / și i-am dat cu capetele de o altă bancă / până li s-au turtit fețele, eram plin de sânge”

Cristina: Dar ce ți-or fi făcut ție?

Ion: „le-am văzut părinții fugind spre mine / am scos drujba din geantă și m-am întors la ei.”

Cristina: Păi și de ce omori tu copiii? Porcule! Așa ai făcut toată viața… Nu mai flutura hârtia! Nu mai flutura hârtia, că faci curent.

Cristina se duce la oală și mai mestecă.

Ion: Numai fluturi… nu mai flutur, și nu ți-a plăcut? Vrei să fii tu cu drujba? Dacă vrei, te pun pe tine cu drujba în mână. Să le sfârteci părinții, așa cum faci de obicei. Dacă vrei, îți pun bombe în buzunare, să-i strângi pe toți în brațe și să vă detonați. Da! ”apoi, un ochi al Cristinei ne privea sfidător din aer”. Da! Îți place?

Cristina dă ture la canapea și gesticulează cu cuțitul în mână.

Cristina: Or să-ți scoată un dinte! Or să-ți scoată cu penseta fire de păr! Să nu le zici nimic!

Nici măcar o aluzie la mirosul nostru… Te vor băga cu capul în veceu! vor trage apa… apa…O să simți bulele de aer trecându-ți prin păr. Vei vedea pojghițe de rahat plutind în cercuri. O să spui Tatăl Nostru, n-o să mai înțelegi nimic la televizor. Așa mi-au făcut și mie… (așezându-se pe canapea lângă Ion)

Ion se ridică și o trage de mână brutal. Îi ia cuțitul din mână și i-l pune la gât.  Din senin, începe melodia Nouvelle Vague - In a Manner of Speaking”. Aceștia se calmează și ea se lasă pe mâinile lui, apoi urmează un fel de dans (ea dansează mergând ca o lebădă iar el dă din cap cu sticla de vin în mână). Muzica se oprește. Ion se așază pe canapea și mai ia o gură din vin. Cristina rămâne în spatele canapelei, având cuțitul în mână, recuperat în timpul dansului.

Cristina: Nu m-ai mai atins demult… Cel mai mult îmi place când te împingi cu toată greutatea în mine, și intri ca un tanc într-o mlaștină, aproape uscată… Haide în beci!Să mi-o tragi ca un câine printre rămășițele copiilor.

Cristina se lasă peste Ion, din spatele canapelei… Cu mâna care o are liberă îl mângâie pe piept, apoi îl ia de păr și ridă cuțitul deasupra capului lui Ion.

Cristina: Să ne încurcăm mirosurile ca un accident nevinovat. Să te eliberez de dracii de mi-i furi! Să mă legi cu mâinile la spate și să mă tragi de păr în timp ce-mi bagi ochii de sticlă ai copiilor, în gură. Nu cum ai făcut ultima dată când ai gâfâit ca un porc pe scaunul din bucătărie. Ai mai și adormit.

Ion se întoarce brusc și o prinde de mâna în care avea cuțitul și o trage peste el în canapea. Apoi îi ia cuțitul și se întoarce peste ea și i-l trece pe față ca pe o pană.

Ion: Lebăda mea… ești ca o… ca o… (cu cealaltă mână, scoate poezia să se inspire) ca o drujbă! (apoi îi ridică niște de fire de păr)

Cristina scapă de sub Ion și cade de pe canapea. Stă întinsă pe spate și se trage înapoi.

Cristina: Luați mâinile de pe mine! Masonii au înghițit orașul, v-au spălat creierele! Vă mușc vă mușc vă mușc și vă mușc! Ioaneeee! Zi-le să plece Ioane! Au venit îngerii păzitori să mă violeze!

Ion (aruncând cuțitul în spatele canapelei și dând din palme ca după muște): Și tu! Și tu! Și tu! Na! Na! Na! Gata! I-am trimis înapoi! Acum nu te mai violează. Parcă miroase a tămâie… Simți?

Cristina se ridică în fund și se uită, ba spre tavan, ba spre Ion.

Cristina: Simt furnicături între picioare… au zburat printre picioarele mele și m-au atins cu aura. În următoarea poezie o să-i omorâm și cu stafiile lor, vom face sarmale. Sarmale cu fantome de îngeri. Au vrut să mă violeze Ioane! Să-mi ia mirosul de pe corp! Să mă violeze energetic.

Ion: Cred că ăștia erau mai proști, nu au vrut decât să te atingă cu aura. Ca perverșii ăia de se lipesc de femei în tramvai.

Cristina: Tramvai… am visat un tramvai. Un tramvai de sticlă. Se făcea că dădea din aripi, la noi la geam. Era un tramvai ca o râșniță de cafea. Erau sute de copii care coborau prin lamele. Mai întâi erau trași de picioare. Cu ultimele puteri un copil care semăna cu al nostru, a scris pe geam cu sânge… ”Cristina, vino și ajută-ne”. Și m-am dus… M-am dus și i-am împins cu piciorul… I-am împins cu piciorul și pe partea cealaltă a ieșit…

Între timp, Cristina se duce și ia cuțitul de jos. Apoi mai mestecă în oala de pe foc după care, se întoarce în spatele canapelei și stă lăsată pe spătar ținându-l pe Ion de gât. Are cuțitul în cealaltă mână.

Cristina: A ieșit o frunză. Mi-am pus-o în dreptul sexului. Apoi ai venit tu… Erai mai tânăr… Aveai în locul degetului arătător un penis mare de cauciuc. Ai împins cu el frunza în mine și ai rămas așa. Apoi te-ai transformat într-un copil… Te-am alăptat cu lapte verde și îți creșteau coarne. Mă mușcai de sân și băgai degetul în mine din ce în ce mai tare. Am avut orgasm… apoi ai râgâit sufletele copiilor care trăgeau după ei un cireș. În loc de cireșe, erau organele tale. (trăgându-l de păr și ridicând cuțitul deasupra lui)

Cristina încearcă să-l lovească cu cuțitul, dar acesta se ridică în același timp și nimerește canapeaua. Ion, fără să simtă nimic,  se plimbă prin fața canapelei gesticulând.

Ion: Eu te-am visat pe tine. Mergeai cu sacoșa în mână, te duceai la aprozar. Se făcea că niște copii…Se jucau pe marginea trotuarului. Erau niște fetițe mai exact, săreau coarda. Și dintr-o dată s-au pus pe râs. Când te-ai uitat la tine, nu mai aveai picioare. Te-ai enervat și ai scos un lasou de sârmă din plasă și l-ai aruncat înspre ele. Când ai tras… le-ai sfârtecat și sângele lor se făcuse baltă pe tot terenul de baschet… Mi-am amintit, era un teren de baschet. Apoi ai căzut, că nu mai aveai picioare. Și te-ai dus pe cioturi să le iei rămășițele să le bagi în plasă. Eu știam că ai să faci asta dinainte să o faci. Simțeam eu… Așa… și te-ai dus pe cioturi să le aduni… Să le bagi în plasă se le iei să le lași la noi în beci să mai strângem miros… dar, dintr-o dată… Toate fetițele moarte eram eu… Era capul meu la corpurile fetițelor sfârtecate. Și ridicau din cap. 
Adică capetele mele se ridicau singure, că din corpuri nu mai era aproape nimic. Ba se ridicau, ba se lăsau. Și când se ridicau, mie, adică lor, nu știu… ne curgea sânge din gură și balta de pe teren tot creștea. Îți ajunsese până la umeri și începuseși să cauți după rămășițe orbește.
Ca atunci când am fost la Rast după inundații și stăteam pe canalele alea până la brâu în nămol și dădeam cu mâna după pește. Apoi m-am trezit și era deja nouă. Era să nu mai ajung la serviciu.

Cristina: Tot eu ți-am făcut și visul acesta. Dar stai liniștit, încă te mai păstrez să te împingi în mine când dorm… Ca un porc slinos, cum îmi place mie…

Ion: Bine, bine… cum îți place ție. Lebăda mea.

Îi sună telefonul lui Ion și răspunde. În timpul conversației, Cristina se dă pe lângă el să audă și ea dar Ion, se tot întoarce și nu reușește.

Ion: Alo! Da, eu. Să trăiți! Nu, nu ne deranjați. Da, e ziua ei. Ar fi frumos din partea dumneavoastră. Bineînțeles… vrem să vorbim cu ei… cum să nu vorbim, doar sunt copii noștri.

Cristina (șoptind): Zi-le să nu mai facă gălăgie în beci că fac curent și se duce mirosul…

Ion (dând din cap ca să-l lase în pace): Alo? Andreea? Da tată… îi zic, îi zic… Îți zice Andreea la mulți ani.

Cristina (șoptind): Zi-i să nu mai facă gă-lă-gi-eee…

Ion: Cum e tată acolo? Vă dă să mâncați? Da… E cum o știi… E lângă mine aici… da… Luca ce face? Nu mai e cu voi? Știu că nu poți să vorbești mult… Ia-o și pe ea… Fie-ta la telefon! Ia și vorbește…

Cristina: Păi ce să vorbesc eu cu ea? Zi-i să nu mai facă gălăgie în beci că vin îngerii și ne violează.

Ion: Ia domnule și vorbește cu ea că e fie-ta!

Cristina: Bine… dă-mi să vorbesc cu ea… Alo? Mulțumesc… (apoi ascultă un moment fără să zică nimic și-i dă telefonul lui Ion înapoi)

Ion: Ce faci mă? De ce mi-l dai mie? Alo! Alo! aloooo… A închis! Ce ți-a zis? De ce a închis? Ce ți-a zis?

Cristina: Am vorbit cu ea… nu mai știu ce a zis. I-am zis în gând să primească demonii de la mine… Respira a pișat cu dorință de moarte… I-am mai zis să nu mai facă gălăgie în beci… că vin noaptea îngerii…

Ion (nervos): Să te violeze! Măi femeie ești nebună? Ce întrebare… Era fie-ta! A văzut că nu vorbești și a închis.Știi că nu poate să sune de acolo și nici noi nu putem să-i vedem. Mă înnebunești!

Cristina: Lasă că le simțim mirosul din beci. Câteodată îi aud… se joacă așa de frumos… Câteodată îmi vorbesc toată noaptea în astral.

Ion: Mai bine ia-ți pastila și du-te în cavoul tău… vin și eu.

Cristina: Când vii… să te împingi cu toată greutatea în mine, să intri ca un tanc într-o mlaștină… o mlaștină… în clocot. Să nu lași curentul să intre, ne va mânca…

Ion: Tot curentul, da da… mai degrabă o să intru pe avarii, la ora asta nu-mi merge frâna de mână.

Cristina dă la o parte oala de pe foc și  părăsește scena. Se duce la culcare.

Ion (strigând după ea): Noapte bună! Drujba mea… îîî, lebăda mea… să-ți iei pastila.

Ion rămâne singur în sufragerie, se așază pe canapea. Ia ultima înghițitură de vin, apoi aruncă sticla. Se clatină pe canapea cu capul în jos, aproape adormind. În difuzoare se va auzi: ”Cercuri și balonașe curgeau între două vise”

Ion:  În noaptea asta, nu va dormi nimeni. Vom dezlipi ceștile de pe tavan. Vom face baloane și cartonașe. Mie îmi place să ascult avioanele… survolând noaptea. Nucul din fața blocului e obosit…Nu se mai ferește de morții parașutați la intervale scurte. S-a obișnuit cu ei, îi lasă să i se prelingă printre crengi. La picioarele lui, nucile plutesc într-o zeamă roșie-verzuie, sau albastră, dracu mai știe... Odată, un cadavru a stat două zile agățat într-o creangă. Mațele îi atârnau din gură,(Ion deschide gura mare) înfășurate pe creanga de mai jos.  Pisicile de la containere au ros la ele toată ziua. Când bătrânul nuc i-a dat drumul, s-a auzit ca și cum un pepene copt ar fi căzut de pe casă. Bang! M-am uitat ca să-mi notez, pisicile se împerecheau, gemeau de parcă îl jeleau pe decedat.

Ion se enervează și se ridică de canapea, ducându-se glonț spre un spectator.

Ion: Femeile îți vor mânca toți banii! Te vor umili! Îți vor soarbe identitatea! Nu îți mai rămâne decât să tânjești la femeia altuia… Te vei masturba compulsiv. Vei agăța femei bete… Veți vomita împreună prin unghere întunecate! Bărbații lor îți vor scoate dinții și vei ajunge prin canale. Nu vei mai ști când e zi. Nu vei mai simți când te piși. Monștrii... glumeam. Ai avea să-mi împrumuți și mie o sută de lei? Să mai luăm și noi ceva de băut, ce pana mea… că doar e ziua Cristinei. O sută de miros.

Ion revine pe scenă. Se așază. Îi cade capul și iar ațipește pentru câteva momente. Tresare și ridică degetul recitând o poezie.

Ion: „Fumam două pachete pe zi / pe sticlele de bere lăsam amprente/ erau ca niște pietricele ovale de râu/ m-au învățat să îmi aprind țigara / numai când mă stresez / fumez trei pachete pe zi și aș mai fuma/ înainte de lăsarea serii strâng între dinți / un tub de mentosane / scuip ambalajul plin de bale.”
M-am apucat de poezie… cu poezia nu fac niciun ban. Service-ul auto unde lucrez nu prea merge bine. Nu vine nici dracu. O să dăm faliment. Mai scriu acolo poezii că n-am ce face. Aveam doi copii. De când s-a îmbolnăvit nevastă-mea… ni i-au luat… protecția copilului ni i-au luat. De când s-a îmbolnăvit… Nu mai face nimic în casă… trebuie să țin geamurile închise. Zice că iese mirosul de la copii… Și doar pe acesta îl mai avem. Lumina… ne-a venit patru milioane și a apucat să vadă factura. Cică dacă intră lumina, ne ia tot mirosul agonisit. M-am învățat să vorbesc pe limba ei… Doar pe ea o mai am… săraca… s-a îmbolnăvit de când au privatizat fabrica, și a fost disponibilizată. Uite așa! S-a trezit pe-o ureche. La început am vrut s-o las la un sanatoriu, dar e mai bine să stea aici. În lumea pe care i-am creat-o prin poezii și bilețele, pare fericită… I-au dat ăștia o pensie de rahat Și când mergem la comisie, ne suspectează și pentru aia… Pare normală când iese din casă. Zice că toată povestea asta în care trăim, este secretul nostru. Seara se uită pe după perdele.Să nu vină comuniștii să ne ia mirosul care ne-a mai rămas. Acum patru ani a murit și taică-său. Doar pe el îl mai avea din familie. S-a boit cu rimel negru pe toată fața, ca goticii ăia. I-a pus păpușa în coșciug și l-a scuipat în ochi. I-a zis: ”ia-o mă tu, că și așa dormeai cu ea, pe mine nu mă mai iubeai”. Se uitau oamenii ăia la ea… mai să o îngroape în schimbul lui taică-său. O babă zicea… că l-am îngropat la țară.. Striga… ”băga-ții un lemn în inimăăă” și jelea de mama focului cu ”Mărineee, Mărineee intrași în fie-ta Mărineee Mărineee, ce făcuși Mărinee”. Au dat-o cu apă sfințită… făcea și asta, de ziceai că o exorcizaseră. Abia am luat-o de acolo. A trebuit s-o internez o săptămână la Podari. Am scris un volum de poezie atunci… mă duceam zilnic la ea. Era să mă interneze și pe mine, o asistentă m-a auzit vorbind cu ea ”pe limba noastră”.  Cu poezia… în țara asta nu merge de loc. Nu le citește nici dracu. Tot poeții ăștia le citesc. Majoritatea s-au făcut și critici literari. De-ți bagă câte una… e concurență mare. Mai mulți poeți decât cititori. Nu mi-am mai văzut copiii de aproape un an… pur și simplu nu am cu ce să mă duc la ei. Nu vă uitați că beau! Vinul îl iau gratis. Mai vine patroana de la super market pe la noi. Îmi aduce câte o sticlă de vin… îi mai dau cu ulei pe la motor, mai arunc câte un ochi… Am un văr în Spania… Pe Gică… ne mai trimite haine de acolo, le ia și el de la crucea aia a lor… Crucea… așa! Crucea roșie futu-le crucea mamii lor! Dacă nu era nevastă-mea cum e…Eram de mult acolo… munceam un an, apoi îmi deschideam service-ul meu auto, pe cont propriu. Frate-meu a zis să mă duc, că are el grijă de Cristina. Ăștia o bagă la Podari! Nu ar rezista acolo. I-ar face injecții și ar sta ca o legumă, nici nu s-ar mai da jos din pat să închidă geamurile pentru mirossss… Ce faaa-ci?

Cristina vine din dormitor somnambulă, prin spatele lui Ion, cu o eșarfă în mână. Discursul îi este întrerupt de ea, care îl ștrangulează cu eșarfa. Ion se zbate până la ultima suflare, dar nu reușește să-i scape Cristinei și moare. Cade lângă canapea. Cristina extenuată,  se întinde pe canapea și adoarme. După un timp se trezește. 

Cristina: Am avut un vis ciudat… Se făcea că stăteam chircită într-un colț. Nimeni nu putea veni din spate, focalizam parterul urgențelor. Ieșeau și intrau… se deghizau și reveneau… mă înecam aveau impresia că leșin. Scenariul de la parterul spitalului mă ținea trează… Improvizau. Aduceau persoane cu care avusesem contact din întâmplare. Le făceam un semn scurt… din cap… că nu sunt ei apoi îi luau. Îi băgau câte trei în salon și-i scoteau bandajați… credeam că îi băteau, le dădeau ceva să-i sedeze. Sau le dădeau în primire pe tărgi rude muribunde, cineva mă observa din alt colț și-și nota reacțiile mele. „E oacheșă în obraji uite-o cum trece și uite-o cum vine” … am vrut să plec de acolo. Dar un brancardier s-a pus în dreptul ieșirii… Mi-a făcut cu ochiul și a început să fluiere insinuant. Brusc au plecat toți… Andreea mă ținea de mână… ea nu ar fi avut cum să observe scenariul. Nici măcar nu-și dădea seama cine era de la serviciile secrete… ce-i drept, erau foarte bine deghizați în doctori. O infirmieră se scărpinase pe șold și-am putut vedea tocul pistolului… Luminile s-au stins… doar o lumină oarbă venea dinspre recepție. Îi aduseseră pe cei mai tari dintre cei mai tari. Înțeleseseră că nu era simplu cu mine… aveau la fel ca și mine simțul mirosului dezvoltat. Vorbeau în parabole, ne înțelegeam din priviri… Aveau expresii de neclintit erau un fel de monștri. Când Andreea nu era atentă, unul mi-a făcut semn să număr afișele de pe pereți. Din doi în doi apoi să revin din trei în trei. Mesajul era cât se putea de clar. ”Dacă nu cedezi te băgăm la gripa aviară.” Acela era singurul loc unde mă puteau ține în carantină. De unde probabil… Nu m-aș mai fi întors. M-am oprit să mă gândesc. Credeau că refuzasem propunerea. Au trecut la ultimul scenariu. Ușile s-au deschis au dat drumul la ”Besame mucho” cu Cesaria Evora. Mesajul era ca s-o sărut pe frunte pentru ultima dată. Un alt agent împingea un cărucior cu un bebe de jucărie. Identic Luca.
Era ultimatumul… ori familie ori gripa aviară. Cu  ”Besame mucho” și compania am înțeles aluzia și m-am înfuriat. În timp ce Andreea s-a dus la baie, am plecat la recepție și l-am rugat să caute două pastile puse deoparte pentru mine. I-am zis că o vreau doar pe cea roșie și să pună Nancy Sinatra cu ”Bang, bang”. Declarația mea era în melodie, au înțeles. Când Andreea a revenit, ne-au chemat în cabinet. Mi-au dat pastila roșie și-am plecat acasă. Ea adormise lângă mine în beci. Telefonul căruia îi scosesem bateria, a început să sune, era numărul securității. Un tip m-a rugat să mă întind la loc și să adorm… pentru că acum suntem în siguranță. S-a calmat și mirosul…

Apoi se întoarce către Ion nervoasă. Îl împinge cu piciorul încercând să-l trezească.

Cristina: Ce faci mă aici? Iar ai adormit pe jos? Bețiv nenorocit! Cum poți să  stai mă în mirosul ăsta? Tu știi la ce oră te trezești mâine? Sincer, eu cu tine nu mai pot… uită-te la tine în ce hal arăți. Să deschid geamurile astea, nu pot să stau așa! Stai toată ziua și bei! Stai toată ziua și scrii poezii macabre. De-aia nu ai avut nicio recenzie până acum! Ioane trezește-te! Nenorocitule! Mă! Te faci că nu auzi? Scrie toate bazaconiile alea sadice… Stăăă toată ziua pe facebook să vadă cine-i mai dă like-uri. Așa se face poezia? Oricum nu citește niciodată nimic… ca să scrii bine trebuie să citești, să ai o cultură și tu… Ioane trezește-te nu auzi? Arunc apă pe tine dacă te faci că nu auzi! Stai că vezi tu acum…

Cristina vede că nu se trezește și aruncă apă pe el. Ion nu schițează niciun gest. Îi ascultă inima și își dă seama că e mort. Intră în panică și încearcă să-l resuscite, să-i facă respirație gură la gură, îi dă palme. Cristina începe să plângă disperată.

Cristina: Ioane mă auzi? Unu doi, unu doi trei! Ioaneeee! Trezește-te iubitul meu… Să chem salvarea. Ioane trezește-te! Ce mă fac eu fără tine? Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei. Ioaneeee! Trezește-te Ioane! Fi-iar băutura dracului! Ia-m zis să nu mai bea… De ce bei Ioane? De ce bei mă?

Cristina fuge la cuier să-și ia mobilul din geantă să sune la salvare.

Cristina: Alo? Bună seara, bărbatul meu nu mai mișcă, nu mai are puls. Nu știu ce are! M-am trezit și era întins pe jos. Am încercat resuscit dar nu mișcă. Nu are probleme cu inima, nu. Are treizeci de ani doamnă! Ce contează câți ani are? Veniți domnule odată că-mi moare bărbatul! Treizeci de ani, v-am mai zis! Popescu Ion! Da! Auzi cucoană… îți bați joc de mine? Trimite femeie odată pe cineva! Ești proastă? Strada Lebedelor, da! La numărul patruzeci și doi. Veniți mai repede! Vă implor…

Cristina îi mai ia pulsul lui Ion și încearcă să-l ridice pe canapea. Se luptă cu el ceva timp, dar nu reușește și cade extenuată lângă Ion. Apoi se ridică și se așază peste el, pipăindu-l.

Cristina: Ai vrut să mă violezi… porcule. Ai trișat! Ai mișcat din degetele astea cu care scrii poeziile de la mine. Ai mișcat din degete în timp ce ți-am pus eșarfă la gât. O să te fac bucățele mici mici și o să te pun în beci.  Te bag în beci și te fac bucățele. (râzând) Să stai cu copiii acolo să faceți miros. Acum ești demonul meu. Vei intra ca un tanc în mine. Ce frumos ești când nu zici nimic...Atinge-mă Ioane… nu fii timid… scumpul meu…

Cineva bate la ușă. Erau o echipă a salvării. Un doctor și doi brancardieri cu o targă. Cristina îl trage pe Ion de picioare și-l ascunde după canapea. Echipajul ambulanței bate insistent la ușă.

Doctorul: Deschideți ușa! Ambulanța! E cineva acolo? Dacă nu deschide, spargem… Nu răspunde nimeni… Deschideți! Ambulanța! Băieți, spargem ușa!

Cristina reușește să ascundă cadavrul, și deschide ușa.

Doctorul: Ce faceți doamnă? De ce nu deschideți? Să vă spargem ușa nu alta… Unde este bărbatul dumneavoastră? Intrați cu targa băieți.

Cristina: Bărbatul meu este un demon, fură energii din mine.

Doctorul: Bine, bine. Dar unde este?

Cristina: Este pe calea lactee, să-mi ia flori. Dacă vreți vă citesc o poezie macabră de-a lui. Eu i le dictez în astral.

Doctorul: Doamnă… mai avem și alte urgențe, aveți un bărbat bolnav sau nu aveți?

Cristina: Este bolnav de când s-a născut. S-a născut bolnav. Închideți ușa să nu iasă mirosul.

Doctorul: Băieți, trebuie s-o luăm! Aveți nevoie de îngrijiri doamnă!

Brancardierii o apucă de brațe și o târăsc afară spre ambulanță. Ea se smucește și țipă.

Cristina: Vă mușc! Vă mușc! Vă mușc! Vă mușc! Vă mușc! Nu lăsați curentul să intre!

Doctorul: Țineți-o bine! E înspre binele dumneavoastră doamnă!

Comentarii cititori
sus

Radu Marini 

 

La scara mea  (VII)

    

La noi pe scară toată lumea respectă. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ăl mic, până la ăl mai mare. Sunt vecini buni. Și animale rele. Sau invers. Sau...nu știu.  Admirabili, cumsecade, sus-puși. Cocoțați fiecare pe unde au putut. Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajută între ei. Cei care au, ajută pe cei care bineînțeles n-au!!! Cu mărinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurătură. Fiindcă au: milă, bunăvoință și înjurături la ei. Mereu puși pe fapte bune, memorabile și bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajută pe cei ce n-au: asigurată pâinea și cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimă înjurătură, care să le aducă aminte de mamele lor. Emoționante gesturi. Și uluitoare, jenante și necizelate trivialități. La grămadă. Pe etaje. După vorbă, după port, după etajul de cultură.

 

Sun!?

  

De ceva vreme, de ceva timp, de ceva și nu de altceva soroc, nea Căprior Mișu de la etajul 3 își face mea culpa, sau mea pulpa. Nu știu ce își tot face, căci cu nimeni nu se mai înțelege. Absolut cu nimeni. Neînțelegerile au survenit de când s-a instalat la etajul 4 noua noastră vecinică, Turcitu Mariana, pe fizicu-i tânăr. Apt de lupte și războaie declanșate din te miri ce pasiuni.

Nea Mișu își tot face procese de intenție cu sau fără direcție. Spre consumul lui nervos sau nevrotic. Cum îi place nevesti-si să se dea sculă că le are cu anatomia, și cu el. Poate cu el da. Cu anatomia pa. Se au poate la cuțite. Asta e. De-o viață. Grea. Alături de ea. Ca să-i tot reproșeze, starea sa de disconfort. Fiindcă Mari a devenit pentru el o obsesie, chit că mai are una, cu forme bazate și în forma ei legală. Depășind de mult timp granițele și formele unei fete, devenită pe nepusă masă o femeie. Cu forme legale. Agravante. Pentru majoritatea cunoscuților și pentru necunoscuți numită prin uniunea celor două buletine de identitate, soție. Soția lui nea Mișu. Adică doamna Pișu. Această calitate fiind dobândită acum mai bine de un sfert de veac. La primărie, că la biserică n-a vrut să apară, nici picat cu ceară. De frică. Să nu-și piardă funcția politică. Aia de casier la strânsul cotizației de partid. Că avea de câștigat. Era ca un troc. Firesc. Să-i fie bine. Pentru el și familie, că avea 3 copii mici, de crescut. Așa că a renunțat la sfintele blagosloviri ale părintelui fără nume. Merita. Căci neonorându-l cu prezența, n-au avut ocazia să se recomande. Mișu, recte popa…pauză. Nu-l chema așa, dar a fost o pauză de comunicare neactualizată nici azi. Așa că neonorîndul cu prezența a avut ocazia să-și țină casa, familia și serviciul, bașca funcția politică. N-a pierdut-o. Nici pe ea, dar nici pe tanti Suzana sau Barosana, așa cum îi ziceam noi când eram copii. La soția dânsului.

Și acum tot așa îi zicem. Că e mai barosană și mai babană decât în copilăria mea. Și Nea Mișu și patul lor comun știu acest adevăr…și gem. Dar geamătul e cronic. Așa că e loc și de un altul mai nou. Poate mai tânăr. Cu altă țintă și relevanță pentru nea Pișu. Căci el și geamătul său sunt într-o comuniune. Iar geamătul său iese la atac, în față. Dar cu față nouă. Mai mult după micuța și cocheta noastră vecinică, a mică. Care-l tot consumă, îl macină, îl zdrobește, îl salută condescendent. Atunci când vine de la treabă. El se proțăpește pe picioarelei păroase cu ușa întredeschisă și cu o banală scobitoare între dinți prefăcându-se ba că meșterește la sonerie, ba la clanța masivei sale uși, ba că nu mai știu la ce. Sigur la silueta noii noastre manechin, la care ochii săi umezi salivează ca boul. Ca boul de nea Pișu. Rimând cu Mișu. Cel ce n-are stare, n-are sare, n-are nimic de declarat. Doar ochii îl dau de gol. Fiind plin de dorințe. Consumându-l ca o frunză-n vânt.

Dimineața în gând, după-amiza-n suflet, iar seara-n reluare. Doar pentru el. Chinuindu-l mai abitir ca pe un hoț de cai. Nea Mișu-Pișu, nu e hoț de cai, ci de sentimente anacronice pentru vârsta lui și pentru statutul său. De om însurat. Chiar prea însurat. Realitatea fiind bătută măr de către istorie. Iar acum și istoria îl consumă, îl macină, îl dă peste cap. Iar nea Pișu chiar dacă vrea nu prea mai poate peste cap. E vârsta, e fizicul, e tanti Barosana de vină?! Nu, nu a fost antrenat pentru un așa circ. Adică pentru marea lui pasiune. Să se dea peste cap. Ei, și cu toate acestea el și neantrenat se dă. Se dă la vecinică. Cu gânduri, cu sentimente, cu experiența sa care-i mai valoroasă decât mustrările de conștință.

Ce mustrări dom’le, de unde așa ceva? Dar totuși ele chiar există. Nu s-ar crede și totuși, el are și o ofertă promoțională dobândită din fragedă pruncie. Realitatea-l demască însă, ca pe un nehotărât. Să fie balanța care atârnă greu în favoarea soției? Da, ea oricum ar fi, atârnă cam greu. Se știe, se vede, se amăgește și ea. Cu greutățile balanței. Dar în niciun caz în cea a lui nea Mișu. Nu se pune. De jenă, de râsul opiniei publice, de divergențe de opinii. În schimb el de mult a renunțat la măsuri și greutăți. S-a pensionat, se știe, de la Aparate de Măsură și Control. Așa că, nesiguranța sa e explicabilă. Și perfect motivată. De ochii lumii, bineînțeles. Iată de ce stă în cumpănă. Spre îngrijorarea vechii și uzatei sale soții. Care dă din colț în colț. Perspectiva o omoară. A singurătății desigur.

Pentru că nea Mișu are alte priorități pe agenda sa de lucru. Privată. Se învârte ca titirezul pentru că nu știe ce să facă să-și umple timpul liber dobândit pe nepusă masă. În urma pensionării la limită de vârstă. Așa că se consumă, se bălăcărește singur, se împinge-n păcat.Ia auzi ce intenții îl macină pe tânărul nostrupensionar!

Să sun, sau să nu sun? Dar dacă sun, ce să spun?! Să spun că am sunat că, am văzut că se poate suna. Sau că am avut la ce să sun? Și m-am gândit că ar fi bine să sun, să sun, să sun. Sună ca dracu’. Mult mai bine ar fi, a nu suna.

Așa, nu sună deloc.

Și atunci eu, ce să fac??? Să sun, sau să nu sun? Fie ce-o fi, eu sun! Îmi fac curaj și sun. Iau una mică, și sun. Nu, nu iau una mică. Că e prea mică. Dar nici mare, că mă îmbăt. Că eu nu țin la băutură, bani la bancă și mușchii la mine. Având pretext să-mi spună acuzativ, sugestiv, și vomitiv: M-ai sunat că ești beat, și ți se făcu de una mică! Are dreptate! Nu pot să sun dacă are dreptate. Să sun atunci când n-are dreptate?!Sunt bulversat, pensionar, ud.Ce să fac? Să stau să aștept. Deci, să nu mai sun? Dar vreau s-o aud. Vreau! Să pot să-i ascult și timbrul vocal. Care chiar dacă-i doar vocal are lipici.   Normal, dacă-i lipicoasă. Era anormal, la cât se mișcă de natural.

 Mamă, mamă m-a îmbolnăvit, ce se mai mișcă. Și iar se mișcă. Că mă mișcă de tot. De piatră să fii și tot te mișcă. Cu trupu-i de felinuță, se fâțâie armonios. Când în sus și când în jos. Pe scări fuga-fuguța. Că o cheama Măriuța. Vorba vine. Pentru că de chemat o cheamă doar inima mea.

 Mamă ce periculoasă e! Ah, ah, ah! E firesc dacă e tânără, are tot dreptul să se miște natural. Dacă nu acum când e tânără, frumoasă și bună, bună, atunci când?! Adică să îmbolnăvească lumea?! Pe noi, pe toți bărbații. Că noi ne tot uităm ca fomiști după alde ele. Chiar dacă avem acasă câte-o ancoră zdravănă, pe post de remorcă, sau cine știe pe ce post o mai fi?!

Sigur, sigur pe post de supraveghetor. Urmărindu-ne toate mișcările, rotările și pensiile. Totul să fie controlat și încorsetat. Nimic să nu se piardă, nimic să nu se transforme în detrimentul lor. Spre creșterea adrenalinei noastre. Dar tot ce e frumos, e frumos! Toți știm asta, că doar de mici învățăm asta.

De aceea, ne plac de cele mici. Doar ochii văd, inima cere. Iar conștiința nu și nu. N-ar fi corect. Sunt în dilemă, sunt la etajul 3, sunt în papuci. Iar ea îmi mișcă sufletul. Îmi pune sângele în mișcare. Mă înnebunește, mă aduce la disperare.

Fie ce-o fi! Chiar ce-o fi? Îmi iau inima-n dinți, în cei din proteză și o sun. Știu, îi fac o serenadă. Dar cu vocea mea, o dau în bară. Mai nimerit ar fi o ciorbă (cum m-a învățat nevastă-mea). Dar cred că ține regim. Cred că-i fac mai bine o declarație. Ce-o să se întâmple… Dacă nu mi s-a întâmplat nimic în tinerețe, nu cred că acum la bătrânețe mi s-ar mai putea întâmpla. Cine știe? Poate doar un infarct. Să fie primit! Eu încerc. Încercarea moarte n-are. Hai, să văd!

Ce drag îmi e. Nu că mor! Ci că am voință, curaj și 20 de lei pentru pâine. Oare ea de care pâine mănâncă? Feliată, sau ne. Ce curiozitate am! Și totuși, parcă nu-mi vine s-o sun așa. Pe nepusă masă… fără pic de pâine. Fiindcă eu…

Mi-e greu, mi-e jenă, mi-e greață. Oi fi gravid? După ea. Crecă. Că n-am și eu tupeu. Jur că am avut și așa ceva. Parcă cândva, parcă. Cred că l-am uitat pe undeva, că am început să uit. Ah, ah, ah! Să-i spun așa direct, în față.

Să se mai potolească dracu o dată, cu fâțâitu’, că ne înnebunește, că noi, suntem oameni în vârstă, bătrâni, sensibili, bolnavi, stresați de alde ca ele. Care ne tot îmbolnăvesc. Mai ales cu ochii ei. Că ce ochi are! Doi. Și numai putem suporta la nesfârșit orice, și nici oricum.

În numele bunului simț, al liniștii, și al colectivității. Ar fi cazul, ar fi timpul, ar fi rău să se mai potolească. Să nu ne mai bage hodoronc-tronc, în boală. Că așa vor mușchi ei. Mamă și ce mușchi are! Mai ales cei pectorali. Sunt boală curată. Să mai îndrăznești să-i zici ceva!

De lemn să fii, și parcă tot îți vine să-i zici totuși vreo două, trei. Că d’aia vreau la ea. Să sun. Să-i zic… Așa scurt din vârful buzelor. De of și de aoleo. Mamă, mamă ce nesimțire, ce neobrăzare pe lumea de astăzi.

Cresc așa parcă în dorul lelii, fără limită, fără nimic. Sau mai nimic pe ele. Acum în tranziție. E greu și de ele, dacă n-au o sursă să le întrețină, să le sponsorizeze. Să le protejeze, să le spună cum e cu făcutul, sau cu nefăcutul. Toate astea ar trebui să sun și să-i le spun. Dar dacă mi-se taie picioarele și mi-se pune iar nodul în gât?! Așa cum, deseori mi s-a întâmplat să numai pot să articulez niciun sunet, ori de câte ori o zăresc.

Nu, numai pot să stau de lemn Tănase. Îmi fac curaj și sun. Hai, curaj Mișu-Pișu, viața ta nu a trecut fără folos. Ai pentru ce trăi. Păi se poate așa ceva! Toată ziua să asist la propriul meu dezastru, și să nu iau nicio măsură?! Doar sunt șef. De scară. Dărâmă blocul pe noi. Asta e în stare să facă. Cu picioarele-i lungi, parcă până-n gât.

Aleargă, sare, tropotește și somnul, și liniștea ne-o terfelește. Păi până când, să acceptăm noi, vecinii, toate acestea? Cică se antrenează, face fitness. Să aibă un corp frumos. Mens sana in corpore sano. Mititica! Așa-i trebuie, să se învețe minte…      

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Perle la Limba Română

 

Am intrat la examenul oral de limba română, la bacalaureat, destul de nervos și timorat. Știam că profesorul meu de Limba Română, care era supărat pe mine, va fi în comisie. Învățasem, și în general aveam note bune, dar ceea ce se întâmplase în ultimul trimestru al clasei a 12-a mă îngrijora serios. În plus, la proba de scris, luasem doar nota șapte, un eșec în comparație cu notele mele obișnuite la acea materie. Nu mai luasem un șapte de la începutul clasei a opta.

Am intrat în sala de examinare la ora 12 fără 3 minute, după o așteptare chinuitoare, în picioare, pe coridorul care mirosea ciudat, și a vopsea proaspătă și a igrasie. În fața comisiei mă simțeam descoperit, transparent, ca la o radiografie, de parcă uniforma scorțoasă și aspră devenise de sticlă. Deși conștient de prezența mea, domnul Voicu, profesorul meu de limba română, m-a ignorat complet, prefăcându-se că ia notițe, concentrat, ceea ce m-a intimidat și mai mult. Știam că indiferența lui era teatrală și era o continuare a atitudinii din clasă din cea mai mare parte a ultimului trimestru.

Câțiva ani buni de liceu fusesem unul dintre elevii lui favoriți, după ce totul a început cu teza de pe trimestrul doi din clasa a 8-a. Pe lângă obișnuita și banala analiză literară a unui text, la teză, profesorul ne-a propus ca subiect alternativ, la alegere, descrierea literară a domnitorului și cărturarului Dimitrie Cantemir, care a avut un rol important în promovarea scrisului în limba română, la sfârșitul evului mediu. Am fost unul dintre cei trei elevi care au încercat subiectul la alegere, o invitație la originalitate și distanțare de litera manualului, dar totodata un risc serios din cauza necunoscutului.

L-am descris pe domnitorul moldovean ca pe un om copleșit de griji, obosit și îmbătrânit prematur, așteptând cu stoicism și fără prea mare speranță, o audiență, în anticamera țarului rus. Era o metaforă a echilibristicii diplomatice de care cred că era nevoie în relația minusculei Moldove și a marelui Urs. Textul reflecta propria mea anxietate și emoție. Entuziasmat, domnul  Voicu m-a pus să-mi citesc teza clasei care m-a răsplătit generos cu aplauze. Proza scurtă sugera efort, frustrare și era departe de orice text convențional.  Dupa acea teză am devenit elevul special care putea avea o opinie complet diferită față de normă. Profesorul de  Limba Romana stimula dialogul și încuraja originalitatea, și dacă la acea vreme nu înțelegeam cât de norocoși suntem cu un asemenea profesor, acum îi sunt profund recunoscător.

Până la bacalaureat, însă, situația se schimbase dramatic și mă așteptam ca simpatia precedentă să se transforme în răzbunare. Liniștea dinaintea furtunii mă îngrijora serios pentru că în ultimul trimestru al clasei a 12-a domnul Voicu refuzase să mai discute cu Liviu sau cu mine, dupa ce găsise infamul caiet de notițe. Căldura înghețase în mod abrupt, fiind înlocuită de o răceală calculată. Fără să ne arate o ostilitate clară, profesorul ne ignora în mod sistematic, atât pe Liviu cât și pe mine. N-aș putea spune exact cât era o tortură psihologică premeditată și cât reacția ciobanului care s-a supărat pe sat, dar chiar și când ridicam mâna ca să răspundem, privirea înghețată a domnului Voicu aluneca asemenea unei umbre peste chipurile nostre oprindu-se pe elevul de alături sau cel din spate.  

Președintele comisiei, domnul Popescu Gufiță Vicențiu, era un profesor universitar de la facultatea de studii economice, pentru care bacalaureatul părea o fericită diversiune de la rutina zilnică. Tunsura lui mi s-a părut interesantă. Era unul dintre acei bărbați care încearcă să-și mascheze începutul de chelie acoperindu-o cu șuvițe lăsate să crească exagerat și plasate într-o poziție forțată. M-a invitat să trag un subiect al cărui număr l-a notat cu meticulozitate, scoțând limba în colțul gurii din cauza plăcerii de a scrie caligrafic. Înainte de a-mi înapoia biletul, mi-a citit subiectul cu un ton încurajator:
-Analiza literară a Scrisorii a III-a, de Mihai Eminescu. Mi s-a părut chiar că mi-a făcut cu ochiul într-un neașteptat gest de complicitate. Era bine dispus și amabil.

Scrisoarea a III-a era poezia pe care o studiasem în clasa a 4-a în clasa a 8-a și a 12-a, poate cea mai comentată și studiată poezie din viața de elev. Subiectul părea ușor dar ideea în sine mi s-a părut mai mult ca invitația într-o ambuscadă. Mi se părea un subiect arhicunoscut despre care s-a spus tot ce se putea spune de câteva ori, nelasând nicio idee nefolosită sau piatra neîntoarsă. Pentru mine era o problemă, prentru că îmi plăcea originalitatea în care excelam și nu reproducerea unor banalități. M-am așezat în bancă și am privit hârtia gălbuie a ciornei pe care trebuia să-mi schițez un plan al analizei literare dar gândurile mele zburdau necontrolate.

Pentru noi, mai ales băieții, adolescenți necopți, crezând încă într-o imagine mai degrabă romantică a societății peste care se suprapunea influența mai mult estetică decât filozofică a mișcării hippy, modelul profesorului ideal era unul romantic, un personaj neatractiv la prima vedere, care însă te cucerește prin calitățile lui. Mic de statură, cu o privire sașie caraghioasă și veșnic îmbrăcat în costume șifonate de un verde dubios, domnul Nistorescu, profesorul nostru de matematică, era pentru noi profesorul perfect. Logica explicațiilor și limbajul economicos și precis al matematicii ne încântau. Profesorul Nistorescu își desfășura lecția ca un meci de șah, ceea ce era hobby-ul lui, câteva mutări în fața noastră și în total control. De fapt ne conducea ca un ghid care ne arăta calea fără a părea că e în controlul caravanei. În felul ăsta, când ajungeam la o soluție, ni se părea că am făcut drumul singuri și satisfacția era imensă. Nu uitam însă niciodată să-i fim recunoscători că ne-a condus pe complicata cale a demostrării teoremei lui Pitagora, călcând poate chiar pe urmele pașilor matematicianului antic.

Prin contrast, domnul Voicu purta întotdeauna un costum bine călcat dar în general de culoare prea deschisă, stridentă, ca un dandy în vacanță la mare. Era o ținută prea pretențioasă, la fel ca și tunsura lui întotdeauna proaspătă. Nu m-ar fi mirat dacă și-ar fi asortat cravata cu o umbrelă purtată permanent, indiferent de vreme. E curios cum ținuta lui emana un aer de prea luxos și ușor demodat în același timp. Era un bărbat cu trăsături atractive, ochi de culoare închisă dar și un nas borcănat ca o micuță mască de gaze, instalată pe față. În mod curios, vârful plat al nasului era populat abundent cu păr iar colegul nostru Zglimbea numea zona respectivă „poieniță”, arătând timide înclinări poetice.

Discursul profesorului era la fel de stufos, păros și complicat în mod inutil. Exprimarea lui împopoțonată și somptuoasă era greu de urmărit, fiind în armonie doar cu nuanța nepotrivită a costumelor. Pentru noi, adolescenți cinici și neiertători, orice repetiție, orice ezitare sau mică eroare gramaticală era un prilej de distracție. Prietenul meu Liviu le sancționa, comenta și amplifica prin comentarii pline de umor care mă făceau să râd în hohote pe înfundate, ceea ce e deja o contradicție explozivă. Prefăcându-mă că-mi caut, la nesfârșit, creionul care căzuse sub bancă, eliminam din când în când câte puțin din presiunea râsului care mă zgâlțâia ca un cutremur. Cu timpul, comentariile au devenit atât de reușite că nu mă mai puteam controla și am evitat să mai stau în bancă, în ora de Limba Română, cu Liviu.

Trecuseră câteva minute de când contemplam ciorna din fața mea. Aveam nevoie de o idee prin care să impresionez comisia și, mai ales, pe domnul Voicu, de a cărui reacție mă temeam. Poate că un subiect despre un text sau un aspect literar mai puțin cunoscut mi-ar fi oferit o șansă mai bună, o călătorie pe o cărare necunoscută printr-un teritoriu nou, dar Scrisoarea a III-a era o cale bătută ca o autostradă mult prea folosită.

Atunci când desena pe tablă, domnul Nistorescu, profesorul de matematică crea mici lucrari de artă pe care ne părea rău să le ștergem înainte de ora următoare. Cercurile lui erau perfecte nu pentru că era un desenator înnăscut ci pentru că persevera până obținea forma ideală. Faptul că la sfârșitul orei, costumul verde și șifonat era acoperit de cretă ne făcea doar să-l simpatizăm și mai mult și dacă uneori mirosea a țuică, ni se părea amuzant.

Prin contrast, desenele domnului Voicu erau ca niște caricaturi refuzate de revista pentru copii, 'Arici Pogonici'.  Însăși ideea de a explica grafic conținutul unor poezii, texte literare sau idei filozofice ni se părea comică. Graficul care reprezenta poezia Luceafărul, de exemplu, îmi amintea de schema circulației apei în natură, din clasa a patra. Singur în bancă, fără un auditoriu pentru glumele lui, Liviu a decis, din cauza plictiselii, să ia notițe. Cu 65 de bani a cumpărat cel mai ieftin maculator și a început să-l umple cu repetițiile, bâlbâielile, micile erori dar mai ales desenele domnului Voicu. Niciodată nu a scris nimic din ceea ce profesorul ne dicta oficial, ci a așteptat răbdător orice ezitare, orice poticneală, orice remarcă „neremarcabilă” pe care le-a consemnat meticulos. Era un caiet al perlelor profesorului de română.

Nu scrisesem nimic pe ciornă când mi-am auzit numele menționat de președintele comisiei. Era timpul să răspund și am revenit în poziția de radiografie. Fără comentarii sau introducere am început pur și simplu să recit poezia lui Eminescu. Dialogul dintre Mircea și Baiazid îl memorasem în clasa a patra, întreaga parte întâi o învățasem pe de rost în școala generală iar la liceu mă distrasem memorând cea de-a doua parte, cea adresată contemporanilor, care mi se părea hazlie. Aveam o manie ciudată, la acea vârstă, de a învăța pe de rost poeme lungi, fără un scop precis. A fost prima și ultima ocazie când am recitat Scrisoarea a III-a în fața unei audiențe. Președintele comisiei m-a privit surprins, de parcă nu aș fi înțeles corect subiectul. După două, trei minute, însă, a devenit clar că intenționam să recit o parte considerabilă din poezie, în loc să răspund printr-o analiză literară.

Cu timpul, caietul lui Liviu s-a umplut de desene, grafice, scheme și acele „perle” rivalizind serios cu revista umoristică a acelor timpuri, 'Urzica'. Deschis la orice pagină, caietul ne făcea să explodăm în hohote de râs. Sentimentele mele față de profesorul meu erau destul de amestecate, apreciam ceea ce ne învăța dar mă amuza modul în care o făcea.

Unul dintre cele mai distractive momente ale lecțiilor de Limba Română era prezentarea bombastică a unei nesfârșite liste de cărți de analiză literară care acompaniau aproape orice subiect. O listă ar fi fost acceptabilă dar profesorul aducea cărțile într-o geantă de piele, de mărimea unui geamantan, căreia îi golea conținutul pe catedră. Fiecare carte era apoi prezentată succint, timp de un minut sau două, pe când noi ne întrebam cum e posibil ca graficienii care au creat coperțile să fie atit de lipsiți de imaginație. Nu pot spune că explicațiile și comentariile ne intrau pe o ureche și ieșeau pe alta pentru că aveam în mod clar urechile închise, în acea parte a lecției, explicațiile pur și simplu ne ocoleau, exact ca o inundație, tocmai din cauza abundenței lor. Și acum și atunci mi s-a părut o pierdere de timp, eram doar o clasă de liceu căreia, pe lângă lecția nouă, i se prezenta un alt ocean posibil de informație.

Unul dintre puținele beneficii ale transportului cărților la școală și înapoi a fost probabil ștergerea lor de praf, în acest proces. Pe de altă parte, pentru Liviu prezentarea cărților oferea un material consistent de consemnat în caietul de perle.

După surpriza inițială, întreaga comisie m-a privit cu un amestec de curiozitate care treptat s-a transformat în simpatie. Am văzut clar că le-am captivat atenția pentru că plictisela și blazarea specifică examinatorilor s-au evaporat treptat. Domnul Voicu mă privea surprins. Președintele comisiei mă privea încântat. Minutele treceau și n-aveam de gând să mă opresc... știam întreaga poezie pe de rost. Mesajul meu era simplu: efortul de a memora Scrisoarea a III-a e mult mai serios decât cel de a-i face analiza literară. Se pare că încercarea mea lovise ținta exact în centru.

Chiar și când avea dreptate și era bine intenționat, domnul Voicu avea un mod bizar și neșlefuit de a-și comunica ideile. Tratam adesea lipsa lui de subtilitate ca rea credință, chiar dacă, probabil, că nu era întotdeauna cazul. De exemplu, în clasa a 10-a mi s-a adresat direct în fața clasei sugerându-mi că îmi pierd vremea participând la olimpiadele de matematică și ar trebui să mă concentrez doar pe olimpiada de Limba Română. În fond avea dreptate, subiectele de la matematică mi se păreau romane polițiste al căror final n-a fost încă scris, în timp ce la Română obțineam întotdeauna premii. Totuși, m-a deranjat modul în care mi-a fost adresată sugestia, abrupt și fără menajamente.

Tragedia cutremurului din primăvara lui 1977 a lăsat o umbră asupra clasei, în mod direct, deoarece, Radu, colegul nostru, a fost una dintre victime, ucis de prăbușirea unui zid vechi. Discursul profesorului de Română, adresat clasei, întoarsă de la înmormântare, a fost perceput ca vizita unui elefant în magazinul de statuete de porțelan. Lipsit de empatie, domnul Voicu s-a pierdut într-un labirint de amănunte istorisindu-ne detaliat tragedia morții lui Tilică, un coleg de generație. Era o poveste comic-tragică într-o situație devenită tragic-comică. Am fi preferat liniște și decență în memoria lui Radu. Liviu a stenografiat întregul discurs... ca pe o bandă desenată, comică, în caietul cu perle.

Recitam poezia monoton, cu un ton controlat, sugerând mai mult o interpretare decât interpretând-o. Am terminat prima parte în vreo zece minute și am încercat să trec repede peste poezia folclorică din mijloc, acea scrisoare, doina, bazată pe versuri populare, partea mai puțin favorită. Simțeam curiozitatea comisiei, aproape palpabilă. Se întrebau deja dacă mă voi opri la sfârșitul primei părți. Erau ca la un film care le captivase curiozitatea. Știam și partea a doua?

Probabil că în clasa a 12-a devenisem mai puțin precauți pe măsură ce se apropia sfârșitul anului. Revenind cu Liviu în aceeași bancă, m-am reîntors și la amestecul de chicoteli și contribuții serioase la lecții dar, în final, am epuizat răbdarea profesorului, tot mai agasat de comportarea noastră arogantă. Într-una din zile, apropiindu-se iritat și pe neașteptate de banca noastră, a descoperit caietul scandalos de notițe, care ne amuza atât de mult. Am putut vedea cum s-a albit la față pe măsură ce l-a răsfoit, dar nu a comentat nimic ci doar l-a confiscat, închizându-l în geanta de piele, deasupra teancului de cărți de critică literară. Momentul a marcat o schimbare totală de atitudine. După acel incident, singura dată când profesorul ni s-a mai adresat  direct a fost când, spre surpriza noastră, i-a returnat  caietul cu perle lui Liviu. Apoi, liniște și ignorare, totale. Am încetat să mai existăm pentru el. Îmi pot imagina cu ușurință cât de jignit a fost domnul Voicu și probabil că afrontul a fost interpretat direct și personal. Reacția lui a fost de furie surdă, refuzând să discute incidentul dar și evitând să-l amplifice.

Se apropia sfârșitul anului și al liceului dar noi nu aveam note pentru încheierea mediilor la Limba Română, ceea ce m-a făcut să intru în panică. Profesorul continua să ne ignore. Providența ne-a salvat prin câteva lecții cu profesori studenți care au fost plăcut impresionați de contribuțiile abundente din parte mea și a lui Liviu și ne-au acordat note.

Când am început partea doua a Scrisorii a III-a, am simțit un val de ușurare emanând din partea comisiei. Și domnul Voicu era surprins și mă urmărea cu un zâmbet. După 13 minute și 40 de secunde, președintele comisiei m-a întrerupt și m-a felicitat. Apoi l-a felicitat pe profesorul meu de Limba Română, domnul Voicu. Acesta a răspuns subliniind că întotdeauna am fost un elev deosebit, ceea ce putea avea o mulțime de interpretări. Nu au existat întrebări sau comentarii suplimentare și am simțit o ușurare că ideea de analiză literară nu a fost măcar amintită.
Am părăsit sala de examen cu sentimentul că, probabil, am redeschis o punte peste prăpastia dintre mine și profesorul meu, și, într-un fel, povestea avea un sfârșit fericit.

.............

Istoria, însă, nu s-a sfârșit aici. Mi-am reîntâlnit profesorul de Limba Română, 18 ani mai târziu, în cancelarie. Eram colegi.

Lucram într-un liceu industrial iar domnul Voicu, la pensie, avea câteva orela platacu ora. Prima întâlnire a fost stranie dar, treptat, am început să comunicăm formal fără nicio referire la trecut. Lumea lui, în care fusese secretar de partid și director, se răsturnase ca un castel de cărți. Acum preda din nou doar Limba Română, la seral, și avea încă acea servietă veche din piele deși era în general goală. Costumele erau înlocuite de scurte modeste. Am simțit simpatie față de omul care în mod clar îmbătrânise, devenise mai tăcut și se simțea străin în colectivul școlii. Mi-am amintit cum îmi apreciase și încurajase încercările literare, îmi acordase un fel de statut privilegiat și, în general, mă făcuse să privesc, în urmă, la anii de liceu, cu oarecare nostalgie.

Suntem ceea ce suntem datorită experiențelor care ne-au șlefuit și influențat de-a lungul timpului. În general experiența orelor de Limba Română era una pozitivă. La acea dată eram, eu însumi, un profesor respectat, cu influență și chiar recunoscut pentru creativitate. Iar o parte din stimularea și cultivarea acelui spirit i se datora profesorului meu de Limba Română din liceu.

Am așteptat un consiliu profesoral, în care toți profesorii școlii erau prezenți și, în mod oficial, am cerut cuvântul. Public și în fața tuturor i-am mulțumit profesorului meu de Limba Română pentru lecțiile din liceu. Surpriza a fost totală și mesajul apreciat. A fost un discurs scurt, formal și sincer. După acea ședință am avut sentimentul că ultima pagină a poveștii a fost, în sfârșit, scrisă și redactată, chiar dacă n-a fost inclusă în caietul cu perle. Poate că ar fi trebuit să discutăm ce se întâmplase în clasa a 12-a dar nici unul dintre noi nu a simțit nevoia să deschidă subiectul. Viitorul, cu necunoscutul tranziției spre democrație, părea mai îngrijorător decât trecutul.

Doi ani mai târziu, după ce mă hotărâsem să emigrez cu familia înAustralia, în cancelarie, colegii îmi oferiseră o petrecere de rămas bun. Era ultima mea zi la școală, mi se adresau urări, încurajări, felicitări pentru hotărârea luată. Viitorul părea promițător deși era și puțin trist, fiind poate ultima oară când îmi vedeam majoritatea colegilor și prietenilor. Și în mijlocul minusculei ceremonii de rămas bun, domnul Voicu m-a abordat numai după ce și-a așteptat răbdător rândul, bine ancorat de servieta de piele care părea plină doar cu aer. Mai târziu întâmplarea mi-a evocat ultima scenă din filmul Carrie, produs după romanul lui Stephen King, când totul se domolise în liniștea cimitirului. Domnul Voicu s-a apropiat suficient de mine, ca să fie sigur că doar eu îl aud, și m-a întrebat în șoaptă:
-Nu-i așa că ți-e frică de necunoscut? După care a dispărut rapid, fără să aștepte un răspuns. Modul în care și-a luat rămas bun mi-a amintit de orele de liceu... În Carrie, o mână apare brusc și neașteptat din mormânt, cu un efect asemănător, surpriză și șoc...

Îmi pare rău că Liviu nu era acolo să consemneze replica în maculator, a fost ultima perlă a profesorului meu de Limba Română, din liceu, și ar fi meritat consemnată.

Comentarii cititori
sus

Mia Popa

 

Omul Toamnei mele

 

Undeva, într-o toamnă aurie, a unui început de octombrie nesperat de cald, cu frunze căzând, aproape aurii, prin zâmbitoarea fereastră a pomului amintirilor mele…

Ce amintire să vină la rând? S-ar fi cuvenit să fie îmbrăcată în catifea albastră….

Craiova, orașul Băniei lui Mihai, mă primise, nesperat de cald, de două toamne, ca studentă a Facultății de Litere, pe atunci, Filologie, a Universității din orașul amintirii mele

Mă întorc, așadar, la anul III, al unei toamne nesperat de calde…

O ploaie răcoritoare, binefăcătoare, aburea pământul, o ploaie cu fulgere și  tunete răzlețe, răsfirate, a deschis, șăgalnică, geamurile sălii noastre de  Seminar. 

”Seminarul de Stilistică!”, au clopoțit sclipind ochii a douăzeci de fete, dornice de a intra mai repede pe Poarta Cunoașterii.

Un om zîmbitor, calm, relaxat, dar emanând sobrietate, a intrat pe ușă.

Privirea pătrunzătoare scruta orizontul ploii din noi. Ne-a citit, cu voce baritonală, gravă și, paradoxal, prietenoasă, Arghezi, Ogor pustiu. Zâmbitoare, fetele fremătau la unison. Una, cea mai obraznică dintre noi, mi-a dat cu cotul:
-Da, am zis. Nimeni nu se gândea, nu bănuia, nu visa, că, analizat stilistic, „Ogorul pustiu…” era oximoron!
-Cum, măi, ziseră fetele…. Omul acesta, ne umplea ochii de strălucire, de gutui aurii și zâmbete, abia ivite în colțul gurii-Fântână a Cunoașterii.

Așa a înflorit și a rămas în toamna amintirii mele, Domnul Profesor Eugen Negrici.

Este, și va rămâne, Omul Toamnei mele de atunci, a altor toamne luminoase, ce aveau să vină, căutând fulgerul și tunetul, în ierbarul roditor al ploilor de suflet…

Am închis, zâmbind gânditoare, fereastra de suflet a ploilor aurii și am murmurat abia auzit:

Mulțumesc, Domnule Decan, reverență, OMUL TOAMNEI MELE!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey