Ștefan Grosu
Adriana Macsut
Radu Marini
Mircea Năstasie
Mia Popa

 
sus

Ștefan Grosu, bursier doctoral, Academia Română

 

Despre filosofie, religie și problema vieții

 

În calitatea sa de cunoaștere și de explicare a lumii, în general, filosofia răspunde unei nevoi profunde a spiritului omenesc. Filosofia, în general se caracterizează prin aceea că pune întrebări în condițiile în care mintea comună nu simte nevoia să o facă. Omul, ca ființă rațională, caută să cunoască tot ce există din punct de vedere al cantității, calității, modalităților și a relațiilor dintre lucruri (Dem Teodorescu, Istoria Filosofiei antice, Lito-Tipografia Carol Gobl, București, 1883, p. 12). La început a folosit procedee instinctive fără să își dea seama de calea ce trebuie s-o urmeze. Se poate conchide că omul își caută menirea în viață: „pune încontinuu chestiunea sensului (de ce?) – cum ar fi întrebările copilului, căutările adolescentului (ce sens pot să aibă toate acestea?, care este sensul vieții mele?), criza vârstei mature (în fond de ce a trăit în acest fel?)” (Wilhelm Dancă, Curs de metafizică, Institutul Teologic Romano – Catolic, manuscris).

Cu timpul experiența a progresat, rațiunea s-a dezvoltat și au apărut inevitabil marile întrebări care au condus la dezvoltarea cunoașterii promovate de școlile antice de înțelepciune din Elada. Pornind de la fondatorii lor, școlile filosofice din antichitate au purtat numele acestora:

•de la Pitagora – Școala pitagoreică;

•de la Epicur – Școala epicurică;

•de la Platon – Academia lui Platon etc.

A mai existat și un alt tip de organizare în funcție de ținutul unde a apărut școala:

•Școala ionică;

•Școala eleatică etc.  

După bagajul ideologic folosit există:

•Școala atomistă;

•Școala sofistă;

•Școala sceptică etc.

Înțelepciunea vechilor popoare orientale, anterioară civilizației grecești, are caracter practic și religios și îmbracă forme simbolice. Scrierile despre înțelepciune nu au constituit în acest cadru obiectul unor tratate, ci au fost episodice. Motivele au fost multiple:

•clima;

•împărțirea în caste;

•regimurile politice despotice;

•războaiele.

O altă problemă este legată de „scrierea ideografică, puțin aptă pentru fixarea și transmiterii cugetării” (Dem Teodorescu, op. cit., p. 13).

În ansamblu, filosofia constituie o justificare rațională a problemelor morale. Religia este revelată, pe când filosofia se referă la o cunoștere demonstrată. În acest sens; se poate afirma că:

•filosofia este cunoașterea rațională care are în vedere adevăruri intrinseci;

•religia înseamnă cunoaștere prin credință și prezintă adevăruri extrinseci.

Atât filosofia cât și religia sunt preocupate de problema vieții. Filosofia reușește să arate care este scopul vieții dar nu poate găsi cale pentru a atinge acest scop. Religia îl căluzește pe om să găsească această cale. Se mai poate spune și că filsofia este un fapt privat, dar religia constituie un fapt privat, fapt subiectiv și fapt istoric. Natura religiosului „nu se poate exprima, defini (chiar și vorbirea se dovedește a fi inacdevată în fața acestei realități), dar nu este deloc ceva neglijabil: la baza dialogului se află convingerea fermă că religiosul există, cu natura sa bine definită (care se opune într-o manieră determinată și imuabilă sacrilegiului) și care, întrucât este astfel, este normă pentru acțiune”(ibidem). Filosofia are în vedere „cunoașterea critică, respectiv examinarea limitelor cunoașterii” (Adrian Țiglea, Memorator de filosofie pntru liceu, Editura Booklet, 2007, București, p. 5)

Se poate vorbi de o filosofie despre viață, o filosofie a ființei care pune întrebări și caută un fundament al cunoașterii. Răspunsul optimist al căutării umane este o filosofie concretă ce „nu poate fi decât filosofia omului credincios, deoarece numai credinciosul va avea curajul să pună sub semnul întrebării și în mod radical, ousia însăși“ (Wilhel Dancă, op. cit.).

Revelația creștină cât și cea iudaică au adus pentru gândirea despre viață o perspectivă profundă. Gândirea filosofică arată că este necesar să existe Dumnezeu ca un motor prim, dar Revelația arată că Dumnezeu nu este doar un demiurg, ci Creatorul lumii. Astfel, frumusețea lumii se ridică nu la Frumusețea în sine, ci la Dumnezeu – Creatorul Frumuseții (Cartea Înțelepciunii 13, 1 – 5).

Comentarii cititori
sus

Adriana Macsut

 

La începul lumii…

 

Deși Biblia începe cu Geneza, tema creației nu i-a preocupat pe vechii evrei. Termenul de creație a fost introdus în Biblie mult mai târzu după exilul babilonian când evreii au cunoscut tradiția zeului creator sărbătorit de Anul Nou. Abia după experiența unui Dumnezeu eliberator, poporul evreu s-a preocupat de Dumnezeul creator.
Biblia se deschide cu  două versiuni ale creației:

• prima creație în tradiție sacerdotală (Priestercodex, apărută în secolele VI – V î. Cr. în zona Templului, stil metodic ce insistă pe puritatea cultului monoteist)

• a doua creație în tradiție iahvistă (născută în sudul Israelului în secolul al X –lea î. Cr.; un stil naiv ce ține de tradiția tribală).

Textul sacerdotal al creației este de imn închinat liturgic închinat creației. Dumnezeu crează prin cuvânt șase zile apoi în a șaptea, de sabat, se odihnește. În relatarea creației, verbul a spune (a zice) apare de zece ori, unii exegeți fac o analogie cu cele zece cuvinte (porunci) ale Decalogului. Se  articulează aici o schemă creației:

• actele separării (prima zi, lumina și întunericul; a doua zi, aerul și masele de apă; a treia zi, uscatul, marea și plantele);

• actele înfrumusețării (a patra zi, sorele luna și stelele; a cincea zi, păsările și peștii, a șasea zi animalele și omul)

Dumnezeu spune: „Să facem pe om” ; în ebraică nasa  înseamnă să facem. Omul apare ca fiind nedefinit. Apare apoi o mențiune importantă: Dumnezeu a creat pe om după asemănarea lui și l-a făcut bărbat și femeie. În textul biblic ebraică apare verbul bara, care indică efectele creatoare ale cuvântului lui Dumnezeu. Apoi cuvântul adam apare acum însoțit de articol: ha adam, omul diferențat în ish, bărbatul și ishah, femeia. Nu se face discriminare între bărbat și femeie. Omul, prin crearea după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ultima creație divină, este domnul creației. Termenul chip arată o similitudine fizică ca între Adam și fiul lui precum și omul în complexitatea lui bărbat și femeie. Asemănarea se referă la voință și putere și că omul este culmea creației, dar poartă în el o firmitură de divinitate.

Geneză iahvistă e o relatare mai veche unde omul e  pus în ordinea firească a lucrurilor și atunci sunt referințe despre:

• căsătorie și familie;

•comunitatea umană.

Textul începe cu un un sumar caracterizat prin negații care descriu întreaga realitate. Solul nu era cultivat pentru că nu există niciun om care să-l cultive. În ebraică, pământul sau solul este numit adamah, iar omul este numit adam - cuvinte cu aceeași rădăcină (adamah nu era cultivat pentru că lipsea adam). Lipsește și apa pentru că Dumnezeu nu a deschis cerul pentru ca să plouă. Umează facerea omului. Protagonistul este Yahve, unicul subiect în acțiune. Omul e  făcut din  pământ. Dumnezeu sădește  și o grădină unde este pus omul. În grădină se află pomul vieții, pomul cunoașterii bine și răului. De observat acțiunile antropomorfice ale lui Dumnezeu:

• 1) modelează, în ebraică iatsar  = a forma, a configura, a tăia, a sculpta, folosit când este vorba de metalurgie sau olărit; aici Dumnezeu modelează pământul și-l îl face pe om (în  textul sacerdotal Dumnezeu lucrează prin cuvânt);

• 2) suflă, în ebraică naqa; suflul de viață, în ebraică ruah, este primit de om și rezultă o legătură vitală între om și Dumnezeu;

• 3) plantează o grădină și acolo așează omul modelat;

Mulți comentatori spun că termenul de om (adam) se referă la bărbat, bazându-se pe modelul patriarhal al societății unde bărbatul era punctul de referință. Dacă adam s-ar referi doar la bărbat atunci interzicerea de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului nu o implica pe femeie, întrucât ea nu e născută. Un episod separat descrie cele patru fluvii ale paradisului. Personajele lipsesc. La rândul lui pământul e înzestrat cu bogățiile ale subsolului. E imaginea unui paradis plin de bunăstare pentru om. După această întrerupere Dumnezeu se adresează lui adam pentru prima dată. I se adresează în sens pozitiv (din toți pomii din rai poți să mănânci) și în sens negativ (din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci). E un moment complicat care va atrage consecințe asupra celor ce vor urma. Faptul de a mânca indică ideea de creatură. Din pomul vieții se putea mânca, pentru că viața era la dispoziția omului. Din pomul cunoașterii binelui și răului omul nu avea voie să mănânce pentru că e creatură și are acces la cunoașterea întregului bine și întregului rău. Urmeazăcrearea femeii. Relatarea sacerdotală a creării omului a fost simplă: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său și a a făcut omul bărbat și femeie. Relatarea iahvistă lasă spațiu interpretării. Dumnezeu nu vrea ca omul să nu fie singur, ci să aibă ajutor potrivit pentru el. Omul nu a fost creat să fie o ființă solitară, ci să fie în comuniune cu alte ființe asemenea lui. În ambele relatări nu există discriminare între femeie și bărbat. Dumnezeu caută un ajutor adecvat pentru om în mijlocul animalelor și îl pune pe om să dea nume tuturor animalelor. A da nume animalelor înseamnă a le domina. Printre animale, omul nu găsește un ajutor potrivit pentru el. Apoi Dumnezeu a dus asupra lui adam un somn greu și a modelat femeia din coasta lui. Somnul greu indică detașarea omului de lumesc. Faptul că Dumnezeu a luat o coastă din adam și a făcut-o pe femeie (ishah) invocă o asemănare cu mitul omului androgin. În acest mit, genurile omului erau trei: masculin, feminin și androgin, care le cuprindea pe primele două. Genul androgin, primul gen al omului (masculin și feminin în același timp), avea o înfățișare rotundă, cu patru picioare, patru mâini și două fețe opuse, prevăzute fiecare cu doi ochi, două urechi, nas, gură. El s-a revoltat împotriva zeilor iar aceștia l-au separat pe androgin în două, apărând, astfel, bărbatul și femeia, care trebuie să sufere pedeapsa de a se căuta în permanență spre a se completa. Revenind la textul biblic se observă un nou element de diferențiere cauzat de apariția femeii. Singurătatea omului a fost depășită. Există acum haadam, care reprezintă umanitatea diferențiată; ish, ce reprezintă bărbatul și ishah, ce constituie femeia. Urmeazăreferința despre goliciune. Poate să fie înțeleasă ca un element de legătură cu ceea ce va urma, datorită jocului de cuvinte din ebraică. Goi, în ebraică, se spune arumin, iar șiret (în legătură cu șarpele) se spune arum. Poate să se refere la libertatea aceluia care nu este atașat de păcat sau la curățenia interioară a unei persoane. Mai poate fi o diferențere care există între ish și ishah,  întrucât ei nu au încă o personalitate bine definită. Ei erau în atmosferă paradisiacă, lipsiți de griji și feriți de orice rău. Situația se va schimba radical după căderea în păcat. Urmează descrierea căderii primului om în păcat. Povestirea utilizează imagini simple și sugestive: de exemplu vântul dn Eden care aduce răcoarea serii după ziua de arșiță, este tipic Palestinei. Șarpele, în viziunea de atunci, constituie:

 •  imaginea răului:

  • gânduri tăinute.

udecata tradițională spune că femeia este vinovată că a ascultat de șarpe. Dar în acea vreme femeia era cea care pregătea hrana și era normal ca ea să guste și apoi să îi dea bărbatului.  Problema e  că bărbatul și femeia mint și dau vina unul pe altul. De la minciună se ajunge la crimă: Cain contra lui Abel (Cain și Abel sunt copii cuplului primordial denumit Adam și Eva) Se ajunge apoi la omicidul și revolta lui Lameh. Decăderea umană ajunge de la nivel individual la nivel de clan.

Comentarii cititori
sus

Radu Marini


La scara mea VII

 

La noi pe scară toată lumea respectă. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ăl mic, până la ăl mai mare. Sunt vecini buni. Și animale rele. Sau invers. Sau...nu știu. Admirabili, cumsecade, sus-puși. Cocoțați fiecare pe unde au putut. Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajută între ei. Cei care au, ajută pe cei care bineînțeles n-au!!! Cu mărinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurătură. Fiindcă au: milă, bunavoință și înjurături la ei. Mereu puși pe fapte bune, memorabile și bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajută pe cei ce n-au: asigurată pâinea și cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimă înjurătură, care să le aducă aminte de mamele lor, ori chiar de originile lor. Emoționante gesturi. Și uluitoare, jenante și necizelate trivialități. La grămadă. Pe etaje. După vorbă, după port, după etajul de cultură...

Nae Bâzdoacă, de la 3, n-are mustață, n-are studii, n-are femeie. N-are nimic. La vedere. Nu toți avem. Noroc. Nici el n-are. Ca ceilalți. Unii dotați. Chiar și cu noroc. Bașca educație, frumusețe, talent, dotări, permutări.
Nae nu se fălește cu trofee și nici cu femei în portofoliu. Ci cu râgâieli, flegme aruncate cât mai departe și bășini cât mai puturoase. Astea da, trofee!
Nae e de la țară. Și-și respectă statutul. De țăran. De țăran neaoș. Chiar și la oraș. Care are pentru cine trăi și munci, fiindcă are pe bătătură o femeie. Dar el n-are. Femeie. Nici de serviciu, nici de ținut de mână, nici de arătat la lume. Cu care să-și facă de lucru. Ca orice bărbat cu o femeie pe bătătură. Ziua, înainte de a pleca la muncă. După-amiaza la care să-i dea un telefon, un SMS, un ghiont, două. Seara, la care să aibă unde trage, să-i pună de mâncare, să-l întrebe de una, de alta. Să-i frece ridichia, maioneza, sau ciorapii. Care-i cam put adesea. Adică mai mereu. Logic, deoarece-i put picioarele.
Apropiații certifică că și gura. E normal. Are ulcer. Fiindcă nu prea știe să gătească. Aproape deloc. La mare cinste fiind răciturile, cartofii prăjiți, omletele și cafeaua. În carafe babane. Cât de multe.
Fără zahăr, fără lapte, fără femeie. Care să-l servească la botul calului, la pat, la sfântul așteaptă. Puse la bătaie de câteva ori pe zi. La fiert, la carafă, la mare preț. Și iar, și iar. La prânz, la calculator, la dracu! La dracu nu. Că nu știe nimeni unde stă. Că e nesimțit și nu-și dă adresa, nu-și dă email-ul, facebook-ul și nici arama pe față. Desigur. Pentru că și-o dă frecvent pe dos. Treaba lui!
Și nu e cazul, nu e frumos, nu e niciun nor. Încă. Mișto.
Oare de ce ne amenință cei de la Meteo? Ba cod galben, ba portocaliu. Cu ploaie cu tot. Bine că nu ne iau de proști cu vreun atentat, cu vreo revoluție, cu o mărire de salariu. Ete, așa mare măgărie n-am văzut! Să ne doteze ei așa nitam-nisam cu ploaie?! La grămadă. Ba chiar și cu averse. Perverse! Și pe cei ce avem nevoie, dar și pe cei ce n-avem.
Eu militez că nu e bine, nu e cazul și nu e lume pe stradă. Zic: să ne opunem, să nu ne facem că plouă, să nu stăm cu gurile căscate. Să ne unim, să luăm atitudine, să luăm umbrele! Că, cine știe, poate ne inundă. În gură.
Cred că ar trebui să luăm măsuri. Fără guri deschise! Nici nu se pune vorba. Nicăieri. Nici în propoziții mai scurte. Că-s prea scurte. Și n-are ce să ude. Dar nici în cele lungi. Că-s prea lungi. Și te pomenești că intră la apă. Nemaiînțelegând nicio boabă. Poate doar în cele legate cred c-ar fi ceva de mâncat. O pâine. În țăst sau pe cuptor. De la mama lor.
El nu e din ăia. Cu mamă. S-a dus. Nu după ploaie. Ci după al ei. La cimitir. Și i-a rămas numele amintire. Pe cruce. Făcându-l de poveste, că de băcănie așa precum se înțelege, se vede, se simte. Sau mai spre adevăr, aceasta ne e marfa, cu asta defilăm. E cam de proastă calitate. Asta e!
Că nesimțit să fii și nu vezi că se făcu cam răcoare. Te pomenești că or avea ceva temei legal și ăia de la Meteo?! Și noi îi făcurăm de poveste. Eroi principali.
Ce panarame, ce perverși, ce plouă!!! Na, că iar își făcură loc. Cu coatele, cu vorbele, cu apă de ploaie. În viețile noastre, în telenovelele noastre, în gala laureaților de la Oscar! În prim-plan, în gros-plan, în reluare la cererea nu a publicului, ci a celor de la Meteo.
Eroi între eroi, eroii mamii lor, că-mi plouă-n casă, îmi plouă pe cuvinte, îmi plouă-n gură după pisi aia cu umbreluța roz. Cu ochii asortați la cardurile domnului ce-i face avansuri… Să intre mai repede în relație. Cu ușa larg deschisă a Jipanului negru, ce-i tras la doi pași de picioarele-i lungi, ancorați într-o pereche de iegări asortați cu umbreluța tot roz.
Plouă, plouă! Ce lume perversă, ce lume plouată, ce lume de umbrele! Nu doar roze, nu doar de femei, nu doar de gesturi gentilești de a urca niște iegări la scuteală în intimitatea unui Jipan negru. Fezandat cu un stăpân nașpet, dar potent financiar și prea grijuliu cu posesoarea iegărilor roz. Pentru că plouă. Plouă, plouă! Peste Jipan, peste umbrela roză, care apără două picioare dăltuite și smălțuite-n roz, peste un suflet roz, luat la bani mărunți de poftele negre ale unui Jipan pofticios. Hotărât să-și schimbe microbii negri în roz. Plouă, plouă!
Ce apă de ploaie, domnule? Murdară. Ca și inima lui Nae. Strânsă și acoperită de petice de noroi. Blagoslovit de soartă ca o cataplasmă. Să acopere de lumină neîntâmplatu’. Care, din colțul său de inimă de piatră neșlefuită, plouă ca-ntr-un poem bacovian. Bacovian. În lipsa unei femei șlefuitoare. Cu lacrimi de ploaie. Grea. Sau cu ploaie de lacrimi. Plouă, plouă!
Certificând fără tăgadă, fără aprobare și fără femei dorința sa. De a fi cu femei. Dacă nu ieri, atunci când? Dacă nu azi, atunci când? Dacă nu mâine, atunci când? Poate altă dată. Da, altădată! Decât deloc, mai bine cu iluzia. La braț, la dans, la dracu’. E și asta ceva. Da! O altă iluzie. De a fi împreună.
Iluziile îl năpădesc, îl asupresc, îl scot la înaintare. Fără umbrelă, fără haine protectoare, fără lacrimi. Să-i dea o mână de ajutor celei fără mână de ajutor. Doar cu o mână lipită de umbreluța-i roz, iar cu cealaltă mână liberă să apuce iluzia. Portiera ajutătoare. Larg deschisă-n calea sa. Să intre direct. În păcat.
Nae e pe fază, e pe lungimea ei, e pe stradă. Gol, gol, gol. Și lumea râde de el. Iar ploaia râde și ea. Plouă, plouă! Cu găleata. Ce mai tandem dizgrațios, irevențios. Blocat în trafic, în timp, în alt timp.
Iegării roz, cu umbrela roz, cu suflet roz - dau buluc. Dau să intre în păcat. Ce păcat? Dar stați! mai au o șansă, mai au o oportunitate, mai au o minimă noimă. Mâna întinsă. A lui Nae. Care așteaptă izbăvirea și numele ei la brațul său gol. Să prindă viață și să stea. Să le stea bine.
Și minune! A stat. Uraaa!!! A stat. A stat, ploaia. Și firesc flagrantul, delictul de păcat. E în aer, e în pericol, e în noi. Negru de invidie că nu e roz. Rozul cel jinduit de orice negru opinent. Care s-ar mândri cu un trofeu. Roz de bun.
Asta nefiind un impediment pentru alde Naie sau Nae, mai pe scurt. Cel care visează la femei. La femeia lui. Cu umbreluță roz… Așa cum a văzut-o el pe o fată. Într-o zi ploioasă. În care plouă și iar plouă. Nu cu fete, ci cu apă. De ploaie. Domne, cât de mult o iubește. Bineînțeles, cu umbreluță cu tot.

*
Și lumea a început să vorbească. Ce nu era de crezut. Că și-a găsit peticul. De care e îndrăgostit. Lulea. Și nu mai e bun de muncă, de băut, de arătat cu degetul. E o arătare. Care abia mai merge pe scările de la blocul nostru.
N-ar fi de crezut, n-ar fi de-a mirările, n-ar fi. Dar el chiar este. Într-o relație. De iubire. Incredibil, dar e adevărat. Și lumea vorbește, vorbește. Dar nu cu el. Ci de el. Ca lumea. Vorbitoare. Pe lung, pe scurt, pe la colțuri. De bloc, de invidie, de… manechin.
Doar nu oricine poate intra în grațiile unui manechin. 90-60-90. Doamne, ce poveste trăiesc cei din lumea lui! De țară.
Auzi, ghea, Naie a lu’ Crăcilă a lu’ Spurcatu  di la 3 să țâie cu un manechin, din ălea din reclame, ce zici? Ie curvă, îți zic io!
Lumea, ce să zică?! Se minunează cum un bărbat trecut de prima tinerețe, într-a doua, a intrat pe nepusă masă în fanta de lumina a unui manechin.
Mie îmi spui?! Sigur e vreo vrajă. Păi cine să se uite la Nae?
Se știe că nu le are cu femeile și că ele îl ocolesc, îi râd în nas. Că are multe defecte, că e de neacceptat una ca asta. Să se țină cu o bunăciune, cu una din ălea?! Ie basme! 
Nae al nostru, de când a intrat în combinația asta, trăiește altă viață. Mulțumită prietenului său Parcea Tabarcea. Cel cu fabrica de confecții. Adică numai o are, că a vândut tot. Care le-a făcut trampa. Înainte de a pleca din țară. Să trăiască!
Acum are și el o femeie. Are o amantă!!! Un suflet doar al lui. Care îl iubește, și-i acceptă orice defect. Pentru că ea nu e ca toată lumea. Prea vorbăreață, să se bage-n taină cu oricine.
Ea e cineva. Un model, un manechin de femeie. Iar dragostea lui îi înnobilează inima.
Chiar dacă-i de plastic. Ca la orice manechin. De plastic. Roz. Bașca umbrela. Bonus. Tot roz.

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Nopți fierbinți de revoluție călduță
IX

Noi, cei din linia a doua

 

Gicuță era la Revoluție încă de pe  17 decembrie. La început apărase socialismul, apoi capitalismul. Era un om entuziast și făcea totul cu devotament chiar când schimba foaia politică. Dar acum trecuse în 1990 iar el era tot pe baricade. Mulți plecaseră pe la casele lor dar el nu, trebuia să desavârșească ceea ce începuseră alții. Așa că patrula zi și noapte prin curtea întreprinderii iar noaptea trăgea cu pușca până i se înroșea țeava.

Dar acum i se cam acrise. Mai ales că rămăsese și cam singur. Doar el și secretarul de partid care  realizase că servise o cauză greșită de care s-a dezis din momentul când apăruse Dinescu la televizor. Își făcuse autocritica în fața B.O.B. și acum era primul capitalist din întreprindere, după ce îl alungase pe director.

Așa că Gicuță se hotărî să se relaxeze puțin. Acasă nu-i venea să meargă fiindcă era pustie de când își trimisese familia la țară. De băut nu mai avea poftă. Nu mai știa cum să se mai destindă și el puțin. Așa că și-o aminti pe Coco, secretara fostului director cu care mai făcea câte o trântă în zilele stresante. Bun!

Se spălă pe picioare la cișmeaua din curtea întreprinderii, predă serviciul pe unitate fostului secretar de partid care acum era președinte F.S.N. și, într-o jumătate de oră, sună la ușa domnișoarei al cărei soț era plecat cu tancul la București.

Coco era proaspătă ca o petală de trandafir și parcă pe el îl aștepta. Deschise ușa imediat și fără multe mofturi dădu drumul hormonilor să-și facă de cap. A fost minunat.

Asta îi și povestea Gicuță șefului Gărzilor Patriotice la circa trei luni după evenimente. Acesta îl întrebă, curios, în ce zi a fost. Și mai curios îl întrebă la ce oră. Contrariat, Gicuță îi răspunse sincer la toate întrebările. Pe șef îl pocni un râs nemaipomenit și îi spuse că fusese și el cu o oră mai devreme. Peste aceste mărturisiri erotico-eroice se depuse și cea a adjunctului șefului care fusese și el ceva mai devreme. Iar gentila damă îi servise pe toți impecabil.

Râseră cu poftă și își dădură mâna ca niște cumnați ce erau toți trei. Coco ajutase și ea, din linia a doua,  ca revoluția să învingă.

Două întrebări îi mai frământau, totuși. Pe câți îi mai servise cu destoinicie viteaza Coco și dacă merita titlul de erou în revoluție.  

Comentarii cititori
sus

Mia Popa

                                             

Ca o mare, ca o moară de vânt

 

Zi cu soare. Cald, generos, prietenos, ca degetele unui copil răsfățat de bunici, bătând în fereastra sufletului de  vară. Somnoros, Gil își turnă cafeaua maronie, din ibricul dansând arămiu, pe reșoul roșu, cu care îl înzestrase, binevoitoare, proprietăreasa; „Vineri, scap repede și mă duc să o văd pe Gilda”, se gândi, bucuros că mai trece încă un ceas, ca o perdea albastră peste ploaia de ieri. Repede, nebănuit de repede, se posomorî, trăgând cu sete din  țigara uitată pe marginea scrumierei.

„De ce o fi trebuind să iubească oamenii? Ca aerul irespirabil, fără oxigen, ca focul care pârjolește pădurea sufletului, dacă nu e domolit de o mână dibace. Focul, ah! Vai de capul meu, am uitat să încarc butelia….Butelie mă face mâine madam Floricica, ce mă fac?”

Coborî scările în fugă. Nu avea chibrit să încerce dacă  mai pâlpâia ceva, acolo... O speranță, o flăcărică. Tanti Floricica nu deschise… Era plecată să facă piața, zicea vecina că îi e poftă de dovlecei.
„Și eu poftesc, multe, multe pofte mai am!
Sclipesc ca globurile din bradul de Crăciun al bunicii.
Și bunica nu mai e…”

Dar e ea, Gilda, cu blugii ei ponosiți, frecați cu cărămida nerăbdării. Îi răsări în minte, înaltă, cuminte, cu buza ei mereu umflată. Alergică la mireasma florilor de tei din parcul primitor?
„Bunico, de ce o iubesc?” Bunica, în rochie  de crinolină, zâmbea….„De bucurie, de tristețe, de lacrimă de diamant, de porumbei în piața sufletului, în ambalaj de plastic, cu gușă.”
„Gușă ? Mâine mă duc să-mi fac toate analizele.”
„Mă însor cu Gilda”, hotărî patetic.

În stradă, o fereastră deschisă :
-Gildo, mă asculți?, fluieră leneș.

Bob  Dylan cânta Blowin  in the Wind, La chasse de vent, Vânare de vânt
Ca o mare, ca o moară de vânt, Gilda  fugea, întrebând:
-Gil, ai închiriat rochia aia albă? 

Mai lipsea și un condur. Al uneia, Cenușăreasa…
Râdeau boabele de mei, din fereastra visului de copil răsfățat.
Gil, Gilda, Leonce, Lena, Bunicul, Bunica. Era o mare de lumină, ca o moară de vânt…

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey