Rodica Ciobanu
Franciscus Georgius
Viorel Pîrligras
Radu Marini
Adenium Start – Concurs de Debut, ediția a III-a, 2015
Mircea Năstasie

 
sus

Rodica Ciobanu

 

Iskander, funcționar public

 

Iskander, funcționar public. Iskander putea fi văzut, uneori, pe treptele căminului cultural. Întorcea capul când la stânga, când la dreapta, după mașinile care goneau pe șosea. Nu aștepta pe nimeni, aștepta doar să treacă cele opt ore de serviciu, căci Iskander era bibliotecar comunal, împărat peste 8576 de volume, funcționar public, retribuit cu opt sute de mii de lei pe lună din bugetul primăriei.

Copiii nu veneau niciodată să împrumute cărți când Iskander făcea pe conștiinciosul și păzea biblioteca întunecoasă, răsfoind la întâmplare pagini deja citite și plictisindu-se înfiorător. Părinții îi speriaseră, pesemne, că Iskander nu ar fi om ca toți oamenii și nu ar fi bine așadar să rămână singuri cu el în aceeași încăpere. 

Fetițele, mai ales, își imaginau că Iskander avea să plece cu ele în dinți ca să le devoreze la marginea zăvoiului. Corpolent, cu capul lui mare îngropat in păr, el aducea a dulău uriaș sau a altă arătare, încât nu numai fetițelor ci și femeilor în toată firea li se făcea frică și îi răspundeau la „bună ziua” cu ochii in pământ, să nu întâlnească privirea lui albastră, sfredelitoare, care trecea prin carne lăsând în urma ei o mică arsură.

Oamenii din sat, care se apreciau unii pe alții după asemănări și după faptele lor comune, aveau dreptate să se îndoiască de Iskander. Ce fel de ființă era el de stătea treaz noaptea și dormea ziua, de își vopsea părul și barba în roșu și negru, de nu ridica de jos un obiect mai greu decât un băț de chibrit, de conserva cadavrele animalelor iubite? Toată lumea știa că Iskander păstra într-un borcan cu formol un pisoiaș auriu de care-ntr-o vreme fusese foarte legat, iar pe perete atârna tabloul unei puicuțe vesele și deștepte care îi ciugulise din palmă și pe care, moartă, a pozat-o un fotograf din Craiova. Oamenii erau tulburați de întâmplările neobișnuite pe care Iskander li le servea cu duiumul, câteodată râdeau de aplecările lui stranii, alteori, noaptea, în paturile lor, încercau să înțeleagă ce fel de ființă era el de făcea totul altfel și numai după capul lui. „E deștept, da' numai într-o parte!”, trase concluzia un țăran contemplativ, dar asta numai după ce Iskander cunoscu o fărâmă de glorie națională și ceva bani, aparent nemunciți.

Era inutil să încerce cineva a-l explica pe Iskander, atâta vreme cât nici el nu reușea să se vadă limpede pe sine și sub o singură formă. O dată se vedea ca pe un șobolan păros alergând o păienjeniță verde, altă dată ca pe un tăun bâzâind zadarnic, ca pe un înecat străveziu sau ca pe un copil blond născut deja bătrân. Iskander se definea în metafore respingătoare atunci când i se părea că este refuzat ori, și mai rău, neînțeles, ceea ce i se întâmpla adesea, dar când cei din jur se arătau îngăduitori îi credea și se vedea ca pe o femeie care miroase a câmp ars de soare, chiar dacă nu mai făcuse baie de două luni. Pe urmă întorcea pe o parte și pe alta amabilitățile prietenilor și devenea suspicios. „De ce sunteți așa blânzi cu mine? Am intrat în anul morții și vreți să mă menajați, să-mi faceți o plăcere?”, întreba. Prietenii zâmbeau și-i răspundeau că n-avea să moară, era zdravăn ca un taur, doar la minte un pic zdruncinat, însă numai un pic, cât să coboare în abisurile unde ei nu îndrăzneau și să se întoarcă de acolo încă teafăr. Cu toții cunoșteau frica de dincolo de moarte, a lui Iskander, care îl vedea pe Dumnezeu ca pe o fiară gata să-i sfâșie sufletul în bucăți și să le împrăștie prin rai și prin iad, ca să nu se mai întâlnească niciodată și să nu mai formeze un singur suflet numit Iskander. De aceea el purta dese și calde conversații cu Dumnezeu, încercând să-L îmblânzească. Într-o zi s-a scurs pe lângă zid și a leșinat, dar asta nu pentru că ar fi suferit de vreo boală și i-ar fi venit vreo slăbiciune organică ci, deoarece fiind mereu copleșit de el însuși, Iskander se simțea mai tot timpul epuizat. Din pricina acestei oboseli perpetue, alimentată de lungile discuții cu sine, cu Dumnezeu și prietenii absenți, Iskander nu mai dădea pe la bibliotecă și cariera lui de funcționar public era în pericol.

„Cum ai ajuns, Iskandere, bibliotecar?‟
„După revoluție! Confuzia naște slujbe!‟, răspundea el, citându-l pe Murphy și chicotind.

Adevărul nu avusese însă nicio legătură cu Murphy ci cu o conjunctură favorabilă creată de către o bibliotecară nemulțumită de salariu și de către un primar cumsecade, dornic să-i facă un bine bătrânei lui învățătoare, mama lui Iskander. După ce bibliotecara a demisionat, primarul l-a chemat la el și i-a zis: „Iskandere, postul e al tău!‟. O vagă jenă că împlinise treizeci de ani fără să muncească nimic, ca și o fărâmă de bun simț practic l-au îndemnat pe Iskander să accepte. Mai târziu, la primul salariu, a fost chiar fericit: avea acum destui bani ca să cumpere vin pentru poeții săraci și bântuiți din Craiova și pentru o femeie pe nume Claudia, care din când în când îl primea la ea.

Ani de zile, fie iarnă, fie vară, Iskander s-a dus la slujbă de două-trei ori pe săptămână, așa, ca să mai iasă din casă... era și foarte aproape, mersul nu-l extenua și nici nu trebuia să facă autostopul contra cinci mii de lei, cum proceda pentru o distanță mai mare de 1 kilometru... și ca să împrumute cărți amicilor, lui Aurelian, care scria despre Henri de Montherlant, lui Ciupi și Ninel, cărți pe care, evident, aceștia uitau să le returneze și nici el nu se grăbea să le ceară înapoi. La urma urmei, cine ar fi avut nevoie de Montherlant sau de Unamuno într-o comună din Dolj? Nu stăteau mai în largul lor pe masa lui Aurelian - poetul cu inima slabă? Revizorul, un fost șofer, i-a făcut verificarea prin sondaj și l-a pus să plătească la prețul vechi cărțile rătăcite, ceea ce Iskander a făcut bucuros deoarece, într-un mod ieftin și echitabil, împăca și prietenii și statul. Când prietenii și-au pierdut interesul pentru biblioteca rurală, deși aceasta era singurul loc de unde puteau să ia cărți fără să le achite, Iskander trecea pe acolo din ce în ce mai rar și nu mai catadicsea s-o descuie, oricum nu aștepta pe nimeni, ci se așeza afară, pe trepte, uitându-se după mașini și gândindu-se cât de departe or merge ele, dacă se opresc în vreo comună din vecinătate, la Craiova sau Târgu Jiu ori și mai departe, la București și Brașov, dincolo de care nu-și mai închipuia nimic, fiindcă atâta spațiu era chiar prea mult și pentru el. Cea mai lungă călătorie din viata lui Iskander se consumase cu trenul până la Bușteni, când trebuise să-și dea atestatul de bibliotecar și, la întoarcere, fusese așa de vlăguit încât zăcuse o săptămână. Spre mulțumirea bătrânei învățătoare și a primarului, care-l vedeau, prin supunerea la o convenție profesională, cu un picior intrat în rândul lumii și răsuflau, în fine, ușurați, că inteligența lui nu se dovedise complet inutilă, Iskander obținuse atestatul grație cunoștințelor de biblioteconomie din vremea liceului de filo, absolvit în convulsii. Ar fi putut urma Literele, alegându-se in cele din urmă cu o diplomă, însă un profesor universitar, care, mai târziu, i-a devenit prieten, l-a privit atent și i-a spus: „Nu! Rămâi ceea ce ești!‟  Și Iskander a rămas ceea ce era, uneori mai mult, alteori mai puțin decât atât ori nici măcar atât, depinde...

Bătrâna învățătoare, pe care Iskander nu a chemat-o niciodată „mamă‟, ci „doamna Vevi‟, ca și cum ar fi ținut să ignore pântecele din care se născuse, și-a lasat treburile prin casă și a deschis biblioteca, să nu iasă vorbe în consiliul comunal, că bibliotecarul plătit din buget și cu primă de vacanță, nu trece pe la serviciu și-atunci ar fi mai nimerit poate să desființeze postul ori să-l dea altcuiva care măcar ar face zilnic act de prezență. Primarul și consilierii au închis ochii, ce conta că era doamna Vevi în locul lui Iskander, cel puțin la ea veneau copiii după cărți de aventuri și povești, care va-să-zică biblioteca funcționa, iar lui Iskander aveau să-i dea salariul la sfârșit de lună, atestatul de funcționar public și o treaptă mai sus în ierarhie; ce credea el, că se va fofila la nesfârșit din fața societății, că n-o să-l înhațe nimeni să-l pună într-un sertar? În scriptele primăriei el va figura pentru posteritate ca funcționar public. În timp ce ei hotărau toate acestea, Iskander dormea fericit, până după prânz.

Comentarii cititori
sus

Franciscus Georgius

 

Teoria chibritului

 

Uite povestea mea de An Nou 2011, care mi-a rămas ca învățătura de minte și pe care, cred eu, va fi bine s-o împărtășesc tuturor, ca să începem 2015 cu un zâmbet pe buze.

gyuriCât a trăit cățelușa Peta, adică vreme de 11 ani, primul care se trezea în fiecare zi eram eu. Numele i s-a tras de la petele de pe nas, care sunt pettyes și în maghiară, de unde pui că pet înseamnă „animal de companie‟ în engleză. A fost o terrieră albă, voioasă și drăgăstoasă, găsită lângă tomberoane. O scoteam la plimbare dis-de-dimineață, de obicei peste sau în jurul pârâului Firiza (peste cele două poduri), apoi ne întoarceam de la stadion și făceam cafeaua pentru somnoroșii din casă (băieții primeau câte o ceașcă de cacao cu lapte).

Evident, în ultima zi a Anului Vechi, am luat toate măsurile necesare ca de dimineață să mă trezesc în plin belșug și așa să ne meargă tot anul. Am umplut vârf borcanul cu cafea, am turnat până la refuz zahăr în cutia de zahăr, am desfăcut o nouă pungă de cacao granulat, am pregătit un bidon neînceput de apă. În frigider, stătea sticla de lapte, tot neîncepută. Am cumpărat o pungă de cornulețe croissant cu cremă de ciocolată, special pentru eveniment. Va să zică, m-am pregătit cum am știut mai bine.

Totuși, de dimineață, când să aprind focul ca să pun apa și laptele la fiert, mi-am dat seama că n-aveam nici un chibrit la îndemână. Am renunțat să fumez în aprilie 1996, la un an după nașterea primului fecior, deci n-avea sens să-mi întorc buzunarele pe dos. Am căutat o cutie lângă aragaz, pe măsuța alăturată, sub mașina de gătit, în buzunarele suportului pentru veselă, în cămară. În cele din urmă am găsit chibritele lângă lumânările de brad.

Da, omul se străduiește să rânduiască, după mintea și priceperea lui, dar iată că se poate întâmpla să scape din vedere ce-i cu adevărat important, un fleac care, dintr-odată, poate să dea totul peste cap.

Asta trebuie să fie teoria chibritului!

Beatus Novus Annus 2015!

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

Rosebud, nostalgia emoțiilor

 

Citisem cu ceva vreme în urmă un blog despre un dar timid făcut de un adolescent unei fete pe care o iubea în taină. Atât de timid încât destinele lor nu s-au mai încrucișat vreodată. Totuși fata de atunci a păstrat darul (mărțișoarele) ani de zile și a postat întâmplarea sub efectul nostalgiei.

Există în viața fiecăruia emoții în fața unor evenimente mărunte, emoții care ne fixează caracterul și comportamentul în lume pentru toată viața. Efectul „Rosebud”. Capodopera cinematografică a tuturor timpurilor este, se pare, pelicula Cetățeanul Kane, aparținând regizorului Orson Welles. Un film care începe cu un sfârșit. Sfârșitul magnatului Charles Foster Kane. Ultimul cuvânt pe care acesta îl rostește înainte să moară este „rosebud”. Un reporter investigează toată viața magnatului, încercând să descopere misterul importantului cuvânt rostit pe patul de moarte. Amănunte șocante și teribile ies la iveală în biografia lui Kane. Aflăm cum bogăția și oamenii falși te pot urca, coborî, schimba caracterul. Concluzia reporterului, care nu află până în final semnificația cuvântului, e clară: „Charles Foster Kane a fost un om care a avut tot ce a vrut și apoi a pierdut tot ce a avut. Poate că rosebud însemna ceva ce nu a avut sau ceva ce a pierdut, dar asta, oricum, nu explică nimic”. Regizorul nu lasă însă misterul nerevelat, doar concluziile. Rosebud e un desen de pe săniuța copilăriei magnatului. Iar concluziile par simple: oamenii, poziția socială, totul e înșelător. Emoțiile, niciodată. Și poate tocmai emoția puternică generată de măruntul desen a determinat evoluția spectaculoasă a vieții sale.

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

Moș Gerilă se pensionează    

 

Povestitorul: Lume, lume! Lume bună, lume rea, urmează să vă prezint o scenetă. Că așa scrie în scenariu, ba nu, în scenetă, care nu-i scenetă, e ceva… adevărat, cu 4 personaje.
Primul, Moș Gerilă, al doilea, Inspectorul Murgu Costică, iar alături de cei doi apare, evident că apare și al treilea personaj, o nevastă. Adică una bucată nevastă/soție.
Nevasta asta e chiar soția lui Moș Gerilă, Crăciunița. Ăsta-i adevărul! Și uimire, chiar vorbește. Coerent. Indecent de românește.
Ultimul personaj, dar nu cel din coadă, apare omniprezentul Cor. Care nu-i prezent. E doar pe un CD, cam prăfuit și pe alocuri zgâriat. Ca orice CD. Nu-i problemă! Nici pe alocuri și nici peste tot. E doar o înregistrare cu o muzică anacronică.
Ei bine, suspans, adică nu-i suspans, e Moș Gerilă. El, ca orice moșuleț onorabil, manierat, se prezintă. Unde? Cum unde? La Casa de pensii.
Cu mașina instituției, dar cum e vremea bună n-ai să vezi în parcarea Casei de pensii nicio mașină de-a lui Moș Gerilă. Țeapăăă! Păi cum să vină el și renii săi, bașca sania ce cu onoare, cu hățuri din piele de bovină, o conduce însuși vizitiul Marele Moș Gerilă?!
Dar asta-i o altă minciună și cumul de funcții. Ca la noi la nimeni.
Moșul ca orice moș e croit/hotărât, să se pensioneze. Nimic nu-i stă în cale. Nici paznicul de bodyguard, nici câinii în Giurgiu, nici una bucată muscă. Bâzz, bâzz.
Niciun bâz, în ziua de azi nu mai e ca pe vremuri. Acum e fâs, fâs! Cu sprayul și dispare. Gata! Așa că sunt toate oportunitățile create, aranjate, deochiate pentru a se pensiona.
Vai, nu! Moșu’ nu poate să se pensioneze?! Ba poate! Cum să nu poată!!! I-a ajuns să tot fie Moș Gerilă.
Venit personal, în persoană, în roșu (să nu-i fie de deochi) el are un dialog, sau chiar un monolog. Nu cu copiii, prietenii săi de-o viață. Sau de mai multe vieți. Ci cu un slujbaș, un neica nimeni care e și el pe bătătură, un conțopist de inspector.
Așadar, Moș Gerilă îl bagă în seamă. Adică se întinde la vorbă cu Inspectorul Costică Murgu. La botul calului. Pardon, la biroul său.

*

COR(ca orice cor și corul acesta corește…)

Pe zăpadă, zboară, zboară
Cling, cling, cling, o sănioară
Și-n ea e-un moșneag
Moș Gerilă, bun și drag!

EPISODULI, sau scena I, sau dialog…

MOȘ GERILĂ(MG): Buna ziua! Vreau să mă pensionez.
Inspector Murgu COSTICĂ(I): Luați loc! Prezentați-mi dosarul!
MG: Dosarul meu este format A4, din carton alb, ca zăpada, prevăzut cu șină, și acte. Pe prima copertă este numele și prenumele meu, iar pe ultima copertă este o lozincă din anul 1945, a comuniștilor cu: VOTAȚI SOARELE! File-ar soarele de râs! Gata! E bine?
I: Nu e bine, că ai luat-o razna!
MG: Nu domnule, am venit direct.
I: Cu dosarul?
MG: Nu domnule, fără!
I:Și nu mai ai niciun dosar?
MG: Pe care-l preferi? Dosarul de veteran de război, de deținut politic, de revoluționar cu merite deosebite, sau pe cel de la Securitate?
I: Domnule, eu, n-am timp de pierdut, dați-mi vă rog dosarul meu!
MG: Eu n-am dosarul dumneavoastră. Poate cei de la CNSAS, sau SRI, să-l aibă.
I: Tataie, mi-l dai, au ba!
MG: Cum adică?
I: Cu mâna!
MG: Cu care preferi?
I: Cu oricare…
MG: Eu ți-l dau, dar nu e la mine.
I: Deci nu-l ai?
MG: Am, gândește-te, din ’45 de când au venit comuniștii la putere, și până azi. De peste 60 de ani. Am dosar!
I: Păi ziceai că n-ai? Unde e?
MG: În siguranță, la Crăciunița…
I: Și Crăciunița cine e?
MG: Toți copiii știu, e soția  lui Moș Crăciun!
I: Tataie, avem treabă, lasă-ne!|
COR: Lasă-ne, lasă-ne, lasă-ne!
MG: Și cu pensionarea mea cum rămâne?
I: Nu se aprobă! Până nu vii cu dosaru’…
MG: Și cu Crăciunița!
I: De ce?
MG: Păi ea e cu dosarul…
I: Atunci să vină doamna Crăciunița.
MG: Bine, o trimit pe ea.
COR (coritor, binevoitor, aiuritor…)
Pe zăpadă, zboară, zboară
Cling, cling, cling, o sănioară
Și-n ea e-un moșneag
Moș Gerilă, bun și drag!

EPISODUL II,sau altceva ca-n cel precedent…

Povestitorul: După ce s-a consumat episodul I, ce ar mai putea să fie? Măi să fie și să fie… Eu îi zic pe nume. Adică II, episodul II. Chiar așa?! Chiar așa! Uite așa! Nu "uite așa"! Ci uite-o așa! Pe cine? Pe însăși nevasta Moșului. Crăciunița. Crăciunița, soția lui Moș Gerilă, se prezintă. Unde? Unde vrea ea, când vrea. Acum vrea… la Casa de pensii, în biroul Inspectorului Murgu Costică.
CRACIUNIȚA(C): Bună ziua! Am venit! Pentru  dosar...
Inspector Murgu COSTICĂ(I): Luați loc! Care dosar?
C: Ăla, al soțului meu. E din carton alb, ca zăpada, format A4, prevăzut cu șină, și acte. Pe prima copertă sunt numele și prenumele, scrise citeț, iar pe ultima copertă este o lozincă de-a comuniștilor, din anul 1945, cu VOTAȚI SOARELE! E complet!
I: Dați-mi dosarul!
C: Pe care dintre ele? Dosarul de veteran de război, de deținut politic, de revoluționar cu merite deosebite, sau pe cel de la Securitate?
I: Mamaie, bați câmpii?
COR: Lasă-ne, lasă-ne, lasă-ne!
C: Pe cine? Eu nu bat pe nimeni, păcatele mele!
I: Mamaie, de ce ai venit la noi?
C: Păi cum de ce? Mă trimise al meu. La matale.
I: De ce?
C: Ca să-ți spun că are dosar.
I: Cine?
C: Al meu!
I: Care al dumnitale?
C: Cum care? Păi al lui bărbatu-meu!
I: Și cine e bărbatul dumnitale?
C: Cum cine? Moș Crăciun!
I: Și dumneata cine ești?
C: Păi cine să fiu? Crăciunița, muierea lui Moș Gerilă.
I: Mamaie, nu-ți bate joc de funcționarii statului! Ești nevasta lui Moș Crăciun, sau a lui Moș Gerilă?
COR: Lasă-ne, lasă-ne, lasă-ne!
C: Mamă, de când mă știu, sunt a lui Moș Crăciun. Cu acte în regulă. Suntem luați de-o viață.
I: Și?!
C: Am venit să vă spun că eu am dosarul lui Moș Gerilă, de pensionare.
I: Păi ai zis că ești nevasta lui Moș Crăciun.
C: Da, a lui! A lui Moș Crăciun. Dar când veniră comuniștii în ’45, odată îl făcură pe omul meu din Moș Crăciun direct în Moș Gerilă. Și așa rămase mamă, până azi! Ce rușine! Dumneata ce zici???
I: Zic că eu sunt cu pensiile. Funcționarii publici n-au voie să facă politică. Dar mata ce vrei de fapt?
C: Să-l pensionăm!
I: Pe care dintre ei?
C: Pe al meu! Pe Moș Gerilă! Că Moș Crăciun niciodată nu se va pensiona!
I: Bine, dă dosaru' să vedem ce scrie în el!
C: Nu e la mine, e acasă.
I: Și atunci ce cauți aici?
C: Mă trimise Moș Gerilă.
I: Și Moș Crăciun!
C: Da, da, și Moș Crăciun!
I: Și ei unde e? Pardon, și el unde e?
C: Acasă, mă așteaptă acasă să-i spui ce făcui.
I: Spune-i că-mi făcuși nervi.
C: Nu e bine mamă, îți pierzi timpul degeaba. Ești om tânăr. Eu zic că mai bine să treci la muncă. Să faci dosaru’!
I: Care dosar mamaie?
C: Cum care? De pensionare!
I: Al cui?
C: Al lui al meu! Că eu de aia venii, să-ți spun să-i faceți dosaru’. Dosarul lui Moș Gerilă.
I: Nu e la mine!
C: Știu, că nici la mine nu e!
COR: Lasă-ne, lasă-ne, lasă-ne!
I: Și atunci unde e?
C: Cum unde e? E la el, la Moș Crăciun.
I: Du-te, și spune-i, să-l aducă!
C: Păi de ce să-l aducă mamă?!
I: Cum de ce? Să se pensioneze!
C: Dar voi chiar nu vă gândiți?! Cum să se pensioneze Moș Crăciun? Dacă el se pensionează ce fac milioanele de copii fără el?!
I: Bine, nu-l mai pensionăm!
C: Nu e bine mamă! Păi cum? Să rămână toată viața așa…Moș Gerilă?
COR(miorlăie, behăie, se șterg la nas, nu toți, doar cei care au șervețele parfumate…)
Pe zăpadă, zboară, zboară
Cling, cling, cling, o sănioară
Și-n ea e-un moșneag
Moș Gerilă, bun și drag!

EPISODUL III,mai aproape de adevăr, sau mai aproape de final…

Povestitorul: MoșGerilă face pârtie cu prezența sa la Casa de pensii pentru a se pensiona și are un nou dialog, cu cine credeți, cu cine nu credeți, bineînțeles cu Inspectorul CosticăMurgu. Așadar, hai să dialogheze cu el. La grajdul său. Pardon, la biroul său. Maro. Care inițial fusese și el cam alb, dar se murdărise. Și alde Murgu ce a zis? Chiar, ce a zis? N-a zis nimic. A pus mâna pe-o pensulă și l-a cătrănit și el cu ceva vopsea. Ce zici moșule, îți place? Rămâne de auzit, de văzut, de înregistrat. Dacă mai merge cu înregistrările. Până una, alta merge Moșu’ să se pensioneze. Merge?!

MOȘ GERILĂ (MG): Bună ziua! Am venit! M-a trimis soția mea… la dumneavoastră.
Inspector Murgu COSTICĂ (I): Cine?
MG: Soția mea.
I: Pentru ce?
MG: Pentru pensionare.
I: Aveți dosar?
MG: Da!
I: Bine! Dați-mi dosaru’!
MG: Nu e la mine!
I: Nici la mine nu e! Și atunci unde e?
MG: La  Crăciunița!
I: Nu pot să vă pensionez fără dosar, prezentați-mi dosarul!
COR: Lasă-ne, lasă-ne, lasă-ne!
MG: Ba, pardon! Cred că doar numai eu îmi pot prezenta dosarul. Dosarul meu este format A4, din carton alb, ca zăpada, prevăzut cu șină, și acte. Pe prima copertă este numele și prenumele meu, iar pe ultima copertă este o lozincă din anul 1945, cu VOTAȚI SOARELE! File-ar soarele de râs! Gata! Acum, le-a apus și lor, odată cu ultimele alegeri… S-a făcut dreptate!
I: Gata, gataa! Mai încet, că se aude!
MG: Domnule, mai încet niciodată nu se aude. Iți spun tare, să fiu sigur că se aude. E cazul să se audă! Că lui Moș Crăciun, nu-i mai convine să tot fie de peste 60 de ani Moș Gerilă! D’aia vreau să-l pensionăm. Se audeee! E cazul să fie dreptate și adevăr! Adică: doar Moș Crăciun! Generos, iubitor de copii. Bun și drag.
COR (murmură parcă sugrumat de gât, parcă beat, măi, măi…)
Moș Crăciun cu plete dalbe…
A sosit de prin nămeți.

Povestitorul:- acum aș putea spune: FINAL! N-am să spun, am să tac, pentru ca finalul să vorbească el. Hai, final, vorbește tu! Eu tac. Tac, tac, tac…Zău tac, vorbește tu! Zii bă și tu ceva…Baremi spune-ți numele: FINAL! 

Comentarii cititori
sus

 

 

Editura Adenium dă startul celei de-a III-a ediții a Concursului de Debut

 

Editura Adenium lansează cea de-a III-a ediție a Concursului de Debut „Adenium Start”, pentru următoarele genuri literare: poezie, proză, literatură pentru copii.

Sloganul concursului, „Rupeți rândurile!”, îi provoacă pe autori să-și afirme originalitatea. Concurenții sunt invitați să expedieze manuscrisele în perioada 15 ianuarie – 15 mai 2015 (data poștei), pe adresa Editurii Adenium: Aleea Copou nr. 3, Iași, 700460. Câștigătorii vor fi anunțați la începutul lunii august.

Scopul Concursului de Debut „Adenium Start” este să descopere și să promoveze autori valoroși, care încă nu au publicat în volum, oferindu-le posibilitatea să debuteze și sprijinul integral în procesul de promovare: publicitate, serviciu de presă, lansări publice. Volumele premiate vor fi lansate la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, care se va desfășura în toamnă, la București, iar autorii câștigători vor primi câte 50 de exemplare din cărțile lor pentru propria activitate de promovare.

 

Regulamentul Concursului de Debut, ediția a III-a

 

Concursul este deschis tuturor autorilor de limbă română, cu domiciliul în țară sau străinătate, care nu au publicat nici o carte până acum, în nici un domeniu.

Coletul de înscriere în concurs va include două plicuri. Primul plic va conține manuscrisul în format print și electronic (CD, stick etc.). Manuscrisele vor fi „semnate” cu un motto care va fi menționat obligatoriu și pe al doilea plic, ce va conține datele de identificare ale concurentului (nume, prenume, adresă, număr de telefon, adresa de e-mail).

Editura va selecta cele mai bune zece manuscrise pentru fiecare secțiune din concurs. Ulterior, manuscrisele pentru genurile poezie și proză vor fi supuse atenției unui juriu alcătuit din scriitori și critici literari. Un alt juriu specializat va evalua propunerile din domeniul literaturii pentru copii.

Pentru fiecare gen din concurs, vor fi declarate câștigătoare volumele care vor obține cea mai mare medie a notelor acordate de membrii juriilor, iar editarea lor va începe imediat după anunțarea învingătorilor.

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Servitor de partid și de stat
III
Demolatorii

 

Era chiar ziua mea de naștere. Dar, în loc să fiu la chef, stăteam pe marginea unui drum împreună cu vreo douăzeci de oameni și un număr timorant de utilaje aduse în scopul de a demola o casă. Nu în oraș ci undeva lângă o pădure în care se afla o cabană de vânătoare a lui Ceaușescu.

Zeloșii noștri securiști ajunseseră la concluzia că cele trei case de la marginea pădurii erau un pericol potențial pentru cel pe care peste un an sau doi tot ei îl trădau. Cu una dintre clădiri nu era nicio problemă, aparținea Ocolului Silvic și ei și-au demolat-o singuri. Pentru celelalte două două se alocaseră terenuri similare ca suprafață în altă parte iar întreprinderea care construia o hidrocentrală prin apropiere le clădise, din surse propii, case noi chiar mai arătoase decât cele ce urmau să fie rase de pe suprafața pământului. Un țăran (probabil colaborator cu regimul) nu crâcnise nimic, își luase cățelul, că purcel nu avea voie, și se mutase acolo unde organele îi ceruseră.

Celălalt nu voia în ruptul capului să se mute din vechea și cam dărăpănata casă părintească. Când am ajuns și noi la fața locului, cetățeanul se urcase pe acoperiș manifestând energic împotriva samavolnicei măsuri de a fi mutat din casa moștenită de la străbuni în timp ce organele județene de partid și de stat încercau să-l convingă de faptul că era periculos să stea acolo sus, că oricum casa va fi demolată din motive de securitate și Securitate.

Noi ne-am așezat cuminți pe cealaltă parte a drumului așteptând un deznodământ al negocierilor. Eu aveam probleme mai mari cu un muncitor care făcuse o criză de epilepsie dar nefiind SMURD pe acea vreme iar domnul Arafat era doar student am apelat la metodele băbești de mușcare a degetului mic având grijă ca omul să nu-și înghită limba. În sfârșit criza noastră a trecut dar cealaltă continua cu și mai mare intensitate. Deși timpurile mă făcuseră cam nesimțitor la necazurile altora când și eu aveam destule, simțeam o oarecare simpatie (pe vremea aceea nu era empatie) pentru cel care zbiera cu îndârjire de pe acoperiș făcându-ne pe toți, la  grămadă, împilatori ai poporului și dușmani ai regimului  care lupta pentru mai binele celor săraci. Acești termeni care cam miroseau a învățământ politic m-au determinat să întreb printre autorități cine e persoana, fiindcă părea cam diferită de mult prea răbdătorii țărani români.

Așa am aflat că era un pensionar care fusese maior de Securitate, epurat după venirea lui Ceaușescu la putere pentru prea strânsa colaborare cu profesioniștii consilieri sovietici.

Atunci m-am gândit cu oroare la câți dușmani ai poporului scosese și el de prin case în anii '50, oferindu-le în schimb doar o palmă de pământ în Bărăgan. Așa că simpatia mea pentru el a scăzut la nivelul iubirii nației față de organele de partid și de stat.

Cei aflați la putere în acel dement deceniu au fost cu adevărat DEMOLATORII.

După ce am dărâmat casa m-am dus și m-am îmbătat.

Peste ceva timp am trecut din nou prin zonă. Grâul încolțise pe locul cu pricina...

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey