Rodica Mixich
Mariana Dobrică

 
sus

Rodica Mixich

 

 

Noptiera

 

Erau două, de o parte și de alta a patului mare din lemn de cireș, cu tăblii. Deasupra, o icoană cu o ramă aurie, în culori pastel. Totul era alb și puf, pernele mari și cele mici, dunele umflate, cearșafurile apretate, doar ea era argintie. Se așeza pe marginea patului în cămașă albă de noapte și își despletea părul înainte de culcare. Întindea mâna după pieptenele mare de os de pe noptieră și își pieptăna încet părul argintiu. Silueta ei era relaxată dar nu căzută, cu aerul mișcător al omului ce și-a făcut datoria, iar trupul ia o pauză pentru devenirea de a doua zi, capabil să rămână și să învingă. Mâinile se mișcau fără efort, cu atingeri de o senzualitate răscolitoare. O priveam cu uimire, ușor stingherită, ca și când aș fi privit prin gaura cheii pe femeia care fusese întreaga zi bunica mea. Îmi părea fragilă și străină privindu-se în oglindă și spre o altă lume, din care eram exclusă din motive numai de ea știute. Tăcută, încărcată de feminitate cu toată oboseala mâinilor îmbătrânite, în fața oglinzii de cristal a noptierei stătea eternul feminin. Seara, înainte de culcare, sufletul bunicii femeie, lua cunoștință cu surprindere de ea însăși.

Dimineața, când își punea șorțul de bucătărie, nimic nu mă împiedica să descopăr misterul la care nu aveam acces: noptiera bunicii. Un buton rotund, metalic, îmi permite să deschid ușița rotundă din lemn de cireș, înăuntru o cutie cu pudră ivory-roz din care, la ridicarea capacului, se ridică nori cu miros luminos, delicat și extrem de feminin. Miros de budoar. O sticlă goală de parfum, cu nuanțe gălbui, de care atârnă o pompiță cu ciucuri de mătase. Într-o altă cutie, de astă dată neagră, lucioasă, cu flamingo roșii pictați pe capac, mai multe batiste albe cu dantelă pe margini și monograma AM. Căutarea mea febrilă mai plutea încă în nori de pudră. În celălalt sertar, mostre de ață cordonet, înfășurate pe cartoane, iar în dreptul fiecăruia, un număr. Puțin mai jos și împinse în spate, mai multe reviste de modă americane din anii 1930. Din paginile frumos colorate, pe o hârtie de o calitate excepțională, mă privesc gospodine proaspăt coafate, cu o dantură strălucitoare, înconjurate de copii blonzi și bucălați, bucuroși de sucul proaspăt stors cu cel mai modern storcător de fructe. Doamne suple, în rochii cu pliseuri și pălării mici și cochete, sunt conduse de domni la fel de eleganți, cu pantaloni lungi a căror dungă cade perfect peste pantoful maron, lustruit impecabil. Bărbații tolăniți pe fotoliile de rafie din vecinătatea barbecue-ului aveau un picior îndoit elegant peste celălalt, lăsând să se vadă șoseta.

Șoseta și jartierele din noptiera bunicului. Erau două, încolăcite și ocupând o mare parte din spațiu; niște elastice ce se prindeau sub genunchi cu cleme de la care porneau alte cleme speciale care, în îmbucătura lor, prindeau marginea ciorapului șosetă. Cu jartiere bărbații erau de-a dreptul caraghioși, dar efectul era perfect, nici o cută a ciorapului. În sertarul de sus se afla banderola pentru mustață cu trusa de foarfeci pentru mustață. Un dreptunghi de material transparent, de 10-12 cm, cu marginile laterale introduse în două bare mici de metal, de la care plecau elasticele pentru urechi; avea rolul de a ține peste noapte mustața bunicului supusă. Împotriva răzvrătirii erau și periile de diferite dimensiuni cu care, dimineață, își domolea părul de la tâmple. O carte de rugăciuni, o cutie de chibrituri și o lumânare, întregeau zestrea noptierei.

Mărturisesc că nu mă așteptam să găsesc aceste lucruri ciudate. Eram prin anii 1960, când bunicul își întorcea pe dos paltonul, adică croitorul întorcea stofa uzată pe partea cealaltă și îl refăcea. Iarna se purtau bocanci, iar vara cămăși albe cu mâneci scurte, descheiate la gât, doar bunicul, cu tenacitate, își călca duminica cu o cârpă mare, udă, în abur mult, dunga pantalonului de stofă.

Nu simțeam nevoia să întreb, de teama răspunsului, așa că noptierele au păstrat firimituri de viață până când nu au mai însemnat pentru nimeni, nimic.

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

 

Demolare

 

Se întorcea acasă. „Acasă”, acest „acasă” de acum, era o locuință în stil colonial (moștenire de familie), într-un cartier liniștit al unui vechi oraș, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul „avea răbdare” cu toți și cu toate, când lumea aștepta să fie cucerită de el. Și da, o cucerise într-un anume fel, dar această cucerire însemna, tot într-un anume fel, și un capăt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simțise sau știuse că trebuie să se întoarcă.

Întoarcerea era poate și o regăsire a unui eu de mult uitat și alterat de circumstanțe spațiale, temporale sau emoționale.

Lucrurile îl așteptau foarte bătrâne, prăfuite și tăcute, dar, deși stins, viața pulsa încă în ele.

A avut nevoie de ceva timp pentru a șterge și lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grădină, pietrele rotunjite și roșii ale aleii, scândurile băncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane și sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, săruturi, lacrimi, pipa ciobită a unui tată autoritar, niște vise cam incerte, lătratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilăriei sale... adică tot trecutul.

Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât această absență îl durea: oceanul.

Asimilase acest element al unui spațiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului său, era un fel de „mereu-prezență” în eul său adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici și pești albaștri, cu abisuri tainice, cu  albatroși maiestuoși, cu înșelătoare și amețitoare cântece de sirenă...

Sperase că, odată întors, va suprapune cele două imagini, cea a unui ocean real, palpabil și cea a unui ocean interior, le va face să se contopească și va reuși astfel, poate, să ajungă la un fel de catharsis existențial...

Însă nu mai vedea oceanul acolo unde îl lăsase, nici zilele prăbușindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd și simțea mirosul sărat al valurilor sau cel al algelor putrezite), fiindcă între el și acesta se interpunea o clădire, obturându-i câmpul vizual...

În timpul lung al absenței sale, un bloc rece și impersonal de beton și oțel crescuse hidos și acoperise orizontul.

Părea un monstru cu sute de ochi de sticlă, care îi studia atent și parcă agresiv fiecare mișcare, care îl urma până și în somn, în transcendența viselor chinuite de neliniște.

A încercat să accepte noua realitate, a sperat că oceanul din el e suficient, deși știa că nu se va simți niciodată întreg, că lumea lui va fi mai săracă fără adevăratul ocean.

La un moment dat s-a îmbolnăvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simțea „valurile, vânturile”, peștii albaștri se decoloraseră, devenind transparenți (nu mai erau decât niște biete contururi de pești), cântecele sirenelor  se transformaseră în bocete, iar  albatroșii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei...

Încercase să se vindece, de fapt să vindece peștii, valurile, albatroșii, scoicile, sirenele, briza... Dar cum să vindeci un ocean interior?

În cele din urmă  a înțeles că nu putea fi vorba de o însănătoșire (miraculoasă!?), ci de o dispariție. Clădirea-zid, ucigătoare de zări, trebuia să dispară.

Odată conștientizat acest lucru, nimic nu a mai părut imposibil. Nici găsirea proprietarilor, nici cumpărarea construcției (după lungi discuții, i-a convins în cele din urmă pe cei care o dețineau să o vândă, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlată a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bătrân oștean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetății cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înțelegeau de ce distrusese clădirea care putea fi adăpost pentru mulți alții. Nu a mai pierdut timpul să le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când văzuse năvălind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plătise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curățat locul. Au făcut-o cam superficial, pentru că în urma lor a găsit, zile la rând, fragmente de gheare și vertebre de oțel și nenumărați ochi sticloși care clipeau încă în nisipul care începea să cotropească totul. L-a periat răbdător, așa cum perii părul lung și blond al unei femei, până a devenit mătăsos și strălucitor, apoi l-a împodobit cu scoici și alge.

Oceanul a revenit în el, nu  prea mai făcea diferența între cel exterior și cel interior; a învățat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum să croșeteze dantele de spumă albă – un val pe față, unul pe dos, două valuri pe față, unul pe dos...- , i-a fost destul de greu să capete acea îndemânare feminină, dar bătrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta”  împletirii valurilor; a smălțuit scoicile și le-a aruncat din nou în apa fremătătoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face să nască perle, s-a împrietenit cu albatroșii care își pierduseră aerul baudelairian și dansau printre valuri și a pictat peștii și răsăriturile în nuanțe de trandafiriu și furtunile în verde.

A devenit pentru ceilalți un bătrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stătea ore în șir pe o bancă din grădina casei sale și privea oceanul sau se plimba pe plajă vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza și, desigur, cu albatroșii care, deși cârtitori și cicălitori mai tot timpul,  ajunseseră să îl îndrăgească și i se așezau pe umăr.

Această părere a celorlalți, exprimată mai zgomotos sau șoptit, cu tristețe, cu milă, indiferent sau batjocoritor, nu părea să-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasă și întreagă, iar sufletul său era plin de valuri, valuri, valuri... încât el însuși devenea val, val, val... talaz, mare, ocean....

 

(Am creat acest text pornind de la o știre pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpărat o casă, plătind o sumă enormă, pentru a o demola, fiindcă îl împiedica să vadă oceanul de la fereastra locuinței sale.)

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey