Pierre Rădulescu-Banu
Mircea Năstasie
Radu Marini

 
sus

Pierre Rădulescu-Banu

 

Moștenirea lui Q

 

Totul a început cândva în anii treizeci. Helene Hanff era o adolescentă pe vremea aceea și trăia la Philadelphia împreună cu părinții ei. Vremurile erau grele, iar Helene nu-și putea permite să meargă la facultate. Taxa de înscriere era mult prea mare. S-a hotărât sa învețe mai departe de una singură, pentru că era interesată în literatura engleză și visa sa devină într-o zi și ea scriitoare.

S-a dus la biblioteca publică să găsească un manual bun sau altceva în genul ăsta, și a început sa răsfoiască autor după autor în ordine alfabetică. De fiecare dată când găsea o carte în domeniu, o deschidea, pentru a fi imediat dezamagită: cartea părea pretențioasă, limbajul folosit părea artificial. Era gata să se dea bătută când a descoperit la litera Q o carte pe care a îndrăgit-o imediat. Cartea era Despre Arta Scrisului (On the Art of Writing), iar autorul era un anume  Sir Arthur Quiller-Couch, profesor de literatură engleză la Universitatea din Cambridge. Numele autorului îi era total necunoscut, dar cartea părea foarte clară. A împrumutat cartea, iar după puțin timp avea să o cumpere, apoi avea să cumpere toate celelalte cărți conținând cursurile acestui Quiller-Couch. A aflat curând după ce a început să studieze că Sir Arthur folosea un pseudonim literar format dintr-o singură literă: Q. Ceea ce nu știa încă Helene era că tot ce avea să urmeze în viața ei se va desfășura sub semnul moștenirii lui Q.

Așadar Helene se apucă să studieze cu toată nădejdea cartea lui Q, pentru a-și da seama foarte repede că avea absolută nevoie să își extinda preocupările către autori pe care profesorul îi tot pomenea dela o pagină la alta. Ca orice alt manual bun, cartea lui Q deschidea drumuri: Chaucer, Shakespeare, John Donne, Milton, John Dryden, marile drumuri ale literaturii engleze. Și pe măsură ce înainta cu studiul, Helene descoperea alte și alte cărți care îi erau necesare: Viețile lui Izaak Walton, Jurnalul lui Samuel Pepys, Conversațiile Imaginare ale lui Walter Savage Landor, Ideea despre Universitate a Cardinalului Newman, eseurile lui Leigh Hunt, Stevenson, Hazlitt... Și desigur poeții elizabetani și iacobiți, Ben Jonson și toți ceilalți.

Camprin 1940 Helene Hanff s-a mutat la New York și a devenit scriitoare. Însă pentru următorii treizeci de ani succesul a fost pentru ea o Fata Morgana. A scris piese de teatru (admirate de unii din producătorii importanți de pe Broadway, însă cum-necum niciuna neajungând vreodată să vadă luminile scenei - wiki), cărțulii pentru copii cu povestioare din  istoria Americii (cu noroc schimbător în ceea ce privea publicarea lor), scenarii TV (asta până când producătorii de televiziune s-au mutat toți la Hollywood), povestiri publicate prin reviste de tot felul, cam genul ăsta de lucruri. Și între timp își studia autorii indrăgiți, intrând din ce în ce mai mult în intimitatea universului literaturii engleze și visând din ce în ce mai mult la Londra. Un vis hrănit neîncetat de cărțile pe care le iubea și de filmele la care se ducea să își scalde ochii cu imaginile străzilor Londrei. Însă un vis imposibil de îndeplinit de către cineva care se lupta lună de lună  să facă față cheltuielilor casnice.

În 1949 Helene  a dat de adresa unui anticariat din Londra, care vindea cărțile ce o interesau pe ea la un preț foarte rezonabil. A urmat o corespondență intensă între ea și Frank Doel, anticarul de pe malul Tamisei. O corespondență care a durat douăzeci de ani. O prietenie de un soi foarte special între doi oameni care erau opuși ca temperament, în timp ce împărtășeau aceeași dragoste de carte.

Nu s-au întâlnit niciodată, ea în America, el în Anglia, au corespondat de-a lungul anilor, scriindu-și despre cărțile pe care le iubeau amândoi. Frank Doel a murit pe neașteptate în 1968. Helene Hanff a pus întreaga lor corespondență într-o carte: Strada Charing Cross 84. O carte care i-a adus deodată faimă. Succesul a fost imens iar cartea a devenit ceea ce americanii numesc cult,  cu fani absoluți din toată lumea anglo-saxonă. A fost reeditată în Anglia iar Helene  a putut, în sfârșit, să își împlinească visul de a veni la Londra. Pentru ea capitala britanică era inima universului ei literar, și inima asta a găsit-o acolo. Fiecare stradă, fiecare casă aproape, îi spunea ceea ce ea aștepta să audă, povestea visurilor ei. A ținut un jurnal al călătoriei ei londoneze, care a devenit cartea ei următoare, Ducesa de Bloomsbury Street. Nu am avut șansa să o citesc, dar am citit Strada Charing Cross 84: este o carte fermecătoare, este proaspătă, e inteligentă, este echilibrată cu eleganță, este clasică și este modernă, toate astea la un loc.

Și astfel anii șaptezeci i-au adus Helenei Hanff succesul literar pe care îl așteptase atât de mult. 84 fost adaptată pentru televiziune, apoi pentru scenă, iar în 1987 a fost ecranizată (un film pe care l-am văzut chiar azi). Și Helene a putut sa revină la Londra de multe ori.

În 1985 Helene Hanff a scris Moștenirea lui Q, o carte în care și-a povestit viața. Am citit-o de curând. E scrisă cu multă sinceritate dar aș zice, totuși, că multitudinea de amănunte o face să fie o lectură dificilă dacă nu ai citit înainte Strada Charing Cross 84 (și nici asta nu e suficient: dacă n-ai fost la Londra și dacă nu ești familiar cu literatura engleză). Dar, dacă reușești să o citești o dată, vei reveni la ea să îi răsfoiești paginile și să citești din ea la întâmplare și va fi o lectură fabuloasă.

Și acum, după ce am citit cartea, pot să spun că Helene și-a trăit întreaga viață sub stăpânirea unei vrăji. A trăit și vremuri mai grele, a avut și vremuri mai bune, dar totul a plutit învăluit de farmecul unui vis.  A existat o singură realitate, prima carte a lui Q pe care a găsit-o cândva prin anii treizeci pe un raft al unei biblioteci publice din Philadelphia. Și uite ce spune ea în ultima pagină a cărții:

„De va fi să trăiesc până la adânci bătrâneți, toate amintirile mele despre zilele de glorie vor deveni din ce în ce mai vagi și mai confuze, până când nici nu voi mai fi sigură dacă toate astea chiar s-au întâmplat. Dar cărțile vor fi acolo, pe rafturi și în mintea mea - singura realitate care va dura  și de care voi fi sigură până în ultima clipă a vieții mele. Dintre toate darurile pe care mi le-a adus moștenirea lui Q, primul dar va fi cel mai important și cel mai îndelungat."

Helene Hanff a murit în 1997. Peste numai câteva zile ar fi împlinit 81 de ani.

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Arhitectură peisageră

 

Orășelul mic și prăfuit de câmpie fusese cândva reședința unui prosper județ cu o agricultură înfloritoare. Moșierii exploatatori lăsaseră în urmă niște clădiri monumentale ce nu putuseră fi mutate la noul sediu de județ precum mobilierul și tot ce putea fi mișcat din loc. Ba și un parc monumental cu o legendă tristă.

Conducerea de partid și de stat luase măsura de transformare a centrului orașului după regulile de care era capabilă, adică să razi totul și să faci blocuri noi care să sclipească optimist în soare. Au fost demolate fără discernământ atât clădiri care fuseseră lăsate mai mult sau mai puțin premeditat în descompunere dar și clădiri care mai puteau supraviețui deceniilor, spre disperarea locatarilor sau proprietarilor care primeau o anumită despăgubire și un apartament în cartierul proletar al orașului. Cu drame sau cu resemnare, clădirile au fost demolate în totalitate.

Mai rămânea de rezolvat problema părculețului din centru, un fel de Corso pe care se întâlneau atât tinerii la prima iubire cât și cei în vârstă ce doreau să-și mai miște trupurile anchilozate. Câțiva tei monumentali protejau o statuie închinată dezrobirii și reîntregirii neamului în 1918. Statuia putea rămâne dar teii îl încurcau pe domnul inginer peisager, profesor universitar la Horticultură și care mai proiectase doar niște spații verzi in Irakul lui Saddam Hussein.

Voia ca și centrul orașului să aibă doar vegetație pitică așa cum cu succes plantase el în Orient. Așa că s-a primit ordin să se taie teii.

Ce mai vaiet, ce mai zbucium, ce mai huiduieli au luat bieții muncitori care nu aveau nicio vină în afară de aceea că lucrau la gospodăria comunală. Dar Organele au vegheat ca totul să se desfășoare conform planului domnului specialist așa că locul teilor a fost luat de ciment, mozaic și plante târâtoare.

Orașul fierbea. Urât de tot. Parcă fusese înjurat de mamă. Și cam așa era. Ei se născuseră și crecuseră cu părculețul din centru. Nu știu care a fost impactul, presupun că foarte serios încât Organele au fost determinate să schimbe proiectul și să planteze niște arbori care să fie destul de mari încât să le treacă furia cârtitorilor.

Evident că tot cei de la gospodăria comunală au fost trimiși în pădure să caute alți tei mai dezvoltați pe care să-i transfere cu bolul de pământ al rădăcinii atât în fostul părculeț cât și în multe alte locuri din centru. Adică s-a trecut de la o extremă la alta. Transplantarea de arbori era verificată ca metodă peste tot pe unde dădea Toașu ordine să fie vegetație înaltă. A se vedea ceea ce trebuia să fie Bulevardul Victoria Socialismului, adică actualul bulevard ce duce spre Casa Poporului sau cum i-o mai spune.

Altă patimă pe bieții oameni care, după ce fuseseră huiduiți de populația nedisciplinată a orașului, acum băteau codrii din jurul lui, depistau arborii adecvați noilor prevederi și îi cărau cu spinarea până la marginea pădurii unde așteptau tractoarele.

Dar asta era atât de trâmbițata dialectică de partid. Adică nu lăsa ce ai de făcut pe mâine ci pe poimâine fiindcă, poate, nu mai trebuie.

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

emailul 3 răspunde

               

Am avut probleme, ne-am creat probleme, ni s-au creat probleme, tuturor. Atunci am căutat soluții, remedii, un binefăcător, un ceva sau altceva care să ne scoată din impas. Și de care să te agăți ca de o soluție miraculoasă, oportună și de efect pentru conjunctura dată. Ba a fost un vraci, o vrăjitoare, un doctor, un astrolog, un clarvăzător, un paranormal, un zodiac, un horoscop, și mai nou un email care să-ți trateze cauza. Fiindcă nu-i așa, există soluții pentru orice…

Haideți, unchiu…

Sunt Pasăre Flavius Claudius Constandin, un soț cu nevastă mare. Mare, mare, vânzătoare. Cam mare rău. Cam prea mare necazu’ frățiorule. Mi-e rău, mi-e rușine, mi-e sete. De viață. De altă viață. Cui nu i-ar fi, după 27 de ani de ciorbe grase. Și iar grase cu ciolan. Cu carne, frate.

În viața asta avem 3 copii. Comuni. Buni. Polițiști, normal. Adică bătuți în cap. Cap n-au, că altfel n-ajungeau toți polițiști. Dar sunt copii buni și polițiști răi. Sau invers. Dar ei nu sunt pe invers. Dar nu asta contează, că doar când 2 oameni se iubesc nu contează sexul. Nepoată-mea, Migrin și Alina, zisă Bambina, ar spune că nu contează nici vârsta.

Frumos spus, frumos gândit, frumos să ai la ușa casei un ștergător de picioare. Pentru picioare, pentru minte?! Căci pe la mine prin casă mulți au port ilegal de minte. Doamne, mai dă-ne minte! La kilogram, la bucată, la Matiz n-am schimbat nimic la motor. Și merge mașina. Cu benzină, cu polițiști, cu Tanțălie, nevastă-mea, cu simpatia mea, Bambina.

Mai corect simpatie reciprocă. Că are și ea. Pentru bărbați, pentru bani, pentru unchi. Adică 3 în 1, adică pentru mine. Unchiu’. Nombre unu. Că sunt evlavios, cu frica lui Dumnezeu, mai ales după ce au murit la scurt interval de timp cei doi părinți ai mei. Mama recte tata. Mama Maria Magdalena, sau Măriuța Drăguța și Antonel Petre. Sau Pietre ăl bun, așa cum se tot alintau unul pe altu’. Cu toate necazurile pricinuite de pierderea părinților mei am început să cred că cel de sus totuși mă iubește. Căci alături de mine a fost mai mereu aia mică.

Cu o vorbă bună, cu un zâmbet, cu un apropos. Reciproc avantajos. Pierderea celor doi m-a făcut să mă schimb. Că țin post, că sunt vegetarian, că joc șah. Sportul minții. Pentru alții, că de aia mă joc cu ăi de au. Poate se molipsește și de mine ceva, ceva mai mult. De aia stau toată vara și chibițesc pe lângă ăia de tot își mută calu’ unul altuia cu foarte multă condescendență. Cu mâna, ca pe sfintele moaște. Și să mai crezi că ăștia vorba aia: e toți deștepți!

Niște frecangii!!! De unde minte? Mai multă are nepoată-mea, că de la 14 ani a știut ce vrea. Ea nu mută calu’, ea freacă menta. La cal. Să aibă ce călări ca lumea. Așa da, așa fleblețea lu’ unchiu’. Eu cred că tu vei fi singura care nu vei face neamu’ de rușine. Călare pe situație. Oricând, la orice oră. Mai ales când nu e mami și tanti Tanțălia  pe acasă. Sigur nu face parte din familie.

Ea e cea care mă uimește cel mai des cu ieșirile ei. În decorul meu, cu decorul ei. Tare mi-e necaz pe mine, pe ea mai raruț că-i mai drăguț. Dar o mai ciup de fund, de țâțe așa în glumă, pentru că îmi place cum mă pune la punct: haideți, unchiu’! Rostit mai mult a chemare decât a apostrofare. Că știe ce vrea. Nu ia în deșert numele Domnului. Și pare făcută să nu se abată de la a cultiva perceptul: Creșteți și vă înmulțiți! Confirmând evoluția firească a unei generații cu credință și cu forme prea apetisante, bune, de băgat în păcat pe orice bărbat nu prea dus la femei. Decât la cele mai grase. Ca mine.

Care are la ce face comparație, bale și sandviciuri.Pentru aia mică. Pentru școală, pentru sănătatea ei, pentru ca să fie o bunăciune. Pentru a binecuvânta realitatea deja instalată. În colțul inimii mele, în subțirimea cardurilor familiale și în ochii ei rotiți a chemare… haideți, unchiu’!

emailul răspunde: Haideți, unchiu’! Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului!  Codul PIN al cardului de consum. Pentru consum… Haideți, unchiu’!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey