Mariana Dobrică

 
sus

Mariana Dobrică

 

 

Atitudini

 

- De aia toți bărbații sunt impotenți și femeile frigide...

De fapt nu m-am prins ce însemna acel „de aia” (ceva cu societatea, cu timpul, cu ieșitul în oraș, cu filmele porno, cu comunicarea...). Dar concluzia pe care o trăsese mă uluia... Sincer, nici nu mă gândisem vreodată la asta...

-Sunt și niște statistici făcute... – mai completă, cu un ton foarte convins și convingător.

-Adică  sunt din ce în ce mai puțini bărbați care s-ar culca, scuze, ar face dragoste, sex, mă rog, i-ar pupa mâinile, degețelele, obrăjorii, ar face ceva cu o femeie, iar femeile au devenit așa, un fel de statui, prea pure ca să fie atinse și prea reci ca să simtă acele atingeri?

 -Ei... Ești tu ironică, dar așa este.

Îmi venea să folosesc cuvinte vulgare, brutale, să o scutur puțin.

-Atunci du-te la pod într-o seară... (în mitologia spațială a oricărui oraș există un loc rău famat, unde se merge „la produs”- în orașul nostru acesta este un pod la periferie); poți să treci și ziua, o să vezi o grămadă de doritori sau doritoare de sex, care nu au probleme de impotență sau frigiditate.

-Dar o fac pe bani.

-Nu are a face, nu discut condiția femeii de doamnă sau târfă sau de ce vrea ea să fie, e un contraargument adus afirmației tale.

Deja îmi părea rău de tot ce spuneam, pentru că știam că o rănesc și nu voiam.  Nu atunci.

Era ziua ei. Știam cât de singură se simțea și ce proporții catastrofale dădea ea acestei singurătăți, știam că ar fi fost o dramă să sun doar, fără a ne vedea în acea joi, pentru a-i spune obișnuitele felicitări; așa că mă străduisem să îmi găsesc timp în ziua aceea complicată pentru a ne întâlni.

Nu îmi dădeam seama cum ajunseserăm să purtăm discuția asta ridicolă, în primul rând pentru că, din discreție sau din pudicitate, nu  fac un subiect de conversație din  viața mea sentimentală sau sexuală și, în al doilea rând – pentru ea relația de cuplu era ceva care o atrăgea și care o înspăimânta în același timp, o mare enigmă, pe care se străduia, poate prea mult, să o pătrundă.

Totul începuse prost. Îi cumpărasem crizanteme galbene, dar ei îi plăceau trandafirii galbeni (nu știam?), îi cumpărasem și o carte a lui Fowles, dar nici asta nu a încântat-o cine știe ce, ar fi vrut un roman franțuzesc de care eu nici nu auzisem; am găsit o masă liberă într-un bar, dar era prea aproape de ușă, îi era frig... nu se putea bucura de ziua ei, de gesturile mele mici, prin care încercam să o fac să se simtă bine.

-Chiar nu înțelegi, nu?

-Ce?

-Ce înseamnă să fii singur!!!

-Nu știu dacă înțeleg... Nu în sensul în care percepi tu singurătatea. Nu ești de fapt singură, îi ai pe ai tăi, ai niște prietene, niște cunoștințe... Ai o lume, mică, mare, cum este ea, populată cu niște oameni, buni, răi și ăștia, cu care interacționezi într-un fel, nu? 

-Ce știi tu...

-Poate nu știu nimic...

Tot mai des, în ultimul timp, discuțiile noastre ajungeau în punctul ăsta. Mă exaspera mai ales cu comparațiile pe care le făcea în mod inevitabil între noi, „ce îți pasă ție, tu nu ești singură ca mine, tu nu te trezești singură dimineața, tu nu te cerți cu ai tăi pentru că urlă hormonii în tine”...

Avea dreptate, chiar nu trăiam toate astea, pentru mine singurătatea era mai degrabă o chestie de opțiune și aveam deseori tendința să mă izolez, să închid toate ușile după mine. Dar nu mă împotmoleam niciodată prea mult în ea, îmi dădeam seama că e periculos, iar în spatele ușilor închise după mine era o întreagă lume care aștepta să o descopăr, o viață care aștepta să o trăiesc.

Îmi „invidia” relația pe care o aveam de vreo opt ani, deși habar nu avea ce înseamnă cu adevărat o relație, și nutrea o admirație cam exagerată pentru mon amour, care mă înțelegea, mă răsfăța, mă proteja.

A fost extrem de încântată când i-a remarcat coafura într-o seară, când o duceam acasă (de fapt, venise să mă ia de la o terasă unde petrecuserăm vreo două ore) cu mașina. M-a sunat emoționată și mi-a spus că i-a fost bine (nu cu mine), că pentru ea au însemnat enorm cuvintele lui, că se simțise o femeie frumoasă.

Și de atunci, de câte ori ne întâlneam, era extrem de atentă la ce spuneam despre el (chestii banale - pe unde era plecat, când urma să vină acasă, fuseserăm împreună în vreo vizită sau la cumpărături); dacă nu ziceam nimic, mă întreba ea și descoperea, cu încântare, câte aveau în comun; îmi spunea, cu un fel de inconștiență și timiditate, cât de mult îl plăcea, că ar fi vrut să aibă alături un asemenea om, care să fie pe aceeași lungime de undă cu ea, să vibreze în fața acelorași idei superioare, bla-bla-bla... Nu dădeam prea mare importanță acestor păreri ale ei, mai degrabă îmi era teamă de momentul în care se va dezmetici și o să o doară. Voia să fie o Otilie, enigmatică, subtilă, diafană, dar obsesia ei pentru realizarea matrimonială o transforma într-o lamentabilă Aurică, mereu în căutarea unui bărbat, a unui anume tip de bărbat.

-Ce face mon ami (acest mon ami era iubitul meu, cu care ajunsese imaginar la o legătură care îi permitea să îl numească așa)? Pe unde mai umblă?

-Nu știu... Cred că pe la Tulcea...

-Cum nu știi?

-Nu știu. Sunt prea multe plecări, prea multe schimbări de ultim moment ale traseelor lui săptămânale... De fapt, a fost la Tulcea... Și la Brăila, și la Galați... Ar trebui să ajungă în seara asta acasă, dacă nu intervine ceva...

-Și eu te rețin... nu am știut...

-Nu mă reții, oricum o să sune când ajunge.

-Mai comandăm ceva?

-Eu nu, mai am ceai.

Sesizam o modificare de ton. O privesc mai atent și o văd schimbată, îi dispăruse aerul acela suferind, de femeie singură și neînțeleasă. Doar apărea Făt-Frumos, mon amour adică, dar și son ami...

-Când ajunge?

-Depinde de trafic...

Se scuză și se precipită spre baie, de unde revine cu machiajul refăcut și cu o mare dilemă: să-și dea sau nu jos pălăria.

-Ce zici? Cum îi place o femeie? Tu știi...

-Goală. Nu acordă importanță detaliilor de felul ăsta.

Face ochii mari și roșește violent, ca și cum aș fi rostit o blasfemie. Habar nu aveam cum să reacționez la toate astea. Mi se părea ridicol să mă supăr, era prietena mea, mai era și ziua ei, dar ea crease o idilă care în realitate nu exista, iar mie îmi atribuia un rol de spectator sau de consilier în probleme de iubire pentru son ami. Totuși, son ami era mon amour, dar se pare că acesta era un amănunt fără importanță. Considerasem totul o glumă sau o toană și mă nedumerea seriozitatea cu care privea lucrurile. Apoi, trebuie să recunosc, nu eram suficient de generoasă sau de altruistă încât să renunț la relația mea pentru că era singură, nici destul de emancipată pentru un ménage à trois, cu care, fără îndoială, nici ea nu ar fi fost de acord.

Continua să îmi ceară detalii, cu o privire puțin malițioasă și rece (parcă mă înfrunta), iar eu îi dădeam niște răspunsuri la fel de aiuritoare ca și situația în care ne aflam. O cunoșteam prea bine ca să înțeleg că nu este o joacă, dar, în ciuda faptului că încercam să îi menajez suspiciunile sau să nu îi trezesc resentimente, nu mă simțeam în stare să particip la ceea ce ea imaginase.

Oricum, în  această poveste fantastică pe care o țesea, omitea un singur lucru, probabil cel mai important, atitudinea lui.  Nu realiza că pentru el ea nu era decât una din numeroasele mele cunoștinte, pe care o saluta din politețe sau îi făcea câte un compliment, în rarele momente în care se vedeau, pentru a o face să se simtă bine.

Atmosfera devenise cam tensionată când m-a sunat, iar când a venit să mă ia, să mergem acasă, lucrurile au luat o întorsătură bizară. Pentru că, după ce i-a făcut obișnuitele urări și a sărutat-o pe obraz (oh-la-la!!!), son ami a devenit ce era de fapt, adică mon amour, cel care nu se putea abține să mă ciufulească, să mă alinte ca pe o pisică sau să-mi spună acele banalități, atât de multe, care constituie de fapt o relație...

Poate pentru că în ultimul timp eram atât de puțin împreună, simțea nevoia să fie doar cu mine, ignorându-i total pe ceilalți. Asta făcea și acum, fără a conștientiza drama pe care o provoca.

Prietena mea tăcea cu încăpățânare, cu obrajii în flăcări și cu privirile lăsate pudic în jos, cu un aer de domnișoară de pension (care nu o prindea deloc, împlinea în ziua acea 30 de ani), așteptând din partea lui un gest, un cuvânt, ceva de la care să pornească pentru a-și etala cunoștințele, modul superior de gândire, delicatețea, sensibilitatea...

Privind-o, realizam, cu toate că mă întrebasem de atâta ori, de ce e singură. Îi lipseau naturalețea, firescul, spontaneitatea, de fapt nu îi lipseau, renunța în mod deliberat la o atitudine normală, pentru una prea formală și rigidă, care o făcea să semene cu un bibelou de porțelan, frumos și delicat, dar atât de rece...

Încercam să anim conversația, de fapt doar eu vorbeam, mai primeam câte un răspuns monosilabic, sub privirile nedumerite, apoi amuzate ale iubitului meu.

După vreo oră de bătut câmpii într-un cvasi-monolog obositor, am renunțat la a încerca să o scot pe prietena mea din tăcerea superioară în care se cufundase și l-am rugat pe mon amour să mergem.

Abia atunci a ieșit din starea aceea și a început să se agite, încercând să își aranjeze pălăria și eșarfa, cu gesturi crispate și mici, iar când mon amour a mers să achite nota, mi-a reproșat cu glas înăbușit că nu reușise să îl captiveze, să îl intereseze din cauza prezenței mele. Vrusesem să o fac să se simtă bine de ziua ei, dar nu reușisem, mustea în ea nemulțumirea că plecam, și-a uitat pe masă crizantemele, m-am întors în bar după ele, însă le-a aruncat neglijent alături de ea în mașină.

Probabil ar fi trebuit să plec, să nu îi mai captez atenția iubitului meu, el să existe pentru a o observa pe ea? Îmi era greu să mă gândesc la toate astea și, după ce am lăsat-o acasă, am încercat să-mi potolesc iritarea certându-mi iubitul – ar fi putut să îi acorde mai multă atenție, să discute cu ea, să îi admire pălăria sau eșarfa, să o întrebe ce carte citește sau ce muzică ascultă...

M-a adus cu picioarele pe pământ:

-Termină cu prostiile... Hai să bem o bere, dacă mai poți după atâta ceai... De unde îți vin ideile astea geniale? Știi că nici nu m-ai sărutat în seara asta?

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey