Franciscus Georgius
Alina Gioroceanu

 
sus

Franciscus Georgius

 

 

Lordul John în Ardeal

 

Mulți dintre englezii cu un pic de avere, lipsiți de grija zilei de mâine, au preferat să străbată lumea ca să cunoască oameni și ținuturi noi. „Boieri de viță veche”, curajoși, educați, cinstiți și îmbrăcați în haine uimitor de curate, parcă „scoși din cutie”, ei i-au impresionat atât pe țărani cât și pe proprietarii de pământuri. Un ecou al trecerii lor prin Ardeal ar fi „Lordul John”, poezia lui George Coșbuc, pusă pe muzică de Mircea Vintilă, întâmplare nostimă care, dacă nu s-ar fi petrecut în Irlanda, putea fi de-a noastră, că doar nu ducem lipsă de feciori în stare să dea de pământ cu un campion și să-i arunce calul peste gard: după bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), Pavel Chinezul a dansat ținând doi turci morți sub brațe și unul în dinți.

Unul dintre fiii Albionului care a străbătut o bună parte din Țările Românești a fost John Paget (să nu-l confundați cu baronul William Paget, ambasadorul Angliei la Costantinopol în vremea lui Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir și Rákoczi). La un moment dat (1837), drumețul născut la Loughborough în 1808 s-a domolit și s-a căsătorit cu fata lui Wesselényi Ferencz din Hodod (verișoara baronului din Jibou). Soții s-au stabilit în 1839 în Câmpia Turzii, unde au locuit în conacul numit „Casa Albă”. În același an, i-au apărut la Londra cele două volume cuprinzând impresiile de călătorie în Ungaria și Transilvania, „cu observații asupra condiției lor sociale, politice și economice”. Tradusă în germană (Leipzig, 1845), ea a fost citită și de studentul Mihai Eminescu, lucru dovedit de fragmentele consemnate în manuscrisul 2291.

Despre volumul dedicat descrierii Ardealului, au scris: Silvestru Moldovan (în „Transilvania” 5/1900, revistă accesibilă on-line), Cornelia C. Bodea, Nicolae Iorga („Istoria românilor prin călători / IV. Călători mai noi prin Ardeal”, text aflat pe Wikisource).

În sfârșit, în 2015, Casa Cărții de Știință din Cluj ne-a oferit o versiune românească, prezentată și adnotată de Vasile Lechințan. În ceea ce privește traducerea Teodorei Cucuiet: dacă George Pruteanu (realizatorul emisiunii „Doar o vorbă să-ți mai spun...”) ar fi trăit și i-ar fi citit tălmăcirea, ar fi adunat un întreg carnețel de bâlbe. Să amintim aici și acum doar două rânduri devenite memorabile datorită densității... anomaliilor:

„În 1811, guvernul a plantat pe frontiera militară a Banatului DUDE, cu speranța de a hrăni VIERMII din COPACI.” (pag. 65)

În mod evident, „viermii” respectivi sunt omizile fluturelui de mătase, care se hrănesc cu frunze de dud, un arbore care rodește, produce poame, deci este un pom. Cum dudele sunt niște poame mărunțele, în Sălaj ele se numesc „pomnițe”, iar dudul „pomnițar”. Ergo, duzilor (nicidecum „dudelor”) ar fi trebuit să li se spună musai „pomi”, nu „copaci”.

De confesiune unitariană, un cult creștin protestant care nu recunoaște Sfânta Treime, rămas activ în Ardeal până în prezent, John Paget a apărut ca personaj și în romanul lui Jókai Mór, „Egy az Isten” (Unul singur e Dumnezeu), deoarece în iarna dintre anii 1848-1849 a ajutat familiile refugiate în păduri, într-o vreme cumplit de geroasă.

Paget a încercat să comunice cu ajutorul limbii germane, însă localnicii grăiau doar românește sau ungurește. Aristocrații foloseau franceza, uneori chiar știau englezește, dar „erau prea încuiați” ca să vorbească nemțește, limba oficială impusă de prea puțin populara administrație habsburgică („chiar știu câțiva care aproape că au uitat germana din cauza unui patriotism dus la extrem”).

Ca orice elev britanic din secolul al XIX-lea, el a învățat limba latină la colegiul din Manchester și a remarcat asemănarea cu „graiul valahilor”:

„Limba vorbită acum de toți oamenii acestei națiuni este duioasă, cu foarte multe vocale și are majoritatea cuvintelor derivate din latină. Pronunția seamănă mult cu cea italiană și ceea ce e extraordinar e faptul că inflexiunile și terminațiile cuvintelor sunt mai asemănătoare cu limba modernă din Italia decât cu latina originală.”

În lipsa unui ghid avizat și datorită dificultăților de comunicare, unele obiceiuri locale au fost percepute distorsionat, ba chiar li s-a atribuit uneori o tentă malefică.

Călătorul a remarcat faptul că lumea se aprovizionea cu apă de la izvoare sau de la fântâni situate în locuri aflate la distanță de gospodării.

Fântânile erau locurile unde nevestele și servitoarele se adunau ca să bârfească, în vreme ce-și așteptau rândul. După ce își umpleau ulcioarele, femeile turnau un pic de apă pe pământ. Din câte știu, gestul se face din respect pentru morți, ca să aibă de băut pe lumea cealaltă ori, în cazul celor chinuiți de flăcările iadului, să li se aline suferințele. Deși s-a familiarizat prin intermediul textelor antice învățate la școală și face referire la obiceiul libațiilor, Paget dă o altă explicație ineditului act: „Se pare că se face acest lucru pentru a calma spiritul fântânii, care, altminteri, ar putea să transforme o înghițitură din apa pură într-o poțiune a răului.” Iată cum un element de cult al strămoșilor a devenit prin răstălmăcire o trăsătură sinistră.

Altminteri, drumețul a notat că pe drumul de la Alba Iulia la Zlatna a întâlnit pe marginea drumului o mică construcție din lemn, plasată la umbra unui copac cu o coroană întinsă:

„Aici, în loc să fie reprezentarea vreunui sfânt, era un ulcior, ca acela pe care țăranii îl folosesc pentru a căra apa. Vizitiul nostru, care era țăran, a smucit caii și, dându-se jos de pe capră, a luat ulciorul din firidă, oferindu-ni-l nouă prima dată, după care a luat o lungă și abundentă înghițitură din apa proaspătă ce se afla în vas. [...] Totodată, am văzut de multe ori câte o țărancă ducându-și ulciorul plin cu apă acasă, însă oferindu-l fără ezitare călătorului însetat, deși o costa să se întoarcă la fântână pentru a reumple ulciorul, fântână ce putea fi la o distanță destul de mare. Dar aici, neexistând niciun râu bun prin apropiere, o familie de țărani și-a asumat să realizeze această structură, aprovizionând-o constant cu apă proaspătă. De câte ori nu și-a recăpătat puterile vreun călător obosit datorită bunătății acestei necunoscute mâini? «Mi-a fost sete și Mi-ați dat să beau» — mi se pare că aceste cuvinte ale Mântuitorului nu au fost vreodată ilustrate mai bine decât aici, niciodată nu s-a făcut mai mult bine în acest spirit creștin.”

Ehei! În Occident, trebuie să plătești fiecare pahar de apă, nimeni nu-ți dă nimic pe gratis. Ca să rămânem tot la capitolul „surselor”, să amintim un alt  paragraf unde traducerea ne-a surprins prin imagistica suprarealistă, creionată absurd și hazliu din cine știe ce motive. În Secuime, călătorul a fost dus să vadă și câteva izvoare cu ape curative: „urcând dealul, baronul ne-a explicat că urma să vizităm câteva RÂURI MINERALE la început, acestea ocupând piscul dâmbului”.

Revenind la obiceiurile „demonice” ale transilvănenilor, rămâne de mirare felul cum John Paget a receptat rostul și străduințele călușarilor, acești derviși dansatori chemați să remedieze daunele fizice și psihice provocate de nemiloasele Iele în mijlocul verii:

„Un grup de tineri stupizi se vând, după cum se zice, diavolului pentru trei, cinci sau șapte ani — numărul trebuie să fie impar, altminteri diavolul nu se va ține de înțelegere —, timp în care se angajează să danseze fără încetare, mai puțin atunci când dorm. Iar ca recompensă, ei se așteaptă ca un cumpărător din infern să îi aprovizioneze cu mâncare și vin din belșug și să îi facă irezistibili printre fetele frumoase de la țară. Prin urmare, îmbrăcați în cea mai țipătoare ținută, acești derbedei veseli pornesc din satul lor natal și traversează toată țara dansând. Peste tot sunt primiți cu brațele deschise: bărbații, pentru că reprezintă un motiv de distracție, iar femeile, pentru că sunt dornice să își exercite puterile, toți adunându-se să îi hrănească și să sărbătorească cu dansatorii diavolului. Cu greu poți găsi minunat faptul că ei devin de bunăvoie sclavii unei asemenea robii vesele. După ce le trece timpul, se întorc acasă, rămânând niște țărani tăcuți pentru tot restul vieții.”

I s-a reproșat englezului că, trecând prin Blaj nu l-a căutat pe Simion Bărnuțiu, iar în Sibiu n-a luat legătura cu episcopul Andrei Șaguna. John Paget n-a evitat întâlnirile cu reprezentanții clerului ortodox din teritoriu, dar cei întâlniți pe parcurs au fost mai ales preoții-țărani de la sat, portretizați cu o evidentă simpatie:

„În afara faptului că era cumva mai îngrijit și a bărbii negre care îi ajungea până la brâu, preotul putea fi cu greu deosebit de cel mai modest din enoriașii săi. Cu o educație cât să poată sluji în biserică, cu o bogăție cât să îi facă pe oameni să se înduioșeze în fața celor mai săraci și cu o credință cât să îi facă pe aceștia să se mângâie unul pe altul la necaz, acesta avea o putere mai mare asupra țăranilor simpli decât cel mai isteț iezuit, cel mai înstărit episcop ori cel mai neînduplecat calvin.”

E adevărat, britanicul i-a bănuit pe „popi” că ar sluji în beneficiul rușilor, concurenții Angliei în politica mondială. Dar să punem în balanță și rândurile scrise când a venit vorba despre propria credință. Englezul a deplâns faptul că secuii îmbogățiți au trecut cu mult oportunism la reformați, lăsându-și comunitățile să se descurce cum au putut:

„Unitarianismul a fost introdus în Transilvania de Isabella, fiica regelui Poloniei și soția primului Zápolya. În timpul regenței sale (căci fiul său avea sub optsprezece ani) au fost obținute privilegii egale cu celelalte biserici creștine. Se spune că Blandrata, medicul Isabellei, a învățat-o doctrinele pe care Servetus le propaga în Italia. Pentru o bucată de vreme, unitarianismul a rămas religia Curții și, bineînțeles, și a curtenilor. De atunci, însă, multe s-au schimbat, schimbări din care bietul unitarian nu a avut nimic de câștigat. Bisericile le-au fost luate și date reformaților și catolicilor. Fondurile lor au fost folosite în alte scopuri. Cei mai mari au părăsit Biserica și au urmat alte căi care apăruseră, iar religia este astăzi formată aproape în întregime din clasa mijlocie și cea inferioară.”

Când îi critică pe români, englezul se plânge în principal de lipsa igienei, chiar și în gospodăriile celor înstăriți: în casele cu una, cel mult două încăperi, toată lumea trăiește împreună, uneori laolaltă cu orătăniile; noaptea nu e de găsit niciunde o oliță în casă; în toiul secerișului, bărbații pletoși lenevesc pe tindă, cu capul culcat în poala soțiilor ca să fie despăducheați: „o îndeletnicire pentru care engleza nu are cuvinte să o descrie pentru o ureche elegantă”.

Paget surprinde și idioțenia unor rânduieli cazone, valabile și în prezent. Un episod anecdotic este pățania ilustratorului George Edwards Hering, care a început să schițeze imaginea „înaltei cetăți a Devei”, cum este numită în balada meșterului Kelemen. Pitoreștile ruine erau folosite de grănicerii aflați la frontiera dintre Banat și Ardeal ca punct de pază cu o vizibilitate excepțională, prin urmare puteau fi socotite drept un obiectiv militar. Surprins în timpul lucrului, desenatorul a fost socotit drept spion și de-abia a scăpat de arestare. Interesant că tăblițele cu „Fotografiatul interzis!” sunt amplasate și astăzi pe diferite clădiri publice - oricine a efectuat o plimbare virtuală pe străzile Bucureștilor cu aplicația Google Street View le-a văzut și le poate revedea oricând pe calculator, în ciuda opreliștilor formulate de serviciile de securitate.

Pentru că, după naturalizare, „Lordul” John a devenit unul dintre fondatorii Companiei transilvănene de vinuri, el a acordat o mare atenție produselor autohtone fermentate din must, după rețeta „tătucului” Noe. În mod surprinzător, cel mai mult i-au plăcut vinurile „sălăjene” din... Tășnad și Săuca (în 1838, Sălagiul cel Mare se întindea pe o suprafață mult mai mare, până la Carei și Valea lui Mihai). Erau băuturi albe, vii, cu o aromă bogată, plăcută, apreciate pentru tăria și trăinicia lor. Înainte de revoluția pașoptistă, socrul scriitorului a adus un viticultor din Franța și l-a angajat ca să producă șampanie din soiurile autohtone. Vinurile de la noi au ieșit spumoase și savuroase, dar s-au dovedit a fi prea puternice - îi îmbătau iute pe băutori.

La Jibou, l-a adus admirația pentru herghelia locală, veche de câteva sute de ani, revigorată de tânărul Wesselényi cu pur-sângele englezesc al armăsarului Cato, cumpărat în Regatul Unit în timpul călătoriei efectuate între anii 1821-1822, împreună cu contele Széchenyi István, fondatorul Academiei Maghiare. Interesant este faptul că felul cum arătau caii folosiți de nobili pentru călărie reflecta totodată și opțiunile politice din epocă. Aristrocrații conservatori preferau caii albi, de o blândețe excepțională și o ținută fastuoasă, înceți și siguri. Junimea liberală prefera bidiviii focoși, iuți și rezistenți la galop, cumpărați îndeosebi din grajdurile castelului someșan. Paget reia legenda bătăliei din 11 noiembrie 1705, când austriecii i-au surprins pe „curuții” (deformare a cuvântului latin „cruciatus”) lui Rákóczi și-l critică pe principele „molatic și șovăielnic”: „Blândețea și dreptatea sunt trăsături importante pentru un conducător, dar slăbiciunea și șovăiala devin nimicitoare.”

Englezul a participat și la o „habă” (clacă) jibouană:

„Când ne-am întors la fermă, am observat un grup foarte vesel de copii și femei ocupându-se — dacă o activitate atât de inertă poate fi numită ocupație — de scoaterea pănușilor de pe porumb. Un bărbat stătea acolo pentru a-i controla și pentru a le impune să fie serioși, dar ce poate să facă un bărbat în fața nebuniei și distracției a cincizeci de femei și copii?”

Toată lumea râdea și cânta, nimeni nu prea lucra, cel puțin nu în felul practicat în hambarele englezești. Dar „lucrătorii” nici nu-și făceau prea multe griji, deoarece știau că, dacă mălaiul depănușat atunci fără prea multă tragere de inimă se va termina în toiul iernii, vor putea cere și vor primi ajutor de la tânărul senior, conducătorul opoziției ardelenești, slobozitorul iobagilor, „eroul de pe Dunăre”, imortalizat în 1902 de Fadrusz în grupul statuar din centrul municipiului Zalău și amplasat în 2004 de Sepsi József la intrarea în biserica reformată, edificiu reclădit în 1749 de bunicii charismaticului baron.

John Paget a ales să rămână printre noi și după moarte. Se odihnește în marele cimitir clujean de la poalele grădinii botanice, unde a fost înmormântat în 1892. Să sperăm că tânăra generație va savura volumul tradus și se va ridica de lângă ecran și tastatură pentru a descoperi tot ceea ce îi conferă Ardealului frumusețea unei adevărate „grădini a zânelor”.

 

Comentarii cititori
sus

Alina Gioroceanu

 

 

Virgula judiciară

 

În schița hotărârii judecătorești oferită de programul ECRIS (programul care gestionează dosarele în instanțele de judecată) de abia dacă găsești o virgulă! Din reflex, apăsând obsedant pe tasta pe care se odihnește micul semn, în scopul de a segmenta inteligibil textul, mă gândesc că programata omisiune face ca virgula să apară ulterior și acolo unde nu este necesară.

Iată-mă la început: în fața instanței se află, la un moment dat, o cauză, o dispută – să presupunem că este vorba de o dispută civilă, între particulari - care trebuie soluționată. Primul paragraf al hotărârii care consemnează dinamica luptei dintre părți începe descriptiv așa: „Pe rol judecarea cauzei... / Pe rol cauza ...”. Și enunțul continuă, fără vreun verb sau un indice verbal. Printre informațiile care se succed aici tocmai acest „nesemnificativ” semn se ignoră, care arată locul unde lipsește verbul (este, se află etc.). Așadar, rescriem: „Pe rol, judecarea...”.

Apoi vine rândul instanței, care deliberează, expunând considerentele pentru care a ajuns să hotărască/dispună într-un anume fel. Cu toate spațiile și majusculele care delimitează corpul său grafic, respectiv partea introductivă, partea expozitivă și dispozitivul, hotărârea rămâne o structură sintactico-logică coerentă, structură care trebuie să se regăsească la nivelul fiecărui enunț din care se construiește. În această structură se amestecă, alături de entitățile și relațiile dintre ele care fac obiectul deliberării, tot felul de circumstanțe, codificate lingvistic drept circumstanțiale. Intercalat în enunț, circumstanțialul (temporal, modal, cauzal, instrumental) trebuie demarcat prin virgulă. De aici – „Instanța[,] deliberând asupra cauzei civile de față / asupra cauzei de față[,] constată următoarele”.

După ce instanța deliberează, e musai să dispună sau să hotărască! Pentru anumite motive, pe care trebuie să le fi arătat, și în numele legii; adică ținând cont de acele circumstanțe cauzale, expuse și analizate anterior, și instrumentale (prin raportare la dispozițiile legale) care, avansate cum sunt la începutul enunțului, se evidențiază grafic tot prin virgulă. Pentru aceste motive[,] în numele legii[,]dispune/ hotărăște!

S-ar părea că lipsa de fertilitate în virgule a textului hotărârii judecătorești este compensată la nivelul mulțimii de adrese care se emit către virgulă.Către, Prăvălia culturală”, de exemplu!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey