Ruxandra Elena Dragoescu
Rodica Mixich

 
sus

Ruxandra Elena Dragoescu

 

 

Înstrăinarea

 

Mă așez la masa din bucătărie, transformată ad-hoc în birou de scris, cu privirea fixă la praful de două degete de pe pervaz. În niciun caz nu am de gând să mă ridic să îl șterg: am treabă, mi s-a cerut să scriu despre «înstrăinare». Am decis să scriu de mână, nu dintr-un tabiet de scriitor, ci pentru că am calculatorul stricat, urmând ca zilele următoare să rezolv problema.

Scriu cu litere de tipar cuvântul, pe post de titlu. Am o caligrafie neglijentă, dezordonată, plină de tăieturi, mâzgălituri, săgeți care trimit idei în toate direcțiile, într-un mod haotic, sfârșind prin a nu mai trimite nicăieri. Literele sunt deseori nervoase, parcă se încalecă unele cu celelalte, arareori sunt unite. Când și când sunt neterminate, lăsate fără piciorușe sau codițe,  și adesea, o literă încearcă să le domine pe celelalte, lăbărțându-se pe trei rânduri. Dar ce e de-a dreptul enervant e faptul că scriu un cuvânt în italiană și altul în română, chiar și când e vorba de lista de cumpărături: aleg cuvântul cel mai scurt din cele două limbi. Acum zece ani, aveam un scris ordonat, chiar frumos, cu litere delicate, de copil silitor.

Îmi place cuvântul înstrăinare, și dau să scriu prima frază, când realizez că am scris greșit: lipsește litera n din cuvânt. Î(străi)nare. Gândul îmi zboară la straie. Dar dacă a te înstrăina ar însemna, în loc de a te îndepărta sau a trăi departe, printre străini, a te lepăda de straie? pentru că reflexivul implică voința ta, și poate că nu e mereu așa. Poate că înseamnă a deveni tu însuți un străin, fără voia ta.

Mi se pare cam forțat. Divaghez și nu am scris niciun rând, și am doar două ore la dispoziție. Nu devii un străin pentru că pleci. Dacă ai fi rămas, ai fi devenit tot un străin: adolescentul e schimbat față de copil, adultul nu se mai recunoaște în adolescent, iar bătrânul își amintește nostalgic de copilul care a fost.

Străini sunt și ceilalți față de tine: oamenii ăia despre care nu știai nimic, pe care ți-i imaginai aidoma ție. Dincolo sunt arși de soare, au ochii ieșiți din orbite, au mers și apucături rudimentare. Au părul vâlvoi, câlți. Consumă carne de om. Oamenii ăia mă sperie. Trebuie să stau departe de ei. Dar nu pot: eu am venit de departe, nu pot să mă țin departe. Eu sunt departe.

Îmi scutur praful imaginar de pe haine, corectez cuvântul înstrăinare și scriu pompos primele fraze :

Sunt aici sau dincolo? Și unde începe dincolo și unde se termină aici? Dincolo e aici iar aici e dincolo? Nu cumva am trecut hotarul? Pesemne că mă aflu în Valea Uitării.

Sună la ușă; abandonez ușor enervată masa de scris și mă uit prin vizor: unul din vecini, nu unul oarecare, ci unul din rasa cea mai nesuferită a vecinilor, a celor care își petrec tot timpul spionându-i pe ceilalți. Prin vizor îl recunosc după negul proeminent din vârful nasului. Sunt tentată să nu îi răspund, dar odată a sunat la ușă vreo două ore strigând că știa că sunt acasă.

“Hei, România, iar ai udat prea mult florile și mi-ai murdărit terasa. Când o să înveți un lucru atât de ușor?”

“Și acum ce pot face? Vă pot ajuta cu ceva?”

Se uită la mine în timp ce eu îi vorbesc prin ușa întredeschisă, se uită peste mine. Privirea îi face un salt, ca apoi să încerce să învăluie totul, să cântărească dintr-o privire dezordinea, praful, vasele nespălate. Observ la timp și îl blochez, închizând și mai mult ușa.

“Eu aș avea treabă.”

“Ce treabă?”

O întrebare care să te facă să îi răspunzi urât. Cred, de altfel, că am schițat o grimasă.

“Treabă.”

În sfârșit pleacă. Vecini ca el am avut și în București. Oameni singuri, în fond, triști și care caută compania altora, a unor străini, care sunt însă prea ocupați cu propria străinătate. Stângăcie de ambele părți. Oameni care vor continua să trăiască despărțiți pentru că nu au curajul să se deschidă.

Mă întorc la masă. Iar divaghez și a trecut o oră. Continui să scriu:

Valea Uitării Mele seamănă mult cu cea din poveste. Nu mai țin minte cine sunt, am îngropat (sau estompat) amintirea vieții mele anterioare. Am rătăcit drumul care mă duce la granița între cine am fost și cine sunt acum. Lucrul ăsta este teribil pentru că nemaiștiind de mine, risc să mă pierd. Nu mai știu de unde vin și deci risc să nu știu încontro mă îndrept. De unde începe devenirea mea. Căci despre asta e vorba, asta mă interesează.

Mă opresc din scris. Părerea mea e că o ecuație îmi guvernează viața de emigrant:

Ce sunt e rezultatul a ce aș fi putut fi (restul din ce am fost plus ceea ce am rămas) plus ceea ce am adăugat.

Baliverne. De ce mi se pare atât de important ce voi deveni față de ce voi fi devenit? Pentru că sunt aproape maniacă în a mă analiza? Sau mai degrabă din  remușcarea de a mă fi dezamăgit? Îmi este foarte greu a trăi cu mine însămi. Dar eu mă aflu aici, în Valea Uitării, nimic nu schimbă asta, nici cum am ajuns aici, nici cine am fost, nu are importanță nici măcar dacă am vrut EU să ajung aici. Trebuie să respect regulile jocului ăsta perfid.

Reiau scrisul :

Cea mai mare tentație și țin neapărat să subliniez, în fond, cea mai mare greșeală, este aceea de a rămâne ancorat în trecut, urcându-l pe un piedestal. Traiul în Valea Uitării trebuie să fie unul în care trecutul să nu aibă mai multă greutate decât prezentul. Nici viitorul nu trebuie să îți condiționeze existența, nu atât din cauza imposibilității de a îl prevedea, cât mai ales pentru că este  un păcat capital în Valea Uitării să  trăiești într-un posibil viitor sau în trecut.

Mă opresc ca să îmi fac o cafea. Deșurubez espressorul napoletan, torn cafeaua sub forma unui vulcan, după moda napoletană. Atenție, cafeaua nu trebuie presată, iar cafetiera trebuie să fie atât de plină încât să pară că stă să erupă. În scurt timp bucătăria se umple de un miros care îmi gâdilă nările.

Tot nodul problemei sunt așa zisele rădăcini. După mine e o problemă găunoasă. Noi nu avem rădăcini, noi credem că le avem, dar suntem în realitate solitari. Noi ne-am fi putut naște oriunde. Am fi putut fi oricine. Uite, eu am degete lungi, subțiri, mâini frumoase. Aș fi putut deveni o  pianistă. Da, sau o violonistă. Continui să scriu:

În Valea Uitării timpul și spațiul suferă o fragmentare, o descompunere. Ăsta e principiul după care se conduce lumea mea și în același timp este unicul remediu al mizeriei mele. Până și cuvintele, acea muzică a ființei,  ce îmi îmbracă existența, sunt transfigurate. Nu mai au sens fiindcă le pronunț în altă limbă. Le gândesc în altă limbă. Surprinzător, uitarea nu e determinată de lipsa amintirilor, ci de lipsa cuvintelor. Cuvintele învăluie o realitate. Cuvintele creează percepția unei realități.

Iau o gură de cafea:

Îmi vine în minte exemplul unui poet: necunoscut în Valea Uitării, cum de altfel era necunoscut în patria sa. Un mare poet , nevoit să abandoneze România în vremuri mult mai tulburi decât acum. Ajuns în  Valea Uitării franceze, a recreat și descompus cuvântul. Numele lui este Gherasim Luca. El este mărturia că poți să uiți de unde vii atât cât trebuie, făurind cu uneltele pe care le ai la îndemână, un nou limbaj sau un nou Tu. Să te lepezi de straie, de acea încărcătură emoțională atât de sterilă, de remușcări, să îți regăsești eul acolo unde te afli. Mai bine decât să trăiești suspendat. Sau, de ce nu, să te întorci, știind că te așteaptă Moartea din poveste, moartea care te privește în ochi și se hlizește la tine : « Ce, credeai că îti va fi mai bine aici ? că îți va fi fost mai bine ? »

 

Îmi sună celularul. Trebuie să răspund. E doamna doctor. Ăsta e riscul meseriei, dacă pendulezi între două realități. În Valea Uitării sunt scriitoare. Dincoace fac curățenie.

“Alo.”

“Bună ziua, am nevoie de tine în weekend. De data asta trebuie să speli și covoarele. De acord?”

“Bine, la opt, ca de obicei?”

“Perfect.”

Cum a zburat timpul!  Trebuie să plec peste o jumătate de oră. Trebuie să mă duc să fac curat la o familie nesuferită. Încep să mă îmbrac: dau o privire în bucătărie, poate că am timp să spăl vasele. Sau poate că nu. Și nu am de gând să șterg praful. Ce ciudat, când cureți la alții nu îți mai arde să cureți la tine. Ce să fac cu textul? Nu am scris nici măcar jumătate. Poate am timp în seara asta. 

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

 

Pe verticala casei

 

Urcam scara din lemn de stejar, din plin prăfuită, spre podul casei, în spatele unchiului meu doar cu nouă ani mai mare. În mână țineam binoclul german al bunicului care de la început ne descurajase inițiativa de a urmări pe cerul nopții sateliții lansați de URSS. Nici nu era de mirare atâta timp cât el asculta Europa Liberă și aștepta venirea americanilor. Eu cu unchiul meu ne aflam de cealaltă parte a baricadei de când aflasem la școală câte realizări are poporul sovietic în toate domeniile, inclusiv producerea ploii artificiale în caz de secetă. În 4 oct. 1957 rușii au lansat în cosmos primul satelit, Sputnik 1 sau 2, urmat și de alte sputnice, cățelușa Laika, prima cosmonaută canină ajunsă în cosmos a decedat din cauza stresului, în schimb primul om în cosmos, Iuri Alexeevici Gagarin a fost decorat și avansat chiar pe orbită, de la gradul de locotenent major la cel de maior.

Acum noi urcam în podul casei ca să vedem satelitul sovietic, ce se deplasa pe cerul nopții spuzit de stele, ca o steluță biruitoare. În pod era cald, iar atmosfera ciudată din cauza liniștii și a nisipului de pe jos, precum și a unei păsări mari ce își făcuse cuibul sub bârna de lemn și ne pândea din întuneric. Sub aceeași bârnă stătea împachetat un covor persan.

Am deschis geamul din acoperișul casei și cerul s-a întins privirii noastre mai straniu ca niciodată. Așteptam cu sufletul la gură și ochiul în binoclul nemțesc din al doilea război mondial să descoperim satelitul-steluță. Era prin 1960.

- Cum nu vezi? Privește la dreapta!

- Nu văd și gata!, zic.

cursa de soareciAm coborât scara dezamăgită, am intrat în bucătărie și, pentru că eram singură, m-am întins pe pat să pot visa nestingherită la succesele și libertățile care ne fuseseră aduse de URSS. Pe ușa dulapului de bucătărie urca un șoarece. După naționalizarea casei noastre în care se născuseră și trăiseră vreo trei generații, ni s-a permis să locuim în cele două camere din spate. Chiar lângă ele, în fosta baie, intreprinderea de gospodărire orășenească de partid a hotărât să-și așeze arhiva. Șoarecii aveau cu ce se hrăni în arhiva plină de dosare, ce căutau la noi în bucătărie? Peretele comun era minat efectiv cu curse pentru șoareci: rotunde, de sârmă, cochete ca un coșuleț în care victima intra pe deasupra la brânză și nu mai avea drum de întors, de lemn, paralelipipedice, cu 3-4 intrări în care se murea prin strangulare și tradiționala farfurie sprijinită pe jumătate de nucă din care nefericitul încerca să ronțăie. Nu sârmă ghimpată, ci capcane de șoareci, una lângă alta și, totuși, mai scapă câte unul exact ca și în război. Mă gândeam că pe lângă atâtea înfăptuiri de succes ar fi fost bine să se inventeze ceva pentru prins șoareci prin care ei să nu sufere atât de barbar. Ce importanță are cum mor șoarecii prinși de vii într-un coșuleț cu gratii? Ar fi posibil să aibă, oricât de bizar ar părea. Prezența unei ființe tremurând de frică în fața ta, acea frică îngrozitoare, viscerală, stă mai degrabă sub semnul înfrângerii decât al victoriei.

M-a trezit din reflecție rumoarea ce se auzea din pivniță, glasurile exasperate ale bunicii și mamei. Am coborât treptele reci și umede de piatră ce duceau spre pivniță. Mare, umedă, întunecoasă, pivnița avea un bec orb îmbrăcat într-o rețea de sârmă. Pe pereți era mucegai, în mijloc un puț adânc din care se pompa apă pentru întreaga casă și care era folosit acum ca frigider, din motive pecuniare și economie financiară. Curcanul îngrășat și destinat mesei festive în cinstea zilei de naștere a bunicului, Sf. Petru și Pavel, suspendat la rece în interiorul puțului răcoros al pivniței, căzuse în golul adânc odată cu speranța unei mese îmbelșugate ca „altă dată”. Altă dată!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey