Iulian Boldea
Irina Petraş
Simona Popescu
Liviu Ioan Stoiciu
Bogdan Suceavă

 
sus
Fotografie de Gilad Benari www.giladbenari.com
Comentarii cititori
sus

 

Despre libertate, moralitate şi violenţă în spaţiul cultural românesc

1. Jaloane facultative într-o discuţie despre libertate şi moralitate: ce nevoi aveţi şi în ce măsură sunt ele satisfăcute?; unde vă aflaţi între adaptare şi inadaptare?; ce restricţii suportaţi fără frustrări?; ce compromisuri nu acceptaţi?; cum vi se par discursurile moraliştilor? etc (în definitiv, jaloanele nu fac decât să îngrădească un exerciţiu liber… aşa că alegeţi dacă le ignoraţi).

2. Tot facultative repere despre violenţă: comunicarea în spaţiul public, abuzurile, constrângerile "sistemului", ce vă face să vă simţiţi confortabil şi ce vă irită, ce speranţe aveţi şi ce resemnări? etc (sunteţi liber(ă) să găsiţi orice alte repere în creionarea unei opinii despre violenţă în spaţiul nostru cultural).

Comentarii cititori
sus

Iulian Boldea

Valoare, libertate, moralitate

1. Balcanismul

Vorba lui Raymond Poincaré, după care, în România, ne-am afla la porţile Orientului, unde "tout est pris ŕ la légčre" nu pare să-şi fi pierdut din adevăr şi actualitate. Seriozitatea, munca temeinică, decizia lucidă, etica valorii şi criteriul responsabilităţii nu se numără, s-ar spune, printre atuurile ce caracterizează mentalul românesc actual. Astfel, în spiritul dâmboviţean de-acum extrem de cunoscut, cabotinismul şi diletantismul îşi dau mâna, schiţând imaginea unei Românii care, departe de a fi eternă şi fascinantă, e, mai degrabă, una în care elementul balcanic e copleşitor de prezent, cu tot ceea ce semnifică el: confuzia criteriilor şi mizeria exterioară, falsitatea şi atracţia spre abjecţie, manelele şi tehnica atât de profitabilă a compromisului, degradarea morală şi spectacolul politic de o îndoielnică sinceritate şi competenţă. Supusă improvizaţiilor şi exerciţiilor de imagine, aflată în pragul integrării în Comunitatea Europeană, România nu pare să-şi fi conturat o identitate prea clară. În ciuda unor progrese, pe care nu are rost să le contestăm, balcanismul nostru iese adesea la suprafaţă, când te aştepţi mai puţin: de la neseriozitatea şi spiritul de gaşcă din politică, la mediatizarea, cu totul disproporţionată, a unor "personaje" lipsite de orice calităţi, vulgare şi inculte, personaje ce riscă să devină, din păcate, embleme şi modele ale generaţiilor mai tinere, şi până la denaturarea valorilor autentice, prin cultivarea, în muzică, de exemplu, a genului impur şi agresiv al manelelor. Un examen lucid de conştiinţă ne-ar putea arăta că dincolo de aceste accente ale balcanismului din noi (disputa locvace şi nemotivată, excesul fără temei, bufoneria, confuzia valorilor, pitorescul, impostura şi băşcălia) există resurse suficiente care ne-ar putea configura un destin şi o identitate proprie benefică, o fizionomie cu adevărat europeană şi, în acelaşi timp, profund românească.

2. Sindromul "zidului părăsit"

Vocaţia (sau sindromul) "zidului părăsit", ce se regăseşte, cum ştim, încă în Monastirea Argeşului, pare să ne pândească din negura vremurilor, asemeni unui virus ascuns în ereditatea noastră încărcată, de popor aflat "în calea tuturor răutăţilor", cum ar spune cronicarul. E emblema noastră caracterologică, blazonul nostru de nobleţe, maladia care ne pândeşte mereu, pe care ne-o însuşim fără voie şi în care ne complacem cu resemnare, cu nepăsare ori cu disperare mimată. Iniţiative care se surpă după câteva elanuri răzleţe, idei generoase incapabile să se materializeze, fapte neduse până la capăt, evenimente ce nu ajung să se desăvârşească, energii care se epuizează înainte de vreme - iată doar câteva dintre formele de manifestare ale acestui sindrom al "zidului părăsit" ce ne caracterizează uneori cu asupra de măsură. Dacă voinţa este, cum scrie Mihail Ralea, un "semn al libertăţii", pasivitatea, lipsa de iniţiativă, resemnarea vinovată nu pot fi decât însemne şi manifestări ale unei servituţi în faţa tiraniei împrejurărilor, de orice fel ar fi ele. Pe de altă parte, este la mijloc aici şi altceva: să consideri ceea ce este numai pe jumătate făcut drept înfăptuire rotundă, finalizată denotă o eroare de percepţie cu totul culpabilă. A o lua de la capăt, mereu şi mereu, a nu finaliza un gând, un proiect, o idee, a lăsa neterminată o acţiune, a suspenda indefinit iniţiative şi elanuri nu mai reprezintă o excepţie, ci o regulă, într-o societate ce nu se mai trezeşte din somnul unei tranziţii care, fără îndoială, naşte monştri de tot felul (corupţie, spirit gregar, eclipsă a valorilor autentice, instinct de parvenire). Evident, lucrurile nu se pot generaliza, iar cauzele unui astfel de sindrom sunt diverse. Lipsa de voinţă, indiferenţa, lipsa de interes şi de responsabilitate (un fel de "las-o, mă, că merge-aşa", cum sunau versurile unui cântec), toate acestea sunt cauze şi, în acelaşi timp, simptome ale sindromului "zidului părăsit".

3. Valoare şi nonvaloare

Valoarea decurge, cum se ştie, din existenţa unei calităţi, a unui har, a unei ţinute intelectuale, morale sau afective de nivelul excelenţei. Valoarea unui om stă, înainte de toate, în prezenţa unui talent, a unei însuşiri superlative, ce se detaşează cu hotărâre, are un relief particular, însemne proprii, de neconfundat. Valoarea, s-a spus, e de ordinul evidenţei: se impune aproape de la sine, prin graficul ei ascendent, prin detenta pe care o presupune, prin revelaţiile ce le provoacă. Aşa, cel puţin, ar trebui să stea lucrurile. Şi adesea aşa şi stau. Dar ce ne facem cu mulţimea impostorilor, a celor care simulează cu mai multă sau mai puţină graţie talentul, ce ne facem cu cei care se pricep la toate şi, de fapt, la nimic, ce ne facem cu aceia dintre noi care-şi arogă însuşiri ce le sunt străine, ce-şi asumă talente iluzorii, îndemânări inexistente şi care, dând cu îndârjire din coate, ajung mereu în primele rânduri, de unde îşi enunţă, cu voce de expert şi cu o încredere nemăsurată în sine, părerile, cărora le conferă forţa absolută a unor axiome? Ce ne facem cu aceia dintre noi ce-şi camuflează nepriceperea în abilitate şi necinstea în falsă onestitate, cum să ne apărăm de impostori şi de demagogi, cum să ne ferim din calea nonvalorilor ce mişună pe ecranul televizoarelor sau în coloanele unor cotidiene, ce antidoturi să aflăm împotriva falşilor specialişti şi a falselor valori pe care pragmatismul vremii în care trăim le favorizează? Cum să-i demascăm pe cei care, prin farsă şi impostură, ocupă un loc ce nu le aparţine, trăiesc un destin pe care nu-l merită, duc o existenţă de împrumut? Cum să-i acceptăm pe cei care, prin absenţa calităţilor pe care le afişează, iau locul adevăratelor valori, se sustrag judecăţii celorlalţi, fac din ipocrizie un ideal şi din propriul instinct de parvenire o reţetă a succesului?... Sunt, toate acestea, desigur, nişte biete întrebări retorice.

Comentarii cititori
sus

Irina Petraş

Avem prea multe cioturi care n-au fost pădure
şi ruine care n-au fost zidiri

Iată un răspuns din fărâme:
Dacă mintea ţi-e liberă, adică eşti în stare să gândeşti lucid, chiar dacă incomod pentru tine şi pentru ceilalţi, vremile şi vremea îşi pierd din importanţă până la a nu mai însemna nimic. Nu multe lucruri îţi poate face un regim, oricât de opresiv (dacă nu să te extermine la propriu e scopul său), când lucrul cel mai important pentru tine e gândul tău activ şi liber, cantitatea de cunoaştere pe care o poţi întoarce lumii în care trăieşti; dacă nu confortul material te obsedează şi nu prin el îţi măsori libertatea, atunci nu poţi fi cumpărat şi, prin urmare, nici vândut. Cred că sunt destui scriitori care recunosc că nu mare lucru s-a schimbat în viaţa lor înainte şi după '89, de pildă, de vreme ce lucrurile, pentru ei, s-au întâmplat şi continuă să se întâmple la nivelul propriei minţi, în condiţiile asumării muritudinii, pe de-o parte, şi a puţinătăţii lucrurilor de care are nevoie, în cele din urmă, un om ca să(-i) fie bine.

Stranie neimplicarea cu care se vorbeşte despre toate lucrurile importante: se vorbeşte/se scrie despre moarte ca şi cum cel care o face n-ar fi muritor. Se vorbeşte despre bătrâneţe ca şi cum îmbătrânirea îi atinge doar pe unii, iar să mori cât mai tânăr e tot ce poţi visa. Există şi sunt deplânse legi şi reguli stupide, de oameni născocite, dar cărora aceiaşi oameni li se supun în urmă ca şi cum ar fi picat, implacabile şi de neschimbat, din ceruri. La fel sunt multe dintre dezbaterile contemporane, dar şi cele de istorie culturală, despre curente, şcoli, generaţii, vârste şi direcţii. Ca şi cum nu de oameni ar fi fost purtate. Un soi de boli exotice cărora le cad pradă fără s-o ştie.

Din 1989 încoace, nu încetează să mă mire – căci fenomenul nu trece, ba mi se pare tot mai acut – felul în care diverşi trăitori în timpul dictaturii vorbesc despre dictatură ca despre ceva fără legătură cu oamenii, toţi, ai acestui loc. Adevărul strident e că orice societate îi implică, în grade felurite, desigur, dar o face negreşit, pe toţi oamenii trăitori în acea societate. Absolviţi de "vină" sunt doar cei care s-au sinucis căci n-au putut îndura viaţa în interiorul ei. Cei care au plecat de tot, rupând-o cu această societate pentru a încerca să se integreze alteia (nu există/n-a existat niciodată o societate fără reguli, restricţii, impuneri, atentate la libertatea individuală etc.), sunt şi ei eliberaţi de aici. Dacă însă au fugit ca să descrie de la distanţă, cu aere de cunoscători ai adevărurilor absolute, ceea ce era greu de descris şi pentru cei dinăuntru (şi este încă, nu se va contura povestea cât de cât valabilă până când cei de aici nu vor renunţa la minciuna/iluzia imaculării!), au ales o formulă cel puţin nedemnă.

Să fii deplin şi asumat ceea ce eşti mi s-a părut mereu mai greu şi mai lăudabil decât să te prefaci că eşti ceea ce n-ai fost şi nu vei fi niciodată.

Îmi plac oamenii fireşti. Care se poartă cum le e firea, nu vor să pară altceva ori altcineva. Îmi sunt cu totul antipatice pozele importanţei. Oamenii plini de sine care cred că lumea le e datoare doar pentru că ei există. Tot aşa, îmi plac scriitorii care imaginează firesc, deschis, ironic şi autoironic poveşti cu oameni care gândesc deschis şi cu umor apropo de starea lor de muritori cu acces mental la veşnicie şi infinit. Îmi plac nenumăratele fleacuri care pot umple spaţiul mişcător şi nisipos al vieţii.

Păcatul e o invenţie popească, picantă, îl poţi oropsi pe celălalt sub iluzia propriei moralităţi impecabile, poţi da gust "păcatului" tău exersat la adăpost de ochi prea curioşi.

Nemăsura, excesul, nestăpânirea au fost mereu socotite, în casa copilăriei mele, lucrurile cele mai rele, semn că nu-ţi eşti stăpân, că accepţi să nu fii acolo când spui, faci, simţi ceva. Accepţi să te abandonezi, să te lepezi de tine. De aceea, nu pot suporta beţivanul duhnind a alcooluri proaste şi stătute. Privirea înceţoşată, vorbele îngălate, neputinţa încropirii unui gând omenesc sunt "violenţe" (anti)sociale pe care nu le pot accepta. Nu găsesc suport în argumente umanitare, nu-mi regret lipsa de "înţelegere". A înţelege e, pentru mine, strict şi definitiv legat de mintea trează. De la ea pornind, pot avea toată compasiunea din lume pentru slăbiciunile omeneşti de tot soiul.

Mă ştiu determinată, dar nu accept decât de formă şi pentru a nu pierde timpul în litigii determinaţii ale altora. Sunt supărător de activă (adică, n-am stare şi astâmpăr, cum ar spune bunica), dar nu pot fi activistă. Fac mereu ceva, îmi plac "făcuturile", dar nu renunţ la nici un fix care mă descrie pentru a îmbrăţişa o idee rentabilă de grup/partid/bisericuţă/gaşcă. Nu pot gândi, bine/rău, decât cu/de capul meu.

Nu-mi place lumea spre care, pare-se, ne îndreptăm. Economia de piaţă e tradusă abuziv prin excluderea dintre oameni a gesturilor omeneşti pure şi simple, care nu pot fi plătite în bani. "Vecinătatea" (atât de importantă în târgul pe jumătate săsesc al copilăriei mele) e un concept tot mai extenuat sub dictatura negoţului. Să nu-ţi pese de celălalt, să nu întinzi o mână de ajutor, să nu dăruieşti nimic din timpul tău pentru binele comunitar, iată ceva ce nu pot înţelege, dar nici nu (mai) pot schimba.

Nu ascult anume de nici un obicei "tradiţional", deşi ţin teribil la arhiva personală, de neam, de specie şi încerc să mă situez într-o "civilizaţie a urmei". Îmi plac amintirile fiindcă vorbesc de făcuturi trecute. Nu de credinţe. Mă îndoiesc de toate şi nu mă simt vinovată în vreun fel că aşa stau lucrurile. Aşa se cade, aşa se cuvine, aşa fac toţi, aşa făceau şi strămoşii, aşa fac occidentalii nu mi se par argumente valabile când e vorba de ceasurile, locurile, feţele vieţii mele individuale. Există, însă, reguli de bun simţ elementar, de con-vieţuire paşnică – libertatea mea se străduieşte mereu să nu incomodeze/inoportuneze libertatea celorlalţi – pe care prea mulţi semeni le cred facultative, bătându-se totodată în piept că ei sunt "în rând cu lumea". Nu iubire de aproapele se cuvine să cerem, căci proiectul ar fi prea vast, ci respect pentru celălalt, pentru singurătatea diferenţei sale şi pentru truda sa.

Îmi pot imagina o comunitate utopică în care nu doar nevoile indiscutabile te-ar împinge spre ceilalţi, ci şi nevoi de care nu eşti mereu conştient şi care se pot învăţa în exerciţiul respectului reciproc. O comunitate în care foamea te-ar împinge spre brutar şi frigul spre croitor, dar neliniştile interioare te-ar purta periodic spre librării, biblioteci, muzee, galerii, săli de spectacol. Mai întâi din respect pentru cei care "fac" toate astea, mai apoi cu sentimentul stării de bine şi de armonie pe care ţi-o procură, chiar vorbindu-ţi despre tragedii şi orori.

Nu există aproape nici o îndoială că cele mai multe dintre orori nu se plătesc niciodată. Speranţa creştină într-o judecată măcar finală, "de apoi", e o frumoasă utopie. Inventarul prea apăsat, insistent şi chiar redundant, neutilizat anume pentru a duce undeva, spre o nouă înţelegere, poate furniza o perversă plăcere a evocării de dragul evocării, deloc vindecătoare de amnezii. Noţiuni precum ideologie, represiune, manipulare sunt de legat, în orice discuţie serioasă şi pe cât cu putinţă riguroasă, obiectivă, de ideea de putere şi de mecanismele ei extrem de perfide, dar şi cu o răspândire ce aruncă în derizoriu orice explicaţie care se rezumă la politic, regim, societate anume. Faptele istorice mă pot interesa doar ca relansatori de forme/formule culturale, ele în sine nu mă impresionează durabil.

Nu sunt şi n-am fost nici oarbă şi nici orbită. Nu văd niciodată în ton de catastrofă ceea ce se întâmplă în jurul meu. Trebuie să ai despre tine o părere deşănţat de bună ca să ţi se pară totul ilegal, duşmănos, pretext numai bun de declanşat un război, măcar mediatic. Generaţia mea (generaţia 70) e o generaţie senină: cântăreşte lucrurile cu mai multă îngăduinţă, cu răbdare, cu bunul simţ al lungului nasului. Nu e vorba de resemnare şi nici de oportunism, ci de calmă înţelepciune. În ce mă priveşte, niciodată n-am crezut că familia, lumea, universul, soarta îmi sunt datoare cu ceva, că merit mult mai mult decât îmi oferă. Nu aştept daruri, pomeni nici atât, şi, tocmai de aceea, sunt recunoscătoare pentru tot ce primesc. Nici un gest al unui om pentru alt om nu mi se pare datorie, ci generozitate. Dacă priveşti lumea şi pe tine la dimensiunile reale, binele şi răul sunt, deopotrivă, fireşti şi vei şti să te bucuri de cel dintâi şi să lupţi cu cel din urmă fără orgoliu mângâiat/rănit peste măsură. Vorbesc aici despre echilibru şi luciditate...

Fiecare alegere de-a noastră în labirintul vieţii ucide nu doar o posibilitate, un obstacol rău în imediat, ci şi o mulţime de lucruri bune care s-ar fi întâmplat pe acel drum rău, la un moment dat. Mai cred, apoi, că imaginăm variante îmbunătăţite ale drumului nostru destinal atunci când nu prea avem chef să punem umărul să schimbăm câte ceva în această variantă, cea "reală". Nu sunt sigură că acela care zice "oho, câte aş fi făcut eu dacă aveam alte condiţii" a făcut deja ce putea face în aceste condiţii.

În general, cred că tăcerea asupra relelor trecute nu le face nicidecum mai bune, nu le anulează efectul coroziv. Ba chiar dimpotrivă. "Hai să nu mai vorbim despre asta" e o soluţie proastă şi comodă. Nici să diseci la nesfârşit relele trecute nu e mai bun lucru, ci, poate, să te porţi ca unul care le ţine atât de bine minte, încât nu se mai pune problema să le repete. Oamenii recidivează tocmai pentru că sunt educaţi să uite, să privească numai spre viitor (deşi se spune că Europa are o cultură a memoriei, nu una a uitării, ca Asia, de pildă, lucrurile nu stau chiar aşa la nivelul individului). Dar viitorul nu există fără trecutul asumat.

Cu toate astea, nu vorbesc despre lucrurile întunecate din viaţa mea. Nu pentru că vreau să le uit, ci pentru că nu vreau să le dau şansa de a ajunge în pagină. Nu m-am ştiut apăra de ele. Am reuşit doar să nu mă las îngenuncheată. Să fac tot ce aş fi putut face şi dacă nu-mi întunecau ele zilele. Fiindcă n-am lăsat îngenuncherea să se coacă, să se rotunjească înăuntrul meu.

Nu mă amăgesc, mintea limpede e lucrul meu cel mai bun. Şi cel mai rău. Nu uit nimic (căci "să-ţi aminteşti e o muncă, nu un lux", crede Eco), iar înaintarea spre clipa următoare duce cu sine tot ce s-a întâmplat până atunci. Disciplina finitudinii mă obligă la drămuit fiecare ceas.

Primeşti de la viaţă exact cât eşti în stare să-i smulgi. Fericiri după merit ar putea împărţi, la o adică, Dumnezeu. Dar el (tot) nu există.

Cum sunt dispusă să văd lucrurile cu umor şi nu pariez pe conjuncturi, nici nu mă pricep la oportunităţi şi şanse de prins din zbor, n-am avut deziluzii memorabile. Nu mă aşteptam la minuni. Contez pe ceea ce pot face bun în ciuda condiţionărilor exterioare.

Lucrul cel mai rău ori cu urmări greu de vindecat mi se pare a fi, am mai spus asta, starea noastră de ne-aşezare. Tranziţia numeşte nu o perioadă trecătoare, un prag de trecut dinspre o societate spre alta, să zicem, ci provizoratul etern în care ne bălăcim, improvizaţia ca lege a zilei. Cum la români lipseşte (credea Rădulescu-Motru) aplecarea spre lucrarea în perspectiva lungă a istoriei (cea care cere efort îndelungat cu succese/câştiguri târzii şi mereu îndoielnice), dar şi spiritul comunitar, interesul personal ori de grup fiind la noi mereu şi nesmintit deasupra celui public, o lucrare de o viaţă neterminată la dispariţia autorului nu e continuată firesc şi generos de generaţia imediat următoare. Tot ce s-a făcut înainte e lăsat/împins/aruncat deoparte şi se re-începe de la capăt, "pe râu în jos", vorba cântecelului pentru copii, dărâmarea fostului pod de piatră fiind anunţată cu o încântare greu de ascuns. Vezi formula genială a "strânsurii de năvală" în care ne complacem, acea permanentă stare de urgenţă în gol, de ne-aşezare cronicizată, de forfotă gălăgioasă, în cerc (vicios). Avem prea multe cioturi care n-au fost pădure şi ruine care n-au fost zidiri.

Fiindcă stricta organizare comunistă fusese duşmanul necesar pentru construirea utopiilor libertare ţinând locul rostului, fără acest duşman, are loc căderea bruscă în utopia goală, suspendată, fără rost, fără scop, fără autoritate. Dispărînd autoritatea de comandament (cea ideologică), ar trebui să intre în acţiune o valoare interiorizată autoritară – Frumosul, Adevărul, Sinceritatea (vezi Jean Starobinski, L’auteur et son autorité, cu sugestii valabile şi la nivelul simplului cetăţean, nu doar al autorului). Această senzaţie a libertăţii inutile, goale ("suntem liberi să facem ce vrem ori de câte ori nu vrem să facem nimic" – Paul Valéry), dezîncântată de propriile visuri. Orfanitatea – cel mai stăruitor sentiment al epocii de tranziţie din Europa de Est – acutizează nevoia de autoritate până la cote auto-demolatoare, demobilizatoare. Re-psihificarea nu se poate realiza decât conştient, adică prin re-deprinderea gesturilor constructive, ordonate, în condiţiile unei noi societăţi (amestec de bine şi rău, ca orice societate omenească). Şi prin asumarea îndrăzneaţă a micşorării omului în satul planetar.

Regimul era/putea fi duşmanul absolut, vinovat de toate relele şi neîmplinirile, iar literatura subtilă promitea, de multe ori cifrat, dar nu şi indescifrabil, eliberări. Chiar construia şi susţinea libertăţi interioare, scăpate mereu, de-a lungul istoriei umane, de sub vremi. Când regimul se proclamă al libertăţilor, scriitorul se descoperă inutil, deşi libertăţile unui regim (ale oricărui regim) sunt mereu incomplete, parţiale, mincinoase. Oricum, el, scriitorul, nu mai poate concentra în jurul său mulţimi însetate de speranţă, de vreme ce toate speranţele sunt "slobozite" în discursuri oficiale insistente. Paradoxul e numit de Saul Bellow, de pildă, care la un simpozion despre dizidenţa interioară (concept lansat de Norman Manea, după lectura unei scrisori din închisoare a lui Havel) spunea: "În Est, eraţi arestaţi şi închişi fiindcă dădeaţi glas opiniilor voastre, în vreme ce în Vest, poţi face câte declaraţii revoluţionare pofteşti şi nu te ceartă nimeni, dar nici nu te bagă în seamă. Aici nu erau pedepse şi de aceea nici seriozitate nu e. Libertatea, prin urmare, e un soi de glumă."

Cu alte cuvinte, cred că în societatea contemporană românească lucrurile merg bine din multe puncte de vedere, atâta doar că nu le percepem ca atare fiindcă ne-am întors, copilăreşte, spre pomul lăudat al societăţii post-comuniste cu un sac imens în care speram să cadă de-a gata toate bunătăţile. În maniera caragialianului Leonida, am crezut că nu mai plăteşte "niminea bir", iar lefurile – e treaba statului să se îngrijească să le aibă oamenii la vreme! E aceasta o mentalitate care roade la temelia tuturor gesturilor noastre şi ne tulbură privirea asupra bunelor şi relelor.

În cele din urmă, contextul şi spiritul vremii explică parţial, dar nu justifică deloc mentalităţi, atitudini, convingeri, acţiuni. Perioada tranziţiei e una deviată, nefirească fiindcă e întemeiată pe obsesia duşmanului, pe o ne-aşezare ca în prag de năvălire barbară. E întotdeauna mai greu şi mai puţin atrăgător să faci singur binele pe care îl poţi face, fără dorinţa de a deveni statuie. Dar mi se pare, neîndoielnic, singura soluţie la îndemână.

Cred că un inventar al lucrurilor câştigate şi pierdute de români în perioada postdecembristă ar da două coloane aproximativ egale – dovadă în plus că, vorba lui Lucian Blaga, "Drumul tău nu e-n afară / căile-s în tine însuţi".

 

Comentarii cititori
sus

Simona Popescu

"Etica vie"

Acum aproape doi ani vorbeam cu nişte prieteni despre moralitate. Unul dintre ei era de părere că, în condiţiile relativismului postmodern, şi moralitatea trebuie regîndită, scoasă din încremeniri de tot felul. Corect, în principiu (nu mai sînt plauzibile "vocabularele finale", normele, legile absolute), dacă purtăm discuţia în plan teoretic, numai că, dincolo de planurile speculaţiei intelectuale, mai sînt şi, cu un cuvînt al lui Rorty, "contingenţele". "Contingenţele" ne fac să avem de-a face cu trăiri, emoţii, dureri, neînţelegeri, confuzii, cu, adică, o "etică vie". Nu mai e vorba de norma etică, ci de viaţa pe care o ducem, noi oamenii, împreună.

Îl pomenesc pe Rorty nu numai pentru că e una dintre figurile intelectuale luminoase, ci şi pentru că el e un "liberal ironist", cam cum îl vedeam şi eu cîndva pe amicul meu (ca pe toţi prietenii mei). Rorty, care este împotriva oricărei moralităţi convenţionale (perfect de acord cu el!) spunea însă, la un moment dat, că pentru un liberal ironist "cruzimea este cel mai rău lucru pe care-l pot face". Despre cruzimea gesturilor în spaţiul public românesc ar fi multe de spus: despre lipsa de onestitate, despre jumătatea de măsură, despre ipocrizie, despre slugărnicie, despre alianţele oportuniştilor, despre aroganţa autoritaristă, despre metodele de eliminare a adversarului incomod (cam în felul în care procedează mai degrabă mafiile de oriunde). Întîmplarea face că am asistat din interiorul "contingenţelor" la spectacolul sinistru al încercării de eliminare a unor astfel de intelectuali din spaţiul public. M-a uluit discursul pamfletar, cu alunecări de expresivitate involuntară, la nişte personaje implicate în "acţiune" care, am avut impresia o vreme, ţinuseră tot timpul la o imagine a lor mai degrabă hieratică. Printre "operatorii" penibilului "spectacol public" de care vorbeam erau şi oameni (foşti prieteni) pentru a căror onestitate eu aş fi băgat mîna în foc. Gestul lor de a se poziţiona de partea unei flagrante nedreptăţi (ca să nu zic mai mult) rămîne pînă azi pentru mine un prilej de continuă uimire şi amară reflecţie: ce este prietenia?; cînd se termină ea?; poţi să citeşti un autor care te-a dezamăgit profund în plan uman?; poţi să citeşti un autor pe care-l dispreţuieşti?; mai pot fi despărţite planurile, etic şi estetic, ca în modernism?; e adevărat că o pată de sînge intelectual nu poate fi spălată de toate valurile oceanului, ca să-l citez pe Lautréamont? etc. etc.

Mai zice Rorty undeva că un liberal ironist este obsedat de autocreaţie. Am scris o teză de doctorat despre ce este un autor azi, prilej să mă apropii nu doar de nişte cărţi, ci de "contingenţe", de oameni, de faptele lor, de efortul lor admirabil de a se autocrea, de slăbiciunile care-i diminuează. Un autor nu este doar autorul cărţilor sale, am această convingere. El creează şi nişte "contingenţe" – care spun multe lucruri despre el. Poate greşelile lui nu contează în absolut (dacă mai operăm cu această noţiune), dar fac din el un om tot mai puţin liber – asta dacă a avut vreodată conştiinţă. Cum poate, mă întreb, un autor care se ştie cu conştiinţa încărcată să se autocreeze? Unde e autorul cînd scrie? Dar unde e autorul cînd nu scrie? Nu contează comportamentul lui public, privat? De ce-ar conta?! Ce mai ştie posteritatea?! Eu spun că poate să nu mai conteze pentru posteritate, dar contează pentru mine. Eu sînt un om viu, eu nu sînt posteritatea. Pentru că sînt viu, contez mai mult decît posteritatea. Altfel, de acord cu Nabokov: "The moral sense in mortals is the duty/ We have to pay on mortal sense of beauty".

Suprarealiştii aveau un joc: jocul sincerităţii. De cîte ori simţeau că se acumulează lucruri ceţoase între ei (din domeniul eticului, în primul rînd) spuneau pe faţă, fără menajamente, ce aveau de spus. Nu se lăsa cu supărare, totul făcea parte din "cruzimea" purificatoare a prieteniei. Am admirat întotdeauna exigenţele lor morale, onestitatea lor. Nu mi s-au părut niciodată utopice. Eu cred şi acum că, dacă oamenii ar fi cu adevărat prieteni, ar trebui să treacă, dacă e nevoie, prin ritualul acesta, benefic pînă la urmă. Aşadar, nu servicii, nu firitiseli reciproce, nu spectacolul public al prieteniei, ci strălucirea unei forţe morale (în care intră dragostea şi pasiunea) active care te reconstruieşte continuu.

Un student de-al meu îmi spunea indignat că în postmodernismul "moale" valorile se "înmoaie", reperele se diluează. Pe altă poziţie, un alt student îmi spunea că într-o lume a valorilor "slăbite" omul o duce, în fond, mai bine, poate să răsufle uşurat, eliberat de vină, pentru că vina este interpretabilă, ca şi comportamentul public, "everything goes". Mie mi se pare că în postmodernism etica revine ca subiect de reflecţie, ca megatendinţă. Sigur, nu mai e vorba de macroetică, ci de o etică de zi cu zi care valorează mai mult decît respectarea rituală a unor comandamente morale adesea doar retorice. Pentru că ea intră în micile poveşti cotidiene, etica este cu atît mai intensă, fizică, "concretă" (ca s-o opunem metafizicii abstracte). Poate că sîntem într-o epocă a postmoralismului, a "amurgului datoriei" (cum ar zice Gilles Lipovetsky), dar valorile morale nu se pierd, ies doar de sub umbrela antipatică a lui "trebuie-e necesar-se cere". Moralitatea din ziua de azi este una "fără cod etic", spune Zygmunt Bauman. Nu sînt reguli, ci percepţii, nu sînt teorii, ci faptele particulare, practică a relaţiei dintre oameni. Nu mai e plauzibil "barochismul competenţei morale", cum zicea cineva, ci evidenţa lucrurilor mici (care îşi au… dumnezeul lor). Inteligenţa emoţională, bunul simţ ca paradox, evidenţa simplă, populară după care, de pildă, prietenul la nevoie se cunoaşte. Pînă la urmă, cred că simţul etic este, ca toate simţurile, corporal. Ţi se înroşesc obrajii de ruşine, îţi bate inima mai tare, nu mai poţi vorbi dacă nu eşti în acord cu tine. Nimeni nu are competenţă morală, dar mulţi trebuie să aibă instinct etic – ceva ce pînă şi un copil mic simte (simte cînd face ceva rău).

Altfel, să vorbeşti despre teme de genul ăsta într-o ţară în care e demonizată, de pildă, corectitudinea – nu doar politică! – e bizar. Vorbitorii fac abstracţie total de "contingenţe". Se cred în America lui 2006, cînd noi sîntem încă departe în timp, cu reminiscenţe de mentalitate medievală. Discursurile elitei mediatizate – umorale, "suculente", "simpatice", "tari", pamfletare; reacţia etică – slabă, plăpîndă. De aceea mă întorc mai bine spre ariile în care se desfăşoară neabătută "viaţa vieţii" (sintagma lui Edgar Morin). Pentru că, nu-i aşa?, "The moral sense in mortals is the duty/ We have to pay on mortal sense of beauty"

Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

Promovarea literaturii române are legătură cu un grup dominant,
care taie şi spânzură, cu gusturile critice
şi sensibilităţile lui tendenţioase

1. După 17 ani de postcomunism, libertatea de a-ţi da în petic în public e singurul câştig în plan moral (îndeosebi literar-artistic, extrem de sensibil cum e). Nici înainte de Decembrie 1989, în secret, între patru ochi (cei doi ochi ai tăi şi cei doi ochi din oglindă), nu te oprea nimeni să te exhibi. Personal, la masa de scris am fost mereu liber – inclusiv în jurnalul ţinut până la Revoluţie, nu numai în poezie şi proză, deşi eram conştient că o percheziţie ordonată de Securitate m-ar fi lăsat descoperit, fiecare text incomod pentru regimul comunist ar fi putut fi o dovadă care să mă incrimineze. Aveam o singură acoperire: că nu fac politică (nu eram membru de partid; n-am fost membru de partid nici după Revoluţie) şi că tot ce scriu are legătură cu "actul de creaţie", e literatură. Numai că un Gheorghe Ursu a murit în beciurile Securităţii din cauza unui jurnal literar. Mai rău, că tot veni vorba de jurnal, mentalitatea de tip securisto-comunist s-a menţinut la scriitorul român până anul trecut, cel puţin: mărturie stă execuţia publică a unor pagini incomode de jurnal literar al marelui scriitor-disident Paul Goma (în care era atacată toată floarea cea vestită a scriitorimii române care l-a trădat atunci când a fost arestat de Securitate), publicate de mine în revista Viaţa Românească! În 2005, Paul Goma devenise "duşman al poporului" în jurnalul său (el are interzisă semnătura în revistele care apar sub egida US – asta da probă de libertate şi morală!) deoarece avea opinii care nu sunt pe placul celor închinaţi "corectitudinii politice"! Corectitudinea politică la noi fiind cealaltă faţă a monedei postcomunisto-postsecuriste. Că de ce Paul Goma îşi permite să atace subiecte tabu? De exemplu, stabilirea fără documente şi probe a numărului morţilor evrei pe fostele teritorii româneşti în timpul celui de-al doilea război mondial şi culpabilizarea poporului român, sau faptul că Israelul duce nu de azi o politică războinică în Orientul Apropiat. Adică Uniunea Scriitorilor perpetuează cenzura în revistele care apar sub egida sa şi după 15 ani de la Revoluţie – o fi un efect pervers al libertăţii postcomunisto-postsecuriste, de care facem atâta caz. Libertate în care opinia e un delict, n-o dorim nimănui... Eu n-am fost niciodată membru de partid şi din acest motiv: să nu stau la cheremul nimănui, să fiu liber, nu să fiu înregimentat unei discipline de partid sau unei ideologii. Cum politica nu este prin definiţie decât imorală...

Autocenzura postcomunistă satisface nevoia de libertate a scriitorului şi jurnalistului de azi? Dacă înainte de Decembrie 1989 morala era legată de colaboraţionismul cu dictatura comunistă, astăzi ea e legată de mercenariatul oficial la oligarhii postcomunişti (oligarhi care te obligă să-ţi ţii gura când e vorba de interesele lor directe, politice sau economice, orice gen de critică sau dezvăluire despre afacerile lor necurate fiind excluse, chiar dacă au procese penale publice pe rol; oligarhii îţi sponsorizează o revistă, o carte, îţi asigură o colaborare consistentă sau un salariu, îţi cumpără conştiinţa prin liber consimţământ; oligarhii au avut grijă să acapareze toată mass-media "independentă", scrisă şi audiovizuală, "spălând bani negri"; practic, n-ai de întors, ori joci cum cântă ei, ori te lasă păgubaş). Sau e legată de mercenariatul la organizaţiile nonguvernamentale multinaţionale (al unor societăţi deschise, desigur, care-ţi asigură "burse de studii" în Occident şi slujbe plătite regeşte în ţară, pentru care trebuie să te prosternezi în numele comandamentelor incluse în setul lor de servicii, să-ţi speli creierul şi să devii unealta unor ideologii care contracarează identitatea postcomunistă), care dau lecţii de democraţie, evazionismul moral şi extremismul exclusivist (dacă nu gândeşti ca noi, te autoexcluzi) fiind pe primul plan. Pe de altă parte, autocenzura funcţionează la turaţie maximă şi în rândul bugetarilor, banul public cerând nu numai confidenţialitate în întreprinderile sale din mass-media (ziare, reviste, edituri, radio şi televiziune, să rămân doar la exemplul lor, la care au acces scriitorii şi jurnaliştii), ci şi oportunism "cât încape" (fiecare schimbare de putere politică aduce pe tapet şi alt tip de libertate şi morală, puse în ghilimele). Apariţia funcţionarului public (al celor ce nu au nimic deosebit de spus) a rezolvat numai problematica birocratică a libertăţii şi moralei. Preceptele multiculturalismului (a dominaţiei minorităţii asupra majorităţii) egalizează spiritele conformiste (necritice, neoriginale) şi pune mediocritatea (şi meritocraţia) pe soclu. Autocenzura e stăpână absolută peste memoria postcomunistă, ieşirea din rând se pedepseşte pe faţă sau tacit. Cei asemenea mie, inadapatabili şi intransigenţi moral, care nu acceptă cenzura, sunt marginalizaţi, în cel mai bun caz, şi sigur sunt excluşi de la un moment dat de la "masa bucatelor, de la care ţi se aruncă firimituri". Fiecare îşi asumă condiţia. Dar ai de ales? Câtă vreme trebuie să câştigi o pâine, să supravieţuieşti, stai la cheremul stăpânilor.

În acest context postcomunist, frustrările au crescut până la cer. De aceea, după 17 ani de frustrări postcomuniste, România arată cum arată, aşteptările nu s-au potrivit cu realitatea. Vechiul şi noul au luat-o pe drumuri diferite, coexistând separat, nu s-au întrepătruns. Singurii care dau cu tifla sunt profitorii tranziţiei de la comunism la democraţie, dar au şi ei frustrările lor, că n-au acumulat mai mult. În plan literar, e şi mai rău: libertatea şi morala n-au ajutat scriitorul la masa de scris, din contră. Defularea nouzecistă şi douămiistă (erotico-pornografică, a vocabularului obraznic "autenticist"; pentru scriitorii lor cenzura e legată de faptul că nu pot să pronunţe public obscenităţi) s-ar fi putut transforma într-un manifest literar, fie şi licenţios, dar a eşuat în mizerabilism şi literatură de consum, dacă nu în subcultură (las la o parte premianţii sorţii). Miza a scăzut la minimum, se scrie în registru minor. Din 1990 (după fenomenul manifestaţiilor de protest al Pieţei Universităţii din Bucureşti înăbuşite în sânge) s-a stins lumina călăuzitoare, spiritul tânăr şi-a risipit energia în fleacuri postcomuniste. Unde sunt protestatarii adevăraţi postcomunişti ai "marilor cauze" (inclusiv culturale)? Nu sunt, ultimele generaţii sunt şterse, sunt obsedate doar de sex şi de cum "să-şi trăiască viaţa minut de minut" (să se distreze), de consumism şi de utilitarism, principiile şi cauzele morale n-au nici un sens. În aceste condiţii, ce restricţii să suporţi, în singurătate, să rămâi tu însuţi la masa de scris, când eşti liber să încalci moralitatea (să o sfidezi, să fii cinic), atât de tentantă? Fie moralitatea publică, fie moralitatea intimă... Mai ales când nu mai ai nimic sfânt de care să ţii seama, lăudându-te că nu ai prejudecăţi. La modă e să fii indiferent. "Temele" mari nu mai contează, Uniunea Europeană şi-a liniştit concetăţenii asigurându-le un nivel de trai decent (care le ajunge, el le dă şi libertate şi morală), de viitor se ocupă cei puternici, ei impun principiile şi gradul de libertate şi morală care să fie suportabil pentru populaţie, manipularea e magnifică.

Eu mai cred în principii morale, ele mă restricţionează fără să mă simt lipsit de libertate, chiar din contră – motiv să fiu considerat "depăşit" de generaţiile postcomuniste, nu? Sau să fiu considerat un moralist, peiorativ. Mie mi se pare normal să nu fac nici un fel de compromis public (în particular, accept să fac un compromis la spital, de pildă, umilit de slăbiciunile trupeşti, sau în viaţa intimă, să salvez aparenţele, să-mi salvez sufletul pus la încercare dintr-un motiv sau altul, victimă a propriei hărţi astrale), să nu atentez la morala publică, din respect pentru demnitatea câştigată pas cu pas, la baionetă, de civilizaţia românească. Am norocul că nu mai am mult de trăit şi că pot să-mi permit să stau strâmb şi să judec drept, "anacronic"?

2. Despre violenţă în spaţiul cultural românesc? Violenţa de limbaj – e atotprezentă, în mass-media scrisă şi audiovizuală, în lumea politică, economică, socială sau în artă, nu e cazul să insist: de la retorica inflamată a unor Gigi Becali şi C.V. Tudor (retorică de spurcare a limbii române cotidiene), şi până la dialogurile fruste din cărţile, piesele de teatru, filmele pline de insulte la adresa bunului simţ comun (violent este şi "mesajul" unor lucrări de artă plastică obsedate de organe genitale, sau textele muzicii tinerilor de tip hip-hop sau manele). Trimiterile explicite, obsesiile sau aluziile sexualo-scatologice au luat locul şopârlelor anticomuniste de până în Decembrie 1989: motiv de alarmă, degradarea conştiinţei artistice la români se îndepărtează programatic de valoarea est-etică. "Autenticismul" (redarea subumanului) înseamnă violenţă de limbaj, "nesimţire", violenţă de expresie ("a vorbi ca în viaţă, pe stradă sau acasă"), sfidând legea bună-creşterii, a celor şapte ani de acasă. Nu o dată violenţa culturală se confundă cu protestul noii generaţii, care aşa se bagă în seamă şi te obligă să iei aminte asupra stării ei de spirit. Apoi, violenţa celor ce se aşază pe baricade opuse, ireconciliabile inclusiv în societatea civilă sau intelectuală elitistă, cu ochii pe modelul european (de la disputa neoconservatori versus neoliberali la, mai nou, disputa dintre cei ce contestă prezenţa icoanelor şi crucii în şcoli şi oriunde, şi cei ce apără "drepturile" minorităţilor religioase, discriminând majoritatea). Integrarea în Uniunea Europeană, de altfel, va elibera multe coşmaruri cu monştri latenţi, care se află în noi. Las la o parte bătăliile civilizatoare, pentru impunerea violentă a "modelului de viaţă şi gândire american" (al unei puteri militare şi economice planetare sălbatice, neasistată) într-o ţară europeană ca a noastră, "paternalistă", cu tradiţii culturale balcanice sau "ca la nimeni, unice" (fondul profund, autohton, e îmbrăcat în forme de suprafaţă, care iau ochii, după cum bate vântul istoriei), pe fondul cuceririi lumii de către limba engleză şi regionalizării limbii române... Snobismul violent are legătură azi cu stilul american (cum în secolul XIX avea legătură cu cel francez), maimuţărit public "în lumea bună". Deschideţi revistele lucioase, ilustrate, "bătute în cap", mondene şi vă lămuriţi: VIP-urile (pline de bani, vile, maşini de lux şi fiţe, dar nule moral-creator), promovate violent, dau lecţii de comportament public şi devin repere pentru adolescenţi. Pe de altă parte, revistele literare (sau de cultură), din păcate, "stagnează violent", dacă pot să spun aşa, nu le deosebeşti, aliniate (ştiţi, revista nealiniată Viaţa Românească a fost anume decapitată anul trecut, să intre în rând cu celelalte) – promovarea literaturii române are legătură cu un grup dominant, care taie şi spânzură, cu gusturile critice şi sensibilităţile lui tendenţioase, împărtăşind aceleaşi opţiuni politice şi nedepăşind limitele caracteriale româneşti (de a-şi fura căciula singuri, crezându-se buricul pământului). E acelaşi nucleu violent moştenit de dinainte de Revoluţie care ţine literatura română "sub capac" – dovedit păgubos, o dată ce nici după 17 ani de la Revoluţie n-a reuşit să atragă atenţia literaturilor occidentale asupra ei (deşi cel puţin poezia are nivel performant mondial, o recunosc toţi cunoscătorii comparatişti). Literatura română nu reuşeşte să se integreze în literatura europeană măcar, dacă nu universală, şi datorită acestui grup dominant, care ţine cu dinţii de putere, membrii lui promovându-se violent unii pe alţii necritic, traducându-se, cucerind toate redutele localiste (inclusiv instituţionale, precum Uniunea Scriitorilor) şi profitând de naivitatea restului scriitorimii române (scriitorime de rând, devenită cititoare, pasivă, resemnată că "atâta i-a dat Dumnezeu"), care-i cred pe cuvânt. Între timp au luat poziţii pe baricade cei ce reprezintă "tinerii scriitori" (baricade mai degrabă pitoreşti, chiar dacă par radicalizate violent; "tinerilor scriitori" li s-a închis gura, dându-li-se pe mână reviste şi funcţii să se compromită, mulţi au demonstrat că sunt oportunişti, puţini dintre ei având valoare), dar ele n-au reuşit decât să fie privite cu îngăduinţă, mergând în paralel. Din acest motiv "tinerii scriitori" se conving de valoarea lor doar ei între ei (cu atât mai mult cu cât lasă jos violent stacheta valorii, ţinând cont de preferinţele publicului, mereu schimbătoare şi obligatoriu "accesibile", de nivel mediu). Pe plan naţional se învârt aceleaşi nume de scriitori de succes, care au cotă conjuncturală. Încep să cred că literatura română are nevoie de o revoluţie violentă în interiorul ei (ar fi putut avea loc o revoluţie în literatura română în Decembrie 1989, dar nu s-a întâmplat nimic) – însă nu abandonând criteriile estetice prin care e judecată o carte sau o operă, şi nici abandonând criteriile morale prin care e judecat "omul-scriitor" din spatele cărţii-operei. Şi cu atât mai puţin făcând liste cu "generaţii expirate" (pusă la cale de ziarul Cotidianul, condus de mercenari), sau cu excluderea literaturii române scrise şi publicate "sub comunism" (generaţiile postcomuniste încearcă asta). Revoluţia violentă de care vorbesc trebuie să aibă loc la nivel individual scriitoricesc, nu colectiv – poate integrarea europeană ar putea să aibă efect asupra sufletului scriitorului român, deşi nu cred (cu atât mai mult cu cât scriitorul autohton ar putea fi privat de limba română, care se va minimaliza în cadrul noului imperiu lingvistic european). Omul lăuntric (nu omul exterior) ar fi trebuit să-şi dea măsura în cazul scriitorului român. Normal ar fi fost să fie exploatată în literatura din România ruptura de dictatura comunistă (aşa cum a fost exploatată dictatura în America de Sud de scriitori deveniţi universali peste noapte; şi nu luată în uşor, cum face literatura tinerilor la noi), sensibilitatea scriitorului român fiind afectată de ea în cel mai înalt grad până azi, nu numai până în Decembrie 1989. Acesta ar fi rolul epocilor în declin, în a provoca revoluţii violente în interiorul scriitorilor (artiştilor în general), care să te proiecteze în afara istoriei, să te emancipeze spiritual, eventual să te pună "să reflectezi asupra evenimentelor în perspectiva Judecăţii de Apoi" – în condiţiile în care proorocii ne-au atras atenţia că vin vremuri de "sfârşit al timpului"...

30 noiembrie 2006. Bucureşti

Comentarii cititori
sus

Bogdan Suceavă

Lumea culturală de azi e atât de diversă
încât nimeni nu mai poate fi oprit sau blocat

1. Singurele compromisuri pe care nu le accept sunt ale mele. Nu vreau să mă văd alegând calea cea uşoară înaintea sfidării autentice şi nu îmi admit nicio formă de comoditate. Încerc să formulez probleme precise, esenţiale, şi să fac ceea ce e necesar pentru a le rezolva sau a le da un răspuns. Pentru mine, literatura trebuie să răspundă unor astfel de idei, unor astfel de probleme. Nu mi se pare potrivit să devin flexibil în direcţia unor mode sau a unor tendinţe şi mi s-ar părea că, dacă aş face asta, aş altera autenticitatea interesului meu intelectual şi că, în consecinţă, aş face prin aceasta un compromis. Astfel, e posibil ca pentru cineva care nu înţelege ceea ce încerc eu să fac, să par inadaptabil sau că am percepţii ciudate, opţiuni neaşteptate, o temeritate de neînţeles. Am încredere că, pe termen lung, se va înţelege ce am încercat să fac în literatură. Am un program literar şi mi-l urmez cu fiecare proiect. Motivaţiile mele sunt de natură culturală, iar nu economică, şi asta ar putea părea surprinzător într-o lume în care hotărârile se iau altfel.

2. Sunt dezamăgit de afluxul prea amplu de violenţă verbală din mass media românească de azi. Mi-ar fi plăcut să se înţeleagă că un atac în presă nici nu aneantizează pe cineva, nici nu produce dispariţia instantanee a celuilalt. Marea artă nu e să agresezi verbal pe celălalt, ci să înveţi să îi suporţi contemporaneitatea, să-l consideri potenţial partener cultural, chiar şi atunci când face gesturi imposibile. Cred că nu avem decât de pierdut dacă închidem uşi, daca manifestăm indiferent ce forme de negare şi ignorare voită a lucrărilor cuiva sau a unui fenomen cultural oarecare. De fapt, lumea culturală de azi e atât de diversă încât nimeni nu mai poate fi oprit sau blocat. Dacă un proiect de scenariu e respins într-un an de un juriu răsărit din veacul crinolinelor, nu e nimic, filmul se face într-unul dintre anii viitori şi mai ia şi premii internaţionale: asta e o lecţie importantă a generaţiei noastre. Răbdare şi încredere în ceea ce putem împlini: aceasta e prima învăţătură a anilor tranziţiei. Trebuie să convieţuim cu oameni foarte diferiţi, unii dintre cei incapabili să se adapteze unor noi percepţii şi noi paradigme, deşi e posibil ca recentele aventuri istorice să-i fi împins, cu câta cruzime, în nişte poziţii de putere pentru care nimic din perioada de dinainte nu-i pregătise. Poate unde am îmbătrânit puţin, nu mă mai enervează şi nu mă mai irită nimic. Mi-e teamă că dacă m-aş enerva nu mai pot lucra eficient.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey