Nicolae Coande

Xenia Karo

Răzvan Ţupa


 
sus

Frustrările literaturii române

 

Nicolae Coande

 

Literatura română nu este un meci de fotbal

Chiar dacă Manolescu sau Mihăieș pot fi considerați cavaleri ai fluierului critic

 

 

"Literatura noastră este o stea printre stele"

Nicolae Coande

"Am scris poezie de cînd eram tînăr și sunt sigur că voi scrie în continuare pînă cînd dau colțul"

Harold Pinter

 

Dacă literatura română ar fi o duduie cu cosițele împletite în genurile literare care o alcătuiesc am putea avea bafta să auzim – la intervale care țin de lunație – din gurița ei bosumflată tot felul de măscări care nu cadrează cu profilul boticellian: ceva de genul sunt o doamnă, ce pula mea, cum trăsnet începe romanul Ioanei Bradea. Cum se încheie – asta e deja altceva…

 

Să ne băgăm și să încercăm ce mișună prin căpșorul ei matur? Să ne băgăm.

Voi începe prin a constata că literatura este de fapt un domn, cu monoclu și carte de vizită gravată pe bastonul cu măciulie pe care-l învîrtește deasupra capului de fiecare dată cînd i se pare că este atacat de o haită de maidanezi înfometați și de aceea dispuși la ruperea turului celui astfel vizat. Domnul respectiv are, bineînțeles, bodiguarzi gata să-l apere de javrele care nu mai au respect față de nicio autoritate. Însă ceea ce ar părea din partea mea o simpatie pentru javrele astfel reprimate se poate schimba rapid în dispreț întrucît și diorama se schimbă uluitor de repede. Literatura română este (și) o casă unde fiecare nebun se crede stăpîn pe tineta sa, în virtutea faptului că i-a reușit revoluția sau lovitura de stat, iar unora chiar menținerea statu-quo-ante-ului. Ce vreau să zic prin asta?

 

Că frustrările ei, departe de a fi reale, sunt mai mult boli închipuite și narcisiace ale unui ego colectiv dilatat din care se împărtășesc atît Prințul ei incontestabil cît și umila slugă care tînjește să-și schimbe condiția mizeră: doar eu contez, eu, literatura mea și, bineînțeles, fundul meu!

 

Am privit, d-un par egzamplu, cu indulgență și înțelegere furia cu care a fost de curînd primită o istorie a literaturii române semnată de Alex. Ștefănescu. Dincolo de unele meritate corecții critice, valul de denigrare care s-a abătut asupra masivului op (și critic) a demonstrat, dacă mai era cazul, că autorul român e incapabil să existe în afara cîmpului energetic emanat de marii atractori care sunt Criticii. El vrea apartament separat și, dacă se poate, gata mobilat. El se vrea Singur. Exemplul lui Harold Pinter care se întreba la ce sunt buni criticii le este complet străin, chiar dacă Pinter, adică Nobelul pentru literatură pe 2005 (cum, noi încă nu l-am primit!?) avea și umorul aferent unui asemenea act de ghilotinare. La urma urmei, ceea ce nu a înțeles Nicolae Manolescu din întrebarea pe care i-am pus-o la conferința Microsoft de la Craiova era exact ce înțelesese bătrînul scriitor născut dintr-un tată croitor: cine mai știe care era criticul cel mai important al vremii în care scria Skakespeare? Sau Montaigne? Sau Celine, Burroughs? Observați că nu îmi vine în cap nici un nume de scriitor român. Scriitorul român este dependent de la naștere de Tatăl castrator (nu mai reiau chestia arhi-cunoscută cu complexul lui Oedip în literatură), născut din țeasta zeiască a aceluia. Exemplul, pe dos, care-mi vine acum în minte este al unor poeți craioveni care se cred aleși de Manolescu și din închipuirea asta nu-i mai poate trezi nimeni. Orice ar spune altcineva despre poezia lor nu mai contează, întrucît ei au fost unși cardinali de însuși Papa, chiar dacă asta se întîmplă să fie cumva in pectore. Se cred deja în Purgatoriu și așteaptă intrarea în Rai (adică Manual). Ar fi fost bun și Alex., dar cum nu i-a văzut nici ei nu-l cunosc. Grigurcu, Cistelecan, Cristea-Enache? Cine-s ăștia?

 

Însă nu asta ar fi problema, cazul de frustrare, la urma-urmei. Tot păsăretul cu ceva penet și viers care se poate trece cît de cît pe portativ vrea un Linné care să-l taxonomizeze și eternizeze în vreun manual pentru viitorime. Ce este rău în a fi bine văzut de critica/Criticul vremii tale? Evident, nu asta e problema, și nu acesta era răspunsul pe care îl așteptam eu de la Mircea Mihăieș, prezent și el la conferința cu pricina, pe post de haut-parleur al domnului Manolescu. Căci m-am pomenit cu Mihăieș, altminteri un om inteligent și cu simțul nuanțelor, catehizîndu-mă așa: dragul meu, criticul este aidoma unui arbitru care fluieră la momentul oportun infracțiunile comise de jucători (adicătelea, scriitorii, cum ar veni!), altminteri jocul poate sombra în debandadă!

 

Nu i-am răspuns pe dată eseistului timișorean, și asta nu din pricină de l'esprit de l'escalier, ci fiindcă aveam treabă cu Nicolae Manolescu și, oricît de iute m-aș considera, nici eu nu pot juca simultan, cu piesele negre, împotriva a doi critici literari cu un ELO atît de baban.

 

Dar m-a urmărit explicația ca pentru un gîgă oferită de autorul "Cărților crude" și i-am răspuns mai tîrziu, în gînd, iar acum aici: scriitorul, cu tot cu frustrările sale, inclusiv aceea de a nu fi reușit după 1990 să impună un critic, nu poate fi asemuit cu un fotbalist, pentru simplul motiv că meciul vieții sale, de zi cu zi, îl joacă doar cu sine, mereu în deplasare și de obicei fără public. Vorbesc, evident, de "chinul creației", ca să mă exprim pe limba chinuiților care fac din scrisul lor un "blestem" cu care mai apoi își terorizează nevestele și vecinii de apartament. Criticul – asta e frustrarea mea, ce vreți – nu este nici măcar antrenor-jucător și nu fluieră în timpul partidei. Evident, cînd o face, căci are dreptul, scriitorul e deja departe, a și dat "colțul", dar asta nu mai e frustrarea mea ci a "fluierașului". Aici este tot șpilul problemei, în nuditatea lui futbolistico-critică.

 

Cînd eu îl întrebam pe dl. Manolescu de ce crede că Pinter ar fi făcut afirmația de ocară la adresa branșei hermeneutice, dl. Manolescu a răspuns onest: are și Pinter dreptul să spună o prostie. Dar de ce ar vrea Pinter să susțină o asemenea prostie, căci bănuim că este un om inteligent? Evident, nu-l credităm în absolut pe Pinter, așa cum nu-l credităm pe Herder care a spus cîndva că pămîntul este o stea printre stele, după care i-a studiat geologia, clima, viața vegetală, minerală și animală pînă la exemplarul cel mai strălucit al vieții pe Terra: omul.

 

Așa și cu literatura (română): este o stea printre stele, dar nu unica și nici cea mai strălucitoare. Așa și cu critica – strălucește și ea, mult timp după ce scriitorul, cu tot cu frustrările lui, a dat colțul. Literaturii.

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Altfel nu m-aș fi gândit

 

 

Dacă în adolescență nu m-ar fi uimit reacția unui profesor care, auzindu-mă afirmând că literatura noastră e o literatură de copiști (trăsesem și eu una dintre primele mele pseudoconcluzii din ce vedeam și citeam), nu mi-ar fi interzis îngrozit (chiar nu exagerez) să mai afirm așa ceva în public, pentru ca în urmă cu vreo câteva săptămâni, să-l aud afirmând exact același lucru, nu m-aș fi gândit să scriu un răspuns la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări.

 

Dacă nu aș fi văzut/citit zeci de anchete revuistice (era să scriu rebusistice) pornind de la provincialismul/"locul literaturii române în context universal" (care, evident, nu-i același lucru cu studiul comparatistic), nu m-aș fi gândit să scriu un răspuns la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări.

 

Dacă nu aș fi văzut de curând într-un cotidian scris negru pe alb și statistic că nu suntem pe podiumul celor mai inteligente grupări genetice de pe pământ, deși toți pronunțăm extrem de grav pronumele personal de persoana întâi singular, nu m-aș fi gândit să scriu un răspuns la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări.

 

Dacă nu aș fi întâlnit opozițiile ferme între autism și ...integrare compulsiv-obsesivă în funcție de destinatar, la același emițător, nu m-aș fi gândit să scriu un răspuns la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări.

 

Dacă nu m-ar fi intrigat mistificarea demistificării, centralizarea descentralizării, compactarea fragmentarității, conformarea nonconformismului, liberalizarea până la uniformizare a limbajului (că doar despre el este vorba tot timpul), nu m-aș fi gândit să scriu un răspuns la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări.

Dacă nu aș fi auzit până la declanșarea aberantă a instinctului de conservare despre imperativele alinierii a ceea ce nu poate fi aliniat, despre cei care pot să facă și spun să se facă, rătăciți adică undeva între locutor și ilocutor, nu m-aș fi gândit să scriu un răspuns la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări.

 

Dacă aș fi reușit să identific două-trei sisteme teoretice (cu excepția, se înțelege, a sistemului lui Adrian Marino) existente, nu neapărat viabile, adaptate, rezultate din producția literară autohtonă, nu m-aș fi gândit să scriu un răspuns la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări.

 

Cum paragrafele de mai sus își au originea în empiric, răspund la întrebarea este sau nu literatura noastră rezultat al unor frustrări: bine că este!

Comentarii cititori
sus

Răzvan Ţupa

 

Frustrări. O listă deschisă.

 

 

"Frustraţi aici" scriam în titlul unui comentariu pe care îl făceam pe internet (club literar) atunci când îmi dădeam seama că în locul unei discuţii de idei în care să îţi pui pe masă argumentele, nu mi se ofereau, de multe ori, decât nişte mici obsesii care îmi sunt vânturate crispat. După o vreme frustrările ajung să fie comune, oricât de personale ar fi ele. "Spune-mi cu cine vorbeşti ca să-ţi spun ce te frustrează" ar putea să fie un refren pentru o piesă nouă generaţionistă. Dar, cum nu mă opresc să repet: sper să nu mai fie nevoie de nici o generaţie vreodată (şi asta ar fi frustrarea 0: speranţa).

 

I. Nişte răspunsuri cărora ar trebui să le regăsesc întrebările

Cu vreun an în urmă primeam un mesaj din partea revistei Feed-Back, cu întrebări pentru o anchetă legată de eternele zvârcoliri, mai mult sau mai puţin teoretice, în jurul conceptului de generaţie. Nu am aflat niciodată dacă răspunsurile mele au fost publicate, însă am putut să citesc alte formulări la tema dată. Cum a trecut o jumătate de an de când am formulat răspunsurile cu pricina, regăsesc acum întrebările pe care mi le punea atunci Dl. Călin Cocora şi răspunsurile mele şi, cum personal nu prea mă descurc cu frustrările, le reiau aici. Frustrarea 1, scriu acum într-o revistă şi apare la anul.

 

1. De la ziare, programe tv la literatură şi artă totul este invadat de tendinţe pornografice şi obscene. Dacă în primii ani ai "puterii populare", când s-a instaurat proletcultismul, literatura a primit o lovitură partinică, azi asistăm la un alt "cultism", de data aceasta neimpus de nimeni: PORNOCULTISMUL?

 

Ceea ce sugeraţi în prima întrebare poate să fie adevărat sau fals în funcţie de ce înţelegem prin "porno". Parcă rădăcina cuvântului avea ceva în comun cu prostituţia în greacă sau aşa ceva. Sigur, faptul că prostituţia e pe bani sau în schimbul altor bunuri, nu văd ce ar avea literatura de-a face cu asta.... mai degrabă acest lucru se întâmpla în zilele de glorie ale fondului literar.

În momentul imediat următor ar trebui să ne punem problema programelor, literaturii şi artei pe care le luăm în seamă... dacă vorbim în general... nici unul dintre domeniile despre care vorbim nu este mai vulgar (pentru că sesizez în întrebarea dumneavoastră şi o oarecare legătură a pornografiei pe care o pomeniţi cu vulgaritatea) decât, să spunem, în evul mediu.

Din punctul meu de vedere, pornografică este viaţa politică din România. Capacitatea de a lălăi nişte lucruri care nu au legătură cu nici o realitate... lozinci şi clişee obosite... dar, sigur că asta seamănă rău de tot şi cu peisajul literar din România...

 

2. Generaţiile de după 1990 manifestă o aplecare furibundă spre spargerea oricăror tabuuri, adesea scriitura migrează spre pornografic. Care este însă orizontul de demarcaţie între expresiile pornografice folositoare textului şi cele care într-adevăr oripilează? Oare substanţa întregului? Probabil dacă limbajul licenţios nu este gratuit plasat, acesta potenţează valoarea?

 

Nu cred că "marea" schimbare, după 1990, se rezumă la ceea ce numiţi "limbaj licenţios". De altfel, începând cu tot felul de "cântece de lume" mai mult sau mai puţin traduse după Lorca, şi chiar cu mult invocata insurecţie avangardistă din anii 30 sau cu poemele eminesciene licenţioase, ori celebra poveste a lui Creangă, lucrurile astea s-au tot spus. Marea diferenţă vine din imposibilitatea unei licenţiozităţi gratuite… nu prea mai ai şanse în România anului 2005 să înjuri fără motiv, nu-i aşa? În România, până şi filmele porno s-au filmat multă vreme în engleză…

Demarcaţia este chiar din valoarea pe care operă discutată o poate accesa. În prefaţa traducerii Prânzului dezgolit de Burroughs, Sorin Gherguţ a tradus discuţiile din cadrul procesului intentat pe la jumătatea anilor 60 cunoscutului beatnic. Din punct de vedere legal lucrurile par să fi stat pe vremea aceea ceva mai clar din vreme ce era nevoie să fie verificate lucruri ca: " (a) tema dominantă a materialului luat ca întreg stârneşte un interes lubric pentru sex; (b) materialul este în mod patent ofensator, întrucât contravine standardelor contemporane ale comunităţii; (c) materialul este în mod vădit lipsit de valoare socială compensatorie."

 

3. Un tânăr, regizor de film, creator de scene cu iz pornografic susţinea într-un interviu: "Domne', mie îmi place să şochez...". Comunismul românesc a maximizat cenzura. credeţi că manifestările actuale sunt simplă nevoie de descătuşare prin limbaj şocant? Să fie acesta motivul excesului de obscen sau pornografic din literatura tinerilor condeieri?

 

Din moment ce aveţi impresia că vorbim despre un "exces de obscen sau pornografie" o să fie cam greu de acceptat faptul că mie, dimpotrivă… mi se pare că ne confruntăm cu un exces de pudibonderie (ca să spunem aşa) în limba română a viselor noastre… Dacă literatura nu poate să accepte limba română vie… este o problemă a literaturii române de azi nu a limbii sau a comunismului ori a dictaturii carliste ori a fanarioţilor.

 

4. Democraţia de tranziţie a adus cu sine în lumea cotidiană vedetizarea mediocrităţii, şansa acordată dotării precare de a se impune, înlocuind calificarea şi legitimitatea culturală prin tupeu şi instinct al oportunităţii. Ar fi de înţeles că atunci "cînd nimic nu ai a spune" vulgaritatea e cale spre vedetizare? E posibil ca incultura unora (cultura nu înseamnă numai ce înveţi în şcoli) să-i determine să creadă că literatura este egală cu pornografia conform modei zilelor noastre, sau suntem în faţa unei concesii totale făcute comercialului?

 

Mai degrabă suntem în faţa unei concesii făcute fricii şi ipocriziei! Ştim cum se vorbeşte dar mulţi se prefac esteţi sau sensibili. Există o poveste a lui Baudelaire. Într-o zi s-a dus cu o prostituată la muzeu. O vreme femeia cu pricina s-a uitat la cei care defilau prin faţa pânzelor expuse. A văzut numai oameni serioşi, vizitatori decenţi... După o vreme nu a mai suportat şi s-a scandalizat: "Ce ruşine! Atâţia oameni decenţi în faţa tablourilor ăstora cu femei dezbrăcate... să plecăm mai repede, până nu ne compromitem!" mi se pare că spunea prostituata jignită...

 

5. Nu se observă, în literatura româna actuală, o capacitate de a asimila sau de a respinge argumentat fenomene derapante, marginale, o forţare a inerţiilor şi a fundamentalismelor culturale. În aceste condiţii Marin Mincu identifică o nouă generaţie literară "generaţia 2000". Credeţi că se poate vorbi de generaţie în lipsa unui minim manifest estetic, în lipsa unei unităţi de program, sau credeţi că unitatea e dată tocmai de teribilisme pornografice şi obscene?

 

Cred că vă înşelaţi. Oricine deschide Caiete Critice (nr. 2-3, 2005) dă peste o secţiune consistentă de manifeste. Începând cu manifestul fracturist până la utilitarismul lui Urmanov până la manifestul "fericismului" lansat acum câteva săptămâni la Constanţa s-au tot încercat abordări programatice ale "generaţiei". Marin Mincu nu doar că a intuit schimbarea paradigmei literare în România ultimelor decenii, dar a şi prilejuit identificarea firelor ce depăşesc grila "literaturizantă" a sfârşitului de secol XX. Din punct de vedere textualist, în decembrie 1989 am avut o revoluţie interesantă. Din punct de vedere al poeziei reale, mulţi oameni au profitat ca nişte porci de moartea unora pe care i-au numit eroi fără să fie capabili să găsească vinovaţii. Sigur că privind din avion ni se pare că lucrurile sunt legate... în realitate, revoluţia nu s-a terminat nici azi.

Cât despre teribilismele la care vă referiţi cred că vă înşelaţi. Ele nu unesc nimic... De curând Dumitru Crudu a scris un eseu despre felul în care a fost înţeles greşit fracturismul semnalând opiniile asemănătoare cu ceea ce susţineţi în întrebarea de mai sus. Obscenitatea nu înseamnă mare lucru, pornografia nici atât... dar refuzul limbii moarte chiar este un punct comun... E o problemă de pariu ontologic... nu prea există parte pierzătoare. Dar dacă după trei cărţi semnate de Marius Ianuş, după 69 al lui Ionuţ Chiva, după Europa. Zece cântece funerare al Elenei Vlădăreanu sau după Borcane bine legate... al botoşăneanului Dan Sociu continuăm să vorbim despre "teribilisme" înseamnă că ne învârtim în jurul cozii. Pot să-mi închipui că a trăi în România astăzi poate să fie confundat cu pornografia, dar moartea şi sexul sunt chestiuni teribiliste pentru cineva? Când am vorbit despre "corpuri româneşti" ca un nou concept poetic, m-am referit şi la uluitoarea capacitate pe care mentalul de la noi o are atunci când reuşeşte să fie ipocrit până şi faţă de el însuşi....

 

Daţi-mi voie să mă îndoiesc de buna credinţă a unei asemenea întrebări. Printre altele, exprimă poziţia unui postmodernism bolnav de political corectness. Ce spun eu bolnav... mort de-a binelea... viaţa este nu în altă parte ci chiar aici, oricât am încerca să evităm asta... iar viaţa a ajuns să fie fix ceea ce nu vedem la televizor, poate măcar literatura reuşeşte să exprime mai mult...

 

II. Poezie cu tot corpul

Acum 2 luni formulam acest text pentru ziarul Jurnalul Naţional, iarăşi nu ştiu dacă a apărut sau nu până acum, aşa că reiau tema aici. Frustrarea II, uşurinţa cu care simplificăm ceea ce avem de spus.

 

Atunci când se vorbeşte de generaţii în literatură se invocă nevoia unui limbaj proaspăt, care să recupereze ceea ce istoria imediată a expresiei pare să fi pierdut. Simplificând, se poate spune că, în România, anii '60 au fost puşi sub semnul recuperării metaforei, anii '80 marcau întoarcerea la o expresie a cotidianului în limbajul profesionist al poeziei & prozei, anii '90 recuperau sexualitatea şi ludicul pentru literatură iar autorilor care au publicat primele cărţi în preajma anului 2000 li s-a reproşat impunerea unui limbaj şi a unei imagerii care violentează convenţiile literare.

 

Cel mai accesat site de internet românesc cu profil literar este un site de poezie. Peste 50.000 de vizitatori sunt dispuşi să îşi împărtăşească părerile şi creaţiile personale în fiecare zi. Cele mai multe texte de pe site-ul poezie.ro sunt sărace din punct de vedere al expresiei dar se raportează la o formulă indiscutabil poetică. Această sărăcie expresivă este un etalon conform căruia putem să măsurăm deficitul de comunicare pe care literatura l-a avut la noi. Un interes ieşit din comun pentru exprimarea literară dublat de un incredibil autism al textelor produse este rezultatul lipsei de strategie a difuzării actului literar în România. La celălalt capăt al seriozităţii literare interactive pe internet se înscriu site-uri ca mai nou creatul hyperliteratura şi cunoscutul, deja, club literar. Acestor ateliere li se adaugă reviste on-line ca agora on line, norii, respiro, egophobia ori neconvenţionala revistă tiuk!.

 

În luna aprilie a anului trecut am fost invitat de revista Cuvântul la Colegiul Naţional "I.L.Caragiale" pentru o întâlnire cu elevii interesaţi de literatură contemporană. Mă aşteptam la o sală liniştită, în care ar fi ajuns câţiva rătăciţi, refugiaţi de la cursuri şi din bătaia ploii de primăvară. În realitate, am avut în faţa noastră o sală arhiplină. Peste 100 de elevi (unii dintre ei veniţi de la alte licee) înghesuiţi pe scaunele sălii de spectacole a liceului, rezemaţi de pereţi pe marginea rândurilor veniseră să îşi susţină interesul (atenţie!!!) DE CITITORI nu de producători de poezie. De câteva ori am fost surprins de justeţea întrebărilor care erau adresate din sală. "Care sunt etaloanele voastre valorice?" a întrebat cineva şi apoi întrebarea mea preferată, "De ce se scrie aşa, cu sintagme violente, cuvinte, uneori, vulgare? E o concesie făcută unui anumit gen de succes comercial?".

Tot atunci, Club A a demarat proiectul "Poeticile Cotidianului" şi de-a lungul anului trecut scriitori tineri sau mai puţin tineri au trecut prin faţa publicului din cunoscutul club bucureştean. A fost (şi continuă să fie) o surpriză pentru toţi invitaţii să vadă că într-un loc unde, de cele mai multe ori, rumoarea nu încetează, poezia aduce în sală public de toate vârstele.

 

La sfârşitul anului 2005, Cartea Românească a lansat o colecţie nouă de poezie. Alături de poetul Emil Brumaru, deja confirmat, editura a ales să publice şi patru volume semnate de autori aflaţi abia la a doua sau a treia carte de poezie. Cântece excesive, Europa. zece cântece funerare, Circul Domestic şi Corpuri româneşti reprezentau patru direcţii distincte din ceea ce se întâmplă în poezia ultimilor ani în România.

Folosind sintagmele alese de criticul Octavian Soviany în descrierea celor patru volume putem să punctăm în ordinea enumerării de mai sus, pe de o parte "autenticismul pur sânge" şi "noul lirism feminin", pe de alta "manierismul de substanţă" şi "arta interiorităţii vorbitoare".

 

Vorbeam în prima parte a acestui text despre sensul poeziei la nivel de masă în România ultimilor ani. Ar trebui să menţionez de ce nici poezia acreditată de critica literară şi nici poezia hip-hop românească nu sunt incluse în respectiva secţiune. Drumul deschis de BUG Mafia şi Paraziţii ori La familia în stabilirea unui stil de versificaţie muzicală în limba română este plin de nume (Zale, CTC, etc. ) care dezvoltă într-un fel cu totul nou expresivitatea limbii române. De curând, voci tot mai sigure dintre tinerii scriitori pun în discuţie autenticitatea textelor de manele. Din ce în ce mai mult, toate aceste mişcări atrag atenţia asupra unei nevoi acute de expresie contemporană în limba română.

 

III. Talibanii coolului

Acest text a fost publicat de Suplimentul de Cultura, dar îl reproduc pentru că reia o altă frustrare "literară" (III) a fi sau a nu fi cool.

 

A fost mişto, a fost beton de la o vreme e cool. În realitate, "cool" e ceva mai bazat. Greu de crezut, dar există tratate de specialitate care au încercat să stabilească provenienţa cuvântului care este în acelaşi timp un concept de marketing şi un element care dă bătăi de cap celor care se ocupă cu psihologia adolescenţilor.

Pentru industria publicităţii, în mod paradoxal, lucrurile par să fie ceva mai simple. Sunt deja celebre exemplele de relansare ale unor mărci de băuturi răcoritoare ori a celui mai cunoscut canal tv muzical în urma studiilor legate de ceea ce adolescenţii consideră cool. Prin mijloacele specifice de cercetare se stabilesc valorile cool ale publicului ţintă iar produsul este "împachetat" în poveşti care să corespundă aşteptărilor clientului.

Psihologia adolescenţilor, în schimb are probleme destul de mari cu stabilirea mecanismelor prin care un lucru este considerat cool sau dimpotrivă, uncool. De obicei aceste studii ajung tot în mâna publicităţii care mai mult sau mai puţin socială fie caută să vândă mai bine fie caută modalităţi de a pune un spot de uncool pe fumat sau alcool ori violenţă.

 

Nimic rău poate, dar istoria coolului este incredibilă: specialiştii coboară până spre anul 1300 agăţând referinţe din Chaucer şi urcă apoi 300 de ani până la Shakespeare pentru a o auzi pe regina Gertrude sfătuindu-şi fiul: "O gentle son, Upon the heat and flame of thy distemper, Sprinkle cool patience." Abia prin secolul 17 se spune că termenul de cool a început să fie folosit în legătură cu talente sexuale iar la începutul secolului XX, "a cool million" era o sumă mare de bani. De la explozia jazz-ului în anii '30, cool a fost un cuvânt deja intrat în uz. În 1948, un jurnalist de la New Yorker remarcă printre ascultătorii de bebop cuvântul "cool" ca o expresie a aprobării.

Pentru mine, campionul istoriei cuvântului "cool" este Robert Farris Thompson care pe la începutul anilor 80 a fost capabil să spună despre societatea africană: "filozofia cool este o atitudine intelectuală robustă care interferează zone incredibil de diverse ale faptului artistic, asezonată cu umor şi simţ al jocului. Este un proces de mijlocire care duce la apropieri între arta şi viziunile societăţilor africane de la tropice. Este o matrice din care se trag conceptele de generozitate, justeţe, armonie cu ceilalţi, echilibru, împlinire socială… Cu alte cuvinte, criteriul de cool pare că ar uni şi ar da viaţă tuturor celorlaltor canoane."

 

Dacă aş fi taliban aş putea să fiu cool? Cred că da, numai că nu m-ar crede nimeni şi asta ar fi uncool. Dar nu m-ar interesa… şi asta ar putea să fie cool.

Mutând discuţia în spaţiul românesc îmi amintesc de calificativul "OK" care era un fel de gir în cenaclul pe care Mircea Cărtărescu îl conducea cu ani în urmă la Facultatea de litere. "Ok" nu s-a suprapus niciodată pe înţelesul expresiei "cool", cel puţin pentru cei care au fost acolo. Între capacitatea de a scrie ca un meşteşug şi posibilitatea de a depăşi limitele unui "text bine scris şi atât" ar fi diferenţa cu pricina. Este o modă printre scriitorii de toate felurile să strâmbe din nas atunci când vine vorba despre Orbitor ori Levantul. Explicaţia e simplă, a îndrăznit să nu se limiteze la a-şi adresa cărţile publicului de "specialişti"… a scris bine pentru publicul larg…. şi asta nu e "ok" pentru scriitorii români. Dacă pui şi mâna pe romanele cu pricina şi chiar treci de jumătatea celui de-al doilea volum din Orbitor (din experienţă spun nu doar că se poate dar şi merită) îţi dai seama că poziţionarea lui Cărtărescu e cool.

 

Spre deosebire de lucrurile indicate ca valoroase prin cuvinte ca "beton", "marfă" sau "mişto", ceea ce este "cool" poate să nu mai fie "cool" a doua zi. Ştiu tineri care sunt gata să jure că manelele sunt cool sau studenţi inteligenţi care sunt gata să explice cât de interesante sunt intervenţiile pe la televiziuni ale nu ştiu cărui taliban din politică ori proprietar de club de fotbal. Anul trecut, o tânără jurnalistă (foarte cool altfel) explica, în articolul ei despre festivalul de film la care era, ce ocazie specială este să mănânci dimineaţa cu H.R. Patapievici. Bănuiesc, de altfel, că sunt destui care să găsească şi acest lucru "cool în felul său".

 

Dacă trecem în revistă atitudinile de prin domenii diferite, artele plastice ies în evidenţă de departe drept spaţiul cu cea mai mare concentraţie de participanţi la "cool". Mă refer la aparenta lipsă de crispare, interesul pentru a face lucruri mai degrabă decât de a te plânge de eternele piedici – mai mult sau mai puţin instituţionale – din lumea culturală.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey