Şerban Axinte

Andrei Cornea

Şerban Foarţă

Sorin Gherguţ

Dan Perjovschi

Andra Rotaru

Robert Şerban

Ciprian Şiulea

Dumitru Ungureanu

Tudorel Urian

Daniel Vighi


 
sus

Sunt scriitori, pictori, regizori, actori, dansatori, alţi artişti, jurnalişti – care nu apar la televizor. Sunt şi unii care stau mai mult acolo.Vă multumeşte ceea ce creaţi, īn absenţa unei recunoaşteri publice? Preferaţi una actuală celei postume? Īn ce măsură vă interesează imaginea pe care o aveţi? Ce faceţi şi ce nu faceţi de dragul ei? Aţi refuza(t) vreodată să acordaţi un interviu pentru presa scrisă sau să participaţi la o emisiune radio sau tv?

 

Şerban Axinte

Chiar nu mă interesează să mă venereze sau deteste oricine.


Ce īnseamnă totuşi această recunoaştere publică? Chiar nu mă interesează să mă venereze sau deteste oricine. Dacă am ales literatura, am ales să mă adresez unui public specializat, deci restrīns. Şi totuşi, oricīt de mic ar fi, din punct de vedere numeric, acesta există şi stă la pīndă. Creez īn funcţie de obiectivele pe care mi le propun şi mă raportez la cei pe care īi admir şi la cei īn care am īncredere. Īmi este suficient să conving doi sau trei indivizi (despre care ştiu că nu au exigenţele uşor de īnduplecat) ca să mă simt bine şi să-mi citesc propriile scrieri cu mai multă plăcere. Nu sīnt un autist, aş fi īncīntat ca lumea să fie la curent cu activităţile mele. Dar dacă celebritatea (aşa meschină cum e ea) īntīrzie pe drum, īncerc să nu fac o tragedie din asta.

Nu prefer gloria postumă celei din timpul vieţii. Cred că aceia care susţin contrariul pot fi bănuiţi de ipocrizie.

Mă interesează imaginea mea, cum să nu. E important să te simţi bine văzut. Parcă dobīndeşti puteri īnzecite atunci cīnd vin semnale de acest gen către tine. E confortabil să ai o imagine bună. Dar cine nu ştie asta? Nu īmi place să provoc īnsă "evenimente de imagine". Dorinţa mea e ca totul să vină de la sine, să nu se īntīmple nimic artificial. Nu aş da niciodată bani ca să apar īntr-o emisiune TV. Am īnţeles că sīnt astfel de plătitori. Dar atunci cīnd sīnt invitat fie la radio, fie la tv, īn general, nu refuz.


Comentarii cititori
sus

Andrei Cornea

 

Iată la ce am dat cu piciorul!

 

 

1. Ar fi o ipocrizie să spun că nu mă interesează recunoaşterea publică. Pe de altă parte, nu-mi stă īn fire să alerg ca un ogar după ea. Prefer să-mi văd de treabă fără să anulez ocaziile de intersecţie cu ea. Īntrebarea bună ar trebui poate să fie: preferaţi o recunoaştere imediată, dar falsă, uneia īntīrziate dar autentice?

 

2. Da, am refuzat chiar de curīnd o invitaţie la un post de televiziune: era vorba despre a discuta despre Augustin şi Seneca cu... Adriana Bahmuţean! Mi s-a spus că era o emisiune cu rating! Iată la ce am dat cu piciorul!



Comentarii cititori
sus

Şerban Foarţă

 

Oricum, imaginii, i-aş prefera substanţa.

 

 

Sunt scriitori, pictori, regizori, actori, dansatori, alţi artişti, jurnalişti – care nu apar la televizor. Sunt şi unii care stau mai mult acolo.

 

Īntr-adevăr, cum spuneţi Dvs, "sunt şi unii care stau mai mult acolo", adică la televiziune, ca īntr-o (tele)vizuină (luminată), īncāt ar face bine să se mute de-a binelea īntr-īnsa, cu tot cu masă, pat ş. cl. Ar economisi, īntr-astfel, anvelope, ulei de frānă, combustibil, ambuteiaje, enervare, stress stradal (adică, pe nemţeşte, Strassen-stress). Ar fi haios să vezi, īn zorii zilei, pe culoarele acestor instituţii venerabile şi prepotente, cortegii de pijamale şi capoate, feţe hirsute, păr zbārlit sau pus pe moaţe, plus, īn măsura-n care micţiunea nu-i ficţiune, alaiuri de ţucale sau de ploşti (ca īntr-o faimoasă poemă dimoviană). Televiziunile ar fi, īn fine, ceea ce sunt, de obicei, fără  s-o ştie: nişte promiscue şi cam sordide falanstere.

 

 

Vă mulţumeşte ceea ce creaţi, īn absenţa unei recunoaşteri publice?

 

Cuvāntul "a crea" mă indispune. Cāt despre termul, modest īn aparenţă, dar prezumţios la rāndu-i, "a lucra", nu-l folosesc decāt īntr-un durabil (şi dur) aliaj cu cel dintāi: "a lucrea". Lucreānd, nu prea resimţi nevoia unei recunoaşteri publice numaidecāte. (Vocabulul, l-am fabricat ad-hoc şi ţin la propriu-mi copyright asupră-i!) Nu-i mai puţin adevărat că scriitorul, ca, de altfel, orice alt artist, e mai modest decāt se crede īndeobşte, īn sensul că trăieşte (dacă nu e un ins de-o infatuare tāmpă) īntr-o perpetuă nesiguranţă (de sine şi de operele lui), – fapt pentru care, ca şi pe actori, aplauzele pot să-l facă, īn ochii proprii baremi, plauzibil.

 

 

Preferaţi una actuală celei postume?

 

Bună-i şi "recunoaşterea publică actuală", dar (dacă nu eşti cinic sau venal) n-ai cum să nu i-o preferi pe cea "postumă". Altminteri, totul e/n-a fost decāt zădărnicie, aflare-n treabă, pierdere de vreme.

 

 

Īn ce măsură vă interesează imaginea pe care o aveţi? Ce faceţi şi ce nu faceţi de dragul ei?

 

Ar trebui să ştiu, cu mult mai bine, imaginea pe care-o am (īn cazul, problematic, că am una), să mi-o cunosc īntr-adevăr. Dar n-o ştiu foarte bine, ca să nu spun chiar mai deloc. Īn care caz, o ignoranţă de sine nu e un păcat: īn loc de-a mă cunoaşte, fatalmente, anapoda sau aproximativ, graţie unor oglinzi cānd tulburi, cānd prea flatante sau, din contră, maliţioase īn exces, prefer să mă ignor īn bună parte. Oricum, imaginii, i-aş prefera substanţa.

 

 

Aţi refuza(t) vreodată să acordaţi un interviu pentru presa scrisă sau să participaţi la o emisiune radio sau tv?

 

Bineīnţeles: de multe ori; din politeţe, īnsă, nu, totuşi, de atātea de cāte ar fi trebuit s-o fac... Vine unul şi-i solicită un interviu lui Ştefan (sic!) Foarţă. Dacă-i īnchizi uşa-n nas, ca unuia ce a greşit adresa, te crede īntr-o doagă. Vine un altul şi te-ntreabă, şi el, cāte-o nimica toată, numai ca să se afle-n treabă. Sau pentru că-l trimite şeful, – ignorāndu-te, adesea, īntru totul: nu ţi-a citit nici un articol, nici o carte. (Fetele deţin, aici, recordul, īn ciuda reputaţiei lor de furnicuţe hărnicuţe!) Īntrebările, nu de puţine ori, se cer reformulate pe de-a-ntregul, din pricină de ignoranţă, agramatism, stupiditate...  E pentru ce, atunci, īn loc de interviu rezultă, dacă vreţi, un... intermort! (Cuvāntul nu l-am fabricat ad-hoc, dar ţin la propriu-mi copyright asupră-i.)



Comentarii cititori
sus

Sorin Gherguţ

 

Imaginea care contează este, desigur, cea pe care o ai īn proprii ochi. Se poate obiecta că, totuşi, destui ridicoli se cred, după toate aparenţele, sublimi.

 

 

Sunt scriitori, pictori, regizori, actori, dansatori, alţi artişti, jurnalişti – care nu apar la televizor. Sunt şi unii care stau mai mult acolo. Vă multumeşte ceea ce creaţi, īn absenţa unei recunoaşteri publice?

 

Nu cred că mă aflu īn situaţia să mă plīng de lipsa de vizibilitate a autorului care sīnt, nu pentru că lucrurile nu ar sta aşa, ci pentru că nu există temeiuri ca ele să stea altfel. Am publicat destul de puţin, mai degrabă rar, şi mai curīnd de mult. Nu este o opţiune deliberată, aş fi publicat mai des, dacă, dacă... mă tem că e vorba şi – sau mai ales – de lene. A duce la capăt un poem (la ce īnseamnă un poem dus la capăt mă voi gīndi şi referi cu altă ocazie, poate) şi a aduna mai multe poeme la un loc, pentru a umple o (jumătate de) pagină de revistă, nişte zeci de pagini īntre o pereche de coperţi sau a umple 15 minute īntr-un cenaclu – sīnt acţiuni pentru care am reuşit mai greu să mă mobilizez, īn anii care au trecut, īn cei care i-au precedat şi īn cei anteriori lor. Am pomenit lecturile īn cenaclu: cred că perioadele mele cele mai productive au fost, īn fapt, cele īn care frecventam cenacluri īn care mă simţeam bine şi (pentru că) din cīnd īn cīnd culegeam multnădăjduite laude (am aflat mai tīrziu că, alături de cele exprimate, m-aş fi bucurat şi de aprecierea tăcută a unei părţi a auditoriului feminin; prea tīrziu...).

 

Cenaclurile – īn speţă cel din liceu şi, la un alt nivel, cel de la Litere, "animat" de Mircea Cărtărescu – erau stimulatoare pentru că ofereau un cadru optim de expunere şi verificare a mărfii: direct de la producător, direct la consumator. Īn copilărie, mi s-a īntipărit ca imagine a gloriei cea văzută la fotbal: īnscrii un gol ca Van Basten, aperi penaltiuri ca Duckadam, te īntorci spre tribuna īn extaz, sar pe tine colegii... Īn cīmpul literar, gloria (gloriuţa, glorioara) trăită la cenaclu se apropie cel mai mult de acest model. Imaginaţi-vă că la fotbal ar rămāne să acorde laurii doar cronicarii sportivi (altfel, o categorie pe deplin respectabilă).

 

Pe de altă parte, relativul succes al prestaţiilor mele lirice mi-a indus sentimentul că sīnt poet īndeajuns de tare ca să nu mai simt nevoia să īncerc, vreodată, cu seriozitate, să devin (şi) altceva (sper ca actualii mei angajatori să nu citească această frază sau să o uite īndată ce o citesc). S-ar putea să fie vorba, vai, tot de comoditate combinată cu o anumită nerăbdare: cīnd īncepi să scrii un poem, ţi se poate părea că īl vei duce la capăt mai uşor decīt ai face-o, de pildă, īn cazul unei povestiri. Sau al producerii unei biblioteci dintr-o masă lemnoasă.

 

Revenind la īntrebare: mă pun (m-ar pune) pe gīnduri rezervele faţă de ceea ce se īntīmplă să creez ale unor oameni a căror părere contează pentru mine (şi pe a căror sinceritate contez). 

 

 

Preferaţi una actuală celei postume?

 

Woody Allen răspundea undeva, īntrebat ce şi-ar dori să se spună despre el peste 100 de ani, ceva de genul: "Ce bine se ţine pentru vīrsta lui!". Nu ştiu ce să spun. Aş prefera să le pot compara şi să vă răspund avizat. Īn orice caz, nu ştiu de ce, īntre o impostură antumă şi una postumă parcă aş alege-o pe prima (şi cronologic şi sintactic prima).  

Īn rest, cred īn ce spunea undeva Mircea Cărtărescu: artistul trebuie să ştie că meritul nu e al lui. E, aici, o asimetrie misterioasă, care poate părea nedreaptă, legată de temeinicia sentimentului că vina eşecului trebuie asumată (n-ar fi drăguţ ca lucrurile să stea invers?)

 

 

Īn ce măsură vă interesează imaginea pe care o aveţi?

Ce faceţi şi ce nu faceţi de dragul ei?

 

Ce nu aş face pentru imaginea mea: cred – sper – că nu aş minţi (nu aş spune minciuni despre mine). Ce aş face pentru imaginea mea: nu aş spune tot (nu aş spune orice din tot ce e adevărat despre mine). Sīnt īntrebări la care aş refuza să răspund ("cīnd v-aţi spălat ultima oară pe dinţi, pe cap, īn urechi?"). I'll tell you all my secrets but I'll lie about my past... Imaginea care contează este, desigur, cea pe care o ai īn proprii ochi. Se poate obiecta că, totuşi, destui ridicoli se cred, după toate aparenţele, sublimi. Există şi o – cum se zice – sublimitate? sublimeţe? – strīns legată de asumarea propriului ridicol (de văzut dacă mai există şi altfel: alt fel de a fi sublim, alt fel de ridicol decīt propriu).

 

Un motiv serios să mă intereseze imaginea proprie este că părinţii mei nu sīnt, cred, indiferenţi īn această privinţă. De ce nu pot să spun asta fără să mă poarte gīndul la domnul Gigi Becali?

 

 

Aţi refuza(t) vreodată să acordaţi un interviu pentru presa scrisă sau să participaţi la o emisiune radio sau tv?

 

Nu-mi aduc aminte să fi refuzat vreodată o astfel de propunere. De cīte ori am fost invitat la emisiuni TV – să vorbesc, să mă strīmb sau să şed, cum a fost de pildă la "Reuniunea de clasă" la care am luat parte ca fost coleg de liceu al lui Dinu Pescariu – am constatat că, indiferent de ora transmisiei şi de post – am fost zărit de un număr neaşteptat de mare de prieteni şi cunoscuţi. Īncīt cred acum că şi dacă aş apărea la patru dimineaţa pe un canal de teleshopping tot s-ar găsi un vecin, o rudă, un coleg sau un amic care să-mi spună că m-a văzut. Aş vrea să pot verifica ipoteza asta.

 

Da, aş putea refuza asemenea invitaţii. Cauza cea mai probabilă a refuzului ar fi oboseala. Apoi, nu aş participa la discuţii pe teme īn legătură cu care aş simţi că īmi lipseşte o minimă documentare (şi, vai, puţine sīnt temele care să nu fie īn situaţia asta). Şi aş mai refuza dacă interacţiunea cu organul de presă respectiv mi s-ar părea compromiţătoare.



Comentarii cititori
sus

Dan Perjovschi

 

Proiecte temporare făcute cu carioci permanente.

 

 

De ceva ani distrug cu temeinicie mitul artistului idiot care nu poate lega două cuvinte dar care are buricele degetelor geniale. Distrug şi mitul artistului care fără să spună nimic īmpleteşte la nesfārşit neologisme fără sens cu metafore dulcege. Apar la televizor de cīte ori pot şi creez ocazia să se scrie despre mine. Şi la noi şi afară. Mai mult afară.

Dar vorbesc şi scriu scurt. Nu mă plictisesc nici eu nici voi.

 

Cred cu putere că artistul nu numai că trebuie să aibă loc īn spatiul public, şi pentru mine presa asta este, dar are obligaţia să-şi asume public convingerile. Nu īnţeleg de ce politicieni de doi, analişti de trei şi patroni de patru bani īşi pot da cu părerea despre muştar şi eu nu pot spune că pişcă?

 

Sīnt parte din echipa revistei 22 din 1991. Scriu şi desenez săptămīnal fără sminteală. Īmi place. Desenez īn cuvinte şi scriu cu imagini. Arta mea se inspiră din şi se difuzează prin media locală sau internaţională. De aia am mare respect faţă de centimetrii sau minutele ocupate de cultură. Şi ăsta este motivul pentru care selectez şi unde apar, cu cine şi despre ce.

N-o să mă vedeţi la Viata Satului decīt cīnd voi sculpta īn morcovi.

 

Deocamdată desenez spaţii īntregi direct pe perete. Din New York la Iaşi şi din Copenhaga la Frankfurt, Londra şi Barcelona. Sau la Bucureşti īn Grădina Botanică. Cīnd expoziţia se īncheie pereţii se repictează, desenele se şterg. Arta mea refuză posteritatea. Eu trăiesc şi gīndesc acum. Odată cu voi.

 

Aşa că, nu cred că sīnt bun să răspund la ancheta asta. 



Comentarii cititori
sus

Andra Rotaru

 

Mi se pare mai provocator să scrii īn continuare din ce īn ce mai bine, de aici vine satisfacţia, nu din imaginea pe care ţi-o creezi temporar.

 

 

Sunt scriitori, pictori, regizori, actori, dansatori, alţi artişti - care nu apar la televizor. Alţii stau mai mult acolo.

Vă mulţumeşte ceea ce creaţi, īn absenţa unei recunoaşteri publice? Preferaţi una actuală celei postume?

 

Bineīnţeles că fiecare artist are o modalitate proprie de a se exprima, unii sunt mai introvertiţi, alţii mai extrovertiţi, ceea ce nu anihilează şansa ca dintr-un introvertit să ai surpriza să găseşti īn faţa ta o persoană care tānjeşte extraordinar de mult după lumina reflectoarelor, public, mase de oameni care să-l ovaţioneze, cu un suflet sfāşiat de invidii şi macerat de mirarea continuă: de ce lui nu i se oferă aşa multe apariţii TV, radio, lansări, cronici, premii, etc. Este o īntrebare de cānd lumea care există ca instinct fundamental al omului care nu ştie cum să ajungă mai repede la īncununarea activităţii sale, sărind etape, captānd din īntreaga viaţă literară, artistică sau de orice fel, partea vizibilă, mondenă. De asemenea mai există posibilitatea ca un artist cu certă valoare să fie dublat ca structură definitorie a personalităţii sale, de o jovialitate şi latură sociabilă, oratorică foarte mari, ceea ce poate deveni un atu. Īn ziua de azi dacă īţi creezi o imagine, ai din start şanse mai mari să te plimbi īn diverse zone culturale, iar acestea să te dorească īn mijlocul lor. Nu este blamabil că ai acest talent sau te descurci foarte bine īn compania diversităţii umane, că eşti popular sau te descurci foarte uşor īn faţa camerei de filmat sau la radio, īţi poţi păstra calităţile şi talentul artistic īn aceeaşi măsură. Nu cred că sunt afectate de o implozie a ta pe ecran sau de o recunoaştere īn creştere. Depinde de fiecare dintre noi cum suntem construiţi şi dacă ne influenţează succesul, dacă aceasta a fost prima pulsiune care ne-a ghidat atunci cānd ne-am ales o zonă artistică, dacă a fost modalitatea noastră de a deveni persoane publice.

 

Din punctul meu de vedere, faptul că am descoperit că nu am priză la publicul tānăr de azi nu poate fi decāt o confirmare că scrisul meu se situează acolo unde trebuie. Nu aş vrea să fiu "gustată" īn măsură mai mare de cei de astăzi, care au o modalitate de interpretare destul de superficială, īn mare parte satisfăcuţi de o literatură facilă, asimilabilă pe momentul lecturii, fără prea multe probleme. Totodată este definitorie acea matcă care te face pe tine ca individ să creezi. Eu am simţit īncă de la o vārstă la care alţi copii se jucau, nevoia de a mă exprima īntr-un mod artistic, fie că era vorba de desen, sau de scris. Primul roman am vrut să-l īncep la 7 ani, după ce am văzut o copertă a cărţii Spre far de Virginia Woolf, atrasă atunci de culorile copertei cărţii probabil, sau de diverse alte amănunte pe care le căutam; fireşte că eram prea mică pentru a īnţelege mai mult din ceea ce este un roman, dar vroiam să scriu şi eu pe foi impregnate de mirosul acela vechi de hārtie. Mai tārziu am descoperit poezia lui Baudelaire şi nişte măşti mortuare īn interiorul cărţii, desenul dublat de ceea ce citeam făcāndu-mă fără să-mi dau seama să compun o poezie. E frumos să-ţi dai seama cum ia naştere scriitura, fără vreun motiv anume, fără vreo miză iniţială, ca modalitate oarecum virgină īn percepţia ta. Īncă am nebunia să cred că scrisul vine dintr-o zonă pe care nu o poţi controla decāt să spun, ca tehnică şi cunoaştere, restul nemaiţinānd de tine. E un gest foarte intim īntre tine şi o forţă care te defineşte īn cele mai diverse situaţii, ca un fel de credinţă proprie īn care crezi fără acea recunoaştere publică. Şi de aici satisfacţia cea mai mare īn momentul īn care vine şi recunoaşterea, că fapte anterioare exteriorului, adică acelei expuneri publice au funcţionat īn tine, ghidāndu-te către poezie.

 

 

Īn ce măsură vă interesează imaginea pe care o aveţi? Ce faceţi şi ce nu faceţi de dragul ei?

 

Mie mi-e oarecum teamă de public, de lecturile īn faţa unui privitor, cred că poezia nu trebuie neapărat citită cu voce tare, ci de fiecare īn singurătate. De aici probabil că vine lipsa mea de nevoie de imagine. Nu cred că scriitorul este imaginea lui atunci cānd nu-şi simte textele ca fiind ceva care să poată avea o interacţiune imediată la public. Cred mai mult īn textele care au o savoare dată de filtrul cultural şi care necesită şi informaţii venite din zone cāt mai diverse ale artei. Ori acestea nu sunt uşor de asimilat la un contact atāt de superficial cum mi se pare lectura lor. Eu nu sunt construită īn asemenea mod, nu vreau să fiu o persoană care să dea explicaţii suplimentare sau care să necesite o bună calitate oratorică. Scriitorul cred că este menit īn primul rānd să scrie, apoi dacă este ca cineva să-i construiască o imagine, acesta este mai mult criticul, el este cel īn măsură să te ridice sau coboare. Privesc īncă cu detaşare ideea aceasta, pentru că nu m-am confruntat decāt prea puţin cu problemele acestea. Cartea mea a ajuns probabil īn māinile unor oameni versaţi īn domeniul literar, iar feedbackul primit a fost pozitiv. Nu mă pot opri doar aici, confirmarea nu vine o dată cu debutul, e nevoie ca īntr-adevăr să fie aceasta menirea ta, iar recunoaşterea vine īn timp, dacă eşti bun. Mi se pare mai provocator să scrii īn continuare din ce īn ce mai bine, de aici vine satisfacţia, nu din imaginea pe care ţi-o creezi temporar.

 

 

Aţi refuza(t) vreodată să acordaţi un interviu pentru presa scrisă sau să participaţi la o emisiune radio sau tv?

 

Pānă acum persoanele care m-au intervievat au fost persoane dragi mie, pentru că fără să vreau resping persoanele care nu īmi trezesc un feeling pozitiv. Īncerc să fac diferenţe, pentru că de multe ori o persoană care este competitivă din punct de vedere literar nu este dublată şi de calitatea de om. Dar şi despre acestea am o percepţie care cred că mi se va confirma īn timp. Dacă eşti o persoană fără calităţi morale sau forţă creativă, īn timp dispari ca scriitor, nu ai cum să nu transmiţi pulsiuni reci, groteşti, nu ai cum să nu o dai īn bară. Nu vreau să confund scriitorul cu această calitate a sa de om, dar eu prefer să cred că mai există īncă asemenea persoane. Īn general mondenul şi viaţa oarecum publică nu mă interesează, mai important este ce scriu acum şi aloc volumului nou mai mult timp decāt altor activităţi. Mă simt mai fericită scriind decāt interacţionānd cu oamenii din jur. Am prieteni, dar aceştia sunt īntr-adevăr foarte apropiaţi, ei sunt uneori cei care mă inspiră şi din ale căror interacţiuni sincere īmi satisfac nevoia de socializare şi de uman. Ei mă umplu de bucurie, cu ei pot să comentez ceea ce se īntāmplă īn evoluţia scrisului fiecăruia dintre noi, sunt primii la ale căror opinii īmi deschid ochii şi mă sfătuiesc. Nu e nevoie decāt ca un om drag să populeze īntreaga zonă literară, iar restul ţine de imaginaţie. Suntem pe rānd alţii, fără să ne schimbăm adevăraţii prieteni, există diversităţi foarte mari care se pot construi doar din cāţiva prieteni, īncāt e nevoie ca pe aceştia să-i īntālneşti īn viaţă. Īntr-un singur om de calitate există acea diversitate pe care poate alţii o caută īn nenumăraţi alţii, ceea ce nu e chiar plăcut cred. Poţi fi statornic unei prietenii de genul celor pe care le-am īntālnit eu, cred, o viaţă.



Comentarii cititori
sus

Robert Şerban

 

Sticla şi oglinda

 

 

De aproape opt ani apar, de două ori pe săptămānă, la televizor. A doua oară, īn reluare. Ca să-i rămānă bine īntipărită telespectatorului timişean moaca mea, să nu cumva să mă uite. Glumesc. De fapt, fac o emisiune de/despre cultură, la un post local, privat, Analog TV. Emisiunea se cheamă "A cincea roată" şi īn 26 august 2006 va īmplini 6 ani. (Īnainte, fusesem co-moderator al unei alte producţii, "Raftul cu cărţi", care a devenit rubric㠖 unde prezint noutăţile editoriale – īn "Roată"). Prin urmare, fac parte din categoria – rară, din nefericire – a scriitorilor vizibili, chiar dacă pe o arie restrānsă. Puteam să-mi extind "figura" la nivel naţional, dar asta ar fi īnsemnat să plec din Timişoara şi, mai rău, să nu mai fi fost sigur că am aceaşi libertate pe care mi-o oferă conducerea Analogului. Aşa că am declinat toate ofertele şi am promovat o serie lungă de intelectuali (majoritatea scriitori) din ţară şi din străinătate, mai tineri sau deja… vedete, mii de cărţi ce au apărut īn acest răstimp, sute de evenimente culturale. Am invitat la dialog pe cine am vrut, am discutat, īntotdeauna, fără nici un fel de constrāngere ori… surdină. Emisiunea era privită, la īnceput, ca o ciudăţenie: cum īşi permite un post care trăieşte exclusiv din banii īncasaţi din reclame să "suporte" o emisiune culturală de o oră şi jumătate, taman sāmbătă seara, şi s-o mai reia şi duminica, tot seara? Astăzi, "A cincea roată" este considerată una dintre "vedetele" Analogului şi un punct de atracţie pe harta culturală a Timişoarei. Spun asta cu detaşare, fără nici un accent paranoic. Foarte rar mă uit la emisiune şi nu mai mult de cāteva minute, īntrucāt am o relaţie foarte proastă cu imaginea mea de pe ecran. Nu mă pot uita la mine, la modul propriu, decāt īn oglindă, dimineaţa, cānd mă bărbieresc, sau īnainte de emisiune, cānd mă pudrez. Iar… "sticla" nu e oglinda mea. Acolo sunt puţin actor, puţin regizor, puţin luminist, inocent-disimulat, scenarist, gazdă. Acolo sunt o imagine, care īncearcă să se comporte cāt mai natural. Adevărata mea oglindă este coala de hārtie. Sau ecranul calculatorului. Ştiu, sună niţel romanţios, dar aşa e. Şi spun asta după ce am scris – departe de casă şi īn singurătate (deşi, īntr-o cafenea populată) – aproape două luni la ultima mea carte, Cinema la mine-acasă. Īn faţa hārtiei mi-am reamintit "poveşti" pe care le uitasem despre mine, am "citit" unele noi, am inventat altele, m-am (re)īmprietenit cu cel care sunt/eram.

 

Apariţia la televizor are o serie lungă de… avantaje. Primul e că īţi zāmbesc necunoscuţii pe stradă sau īntorc capul după tine. Alţii – oamenii mai īn vārstă, de regul㠖 te opresc (iată folosesc persoana a II-a) ca să te felicite ori să-ţi mulţumească pentru că l-au văzut pe X sau pe Y la "Roată". Or, e flatant şi măgulitor. Un alt avantaj – urmează un autodenunţ – e micul trafic de influenţă. Să explic. Dacă aştepţi la medic, ai mari şanse să fii recunoscut de secretară, de asistentă sau chiar de īnsuşi domn' doctor şi să intri mai repede. Ba chiar nici să nu plăteşti consultaţia, deşi e "la privat". Dacă te opreşte agentul de circulaţie, te poţi trezi cu un zāmbet de sub caschetă, īn loc de "actele dumneavoastră". Dacă eşti la o alimentara, ai şansa ca vānzătoarea, pānă atunci acră şi "capsată", să se lumineze la faţă şi să fie extrem de amabilă cu tine. Dacă īţi lansezi o carte, poţi avea un public de aproape 200 de oameni, dintre care destui necunoscuţi. Aşa-i că nu-i puţin? Aşa-i că merită să te prăjeşti sub reflectoare?

 

Dezavantajele vizibilităţii? Cel mai serios e că īncepi să nu-ţi mai aparţii. Foarte mulţi artişti te invită să-i "asişti" la evenimentele unde ei performează. Scriitorii te roagă să vorbeşti la lansări, plasticienii, să le vernisezi expoziţiile, fotografii, asemenea, muzicienii – să spui cāteva cuvinte la apariţia noului album, bijutierii (da, da!), să dai cu superlativele peste nestematele lor, montate care mai de care mai chic. Apoi, fel de fel de publicaţii īţi cer texte, de mii de semne, pe fel de fel de teme şi cam pe… ochi frumoşi. Eşti sau nu eşti īn temă, insistă să scrii. Iar tu, băiat bun, ca să nu-i lezezi şi să nu creadă că te ţii mare, nu refuzi aproape pe nimeni. Apoi, curg invitaţii la fel de fel de sindrofii, telefoane care insistă, chiar cu o oră īnainte, să vii, să onorezi, să stai "măcar zece minute". Şi aşa trăieşti cu speranţa ca anul viitor să mai prinzi o bursă prin străinătate ca să poţi sta liniştit cu coala de hārtie īn faţă. Şi aşa ajungi noaptea acasă şi, cānd te uiţi īn oglindă, nu te mai recunoşti.     



Comentarii cititori
sus

Ciprian Şiulea

 

Ceea ce contează cu adevărat ţine de interioritate.

 

 

Un Poet Genial probabil că poate fi complet indiferent faţă de audienţa pe care o are. Eu scriu eseu, şi nu unul academic, cu miză īnalt intelectuală, ci unul jurnalistic, de atitudine, cu o miză imediată şi publică. E un gen īn care o eventuală lipsă completă de impact ar ridica ceva probleme...

 

Totuşi nu scriu pentru audienţă, nu prea mă interesează recunoaşterea publică. La mine scrisul (nu ca act īn sine, cum am auzit la tot felul de mistici ai scrisului pe care nu-i īnţeleg, ci ca modalitate de acţiune publică) are, īn primul rīnd, o funcţie internă; funcţia "militantă", dedicată a acestui tip de eseu e doar accesorie. Lumea dinainte de 1989, cea īn care am trăit 20 de ani, īmi dădea senzaţia că nu exist, că nu contez īn nici un fel. Nu e vorba de partid şi de regim, ci de tot pachetul, familie, şcoală, viaţa cotidiană etc.

 

Scrisul ca modalitate de acţiune publică mi-a dat acea voce şi prezenţă a căror lipsă mă frustra. E suficient simplul fapt, aici mărimea audienţei nu contează şi chiar, odată ce s-a produs, faptul īnsuşi nu mai contează deloc. Īnsă dorinţa de prezenţă e superficială, dorinţa fundamentală indusă de existenţa īn acel tip de lume e de ascundere, de protecţie a individualităţii prin retragere: prezenţa "rebelă" sau doar militantă nu poate fi nici ea, evident, decīt accesorie, ceea ce contează cu adevărat ţine de interioritate. "Vocea" şi "prezenţa" sīnt doar formele slabe ale "subversiunii", militantismul pentru valori, democraţie, spirit critic, spaţiu public şi alte asemenea futilităţi fiind īn realitate masca perfectă pentru retragere.

 

Ceea ce merită, īnsă, īn general urmărit īn relaţia scriitorului cu publicul e dacă şi cum se promovează. Sīnt scriitori care se promovează decent, sīnt destui care o fac indecent. Mai contează şi dacă şi cum īşi calculează textul pentru succes. Nu e uşor de judecat, dar nici imposibil, cel puţin pentru cazurile extreme, adică cei care nu o fac deloc şi cei care o fac evident. Ar merita urmărit, de asemenea, cercul vicios creat din adaptarea celor dornici de succes la public (la ceea ce-şi imaginează ei că e publicul, mai degrabă) şi, apoi, de modelarea publicului după acest simulacru ridicol al său īnsuşi care e lumea bună intelectuală din Romānia de azi.



Comentarii cititori
sus

Dumitru Ungureanu

 

Din fericire pentru sănătatea mea, n-am iluzia că prezenţa īn mass-media audio-vizuală mă face mai deştept, mai cunoscut sau mai bogat.

 

 

Problemele pe care īntrebările dvs. le enunţă sīnt perfect adevărate şi stresante pentru lumea artistică actuală (şi nu doar de la noi), iar eu mă bucur să pot spune că nu prea sīnt afectat de ele! Asta pentru c㠖 parafrazīnd vorba lui Socrate – sīnt lucruri de care n-am trebuinţă! Evident că īntrebările deschid o discuţie amplă, cīt să iasă vreo carte, două! N-am s-o scriu īn locul altora. Īn perspectiva integrării europene care ne paşte, īmi pun singur steguleţe la capitolele chestionarului:

 

- Creaţia fără recunoaştere publică? Poate foarte bine să existe. Numai vanitatea artistului face din harul său un obiect de tranzacţie, mercantilă deseori, agresivă şi insultătoare īn alte īmprejurări. Cum eu am avut parte de atīta recunoaştere cītă mi-a fost necesară, stau liniştit la capitolul acesta. Că sīnt sau nu sīnt mulţumit, cui īi pasă? Văzīndu-mă cu ochii altora, n-am decīt repoşuri privitoare la volumul textelor puse īn circulaţie, cam redus. Poate fi şi-un semn de valoare, nu musai! Steguleţ – verde.

 

- Recunoaştere actuală sau postumă? Ei da, cine nu şi-ar dori milioane de euro īn cont, claudiischiffere īn pat şi limuzine īn garaj? Plus vreo două monografii dedicate de īnsuşi Nicolae Manolescu, sau măcar Eugen Simion! Īnsă nu toţi purtăm nume ca Mutu sau Maiorescu! Şi nici predestinatul Cărtărescu! Asta cam vrea să spună ceva legat de soartă, noroc, īmprejurări, opţiuni, muncă, mass-media – pricepeţi dvs.! Numele meu este Dumitru Ungureanu, şi-un steguleţ galben īmi face bine la moral!

 

- Mi s-a reproşat că n-am grijă de imaginea proprie. Deşi, la cele 105 kg ale mele, īnălţimea de 1,85 metri nu-mi evidenţiază burta, imaginea mea este acceptabilă, poate şi pentru că părul aproape lipsit de fire albe īmi dă alura unor 40 de ani promiţători. Şi cu toate că am īnceput să cultiv imaginea (http://www.flickr.com/photos/60986684@N00/?saved=1) īn dauna cuvīntului, nu de imaginea mea mă īngrijesc. De imaginaţie īnsă da, am grijă, asta mă interesează mai mult decīt orice. Şi ştiţi dvs. de ce. Drept pentru care, la capitolul ăsta īmi ard un steguleţ gălbui, spre verde, nu spre roşu!

 

-  Industria show-biz a integrat, chiar foarte bine (a se vedea emisiuni tv făcute de N. Manolescu, mai demult, D.C. Mihăilescu, Patapievici, Ioan T. Morar), genul de cultură clasică īn care cei mai mulţi dintre noi au fost crescuţi. E o modalitate normală de a promova cultura scrisă. Dar mulţi semnători prin reviste şi ziare se cred oameni de cultură şi se visează valori naţionale. Pentru ăştia sīnt croite emisiuni-varză, ale căror titluri nu le mai pomenesc. Din fericire pentru sănătatea mea, n-am iluzia că prezenţa īn mass-media audio-vizuală mă face mai deştept, mai cunoscut sau mai bogat. Poate chiar dimpotrivă! Nu sīnt contra participării la show, dacă vrei să(-ţi) faci reclamă cărţilor, dar contează unde şi cu cine te dai pe unde! Las īn seama celor competenţi să pună ce steag vor la capitolul ăsta, care pe mine nu prea mă preocupă.



Comentarii cititori
sus

Tudorel Urian

 Contează calitatea dialogului, nuanţele care se degajă din el, nu numărul celor care iau act de existenţa sa.  

 

Eu sunt un scriitor atipic. Pentru mine literatura nu este nici hobby, nici bovarism, nici cale către (alt)ceva – exista o vreme cānd putea fi o cale spre o carieră de succes, ci un job. Pur şi simplu un job. De cānd mă ştiu am scris pentru că am fost obligat de alţii să scriu. Scriu doar sub presiunea unor termene scadente, de cele mai multe ori pe baza unor contracte semnate, mereu īn ultima clipă, atunci cānd nici măcar eu nu mai cred că aş putea duce treaba la bun sfārşit. Culmea este că īn felul acesta lucrurile īmi ies relativ bine. Dacă un singur om este interesat de ceea ce scriu este ok. Scrisul este dialog, comunicare şi dacă cineva intră īn rezonanţă cu tine te poţi considera fericit. Īn fond contează calitatea dialogului, nuanţele care se degajă din el, nu numărul celor care iau act de existenţa sa. Eu am avut şi am parte de prietenia unor oameni care contează: Alexandru Paleologu a vorbit la lansarea cărţii mele de debut. Adrian Marino a scris prima recenzie la aceeaşi carte. Mihai Şora mi-a făcut cunoştinţă cu Parisul său de suflet. Nicolae Manolescu mi-a dat o rubrică permanentă la Romānia literară, acasă la Neagu Djuvara am fost servit, ca pe vremuri, cu dulceaţă şi apă rece. Nu găsiţi că sunt un om fericit? Credeţi că aş mai avea nevoie de talk-show-uri? Cātă vreme am un feedback pozitiv de la oamenii pe care īi respect (celor enumeraţi mai sus li se pot adăuga Gabriel Dimisianu, Livius Ciocārlie, Alex Ştefănescu, Cornel Ungureanu şi mai cāţiva), nu mă mai interesează nici un fel de recunoaştere, fie ea antumă sau postumă.

 

Nu mă preocupă propria mea imagine şi nu fac nimic pentru a o īmbunătăţi. Īncerc să fiu eu īnsumi, să mă comport egal cu mine, să spun de fiecare dată ce gāndesc (asta e mai greu, dar o eventuală medie, nu cred că ar da un rezultat negativ), să mă īmbrac aşa cum īmi place fără să mă formalizez atunci cānd nu e cazul. Ce cred alţii despre mine? Părerea lor!

 

Īn general sunt un om care refuză greu. Īn momentul īn care un om īmi solicită ceva īnţeleg că s-a gāndit la mine, şi-a făcut o speranţă īn legătură cu persoana mea şi mi-e greu să-l dezamăgesc. Dacă versul lui Rimbaud, "Par délicatesse j'ai perdu ma vie" are un corespondent īn realitate, eu sunt acela. Spun, da, īn ideea că mă descurc eu cumva. Uneori īnsă mi-e foarte greu. Īmi amintesc o discuţie pe care am avut-o mai demult cu Neagu Djuvara, īn care mă plāngeam că nu mai ştiu pe unde să scot cămaşa de obligaţii. "Dragul meu" –  mi-a spus el – "trebuie să īnveţi să mai spui şi nu. Chiar dacă lucrul ăsta nu este foarte simplu". Īntre timp, cu mare strāngere de inimă, am īnvăţat să spun nu. Chiar şi unor emisiuni TV.



Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

Dacă nu ai chef, nu exişti şi bună pace. Stai deoparte cu tot cu lipsa ta de chef.

 

 

Din păcate, am pierdut īntrebările anchetei şi nici nu mai avem timp să reluăm totul de la capăt, aşa că răspund degrabă şi cu amintirea persistentă a principalei sintagme care mi-a rămas, poate că nu īntīmplător, īn amintire, şi anume aceea cu audienţa, şi recunoaşterea publică, şi notorietatea, toate astea legate de lumea nouă. Cum este treaba legată de recunoaşterea publică a scriitorului īn democraţie? Īn pluralism? Īn libertate? Īntrebările voastre se află īn legătură directă cu literatura şi cu poziţionarea ei īn lumea de azi. Cel puţin aşa am īnţeles. Dacă nu am priceput bine, consideraţi ceea ce vă spun un soi de ejaculare deloc senină şi calmă despre mediocritatea proprie īn marea noastră mediocritate. De limbă. De destin. De provincialism. De anvergură intelectuală. Drumul literaturii contemporane este organizat pe două sensuri aflate īntr-un trafic complementar şi reciproc: trece de la generalizările terapeutice (care oblojesc prin asigurări de felul "li se īntīmplă şi altora") la scrutările individuale care īţi susură la ureche: ce-ţi pasă de alţii, este vorba de propria ta mediocritate, de propria ta lipsă de audienţă, de propria ta lene, de propria ta plictiseală de a continua cu hărnicie să-ţi administrezi cīt mai bine ceea ce ai. Īn literatura romānă actuală e musai să fii comis voiajorul şi agentul de vīnzări a ceea ce produci pentru că nu există agentul literar. Dacă nu ai chef, nu exişti şi bună pace. Stai deoparte cu tot cu lipsa ta de chef. Recunoaşterea publică este expresia īmplinirii harnice a ipostazierilor de mai sus īntr-o lume marginală (aceea a scriitorilor) care īncă se mai īncăpăţīnează să creadă despre sine că ar fi altfel. Putem depista lucrul acesta pe la tot felul de lansări de carte pline de umor deştept īn care audienţa este bătută pe umăr de vorbitori erudiţi şi audienţa cască de plictiseală, atunci cīnd nu este intimidată ca la şcoală. Recunoaşterea publică. Ehe, ce poveste fericită pentru unii. Nefericită pentru alţii. Drăcuşorul dialectic – se ştie din veacurile sfīntului Bernard de Clairvaux că dracul este dialectician dibaci – ne şuşoteşte la ureche noastră că recunoaşterea este bună şi de dorit pentru cel care nu o are. El suferă să o aibă. Este aici o mare de frustraţi risipiţi prin provincie, ascunşi prin cotloanele internetului, alcoolizaţi pe la festivaluri cu aer de un ceauşism duios. Toţi vreau să fie pe la televiziuni. Pe la ziare. Undeva unde să fie recunoscuţi public. Pe de altă parte, cel care are parte de recunoaştere publică suferă că s-ar putea să o piardă. Excesul oboseşte. Insistenţa cere obligatoriu un răspuns reactiv pe măsură. Cei din frunte sunt asaltaţi de frustrările celor din spate care vor şi ei, omeneşte, mai īn faţă. Prin urmare toţi se agită fără istov, şi majoritatea chiar suferă din cauza existenţei altora. Soluţia ar fi să renunţi la a pretinde aşa ceva şi să evadezi asemenea īnţeleptului budist din suferinţa voinţei de a fi premiant (estetic, cultural, mediatic, social). Toată povestea  re- şi ne- recunoaşterii publice este o invenţie a nenorocitului ăstuia de capitalism care a dat naştere unei amarnice societăţi competiţionale īn care contează premiul, laurii, vizibilitatea, norocirea şi nenorocirea de a nu fi pe sticlă. Sau altundeva de unde să te vezi. Uite că īndrăznesc, īn rīndurile care urmează, să spun exact ce gīndesc pentru că, la atīţia ani de la revoluţie e vremea să fim sinceri: eu zic aici că DICTATURA PRIIEŞTE LITERATURII ĪNTR-O MĂSURĂ MAI MARE DECĪT DEMOCRAŢIA! Este scandalos! Incorect politic! Imoralitatea şi meschinăria asta ascunse īn frustrările scriitorului romān marginalizat nu vor fi niciodată scoase la iveală. Am avut şi noi parte de dictatură şi nu ne-am priceput să ne folosim de ea. Vă daţi seama ce recunoaştere publică internaţională ar fi avut scriitorul din Romānia dacă ar fi profitat de ea, de dictatură, şi ar fi scris niscaiva samiszdat, dacă s-ar fi īmpotrivit măcar cum au făcut-o Paul Goma şi Herta Müller. O şansă ratată īn numele artei pentru artă. Scriitorul romān nu a fructificat dictatura, nu s-a folosit de ea, nu a vrut prea mult de la dictatură şi rezultatul nu putea fi decīt pe măsura a ceea ce a vrut. Scriitorul din Romānia s-a mulţumit că era, totuşi privilegiat, sub dictatură. Democraţia nu privilegiază pe nimeni. Ne aşează īn bloc-starturile unei societăţi competiţionale. Īn dictatură scriitorul, literatura şi cititul, nu aveau concurenţă din partea presei şi a televiziunilor. Īn plus de asta, scriitorul avea libertate de exprimare la congresele Uniunii şi, mai apoi, la birtul scriitorilor. Era destul pentru a eroiza un pact subtil. Unii scriitori mimau libertatea de exprimare ca să ia ochii poporului. Recunoaşterea publică a unui curaj cu voie de la securitate. Acum poporul le-a īntors spatele preocupat de libertatea lui de exprimare, de libertatea informării, de pluralism. Acum, īn libertate, toată lumea scrie. Se scrie atīt de mult īncīt este indecent să mai scrii şi tu, ba să pretinzi să ai recunoaştere publică, altfel decīt apărīnd pe sticlă. Singura excepţie este Mircea Cărtărescu a cărui proză dificilă este respectată ca să avem şi noi ce respecta. Să avem şi noi intelectualii noştri, alţii decīt Dan Negru. Spre exemplu.



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey