Şerban Axinte

Iulian Băicuş

Iulian Boldea

Ioana Bot

Sanda Cordoş

Dumitru Augustin Doman

Cosmin Dragoste

Jean Dumitraşcu

Gheorghe Glodeanu

Xenia Karo

Marta Petreu

Constantin M. Popa

Costi Rogozanu

Liviu Ioan Stoiciu

Bogdan Suceavă

Raluca Şerban

Radu Vancu


 
sus

Despre critica literară a zilelor noastre

 

1. Dacă priviţi actul critic ca pe un drum principal, ce v-ar bucura să descoperiţi pe parcursul lui?

2. Cum aţi caracteriza echilibrul relativ al vieţii literare romāneşti īn acest moment?

3. V-aţi simţit/ vă simţiţi vreodată agresat? Dar agresor?

4. Cum evitaţi să discriminaţi (pozitiv sau negativ) autori prieteni sau pe care nu īi simpatizaţi? (dacă faceţi acest lucru)

5. Sunteţi dispus să deconspiraţi o greşeală făcută, un gest de obedienţă, un compromis, o inocenţ㠖 de critic literar?

6. Ce vă mulţumeşte īn ceea ce aţi scris pānă acum şi ce vă motivează să continuaţi?


sus

Şerban Axinte



Dacă nu ne place, putem oricīnd să ne lăsăm


1. Īnţeleg prin act critic efortul de a supraveghea un anumit fenomen (literar) şi de a emite judecăţi de valoare īn legătură cu acesta. M-aş bucura ca pe parcursul acestui drum principal să descopăr cīt mai multe argumente pentru elaborarea unei teze coerente şi pertinente prin care vocea mea critică să capete individualitate.

 

2. Nu prea īnţeleg ce īnseamnă "echilibrul relativ al vieţii literare". Cine cu cine să fie īn echilibru/ dezechilibru? Scriitorii buni cu scriitorii slabi? Criticii literari cu subiecţii lor? Humanitasul cu Poliromul? Avangarda cu Ariergarda? Centrul cu Provincia?

Viaţa literară există pur şi simplu şi-i cuprinde pe toţi cei care-şi doresc să facă parte din ea. Trebuie să admitem că acest tip de viaţă ni se potriveşte de minune. Nimeni nu ne ţine prizonieri aici. Dacă nu ne place, putem oricīnd să ne lăsăm. Iată principala caracteristică a vieţii noastre literare. Se poate trăi şi fără ea.

 

3. Nu cred că m-am simţit vreodată agresat. Accept criticile cu foarte mare uşurinţă, nu pornesc de la ideea că cineva ar avea ceva personal cu mine. Aş vrea să relatez aci un caz neliterar. Numele meu a apărut la un moment dat pe prima pagină a defunctei pseudo-publicaţii Atac la persoană. Articolul era foarte bine scris şi "deconspira" o istorie complet falsă despre ce aş fi făcut eu (īn 1996) īntr-un hotel din Galaţi cu o cīntăreaţă de muzică uşoară, ce tocmai cīştigase un important premiu la festivalul "Mamaia". Sincer să fiu ... nu m-am simţit chiar atīt de agresat din cauza asta.

Nu ştiu dacă cineva m-a perceput vreodată ca agresor. Am scris şi cronici mai dure cīnd situaţia nu permitea o altfel de abordare. Dar eu nu-mi pierd timpul cu "raderi". Fac o selecţie foarte serioasă şi scriu doar despre cărţile īn care cred. Pe cele proaste nici nu le pomenesc.

 

4. Am scris despre prieteni, dar īnainte de a dezvolta această afirmaţie trebuie să fac o mică precizare. Cred că prietenii (literari) ţi-i faci īn primul rīnd pentru că ai ce admira la ei. Mi-e greu (chiar imposibil) să am relaţii strīnse cu indivizi pe care să nu-i apreciez. Pot să discriminez pozitiv un autor prieten īntr-o singură situaţie. Să aleg (dintr-un număr mai mare de cărţi despre care aş vrea să scriu) cartea lui. Īn aceeaşi manieră aş vrea să fiu şi eu discriminat.

 

5. Dacă un critic literar face o greşeală, un gest de obedienţă, un compromis sīnt dispus să-mi exprim un punct de vedere īn legătură cu "fapta comisă", dar nu la modul impulsiv, pătimaş, ci după o cercetare amănunţită a cazului.

 

6. Pīnă acum am scris aşa: poezie, cronică literară, articole de atitudine (cam puţine), articole monografice de dicţionar, studii de istorie literară. Niciodată nu sīnt mulţumit cīnd trimit ceva la tipar. Mereu scriu sub presiunea deadline-urilor, mereu īmi spun că dacă aş fi avut măcar o zi īn plus la dispoziţie totul ar fi ieşit mult mai bine. Mă mulţumeşte īn schimb să constat că, de la an la an, calitatea scrierilor mele este īn continuă creştere. Atīta timp cīt mă simt īn ascensiune cum aş putea să renunţ la ceea ce fac?



Comentarii cititori
sus

 

Iulian Băicuş

 

 

Mă simt permanent agresat de kitsch

 

1. Actul critic este pentru mine o experienţă fundamentală, el mă ajută să-mi păstrez busola īntr-o lume haotică, cu puncte de vedere contrastante cum este lumea noastră postmodernă. Am străbătut pas cu pas acest drum cu spini, de la statutul de critic impresionist la cenaclul Litere, la cel de tānăr critic şi apoi la cel de critic cu trei volume, al treilea va apărea īn toamnă, la eterna mea dragoste, Editura Universităţii din Bucureşti. Evident cariera mea de critic este complinită de cea de asistent universitar la Facultatea de Litere, aş putea spune că datorez foarte mult din formaţia mea actuală interacţiunii cu studenţii mei de la Litere. Īncerc să-mi păstrez prospeţimea, să alerg odată cu ei, să nu ies din rānd. George Steiner spunea cāndva că trăim prea puţin ca să scriem despre cărţi proaste, şi sunt multe opere literare din categoria pulp fiction pe  care ai sentimentul că le citeşti degeaba. Īn plus, īţi mai afectează şi aura. Un viitor critic mare, vorbesc aici exclusiv de criticii de īntāmpinare, am trecut şi eu prin etapa asta cu ceva timp īn urmă, dar, pe urmele lui Tudor Vianu, m-am hotărāt să mă ocup de lucruri mai serioase, ar trebui să aibă şansa să īntālnească mari scriitori. Cred că e bine să uceniceşti aşa, dar īn faza a doua a carierei īn care eu intru din cauza vīrstei magice, am depăşit deja graniţa celor 35 de ani care delimitează tinereţea, trebuie să te gāndeşti şi la proiecte mai mari. Criticul E. Lovinescu,  deşi avea īn jurul lui mari scriitori cum erau Arghezi, Hortensia, Camil Petrescu et comp. care participau īn mod regulat la şedinţele cenaclului Sburătorul era invidios pe Titu Maiorescu că a avut şansa să-i īntālnească pe Eminescu, Slavici sau Creangă. Actul critic presupune o sinteză, o privire din «polul plus», o capacitate de a te impersonaliza puţin, de a atinge o seninătate pe care puţini scriitori o au.  

 

2. Foarte fragil. E un moment de tranziţie, de schimb de generaţii, un soi de amurg al zeilor, o generaţie aurorală, pentru unii, pentru alţii, şi īl includ aici şi pe ministrul Culturii, dl. Adrian Iorgulescu care ne-a promis ieri mari dezvăluiri, alcătuită din colaboraţionişti ai regimului comunist, şi de aici această mare trăncăneală, această permanentă ciocnire de plăci tectonice, care va conduce la mari cutremure sau la o simplă furtună īntr-un pahar cu apă. Īn funcţie de orientarea ideologică scriitorii tineri se pot poziţiona īntr-una sau alta din aceste tabere, sigur e o chestiune care ţine de opţiunea personală, de mentorii pe care şi i-au ales şi de afecţiuni elective cu o alchimie obscură. Eu am renunţat de mult la modele, aplic dictonul templului din Delphi, īncerc să mă cunosc, să mă īnţeleg puţin.

 

3. Mă simt permanent agresat de kitsch, tot mai īnfloritor, de formele fără fond, de proliferarea bădărăniei şi a inculturii, de manelizarea criticii literare unde au pătruns foarte mulţi lăutari care cāntă după ureche şi nu după note, de explozia asta de sexualitate din proză, de romanele sau cărţile scrise după o reţetă, adresată unei minorităţi anume, unui public, manufacturate artificial sau clonate după modele străine, prost scrise, sau fără talent evident. Evident aş dori să mă apăr, să mă lupt cu toate aceste fenomene, uneori renunţ, din lipsă de timp sau de energie. Cred că ar trebui să-i īntrebaţi pe cei despre care am scris, eu am īncercat să nu fiu prea agresiv, sau mai bine spus să-mi temperez agresivitatea, să o canalizez spre alte scopuri.

 

4. Pot să vă spun cum procedează alţi colegi puşi īn situaţia să scrie despre mine. Scriu neadevăruri crase prin prefeţe, fac referate cărţilor mele trimise pe la edituri, şi culmea, se declară buni prieteni. Este vorba chiar de colegi de catedră de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Este o chestiune extrem de delicată şi pentru mine. O vreme am scris mai mult despre autori clasici sau dispăruţi din viaţă. Cānd ajung la autorii contemporani lucrurile devin mai complicate. Īncerc să fac abstracţie că i-am cunoscut, să mă obiectivez şi să las la o parte autorul īn carne şi oase şi mă rezum să scriu despre cărţile lui. Autorii īn sine mi-au produs mari deziluzii, cărţile lor aproape niciodată. De altfel, īn ultimul timp scriu tot mai mult despre literatura contemporană.

 

5. Totdeauna, de altfel cred că aceasta e misia oricărui critic să caute asemenea goluri īn textele altora, indiferent că este vorba de lucruri de natură morală sau de lipsă de informaţii. Şi accept şi regula jocului, ca generaţia următoare să caute īn cărţile mele asemenea spaţii vide şi să le astupe.

 

6. Nimic din tot ce am scris pānă acum nu mă mulţumeşte integral, īncerc să-mi completez tot timpul bibliografia cărţilor ca şi cum māine m-aş pregăti să public o ediţie definitivă. Cred că īn momentul īn care o carte va ajunge perfectă aş putea chiar să comit un asemenea gest. Mă motivează «invidia colegială» şi speranţa altora că aş putea să abandonez cursa.

 

Comentarii cititori
sus

 

Iulian Boldea

 

 

Echidistanţa necesară

 

1. Aş privi, mai degrabă, parafrazāndu-l pe Stendhal, actul critic ca pe o oglindă purtată de-a lungul labirintului format din cărţi ce ne asaltează, ne acaparează, ne exasperează simţurile, puterea de reacţie, inteligenţa; sunt cărţi de toate soiurile: unele atroce, altele lāncezi, unele robuste, altele flasce, cărţi care ne opun rezistenţă, altele ce ni se oferă cu uşurinţă, cărţi trāndave şi cărţi revelatoare. Mi-aş dori să găsesc īn acest labirint mai multe cărţi cu adevărat modelatoare, care să mă introducă fără īntārziere şi fără rest īn propriul lor univers ficţional, să mă facă prizonierul lor, să mă tortureze cu interogaţiile lor, cu gāndurile şi trăirile spuse sau subīnţelese.

 

2. Mă străduiesc să-mi aflu, dacă e posibil, locul meu, īn acest echilibru relativ. Nu am ambiţia să-l tulbur prea mult: eu īnsumi sunt, ca să zic aşa, temperamental, un echilibrat.

 

3. Ceea ce detest cel mai mult, īn planul cotidianităţii e tocmai agresivitatea. M-am simţit de multe ori agresat; nu atāt fizic, cāt mai ales īn plan afectiv şi moral; agresat de mitocănia şi incultura din jurul meu, de stridenţe comportamentale, de ipocrizia şi fanatismului semenilor, de vocaţia imposturii ce o recunosc la unele persoane mai mult sau mai puţin notorii ale momentului. Agresat mă simt, aproape cotidian, şi de prostul-gust, de lipsa de respect, de dezinteresul faţă de cultură, tot mai manifest, tot mai accentuat. Pe de altă parte, mă străduiesc să nu cumva, cu voie sau fără de voie, să agresez, la rāndul meu, pe cineva dintre cei pe care īi am īn preajmă.

 

4. Discriminarea, fie pozitivă, fie negativă, e, īn condiţiile date, aproape implacabilă. Citeşti cartea unui prieten şi prin lentilele prieteniei ce i-o porţi, citeşti cartea unui autor ce-ţi repugnă şi prin prisma inamiciţiei ce te animă. Trebuie, aşadar, să-ţi modulezi intransigent privirea indulgentă ori, dimpotrivă, să-ţi controlezi căutătura irascibilă, pentru a-ţi recupera obiectivitatea, cea mai īnsemnată calitate a unui critic literar. Fără autenticitatea şi probitatea conferite de echidistanţă, criticul literar abdică, īntr-un fel, chiar de la aura vocaţiei sale.

 

5. Compromisurile, cāte au existat, trebuie asumate, la fel ca īmplinirile. Sancţiunea cea mai vie e, aş spune, cea pornită din propria instanţă morală.

 

6. Mă simt īmplinit prin paginile īn care simt că am redat vibraţia unei opere literare, a unui poem, a unei cărţi, mă simt īmplinit prin aserţiunile care m-au adus aproape de nucleul generator al unei creaţii, prin enunţurile care au dat contur autentic personalităţii unui autor, staturii şi reliefului său estetic şi existenţial. Mă nemulţumesc paginile convenţionale ori complezente, acelea īn care, după un anumit interval de timp, nu mă mai regăsesc.

 

Comentarii cititori
sus

 

Ioana Bot (http://www.lett.ubbcluj.ro/ioana)

 

 

A exprima opinii critice despre cărţi, la noi, echivalează cu a străbate, singură,

o parcare neluminată, după miezul nopţii, la mahala

 

1. Drumul critic(ului literar) este pavat cu bune intenţii: să īnveţi cititorul să citească, să formulezi judecăţi de valoare, să contribui la dreptatea şi echilibrul ierarhiilor estetice ale epocii tale (şi, poate, ale viitorului), să propui sau să impui (noi) scriitori, să descoperi opere care să merite acest titlu, īn sfīrşit, să creezi opinie, şcoală, idei. Dar, ca orice drum pavat cu bune intenţii, el nu duce spre rai, dimpotrivă.

 

Să revin la critica romānească actuală. Mi-ar plăcea să descopăr "de-a lungul drumului" mai multă atenţie la aspectele etice, deontologice, ale profesiei noastre. Să ştiu că am, de partea mea, nu o solidaritate de grup (aceasta are, de obicei, considerente extraliterare şi chiar extraprofesionale), ci una de breaslă. Că pot să arăt că "īmpăratul e gol", că hainele lui cele noi sunt ţesute din impostură, colorate occidental, brodate cu idei de-ale altora mai vechi şi īnsăilate cu un limbaj care exprimă neclar gīndiri confuze; şi că se vor solidariza şi alţii cu gestul meu. Veţi fi īnţeles, sper degeaba. Breasla noastră este, īn cel mai bun caz, indiferentă faţă de cărţile slabe, de autorii care le īnşiră neosteniţi, de editurile şi de mai-marii (noştri) care le legitimează. Cīnd a fost ultima oară că aţi văzut ca un plagiat dovedit să ducă la pedepsirea făptaşului şi a perpetuatorilor (editura care i-a dat girul, ministerul care a finanţat cartea etc.)?

 

Mi-ar mai plăcea să īntīlnesc mai multe dezbateri pe concepte, pe nivele profunde ale literarului, dezbateri care să dureze īn timp, să nu fie provocate numai de un număr tematic de revistă sau de dorinţa unei grupări de a se legitima īn cīmpul literelor.

Īmi doresc ca revistele noastre literare să nu semene atīt de mult unele cu altele, să se distingă prin diferenţa radicală a colaboratorilor fiecăreia etc. De multe ori, de la una la alta, sunt aceleaşi voci, aceeaşi piesă, previzibile şi "ecumenice", pīnă şi īn micile certuri care se mai iscă, uneori.

 

Visez să citesc īn romānă, pentru spaţiul romānesc, ceva care să mă fascineze ca Times Literary Supplement (lecturi uşoare), ceva la care să revin peste decenii cu folos, ca la Poétique (lecturi de specialitate), reviste de a căror apariţie să mă bucur ca de un curcubeu (ca de internetica LHT). Da, avem Euresis. Şi ...mai ce?

 

Visez (tot mai rar: cam tot de atītea ori de cīte ori mai visez să mă fac desenator de cărţi cīnd voi fi mare...) să īmi mulţumească vreun autor pentru observaţiile critice dintr-o cronică. Sau – dacă ţine cont de ele la ediţia a doua a cărţii, cum s-a īntīmplat – să recunoască deschis faptul că acele īmbunătăţiri se datorează atenţiei loiale şi colegiale a... cuiva, X, Y, Z, care i-a fost sparring-partner, cum s-ar zice. Dacă la occidentali asemenea bune maniere sunt frecvente, la noi sunt inexistente, cred.

 

2. Nu l-aş numi echilibru, l-aş numi acalmie. Pentru unii, e un fel de "cruţă pe alţii ca să fii cruţat". Cei aflaţi īn poziţii de putere şi le apără inclusiv manifestīnd indulgenţă (superioară). Rastignacii şi Sorelii momentului nu provoacă decīt atīta zgomot cīt foloseşte urcării lor īn topuri, vizibilităţii lor mediatice. Şi, īn general, mi se pare că domneşte un neo-heliadism pe care tare aş mai vrea să īl apuc depăşit; cel din "scrieţi, băieţi, numai scrieţi...".

 

3. Da, mă simt agresată adesea. Şi de multă vreme. Īn calitate de cronicar literar (am deţinut o rubrica bilunară la Tribuna, pe vremuri, am mai făcut apoi sporadic cronică literară, tot mai rar, pe măsură ce mă consacram meseriei mele actuale, care este alta – aceea de profesor de literatură...), replicile la cronicile mele critice urmează un tipar care mă plictiseşte prin sărăcia sa. Nu mi se răspunde pe temele pe care "atacasem", ci se īncearcă aducerea replicii la un nivel mai personal, cīt mai personal. Cum o minimă deontologie a revistelor noastre totuşi funcţionează, vorbele urīte cu care mi se răspunde devin eufemisme din ariile semantice ale lui "femeie", "academic", "universitar", "acrit", "bătrīn", "lipsit de sentiment". Pe līngă faptul că e cam puţin (chiar la nivelul imaginarului scriitorului romān: numai de aşa ceva ştie el să īnjure?), mai interesant e că asemenea glisaje, de la nivelul aulic la cel de curte interioară de bloc īn Romānia profundă, nu sunt sancţionate de nimeni din redacţiile respectivelor reviste, ci ...lăsate să fie. Uneori, cu zīmbete ghiduşe către femeia ce sunt: mi-o merit, nu? Īn cei peste 20 de ani de cīnd fac cronică literară (mai des, mai rar), doar două excepţii respectabile: Augustin Buzura, tīnăr, ca secretar de redacţie la Tribuna clujeană, şi Mircea Vasilescu, la Dilemateca. A exprima opinii critice despre cărţi, la noi, echivalează cu a străbate, singură, o parcare neluminată, după miezul nopţii, la mahala.

 

Dar oi fi avīnd eu pielea gingaşă...? Nu cred. Am posibilitatea de a confrunta aceste moravuri cu acelea ale presei literare occidentale, nu numai pentru că o citesc şi pe aceea cu nesaţ, ci datorită unor binecuvīntate extensii de familie occidentale. "Acolo", asemenea comportamente sunt inadmisibile. După cum ar fi inadmisibil ca o revistă (şi un autor) să īţi ceară un text de anumite dimensiuni (o cronică), tu să respecţi cerinţele şi ei să taie, fără să te īntrebe, măcar, exact bucata din cronica ta īn care emiteai opinii diferite de ale autorului īn chestie; īn locul paginilor tăiate – ilustraţii fără legătură cu tema articolului. V-am rezumat (elegant...) ultima mea colaborare la "Romānia literară", cu o cronică la volumul vechiului meu coleg Corin Braga, Le paradis interdit au Moyen Āge (Paris, 2004).

 

Da, cred că sunt percepută ca agresor. Am, mai nou, o rubrică de cărţi impostoare (ceea ce e altfel decīt simplu "proaste"), īn Dilemateca: noroc cu acelaşi Mircea Vasilescu. Se cheamă Cărţi de plastic. Deocamdată, reacţiile nu depăşesc tipologia sărac-masculină de care vorbeam īnainte. Alteori mi se pare că agresez explicit, dar nu vede nimeni. Am editat (īn 2005) studiile inedite ale fostei mele profesoare, Ioana Em. Petrescu, reunind manuscrise nepublicate, apariţii din periodice etc. Īn cel puţin două cazuri, unde ea demasca, īn anii 80, plagiaturi şi imposturi ştiinţifice ale unor autori deveniţi īntre timp profesori universitari, emeriţi etc., mă aşteptam ca repunerea īn circulaţie a execuţiilor ei impecabile să spargă pojghiţa de legitimitate a respectivilor. Nici gīnd...

 

4. Nu cred că evit, de fapt. Simplul fapt că nu mai fac cronică literară atīt de des mă fereşte de ieşiri īn arenă. Nici nu mai sunt percepută ca un critic literar al momentului (faptul că v-aţi gīndit să īmi adresaţi şi mie īntrebările acestea este un gest, pentru mine, deja, neobişnuit). Dar, dacă citiţi studiile mele, veţi vedea că nu evit judecăţile negative despre colegi, acolo unde ele se leagă de tema despre care scriu. Da, mă costă, iar ideea că o solitudine cinstită e oricīnd de preferat unei amiciţii superficiale nu īmi ţine īntotdeauna de cald. Mai ales ...īn parcările īntunecate, dintre blocuri.

 

5. Sigur că da. Tīnăr cronicar, am crezut că autorii care īmi trimiteau cărţile lor preţuiau opiniile mele (fie ele şi critice!), nu doar că īşi voiau numele īntr-o cronică de revistă.

Altă inocenţă: nu scriu despre cărţile şefilor mei ierarhici, din Literele clujene. La o privire atentă, asta se vede. Şi cīnd am lucruri bune de spus, mă tem că gestul meu ar fi īnţeles greşit. La nivelul cotidianului meu academic, această tăcere mă costă.

 

6. Nu mi-e ruşine de nici una din cărţile mele, chiar dacă pe unele le-aş rescrie, pe alocuri. Mă bucur că am pariat pe Nedelciu cel din proza lui de debut (era o Transmisiune directă, Cu Marie-France īn piaţa Libertăţii, se numea), pe Cărtărescu şi pe Vişniec, īn anii 80. Cred că preocupările mele legate de limbajul poetic şi de tema indicibilului, de eşecul unor sisteme literare, de relaţia dintre literatură şi ideologie literar㠖 toate acestea dau un răspuns posibil, articulat, unor īntrebări majore ale teoriei literare din ultimele decenii.

 

De ce mai scriu? De meserie, cel mai adesea. Cărţile şi studiile mele se nasc din experienţa unei maieutici foarte banale şi foarte necruţătoare, totodată: cum explici concepte ale literaturii unor elevi sau studenţi? Ce merge, ce nu merge? Ce "ţine", ce nu, unde anume bibliografia nu mă mulţumeşte? Am predat, de pildă, ani la rīnd, un curs de istoria receptării lui Eminescu, care s-a īntīmplat să fie şi contemporan disputei declanşate de Dilema, despre mitizarea poetului naţional. Mi se părea că mai există o modalitate de a vedea lucrurile: aşa s-au născut cīteva studii despre "istoria şi anatomia unui mit cultural: Mihai Eminescu, poet naţional romān". Īn prezent, lucrez pe două fronturi: la un studiu de poetică a literaturii cu formă fixă (pentru că bibliografia teoretică nu mă mulţumeşte deloc) şi la un studiu de stilistică a criticii literare (tot un fel de consecinţă oblică a cursurilor mele de la universitate, dar şi o declaraţie implicită de iubire faţă de anumiţi teoreticieni ai poststructuralismului, care sunt foarte importanţi pentru mine: Paul de Man, Jean Starobinski, Ioana Em. Petrescu, Laurent Jenny). Dar acesta din urmă este cazul rar īn care nu scriu "de meserie", ci de dragoste, nădăjduind ca rezultatul să păstreze ceva din bucuria sentimentului.

 

Comentarii cititori
sus

 

Sanda Cordoş

 

 

Pentru mine exerciţiul criticii literare nu este un act de putere

 

1. Dacă actul critic ar fi un drum principal (deşi, īn acest tip de reprezentare, aş prefera să-l numesc, cu sintagma consacrată a lui Lucian Raicu, o cale de acces), atunci, desigur, mă bucur cīnd este īn bună stare de funcţionare: fără gropi, cu semnele de circulaţie şi cu indicatoarele la locul lor, cu trecerile de pietoni bine marcate etc., astfel īncīt să pot ajunge la adevăratele aşezări literare, iar nu īntr-o amărītă de fundătură (ce poate avea pitorescul ei cīnd nu trece altceva decīt este).

 

2. Ca să răspund la această īntrebare mi-ar trebui anumite date legate de dinamica grupurilor literare şi (măcar) cīteva luni de cercetare īn care să investighez poziţionarea, conţinuturile şi scopurile, interferenţa şi mişcarea actorilor vieţii literare astfel īncīt să ştiu dacă e (sau nu) un echilibru relativ şi care ar fi caracteristicile lui. Acum, evitīnd, de fapt īntrebarea, aş putea doar să formulez cīteva observaţii despre viaţa literară (plecīnd de la presa literară şi cărţile  pe care le citesc) şi să spun că trece printr-o perioadă fastă sau, măcar, de mare intensitate. Contribuie la aceasta apariţia şi aşezarea unei noi generaţii literare, procesul de reinserţie socială a literaturii (după ce mai bine de un deceniu a fost considerată nefolositoare şi nevandabilă), mizele europene ale scriitorilor (şi o anumită competiţie de anvergură care decurge de aici). Pe de altă parte, cred că există şi anumite disfuncţionalităţi (sau dezechilibre, păstrīnd termenul dvs.) care ţin de confuzia dintre spiritul critic şi puterea de a spune (infantil şi fără argumente) nu, de plăcerea de clevetire sau  de uşurinţa nedocumentată de a formula opinii, de ignorarea nuanţei sau de o anume tendinţă destul de răspīndită de a īnscena īn preambulul unei laude un măcel.

 

3. Da, m-am simţit de cīteva ori agresată şi nu, n-am vrut niciodată să fiu agresor.  Pentru mine exerciţiul criticii literare nu este un act de putere, după cum nici literatura nu este un cīmp de bătălie, un ring etc.

 

4. Mi-e mult mai uşor să-mi disciplinez eventualele antipatii (niciodată ulceroase sau de lungă durată), decīt să scriu despre prieteni. De altfel, despre prietenii cei mai apropiaţi mi-e foarte greu (de cele mai multe ori: imposibil) să scriu.

 

5. Dacă recitesc pagini mai vechi, destule dintre ele īmi par rău, stīngaci scrise, dacă vreţi – īn termenii dvs. – greşite. Aceasta ţine, īnsă, de relaţia mea cu mine īnsămi care nu e deloc una comodă. Dacă am īn vedere perspectiva socială la care īntrebarea dvs. trimite, trebuie să precizez că, spre deosebire de cei care fac critica actualităţii ani la rīnd, ca şi de cei (uneori, aceiaşi) care lucrează in redacţiile unor reviste, eu sīnt incomparabil mai protejată, mai puţin expusă presiunilor. Exceptīnd anii (’80 ai) studenţiei echinoxiste, cīnd mi-au fost scoase din pagină fragmente sau texte care nu erau pe linie (acum, fleacuri, īn comparaţie cu cărţile interzise sau  măcelărite ale profesioniştilor), īn perioadele (niciodată mai lungi de un an) īn care am colaborat cu recenzie sau cronică la revistele literare (Apostrof, Tribuna, Vatra, Steaua) nu mi s-a cerut să scriu īntr-un anumit fel despre o carte.  Adevărat, am fost uneori invitată  să scriu despre anumite cărţi pe care, probabil, nu le-aş fi ales, īnsă n-am primit indicaţii de evaluare şi nici n-au fost corectate cele făcute de mine. De asemenea, īn mediul universitar īn care lucrez de 16 ani, profesorii şi şefii mei (ierarhic vorbind) nu mi-au cerut nici măcar aluziv să scriu despre cărţile lor (pe care mi le-au dăruit constant), iar eu, din nu ştiu ce amestec de sfială (a admiraţiei, adesea),  teamă de ridicol sau oroare de  oportunism, nici n-am făcut-o. Am, īn această privinţă, regrete şi culpabilităţi (ca faţă de prietenii de mai sus), pentru că unii au dat cărţi extraordinare. Un singur profesor mi-a cerut, prin 1991 (eram, atunci, un proaspăt preparator), să fac o cronică la o carte a sa ca să-mi meargă mai bine. Pentru cīţiva ani, i-am pierdut salutul şi, pentru totdeauna, admiraţia pe care i-o purtam din studenţie.

Cum sīnt īntr-o perioadă īn care fac cronică literară, ceea ce mă nemulţumeşte este că nu reuşesc să citesc īndeajuns, şi că din această pricină selecţia făcută de mine ar putea fi nedreaptă.

 

6. Mă motivează să merg mai departe (īnvingīnd sentimentul zădărniciei şi nemulţumirile, disfuncţionalităţile de traseu) fascinaţia pe care literatura o exercită asupra mea, precum şi credinţa că ea mă ajută să trăiesc, că este – oricīt ar suna de paradoxal – o rădăcină īn solul instabil al vieţii.

 

Comentarii cititori
sus

 

Dumitru Augustin Doman

 

 

Cel mai mult mă mulţumeşte ce n-am scris

 

1. Ei, dacă e vorba de un drum principal!... Păi, la şuşaua mare mă uit să-mi clătesc ochii cu siluetele unor brune, unor blonde sau roşcate neapărat precum cele de la Miss World, să le dau şi note!, să admir o vilă cochetă, un cireş īnflorit, să descopăr un popas unde să pot mānca o fleică la grătar şi să beau o sticlă de vin… Tot aşa, prin similitudinea pe care o propuneţi, pe drumul criticii m-aş bucura să-mi iasă īn cale nişte romane şi bine structurate, articulate, dar şi cu scriitură profundă, precum cele ale lui Radu Aldulescu, pentru a da un exemplu; sau nişte cărţi de eseuri deştepte-vioaie-ironice gen Luca Piţu, gen Ioan Lascu, de pildă; plachete de versuri savuroase de poeţi precum Emil Brumaru, Nichita Danilov, Marian Drăghici, Nicolae Coande, Ion Chichere cel regretat, Ioan Flora cel regretat, Patrel Berceanu cel regretat… Şi atunci actul critic ar fi o luminoasă autostradă, ideile de analiză ar curge, citatele le-ar veni mănuşă… Ei, dar trebuie spus că nu am parte doar de aşa ceva. Din păcate, vai! Aşa că lucrez cu materialul clientului. Dacă e aba, īi scot din el nădragi, dacă-i pānză de in – izmene, dacă-i stofă de Londra – costum Armani…

 

2. Care echilibru – fie el şi relativ – īn biata noastră viaţă literară? A, poate este vorba de echilibrul rezultat din extreme. De-o pildă, un poet atins de geniu, īn plus şi om de bun simţ, se dă deoparte din faţa unui poetaş stufos, stupid, impostor şi tupeist.  Făcānd o medie īntre cei doi, iese un poet onorabil şi un om cu şapte ani de acasă. Dar acest mod de raţionament e cam mecanicist. Dacă s-ar putea face īn realitate această medie, atunci am putea vorbi de echilibru, relativ, precar, cum o fi. Altfel, viaţa literară de astăzi este o devălmăşie perfectă; convieţuiesc ca-ntr-o uriaşă sală de aşteptare a unei gări reprezentanţii tuturor capitolelor de istorie literară: poeţi cocoşaţi şi uşor talentaţi; prozatori ortodocşi; eseişti foşti securişti, actualmente moralişti intransigenţi; romancieri de largă reputaţie judeţeană; reprezentanţi ai curentului neooportunist; lideri ai generaţiei august 2003-septembrie 2006; grupul prozatoarelor aflate la prima dezvirginare; curentul (fierbinte) al autoarelor de jurnale de sex; iniţiatorii neorealismului capitalist etc.

 

3. Reproşuri că am scris cu oarecare īntārziere despre o carte sau că n-am scris "de bine" am primit. Dacă asta īnseamnă agresiune, ei bine, am mai fost agresat. O chelfăneală pe stradă, slavă Domnului!, n-am īncasat. Īn ce mă priveşte, eu n-am cum agresa. O dată, pentru că trăiesc prea izolat şi, practic, că n-am cum fi violent cu scriitorii. Apoi, structural sunt un timid (chit c㠖 īn acelaşi timp – coleric), blānd, fraier, aerian. Dacă unii scriitori se consideră agresaţi de unele cronici negative de-ale mele asta e cu totul altă poveste.

 

4. Cu autorii prieteni lucrurile sunt clare. Printre altele, am devenit prieteni (şi) pentru că ne admirăm reciproc scrierile. Pe de altă parte, sinceritatea este o condiţie sine qua non a prieteniei, inclusiv sau mai ales a celei literare. De aceea, nu am nicicum senzaţia că i-aş discrimina, nici pozitiv, nici negativ. Cu scriitorii cu care nu mă cunosc personal, lucrurile sunt la fel de limpezi. Īmi reprim orice urmă de instinct de conservare, scriu exact ceea ce cred despre cărţile primite, iar reacţiile sunt diverse: o tăcere care poate īnsemna orice; fragmente de recenzii sunt selectate şi puse pe coperţile cărţilor ulterioare; evitarea de a-mi mai trimite alte opuri… Dar eu dorm liniştit, nu-mi reproşez că aş discrimina pe careva, pe X, pe Y… Altfel, ar trebui să adoptăm īndemnul lui Cioran: "N-ar trebui să scriem niciodată nimic de nimeni", iar atunci revistele ar ieşi cu paginile albe.

 

5. Īmi repugnă să pozez īn fată mare, īn neprihănit, īn perfect, dar – īn continuarea răspunsului precedent – nu am a-mi reproşa prea multe. A, poate că mai la īnceput, cānd am pornit să scriu regulat despre patru-cinci cărţi lunar, le cam tratam pe toate cu aceeaşi seriozitate. Dar cred că m-am vindecat. Acum, diversitatea tonurilor e cāt de cāt lărgită: de la analiza pe text la lichidarea din şapte fraze, de la admiraţia argumentată la ironia degenerată īn sarcasm…

 

6. Cel mai mult mă mulţumeşte ce n-am scris. Şi dacă m-aş putea abţine, aş fi şi mai mulţumit dacă n-aş scrie critică deloc. Dar aşa, că tot citesc şi apoi, ca o reflectare, că tot scriu, ambiţionez ca la cāţiva ani, pe lāngă cărţile de proză, să scot un fel de jurnal critic pe fragmente care să fie un tablou al literaturii romāne actuale pe-o anumită perioadă. Mi se pare că aceasta ar fi o motivaţie viabilă.

 

Comentarii cititori
sus

 

Cosmin Dragoste

 

 

Ne lipseşte o personalitate de competenţa,

īnălţimea, forţa şi curajul lui Titu Maiorescu

 

1. Mai multă onestitate din partea criticilor, slăbirea "intereselor de grup", care, din păcate, parazitează o categorie importantă a demersului critic. M-ar īncānta să văd mai multă luciditate, precum şi o stăpānire mai performantă a unui aparat critic, indiferent de orientare.

 

2. L-aş caracteriza cu un cuvānt conţinut chiar īn īntrebare, anume "relativ". Valorile autentice, total dezinteresate de coterii, rămān undeva īn submersie. Īn schimb, proliferează dezgustător non-valoarea, susţinută păgubos de o autointitulată "elită", care, momentan, face cel mai mare deserviciu culturii din Romānia. Fără a fi nici pe departe retrograd, afirm cu toată convingerea că ne lipseşte o personalitate de competenţa, īnălţimea, forţa şi curajul lui Titu Maiorescu, care, cu un gest suveran, să aibă capacitatea de a spune răspicat "īn lături", de a decanta imparţial numai şi numai pe criterii axiologice. Numai aşa aş vedea o ieşire la liman a literaturii de la noi. Drumul pānă la o piaţă literară autentic funcţională, aşa cum există ea īn spaţiul cultural german, de exemplu, este mult prea lung şi mă īntreb cāte generaţii de farsori mai trebuie să se perinde pe scena culturală romānească, pānă cānd criteriile extra-literare nu vor mai prima.

 

3. Agresat...da, aproape zilnic, din toate cauzele enumerate anterior. Spectacolul grotesc, inuman aproape, al pseudo-intelighenţiei care defilează anomic prin spaţiul cultural din Romānia nu-ţi poate produce decāt o greaţă violentă, pe care ţi-o reprimi cu eforturi fenomenale. Iar dacă am agresat pe cineva, īn orice mod, rugăm cu umilinţă de iertare şi asigurăm că, dacă s-a īntāmplat, nu a fost cu intenţie şi, cu atāt mai puţin, la comandă.

 

4. Evitarea se face prin raportarea strict la operă, nu la autor. Doar aşa i se poate face un serviciu şi respectivului scriitor (chit că, la īnceput, poate nu este conştient de acest lucru).

 

5. Da, oricānd, mai ales că, īn cazul meu, dacă există, nu se lasă maculate de imperativul obedienţei meschine.

 

6. Mă mulţumeşte faptul că, īntr-o zonă precum cea din sudul Romāniei, am reuşit să impun atenţiei şi spaţiul literar german. Este un merit şi e frumos de văzut cum alte centre ale ţării rămān uimite de faptul că şi aici, īn Oltenia, cineva se ocupă de acest segment vital al culturii europene. Şi aceasta este şi motivaţia de a merge mai departe, īntrucāt cultura din Romānia trebuie să devină una central-europeană.

 

Comentarii cititori
sus

 

Jean Dumitraşcu

 

 

Nu caut succesul imediat, dar nici nu am īn vedere un succes postum

 

1. Nu cred că actul critic este "drumul principal" al unei literaturii, acesta fiind, fatalmente, cel al creaţiei originale. Părerea mea este că din momentul īn care criticii literari au pus accentul pe creaţie, pe stilul propriu, operele analizate au devenit doar un pretext īn marginea căruia se poate broda orice. Ca ipoteză de lucru, dacă actul critic ar fi drumul principal, iar criticii un soi de īnainte-mergători, atunci aş fi bucuros să aflu, pe marginea acestui "drum", un fel de "indicatoare de circulaţie", gen: 500 m pānă la capodopera X, oprirea/staţionarea interzisă: o operă ce nu merită să vă pierdeţi vremea cu ea, interzis virarea la stānga (urmează realismul socialist), depăşirea obligatorie, fără limită de viteză (īncurajarea competiţiei) etc.

 

2. Precum un echilibru pe sārmă fără plasă dedesubt! Īn ce mă priveşte, cred că mai degrabă se poate vorbi de o mişcare browniană a vieţii literare romāneşti, īn condiţiile īn care nu există un singur Centru care ar putea da liniile directoare.

 

3. Scriitorii sunt extrem de sensibili, ei se simt īn permanenţă agresaţi de ceva (de spiritul timpului, de regim, de colegii de breaslă cu care se află īn competiţie). Agresiunea este atributul principal al  luptei pentru supravieţuire pe tărāmul literar. Personal, sunt extrem de atent, atunci cānd scriu, la tot soiul de reacţii, ce ar putea surveni fie din partea "monştrilor sacri" (doar caut să reprezint generaţia tānără, să o sprijin cāt pot), aceştia dorind, fireşte, să-şi apere poziţiile cāştigate cu mare greutate (la rāndul lor, au avut de luptat de "bătrānii" deveniţi clasici īntre timp), fie din partea "scriitorilor canonici" (unii sunt īncă foarte tineri!), care īşi apăra "gaşca" proprie lovind īndeosebi īn "marginalii" ce nu vor să se "alinieze". Probabil că am fost perceput uneori ca agresor, dar agresiv nu am fost niciodată. Ca regulă, atunci cānd fac public un punct de vedere, īmi păstrez majoritatea argumentelor pentru o eventuală polemică.

 

4. Mi se īntāmplă frecvent, chiar la fiecare număr al revistei Argeş, să īmi pun această īntrebare! Adică, sunt copleşit de solicitări venite din partea unor "prieteni", dar, īn proporţie de 99%, ţin cont de valoarea estetică. Īntr-adevăr, mai las să "scape" īn sumar (atunci cānd acesta are un conţinut deosebit) şi cāte o "plantă agăţătoare". Īntrucāt puţin ştiu acest lucru, revista de cultură Argeş, prin regulamentul īncheiat cu Consiliul Local Piteşti ce īi asigură fondurile, trebuie să aibă īn sumar cel puţin 51% nume de pe plan local, fie şi pentru a-şi justifica denumirea. Cum nu pot publica, număr de număr, doar pe cei mai valoroşi dintre argeşeni, se mai īntāmplă, uneori, lărgind cercul, să "dau drumul" şi unor creaţii de māna a doua, din punctul meu de vedere! Două exemple: 1) s-a īntāmplat să fiu chemat să dau explicaţii, verbale şi īn scris, la Comisia de cultură a Consiliului Local, de ce nu vreau să public un anumit studiu din partea unui asemenea autor care mă reclamase! 2) mi-am făcut mulţi duşmani din partea unor poetaştri locali, pe care nu i-am publicat deloc, īn ciuda reproşurilor constante: am tipărit deja 5 cărţi, dar revista Argeş nu vrea să mă accepte īn paginile ei! Cāţi ani trebuie să mai aştept sau cāte cărţi trebuie sa mai scriu? Cānd veţi scrie o poezie bună, v-o public!, le răspund.

Pe de altă parte, nu am ţinut cont de cei pe care nu īi "simpatizez"! Practic, am publicat de cāte ori a fost cazul asemenea autori sau am lăsat să apară cronici elogioase la adresa cărţilor acestora!

 

5. Īn ce mă priveşte, nu sunt un critic literar profesionist, cel mult un istoric literar, dar, cum sunt cel care dă "bun de tipar" la tot ce apare īn revistă, īmi asum şi un asemenea rol. Greşeli am făcut, din păcate! Cum am fost ajutat, la īnceputurile mele literare, de diferite persoane, s-a īntāmplat ca, la un moment dat, să nu pot să refuz o anume solicitare. De regulă, īn literatură te naşti "asistat" de una sau mai multe moaşe! E moral, faţă de acestea, să faci "compromisuri"?!

 

6. Mă mulţumeşte tot ceea ce a avut ecou, ceea ce a stārnit reacţii!  Pozitive ori negative! Tocmai asemenea "reacţii" mă motivează să perseverez! Nu īmi fac mari iluzii, nu caut succesul imediat, dar nici nu am īn vedere un succes postum. Am convingerea că, treptat, cei de bună credinţă vor lua īn seamă tot ceea ce fac.

 

Comentarii cititori
sus

 

Gheorghe Glodeanu

 

 

Fiecare critic literar este supus erorilor

 

1. Desigur, cred īn importanţa actului critic. Trebuie īnsă să menţionez faptul că sunt un critic literar atipic, deoarece lecturile mele sunt determinate adesea de necesităţile omului de la catedră. Am fost şi am rămas un dascăl, ce priveşte literatura din perspectiva dialogului său permanent cu studenţii. Ca urmare, am refuzat foiletonul şi am fost preocupat de abordările monografice şi de marile sinteze. Īn anii 80, nu am putut să ajung īn redacţia revistei Tribuna deoarece nu aveam buletin de Cluj. Īn consecinţă, am rămas un om al şcolii, adică am avut şansa să mă ocup zilnic de literatură. Ca profesor universitar şi director al revistei Nord Literar din Baia Mare, descopăr şi formez cititori, dintre care unii au devenit, la rāndul lor, critici literari. Mă bucur sincer atunci cānd, pe parcursul activităţii mele de exeget, descopăr noi valori. Am fost şi am rămas un cititor fascinat de valoare. Atāt de cele din trecut, cāt şi din cele din prezent. Constat īnsă cu tristeţe că romānii nu au ştiut niciodată să īşi aprecieze aşa cum se cuvine valorile.

 

2. Dacă ar fi să caracterizez viaţa literară romānească de azi, atunci ar trebui să insist pe faptul că, după 1990, asistăm la o puternică descentralizare a vieţii culturale. Au apărut noi centre de influenţă, numeroase reviste şi universităţi. Ceea ce este bine. Au apărut īnsă şi foarte multe grupuri, care ştiu să īşi apere foarte bine interesele. Din această perspectivă, e suficient să urmărim felul īn care sunt acordate premiile literare. Un fenomen asemănător poate fi observat şi īn elaborarea bibliografiilor, unde se ignoră - deliberat sau nu - cărţile ce nu ţin de sfera de influenţă a grupului respectiv. Cred că viaţa literară romānească de azi se caracterizează prin diversitate şi nu prin unitate.

 

3. Nu aş spune că m-am simţit vreodată agresat. Şi nici nu am agresat pe alţii. Īn critica literară există două atitudini fundamentale. De o parte se găsesc demolatorii, care īncearcă să atragă atenţia asupra lor prin scandal, subminānd totul. De cealaltă parte se află constructorii, cei dornici să identifice şi să impună valori. Am preferat cea de a doua atitudine. Cred că e mult mai productivă. Slăbiciunile unei cărţi pot fi relevate şi prin utilizarea unui ton civilizat, sobru, nu numai īncercānd să desfiinţezi definitiv omul şi cartea aflată īn discuţie.

 

4. Desigur, cel mai greu e să scrii despre cărţile prietenilor şi ale colegilor, atunci cānd acestea nu se ridică la cote valorice deosebite. De regulă, īncerc să nu mă pronunţ despre operele care nu mă conving. La īnceputurile activităţii mele de critic literar, eram solicitat să scriu despre anumite cărţi. Mai bune sau mai proaste. Acum, ca director de publicaţie, am privilegiul de a-mi alege eu subiectele investigaţiilor. După bunele deziderate ale Daciei literare, critica mea a vizat īnsă īntotdeauna cartea şi nu autorul. Am īncercat să rămān obiectiv chiar şi atunci cānd era vorba de volumele prietenilor. Ca autor care şi-a dus existenţa departe de capitală, de multe ori am scris despre cărţi, fără să cunosc omul care se ascunde īn spatele lor. Acest lucru m-a ajutat să rămān imparţial.

 

5. Eu cred că fiecare critic literar este supus erorilor. Important e īnsă ca acestea să fie cāt mai puţine. Da, mi s-a īntāmplat şi mie să greşesc. Mărturisesc că sunt supărat pe greşelile care s-au strecurat īn cărţile mele, de cele mai multe ori din motive de corectură. Am īncercat să le elimin īn noile ediţii. Nu cred că am făcut compromisuri. Pot să īmi reproşez doar faptul că, īnainte de 1990, ca tānăr autor de provincie dornic de afirmare, am acceptat să scriu şi despre o serie de cărţi mai puţin valoroase. Făceam parte īnsă dintr-o echipă, iar la revista Tribuna - unde publicam frecvent - cronicarii literari erau o serie de oameni de cultură de excepţie precum Ion Vlad, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Marian Papahagi etc. Judecānd lucrurile īn mod obiectiv, nu am motive să mă dezic de această etapă a biografiei mele spirituale.

 

6. Desigur, īntotdeauna există o diferenţă apreciabilă īntre cartea visată şi cea tipărită. Ce mă mulţumeşte īn ceea ce am făcut? Sunt bucuros că, īn 1981, am publicat primul articol din ţară dedicat romanului Noaptea de Sānziene de Mircea Eliade. Īnainte, cartea a fost comentată doar īn străinătate. După 1990, am publicat una din primele sinteze consacrate operei lui Mircea Eliade. Am dedicat o amplă cercetare romanului romānesc, reluată recent īn volumul Măştile lui ProteuDar sunt mulţumit şi de monografiile consacrate unor autori precum Liviu Rebreanu, Mateiu Caragiale şi M. Blecher. Din păcate īnsă, cărţile mele nu au apărut la edituri cu o mare forţă financiară. Prin urmare, difuzarea lor a lăsat adesea de dorit. Pentru viitor, aş dori să merg pe acelaşi drum, cu atāt mai mult cu cāt principalii mei cititori rămān tocmai studenţii mei.

 

Comentarii cititori
sus

 

Xenia Karo

 

 

Cred că este destul de greu să-ţi accepţi şi, mai ales, să-ţi domini afectele

 

 

1. Nu ştiu dacă intervenţiile pe care le am īn acest moment se cheamă critică. Sper să fiu īn perioada…"nuvelelor care anticipează romanul" . Nici nu cred că mi-am propus să fac critică. Am ajuns din aproape īn aproape să fac ce fac acum. In momentul īn care am īnceput să scriu despre cărţi tot ce vroiam şi tot ce vreau să obţin era/ este să īnţeleg. Mi-ar plăcea să descopăr că nu-mi voi pierde capacitatea de a mă entuziasma īn faţa unui text, că nu există mecanică decāt pentru cei care se tem, că relaţia text-metatext este vie şi utilă iar nu manipulatoare. Mi-ar plăcea să nu uit niciodată că de fapt nu īnţeleg nimic şi īn ciuda acestui fapt să investesc şi mai multă energie.

 

2. Există un echilibru? Trebuie să existe un echilibru? Nici nu prea ştiu ce ar īnseamna aşa ceva īn acest domeniu. Cred că tocmai echilibru nu trebuie să existe. Dar dacă există īn prezent, nu-l pot īnţelege altfel decāt ca pe o formă a previzibilului, a dezabuzării, o formă de plictis, de lipsă de soluţii, de lipsă de … inspiraţie. Pentru mine, echilibrul este blocaj, īncremenire dacă vreţi. Echilibrul este īn alimentaţie, īn lupta cu biologicul, cu materialul, să nu te īmbolnăveşti.

 

Pe de altă parte, nu cred că există un echilibru real şi benefic (adică unul metastabil, unul al controverselor, al polemicilor, al … explorării) la ora actuală īn literatura romānă. Nu cred! Poate este unul īn rău (stabil) atāta timp cāt cineva care īncearcă să emită o altă opinie este catalogat invariabil drept frustrat, invidios etc. (şi nu cred că mai este nevoie de exemple, cu atātea şi atātea cazuri foarte cunoscute). Atāta timp cāt nu există dezbateri autentice, polemici intelectuale, cāt discursul este o formă de manipulare şi nu de persuadare, atāta timp cāt ţi se impune ceva, orice, şi nu ţi se demonstrează (şi cam aşa văd eu lucrurile), cāt stăm sub tirania semnăturii, nu cred că este vorba de un echilibru. Poate doar de un echilibru īn rău. Atāta timp cāt dacă scriu acum că lobby la noi este asimilat "pilelor la greu", risc să fiu considerată cum am scris mai sus (recte altă frustrată - din fericire īnsă pānă acum n-am scris nimic consistent ca să am oareşce atenţie de revendicat), atāta timp cāt această reacţie este atāt de previzibilă se vede destul de lesne echilibrul la care fac referire. Atāta timp cāt am putut să anticipez exact despre o anumită carte (sau mai bine zis autor, şi nu e vorba nici de mine, nici de un prieten) de unde va primi reacţii pozitive, de unde negative şi din ce cauză, nu se deschid perspective echilibristice prea optimiste.

 

3. Nu, nu m-am simţit agresată īn mod direct. Mă simt agresată īn calitate de cititor, de consumator, atunci cānd mi se vinde marfă alterată, minciuni gogonate, atunci cānd o carte, spre exemplu, este recomandată cu foarte multă căldură prin reviste "de primă mānă", şi constat că iar am fost minţită, cum mi s-a īntāmplat de curānd chiar cu Ghidul nesimţitului, o mare pierdere de timp şi bani.

 

Cred că orice formă de interogare a unui text este īntr-o oarecare măsură o agresiune. Dar nu m-am simţit niciodată agresor (īn accepţia demolatoare). Ştiu că uneori ceea ce am scris (mi s-a spus mai mult sau mai puţin voalat de prea multe ori ca să nu-mi intre īn cap) a părut agresiv, poate pentru că textele interogate (citeşte analizate) erau prea vulnerabile. Zilele trecute cineva mi-a zis că "disec" (detest verbul ăsta), că scriu cu bisturiul. Am fost foarte surprinsă şi m-am simţit chiar jignită. Am īncercat să explic că nu caut decāt să īnţeleg, dar după vreo cāteva replici construite īn jurul aceluiaşi blestemat de "bisturiu" am renunţat şi am păstrat un gust amar.

Am această convigere că un discurs critic trebuie să medieze sau, cum zice Mircea Martin, discursul critic are "funcţie de orientare" (Mircea Martin are forţa intelectuală să susţină asemenea afirmaţie, eu rămān la şi aşa prea orgolioasa funcţie de mediere).

 

4. Nu ştiu dacă reuşesc. Īmi propun. Nu ştiu dacă este omeneşte posibil să te distanţezi de un prieten. Dar nu prea am cultivat prietenii īn zona asta. Am īncercat, dar lupta mea cu mine de a uita pe moment de autor a fost interpretată drept rea-voinţă, trădare şi alte asemenea. Nu pot să spun că am prieteni scriitori. Iar la cei cāţiva cu care am o relaţie amicală am ajuns prin cărţile lor şi nu invers. Īntāi am scris despre ei sau i-am citit şi apoi am stat de vorbă şi eventual s-a legat ceva. Mi s-a īntāmplat de curānd să scriu despre cartea unui prieten foarte bun (singurul, cred, din domeniul ăsta). Pot spune că efortul a fost dublu. Era deja la a treia carte şi despre celelate nu apucasem să scriu pentru că nu mă simţisem pregătită intelectual să scriu. Le citisem, aşa ne-am şi īmprietenit, dar nu avusesem curajul să scriu. De data asta, ştiam că īmpărtăşeşte aceleaşi valori pe care īncerc să mi le īnsuşesc şi eu, ştiam că-l voi dezamăgi foarte mult dacă va găsi īn text un semn cāt de timid că am scris despre cartea lui din prietenie. A fost chiar o senzaţie interesantă pentru că īn timp ce īi "disecam" (vezi mai sus) cartea, ne īntālneam şi nu-i spuneam ce fac. De abia după ce a fost textul gata, trimis şi acceptat pentru publicare i-am spus pentru că nu mă mai puteam abţine. Ar fi fost şi mai interesant să nu-i spun nimic. Şi a fost una dintre cele mai frumoase senzaţii.

 

M-am mai lovit de situaţia īn care apare o nouă carte a unui autor ale cărui volume de pānă atunci īmi plăcuseră foarte mult. Nu suntem prieteni, cunoştinţe da, dar numai după ce l-am citit. Nu voi şti niciodată dacă ultimul text pe care l-am scris despre noua lui carte l-am scris din fidelitate sau din admiraţie. Cert este că īl consider printre cei mai buni poeţi tineri contemporani, chiar dacă nu scrie īn ton, chiar dacă nu este foarte bine văzut (apropo de īntrebările de mai sus) cred cu tărie că omul ăsta chiar scrie poezie din motivul acela "stupid" "că nu poate altfel".

 

Cred că este destul de greu să-ţi accepţi şi, mai ales, să-ţi domini afectele. Īn prima jumătate a acestui an a apărut o culegere de articole a unui congener (nu-i dau numele pentru că i-am văzut capacitatea de a face scandal). Aşteptam de mult apariţia asta pentru că īi contest aproape toate comentariile. Avānd cartea īn mānă mi-am dat seama că eram atāt de īnverşunată īncāt cu siguranţă aş fi făcut foarte multe greşeli de apreciere, că nu am (deocamdată, sper) suficientă stăpānire de sine, suficient rafinament moral şi intelectual (trăsături indispensabile, īn opinia mea, pentru un critic īn zilele noastre) să-i dau o replică … onestă. Am tăcut şi īncă mai cred că am procedat corect faţă de mine.

 

5. Cum spuneam, nu mă consider critic literar. Nu īncă şi nu mă dau nu ştiu cum. Dar chiar şi aşa  am făcut nu una, ci o mie de greşeli. Amuzant, nu? Īn primul rānd, am īnceput să public recenzii (chiar cronici) prea repede, prea devreme. Īncrederea unor oameni pe care eu īi admiram foarte mult m-a orbit şi īn loc să-mi acord răgazul (sau bunul-simţ) de a mai copilări puţin, am īnceput să public. Consider că a fost o greşeală, să zic inocentă, dar tot greşeală rămāne. Am greşit şi voi mai greşi alegānd să nu scriu despre anumite cărţi īn jurul cărora se face multă scriere pozitivă, deşi este cāt se poate de limpede că sunt mistificări, respectiv prostii. Aleg să tac, īn loc să spun. Cred că mai am mult timp de persistat īn această greşeală, pentru că, evident, īmi argumentez tăcerea prin inviolabilul "la ce bun?".

Sunt orice, numai obedientă nu. Dar am văzut că se face sistematic.

 

6. Domnule, nimic nu mă mulţumeşte din ce am scris pānă acum, dar īmi place foarte mult să citesc şi să mă gāndesc la ceea ce am citit şi dacă īmi mai şi vin idei e nemaipomenit că pot să şi scriu despre ceea ce citesc. Cum zic, nu mă pot abţine. Īmi place foarte mult să citesc poezie. Şi să mă joc de-a comunicatul acestei plăceri. Ce mă motivează? Speranţa că jocul ăsta poate continua la nesfārşit. Că īntre zece cărţi rele, găsesc şi una care să mă bucure, care să mă īmbogăţească, poftim (īmi asum patetismul) şi despre care pur şi simplu să nu mă pot abţine să nu scriu. Şi chiar mi se īntāmplă lucrul ăsta. Cred/ Sper că atunci cānd voi pierde această voluptate (după cum se vede, nu renunţ la nuanţa hedonistă) să tac definitiv.

 

Comentarii cititori
sus

 

Marta Petreu

 

 

Scriitorilor le plac cronicile lungi şi laudative

 

Criticul? o, asta e o istorie lungă. Şi sumbră, uneori. Dacă scrii critică īn mod permanent, eşti un fel de Dumnezeu: local sau naţional, fireşte. Primeşti cărţi, dedicaţii frumoase, eşti iubit, adulat, invitat, ţinut pe palme şi aşa mai departe. Cīnd īnsă nu "onorezi" cartea, cīnd nu scrii despre cartea care ţi-a fost trimisă, īncepe tortura: pisălogeala - iniţial amicală. Apoi, nemulţumirea, apoi, ura. Dacă scrii şi nu lauzi, ci critici, altă belea.

Scriitorilor le plac cronicile lungi şi laudative. Dacă scrii laudativ şi scurt, ai dat de dracu cu autorii...Te vor īntreba, vorba unei doamne din Cluj, critic literar de felul ei, " Da' cronica cīnd mi-o scrii?"

 

Cel mai bine o duc criticii care şi-au făcut un stil şi-un nărav din a  "īnjura" continuu, dar nu la obiect: dacă īnjură, sīnt de temut, lumea īi adoră, le aduce ofrande, īi mīngīie pe creştet...Pentru aceşti critici,  "valabili" sīnt numai cei din gaşca lor, pe care īi laudă şi īi declară valori naţionale īncă de dinaintea debutului. Pe baza de intuiţie transcendentală.

 

Serios, să fii critic  e o meserie care se īntinde  de la condiţia de cīine  maidanez la aceea de Dumnezeu Atotputernic.

 

Criticii din noua generaţie, care abia au  păşit īn literatură, au  venit cu pretenţia că fiecare  este Dumnezeu, iar īmpreună alcătuiesc, cum să spun, nu Olimpul, ci ... teoanarhia divină despre care scria undeva Blaga. Te umflă rīsul: oameni serioşi, scriitori şi istorici literari, scriu, ani de zile, o carte. Şi vine cīte un Mare Anonim din generaţia tīnără şi o declară, aşa, pe loc, proastă, greşită, stupidă, falsă... Nu că s-ar pricepe . Dar... nu a fost scrisă de cineva din gaşca, mare sau mică, de care ţine. Sau din cine ştie ce alt motiv.

 

Aşa că eu, Marta Petreu, scriitor, declar, īncīntată de modelul noii generaţii de critici, că īn viitoarea mea reīncarnare asta voi fi: critic de nouă generaţie.

Am zis.

Altfel, vorba lui Caragiale:

"Să fiţi sănătoşi şi veseli",

restul nu mai contează.

 

Comentarii cititori
sus

 

Constantin M. Popa

 

 

Un traseu critic īţi rezervă numeroase surprize

 

1. Iniţial am fost tentat să consider traiectul literar "calea regală" a creaţiei, iar actul interpretativ/evaluator doar un drum de acces. Joncţiunea lor naturală nefiind posibilă, am ajuns la concluzia că scopul oricărui parcurs este regăsirea de sine. Adică, a pleca pentru a rămāne. Şi totuşi, un traseu critic īţi rezervă numeroase surprize: īntālniri mirabile (scrieri incitante şi, uneori, chiar scriitori agreabili), accidente (cărţi ratate şi grafomani), moteluri exotice (conferinţe, colocvii, dezbateri), tarabe sordide (festivaluri provinciale), globe-trotteri (prozatori veritabili) şi autostopiste (poetese blonde), agenţi de circulaţie după cum bate vāntul (cronicari obedienţi) etc. Nu am īntālnit īncă un nou cavaler al tristei figuri care să lupte doar pentru gloria cărţii. Poate a trecut pe lāngă mine şi nu l-am recunoscut. M-aş bucura să-l descopăr lāngă o piatră de hotar sau măcar, lāngă o bornă kilometrică.

 

2. Dacă s-a reuşit ca funcţiile vitale ale organismului literar romānesc să fie reechilibrate, aceasta ar reprezenta un semn de īnsănătoşire. Mă tem īnsă că viruşii īşi creează noi tulpini şi că vom asista la noi epidemii. Cred că valul "dosariadei" va afecta şi aparenta linişte estivală care s-a instalat īnşelător.

 

3. Povestea vānătorului vānat sau a groparului īngropat sunt, fără īndoială, arhetipale, dar pentru mine rămān doar nişte poveşti.

 

4. Nu agreez discriminările de niciun fel şi le evit īn cazul acesta, cāt se poate de simplu, īn consens cu ceea ce venerabilul Kogălniceanu cerea īncă īn urmă cu aproape două secole: scriu despre operă şi nu despre autor.

 

5. Sunteţi la zi! Iată, cred autodeconspirarea ar fi soluţia ideală pentru scandalul mediatic din jurul CNSAS-ului. Apelānd la arhiva personală, vă pot spune că dincolo de greşeli şi compromisuri, am crezut că aluzia ironică este suficientă pentru a defini, la o anchetă a revistei Ramuri, cea mai proastă carte a anului 2001. "Comentariul" meu publicat publicat īn numărul pe noiembrie al acelui an se dorea a avea un rol terapeutic. Inocenţă de critic literar! Care mai credea că veleitarismul e inofensiv şi se lasă descurajat. Dar mediocritatea şi veleitarismul sunt invulnerabile. Mai mult, devin agresive şi pot pune īn primejdie – ne avertiza un critic de autoritatea lui Lucian Raicu – adevăratul nostru sentiment faţă de literatură. "Ori de cāte ori sunt īnclinat să idealizez literatura şi actul de a scrie īmi răsar īn minte (imagine de coşmar) veleitarii, mediocrităţile, nontalentele, frustraţii cu ochii injectaţi: avertisment īmpotriva idealismului literar", scria reputatul critic īn Scene din romanul literaturii. De luat aminte !

 

6. Mă mulţumeşte şi īn acelaşi timp, mă motivează īncrederea confraţilor īn sinceritatea opiniilor mele şi mai ales, preţuirea dezinteresată pe care mi-o arată tinerii scriitori care fac din Craiova de azi un centru cultural vizibil (Cornel Mihai Ungureanu, Augustin Cupşa, Mihai Ene, Xenia Karo, Adrian Buz, Luminiţa Corneanu, Cosmin Dragoste, Petrişor Militaru).

 

Comentarii cititori
sus

 

Costi Rogozanu

 

 

Mă enervează ştampila de critic literar

 

1. Privesc actul critic īntr-un sens foarte general. Mie mi se pare că nu există act artistic serios care să nu fie şi un exerciţiu critic. Faptul că am practicat critica literară īn forme tradiţionale (recenzie, cronică, eseuri) nu mă īmpiedică să visez şi la alte forme de exprimare. Aşa că m-ar bucura să descopăr o varietate cīt mai mare de maniere de atac critic, valabile artistic. Mă enervează ştampila de critic literar - e valabilă poate doar pentru scriitorii cu ceva frustrări acumulate. Nu cred īn organigramele culturale: unul se ocupă cu literatura, altul cu promovarea, altul cu mai ştiu eu ce - asta-i o viziune timp-idilică şi extrem de reducţionistă a culturii īn general. Criticul care īşi asumă statutul de "critic", de arhivar al literaturii şi atīt, nu e un critic cu adevărat, e doar un soi de pedagog ceva mai ambiţios.

 

2. Nu ştiu despre ce echilibru vorbiţi exact. Eu am constatat un soi de siguranţă īn industria cărţii. Īncepe să se mărească piaţa tipăriturilor. Businessul editorial īncepe să funcţioneze normal. Asta nu e neapărat o veste bună pentru literatură...

 

3. Am fost agresat de oameni care s-au simţit agresaţi de recenziile mele. Sau care au auzit nu ştiu unde că aş fi zis eu ca sīnt scriitori mediocri sau, de-a dreptul, proşti. Nu mă feresc să o zic īn public, dacă e nevoie, nu-mi fac calcule, dar mă enervează īncă acel aer din cultura romānă, de familie mare īn care rudele se bīrfesc pīnă la epuizare. Da, am scris texte dure īmpotriva unor oameni care au făcut rău, din punctul meu de vedere.

 

4. Din nou, nu īmi fac calcule. De aceea nu sīnt un colaborator comod (puteţi īntreba oameni de la revistele pentru care am scris sau scriu). Dar nu "recenzez" prieteni foarte apropiaţi (am foarte puţini) - mi s-ar părea stupid, oricum vorbim tot timpul despre textele noastre, e ca şi cum m-aş apuca să "spun din casă".

 

5. Nu īnţeleg īntrebarea. O greşeală a mea? Mai fac, mai īncurc personajele, mai stīlcesc numele, chestii care īi jignesc pe scriitori şi pentru care le cer scuze īn avans. Dar "greşeala" criticului nu vine decīt din iluzia scriitorului că primul lucrează cumva īn slujba sa. Poate sīnt un critic atipic, dar nu mă interesează să descopăr scriitori mari, să-i promovez, să-i "ajut", nu mă interesează să-mi bag favoriţii īn manuale etc. Sīnt un cititor mai presus de toate. Fac totul pentru plăcerea mea. Şi fac totul pentru a-mi lua drept aliaţi alţi cititori, nu scriitori sau artişti.

Compromisuri, obedienţe? Nu prea am ce să mărturisesc. Poate pentru că nu scriu decīt de vreo 6-7 ani şi poate pentru că am ştiut să-mi aleg īntotdeauna un mediu curat īn care să activez.

 

6. Mi-e foarte greu să mă recitesc. Dar unii spun că am scris texte utile, chiar interesante.

Ce mă motivează? Īn nici un caz banii, haha. Mă motivează probabil vanitatea fundamentală din sufletul fiecărui actant din viaţa culturală. Vreau să īnvăţ să scriu chestii din ce īn ce mai mişto. Şi să apuc să citesc lucruri şi mai mişto.

 

Comentarii cititori
sus

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

 

Sunt antipatic...

 

1. La masa de scris nu sunt interesat deloc de "actul critic" exterior, fie el şi calificat, al criticului literar. Ar fi culmea să scriu cu gāndul la ce va spune criticul literar despre ceea ce scriu. Īmi ajunge propriul spirit critic atunci cānd "creez". Eu scriu pentru mine, nu pentru cititor (critic sau nu; trebuie să mă credeţi pe cuvānt), scriu pentru sertar, nu pentru a fi văzut īn librărie cu o carte (dacă la un moment dat public din ce am sertar, nu schimbă cu nimic datele problemei, interesul pentru opinia cititorului e redusă la mine; public tot pentru sufletul meu)... Scrisul (creaţia literară) e o chestiune personală, are sens terapeutic şi atāt (mă eliberez de un rău nativ interior de neīnţeles, de o boală existenţială mai mult sau mai puţin "inefabilă" pentru mine; eu īmi sunt propriul purtător de cuvānt). Īncerc să nu-mi fur singur căciula la masa de scris, să fiu sincer şi dezinteresat de "urmarea actului finit". De altfel, eu scriu numai poeme-exerciţii (să rămān numai la poezie; dar am publicat şi cărţi originale de proză şi de teatru)... Dacă privesc īn general actul critic "ca pe un drum principal"? Adică, poetul, prozatorul şi dramaturgul au drumul lor principal şi criticul are drumul lui principal, separat, drumuri principale paralele sau care se intersectează din cānd īn cānd? De ce nu... Actul critic rulat īn gol, neaplicat pe opere literare (dar care face caz exclusiv de cartea de critică sau eseu, sau de viaţa personală a criticului) e o victimă a postmodernismului, māine-poimāine vom constata că şi criticul literar scrie literatură originală şi că scriitorul scrie critică (inclusiv cronici despre cartea de critică). Las la o parte faptul că de la Revoluţie īncoace criticul de autoritate a devenit ideolog literar şi că rar mai citeşte o carte originală. Ce m-ar bucura să descopăr pe parcursul drumului principal al criticului īn activitate? M-ar bucura să descopăr o critică onestă, nu intolerantă sau exclusivistă (azi, majoritară), care să susţină interesele literaturii romāne, nu interesele personale ale criticului sau ale scriitorului; să fie independentă, nu īnregimentată...

 

2. Echilibrul relativ al vieţii literare de la noi? Moştenitorii literaturii comuniste, după 1989, domină viaţa literară romāneasc㠖 se păstrează aceleaşi clasamente valorizate după criterii estetice (criteriul etic nu are putere asupra operei, ci asupra receptării biografiei omului-scriitor), chiar dacă principalii beneficiari, criticii de autoritate N. Manolescu şi Eugen Simion, nu mai citesc literatură originală, şi scriitorii prinşi de Revoluţie īn plină activitate au evoluat sau involuat, publicānd cărţi originale după Revoluţie. Care va să zică ei ar dezechilibra viaţa noastră literară, avānd īn continuare influenţă publică. Pe de altă parte, corabia literaturii romāne e dezechilibrată de valurile provocate de insolenţa noilor veniţi, "douămiişti", care īşi cer şi ei drepturile, dar mai vehement decāt "nouăzeciştii". Asemenea criticilor de autoritate, "douămiiştii" (inclusiv criticii lor) sunt acuzaţi că nu citesc literatura originală, dar nu aceea scrisă după Revoluţie, ci aceea scrisă pānă la ei (de la īnceputul literaturii romāne), īndeosebi aceea scrisă sub regimul comunist... E un război īn curs de desfăşurare, "douămiiştii" au reuşit să se izoleze, īn cea mai bună parte a lor (pe cānd moştenitorii literaturii comuniste, membri ai Uniunii Scriitorilor, īi mai şi premiază pe "douămiişti" pentru ceea ce scriu), ruptura īntre literatura scrisă pānă la Revoluţie (reevaluată de la sine) şi literatura douămiiştilor e anunţată cu surle şi trāmbiţe. Deşi se vede de la o poştă că literatura romānă are continuitate naturală, că evenimentele din 1989 (prăbuşirea comunismului, īn principal) n-au provocat nici o revoluţie īn sānul scriitorimii romāne, din contră. Sigur, fiecare vārstă tānără literară trebuie să-şi consume energia īn manifeste, experimente şi contestări radicale (fie şi erotico-pornografice, cum se atrage atenţia), nu e nici o noutate, esenţial e să confirme debuturile la următoarele cărţi şi să apară īn timp marii scriitori din rāndul ultimilor veniţi. Altfel, e semn de decadenţă...

 

3. Agresat? Agresor... Vă referiţi la viaţa literară? Am fost agresat public şi īnainte de 1989 şi după. Să mă refer doar la trei exemple semnificative (recapitulānd un alt răspuns, la altă īntrebare, despre scandalul public): unul din anul Revoluţiei, altul īn primul an după Revoluţie şi un al treilea de anul trecut. Primul exemplu: am fost agresat de Securitate şi uneltele sale scriitoriceşti, pe plan local şi la centru (de altfel, nu am fost primit īn rāndul membrilor Uniunii Scriitorilor-US pānă la Revoluţie deoarece aveam "dosar la Securitate" şi nu eram membru PCR), am fost agresat de cenzura de la edituri şi de la revistele literare sau de la ziare, am fost agresat cu o rea-credinţă nedemnă de scriitorii vrānceni activişti PCR (pānă la Revoluţie, din 1975, am locuit la Focşani), am fost agresat la locul de muncă, fiind oaia neagră a regimului comunist (am avut parte şi de un proces public, instrumentat de Securitate şi de scriitorii Florin Muscalu şi Traian Olteanu, īn 5 decembrie 1989, īn care mi s-a cerut să-mi retrag semnătura de pe Apelul īmpotriva realegerii lui N. Ceauşescu secretar general al PCR la al XIV-lea Congres, am refuzat, a existat şi o tentativă de lichidare fizică a mea atunci). După Revoluţie, ales redactor-şef al unui nou săptămānal al US, Contrapunct, īn februarie 1990, am fost agresat public de doi colegi optzecişti "cu trecut", trecut dubios legat de plăţile īn contul PCR-Securitate, Elena Ştefoi (azi ambasador, nu īntāmplător) şi Hanibal Stănciulescu (azi īmbolnăvit de obsesia compromisurilor neculpabilizate, mă abţin să dau amănunte), care au făcut jocul Puterii politice de atunci a FSN-Ion Iliescu-Virgil Măgureanu (eu intrānd īn dizgraţie, deoarece dădeam de gol crima politică din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii, īntr-un serial săptămānal) – motiv pentru care mi-am dat demisia īn ianuarie 1991. Al treilea exemplu: anul trecut am fost agresat de conducerea USR, īn frunte cu N. Manolescu, care m-a demis abuziv din funcţia de redactor-şef al revistei Viaţa Romāneasc㠖 de ce? Deoarece mi-am făcut datoria şi l-am publicat pe marele scriitor-disident Paul Goma cu pagini de jurnal literar! Paul Goma fiind etichetat īn mod iresponsabil drept antisemit. A ieşit scandal internaţional. Dar sunt sigur că vă e cunoscut acest caz incredibil... Dacă am fost "agresor" – probabil că am fost "agresor" al regimului comunist (sau al orānduirii lui N. Ceauşescu), ca "duşman al poporului", iar după Revoluţie, intrat din start īn opoziţie, am fost "agresor" al regimului "democraţiei originale" postcomuniste (am semnat timp de 14 ani articole incomode politice, sociale, culturale īn ziarul Cotidianul...). La un moment dat, preocupat de aroganţa nedemnă a criticului care dă lecţii de morală, am fost acuzat de Alex Ştefănescu că-l... agresez, deoarece l-am invitat să se autodeconspire public, domnia sa fiind prins la Revoluţie redactor-şef adjunct la ziarul Romānia liberă (post care intră īn nomenclatura de la cel mai īnalt nivel al PCR-Securitate), pe cānd Petre Mihai Băcanu era īn puşcărie, iar Anton Uncu exilat la Piatra Neamţ! Urmarea? Am devenit duşmanul de moarte al lui Alex Ştefănescu, care tot după pom stă pitit...

 

4. Tocmai fiindcă nu... discriminez pozitiv, am necazuri cu prietenii. Mie-mi place sinceritatea şi onestitatea, un mediu literar cinstit şi sănătos. Cel mai bine e să nu te apropii de scriitori, să-i cunoşti "ca oameni". Nepotrivirea de caracter e caracteristică īntre scriitori. Dacă un scriitor (considerat oricum o conştiinţă a naţiei, nu?) e oportunist şi face compromisuri condamnabile, e mai bine să-i spui de la obraz că lasă de dorit şi să te īndepărtezi de el, decāt să-i cauţi īn coarne, să-l... discriminezi pozitiv, chiar dacă rişti aşa să te izolezi, să rămāi singur. Din păcate, eu sunt un inadaptabil la rigorile societăţii īn general, nu numai īn particular, inadaptabil la rigorile vieţii literare romāneşti – nu calc la nici o cārciumă (alcoolul te apropie), nu cultiv prietenia de tip balcanic, nu sunt interesat de promovări de gaşcă. Īmi văd de drum cu o sigură rugăminte: să fiu lăsat īn pace (dacă sunt călcat pe coadă din rea-credinţă, reacţionez violent). De ce să-mi bat capul să... discriminez pozitiv prieteni care se dovedesc a fi duşmani ascunşi? Īn legătură cu antipatiile, e o mai lungă poveste. De cānd mă ştiu eu atrag fulgerele, sunt pe post de paratrăsnet, aşa m-am născut, antipatic īn societate, īn viaţa literară. Nu am acea aură de "băiat bun, simpatic" de care au parte atāţia dintre scriitori, din contră. Lumea dinafara mea are impresia că... mi-o caut singur cu lumānarea, cum se spune, dar nici pomeneală: eu nu fac nimic deosebit şi cu toate acestea mi se īntāmplă atātea īmpotrivă! Dau mereu peste mine toţi tāmpiţii şi toţi deştepţii cărora le devin brusc antipatic, nici ei nu ştiu exact de ce (cu atāt mai puţin ştiu eu de ce). Am acceptat abia la bătrāneţe această situaţie, resemnat că aşa a vrut Dumnezeu (sunt un fatalist... stoic, stoicismul e recunoscut īn numele meu; īnaintaşii mei din partea tatălui au fost chiar stoici, veniţi din Macedonia, aromāni), să fiu antipatic, urāt, neiubit public. Nu-mi mai bat capul, m-am izolat la maximum, am luat seama că nu am nici o putere să schimb această reglare de destin (care mă deprimă, vă daţi seama).

 

5. Sunt prin fire un critic moral al meu (extrem de dur cu mine īnsumi), motiv să fiu critic şi cu "celălalt", altfel n-ar mai avea sens nimic pe lumea asta – un sens e descoperirea şi promovarea valorii, oricāt de relativizată critic ar fi ea. Am tranşat de cānd am intrat īn lumea scriitorilor această dilemă, dacă am dreptul să fiu critic, de fapt, şi cu "celălalt" (nu numai cu mine) şi am īnţeles, īn timp, că e chiar o datorie a mea de scriitor, persoană publică īnzestrată cu conştiinţă (suflet avem toţi; inclusiv creaţia literară vine intuitiv din suflet / "paideuma", dar devine creaţie abia după ce  e conştientizată), să arăt cu degetul, la o adică... Dacă nici creatorul performant nu condamnă nonvaloarea, atunci această lume va avea parte numai de lucruri comune ridicate īn slăvi, de amoralitate şi de mediocritate – şi ar fi jignitor pentru demersul divin (īnscris īn genele cu care ne naştem), care ne-a lăsat liberul arbitru să alegem corect, să-i dăm de gol unicitatea, īnainte de toate, nu nulitatea. Altfel, fără impunerea valorii la toate nivelurile (oricāt de greu detectabilă e ea, cu criterii perisabile), ne aşteaptă Apocalipsa.

 

6. Nu mă mai motivează nimic să continui – o tot repet de şase ani, din anul Apocalipsei mele personale, 2000. Tot repet că sinuciderea īmi rezolvă toate neajunsurile. Faptul că mai sunt şi azi pe aici e o dovadă de slăbiciune omenească, nu de protecţie divină, e posibil să nu-mi fi spus ultimul cuvānt la masa de scris. Ştiţi cum se spune, că pleci pe lumea cealaltă numai după ce simţi că nu mai ai nici o obligaţie faţă de nimeni şi că te-ai īmpăcat cu toată lumea, nu numai cu tine īnsuţi (īn cazul scriitorilor, la masa de scris). Eu n-am reuşit să mă regăsesc nici azi la masa de scris, şi poate de aceea mai bāntui... Ce cred că mă mulţumeşte īn ceea ce am scris? E egal cu zero ce cred. Pe mine nu mă mulţumeşte mai nimic (dar nu are importanţă asta, important e dacă prin ceea ce am scris am mulţumit vreun cititor, dacă n-am rupt cumva, Doamne fereşte, lanţul cāntecului veşnic neterminat, de care făcea caz Mihai Eminescu)...

 

5 septembrie 2006. Bucureşti

 

Comentarii cititori
sus

 

Bogdan Suceavă

 

 

Singurul răspuns pe care īmi propun să-l dau sunt cărţile de literatură

pe care le scriu, lucrările de matematică pe care le public

 

1. Nu sunt critic literar, ci autor de proză de ficţiune. Aş putea să răspund ce cred eu că ar putea fi actul critic. M-aş aştepta ca opiniile critice să reprezinte aplicaţia la studiul literaturii contemporane a unei viziuni verificate şi validate teoretic de publicaţii atāt din interiorul culturii romāne, dar şi de pe plan internaţional. Profesioniştii care şi-ar vedea astfel vocaţia ar avea parte de mari satisfacţii profesionale; unii dintre dānşii sunt atāt de frustraţi şi pentru că nu sunt siguri cāt de buni sunt. Gesturile de autoritate pe care le vedem din cānd īn cānd īn cultura romānă de azi nu sunt altceva decāt expresii ale nesiguranţei unor oameni pe lāngă care a trecut timpul. Nu cred că personalităţile jurnalistice sunt critici literari şi opiniile domniilor lor mi se par exterioare literaturii. Nu au prea multă greutate nici opiniile despre literatură contemporană  ale celor care au studiat literatura veche sau istoria, şi care nu au explorat prin nimic ideile literare ale vremurilor recente. Lucrările contemporane cu Eugenides şi Murakami nu se discută īn acelaşi context ca şi scrierile din vremea lui Dosoftei. Actul critic e o specialitate īn sine, nu merge făcută īn timpul liber, nu de oameni implicaţi īn politică sau īn administraţie, nu de amatori şi nu de jurnalişti. Am enorm respect pentru cei care īşi fac treaba bine şi īncorporează, īn fiecare text al lor, o argumentaţie inteligentă şi necontradictorie.

 

2. Nu ştiu dacă īntrebarea aceasta e bine definită. Piaţa de carte romānească are dimensiunile unei optimi faţă de cea a pieţei de carte din Ungaria, o ţară cu populaţia cam de două ori mai mică. Viaţa literară romānească reflectă expresia acestui fenomen. Aşadar, care echilibru?

 

3. Da, am fost ţinta multor atacuri. Nu mi-am propus să le răspund tuturor, deşi unele dintre ele au depăşit orice limită. Singurul răspuns pe care īmi propun să-l dau sunt cărţile de literatură pe care le scriu, lucrările de matematică pe care le public. Restul sunt prostii care ne fac să pierdem vremea şi ne reţin din treabă. Consider că ceea ce se aşteaptă de la mine e să creez informaţie, nu să-mi tratez din punct de vedere educaţional sau medical unii contemporani care ar avea nevoie de aceasta (iată, aici am fost agresiv).

 

4. E foarte simplu: nu am prieteni şi nici duşmani īn lumea literară. Nu mă interesează astfel de lucruri. Sunt frontiere pe care nu le īnţeleg şi nu gāndesc cu astfel de delimitări. Mă interesează cei care produc cultură, cei care adaugă viziune, creativitate, inteligenţă, lumii romāneşti de azi. Īmi repugnă cei care mimează aceste calităţi. E o opinie care are legătură cu valorile, nu cu persoanele.

 

5. Nu cred că am aşa ceva la activ. Nu sunt critic literar. Aştept cu răbdare ca noua generaţie de critici să se maturizeze după alte standarde, să īnveţe să se exprime pe plan internaţional, să se deschidă cultural mai mult, să publice şi la editori cu care n-au servit īmpreună cafeaua, şi poate atunci vom avea o lume literară mai bună şi mai dreaptă. Pānă atunci, lucrăm cu ceea ce am moştenit şi mai suportăm, pentru scurtă vreme (sper eu) acel păienjeniş de relaţii şi restricţionări descris de Dan Petrescu īn volumul său Scrisori către Liviu (de citit la LiterNet).

 

6. Am de realizat o construcţie care se află abia la īnceput. Probabil că următorii ani vor face proiectul meu mai vizibil. E mai uşor să discuţi despre anumite idei literare atunci cānd cărţile au apărut.

 

Comentarii cititori
sus

 

Raluca Şerban

 

 

Niciodată nu am scris numai de bine sau numai de rău

despre o carte

 

1. Īn cazul īn care mă voi focaliza pe un demers critic consecvent, nu-mi pot permite să am anumite aşteptări. Sigur că īn orice domeniu se pot face nişte predicţii, īnsă mi-aş dori ca literatura să īmi ofere īn permanenţă surprize, să nu citesc cărţi manieriste, care ţin de mode literare. Voi spune un truism, dar risc datorită impactului emoţional pe care īl retrăiesc de fiecare dată cānd se produce īntālnirea, afirmānd că mă va bucura īntotdeauna o carte īn care regăsesc o viziune asupra lumii asemănătoare cu a mea.

 

2. Cred că astăzi există (īn sensul vizibilităţii lor pe scena literară) trei segmente de scriitori: grupul autorilor omologaţi īnainte de '89 şi care au rămas cu unele privilegii (materiale şi/sau de capital simbolic) din perioada comunistă şi care trăiesc īn continuare din acestea ca ursul din propria osānză iarna, grupul celor care s-au impus după 1990 datorită contactelor cu Occidentul (festivaluri, traduceri, burse de creaţie) şi implicării īn presă şi grupul tinerilor autori a căror principală achiziţie este īnţelegerea faptului că o carte este un produs şi, deci, se supune regulilor generale ale pieţei. Lăsānd deoparte valoarea estetică a scrierilor acestora, ei ştiu să se promoveze şi astfel sunt "văzuţi" mult mai mult decāt alţi autori, poate cu texte mai bune. Prestigiul editurii la care publici, prezenţa activă/ agresivă īn presa scrisă  şi electronică, implicarea īn dispute literare, afirmarea īn cadrul unui cenaclu condus de un critic cu nume sunt tot atātea mijloace prin care un autor se impune astăzi, calitatea textului său rămānānd īntr-un plan secund.

 

3. Da, mă simt agresată de insistenţa grafomanilor de a scrie despre cărţile lor. Uneori mă īnfurii şi scriu despre ele, ca să fiu lăsată īn pace. Dar scriu şi cu tristeţe pentru că ştiu că demersul meu va tulbura nişte suflete, le va amărī, iar ei oricum nu se vor lăsa de scris.

 

4. Cred că modalitatea mea de a face cronica unei cărţi mă pune la adăpost de a fi excesiv de subiectivă īn cazul unui volum cu al cărui autor am relaţionat direct. Niciodată nu am scris numai de bine sau numai de rău despre o carte.

 

5. Nu sunt o persoană cu merite culturale deosebite, nu sunt vreo vedetă īn spaţiul literar, deci nu cred că ar interesa pe nimeni, greşelile mele de īncepător īn ale omologării critice.

 

6. Nu ştiu dacă voi continua īn domeniul criticii de īntāmpinare. Mă mulţumeşte, īnsă, faptul de a fi īncurajat doi autori foarte tineri care au confirmat prin premiile obţinute şi volumele publicate ulterior salutării mele entuziaste.

 

Comentarii cititori
sus

 

Radu Vancu

 

 

Ce are lumea literară de oferit atāt de valoros

īncāt să merite să faci compromisuri?

 

1. Nu sunt īntru totul lămurit – īntrebarea mă priveşte pe mine, adică e vorba de "actul critic ca drum principal" al tinerei mele vieţi de literator, sau priveşte īntreaga literatură romānă contemporană, ori chiar literatura īn genere? Ca nu cumva să ratez nici unul dintre sensurile potenţiale ale īntrebării, o să le iau īn ordine. Mai īntāi, īn ce priveşte infrastructura simili-rutieră a intereselor mele literare, actul critic nu reprezintă un drum principal (şi, prin urmare, trebuie să admit aici că onoranta invitaţie a Prăvăliei culturale mă face să mă simt oarecum ca un intrus īntr-o breaslă de la care n-am dreptul să mă reclam). E drept că, puse cap la cap, numărul de pagini al textele mele critice depăşeşte substanţial (de vreo trei-patru ori, probabil, dacă nu mai mult) numărul de pagini rezultat prin īnsumarea celor două volume de poezie; e drept, iarăşi, că mi s-a īntāmplat deseori, ca şi acum, să fiu tratat drept critic (Daniel Cristea-Enache, de exemplu, mi-a făcut onoarea ca, īntr-un interviu din Ziua de duminică, de nu mă-nşel, să mă enumere printre criticii participanţi la Colocviile tinerilor scriitori din 5-6 mai, de la Bucureşti). Īnsă Mecca mea e poezia. Toată "critica" mea, cātă o fi şi de ce calitate o fi ea, e subordonată poeziei pe care īncerc să o scriu; nu poate fi, deci, considerată critică adevărată atāta vreme cāt nu este autotelică, atāta vreme cāt scopul ei nu e conţinut īn sine, ca la orice formă de creaţie (şi critica adevărată e, fireşte, o formă de creaţie). Acum, se poate spune despre critica literară că nu e autotelică, materialul asupra căreia ea operează fiind literatura; dar asta nu e adevărat. A spune că o formă sau alta de creaţie e autotelică nu presupune că aceasta lucrează exclusiv asupra ei īnsăşi; chiar literatura, de pildă, nu se concentrează numai şi numai asupra modalităţilor propriului limbaj (bineīnţeles că face şi asta, īntr-o mare măsură), dar īşi alege o bună parte din materia primă din domenii extranee celui literar, cum sunt cel social, psihologic, istoric, filosofic, economic chiar (la Ezra Pound, de exemplu) ş.a.m.d. Ceea ce nu īnseamnă că nu e īntru totul autotelică. La fel şi critica: aplicānd asupra materiei literare instrumentarul propriu de specialitate, construind imagini (imago-uri, chiar) specifice  ale literaturii, ea rămāne totuşi autotelică. Ba chiar, forţānd puţin lucrurile, s-ar putea spune că autotelismul ei e cu un grad mai evoluat decāt cel al literaturii, īntrucāt natura ei e conaturată cu cea a materiei prime pe care se edifică, ceea ce nu e cazul īn ce priveşte literatura. Dar astea sunt noţiuni de teorie literară care nu īşi au locul īn această anchetă. Voiam doar să spun că, oricāt de neplăcut īmi e să admit, critica mea nu e critică adevărată. Ceea ce nu va sa īnsemne că nu o scriu cāt pot mai bine, ori că nu īmi asum īntru totul judecăţile de valoare, ci că acceptă să se subordoneze īntru totul unei alte discipline, anume poezia, ceea ce critica adevărată nu face niciodată. Pentru mine, critica e un antrenor de poezie. Nu singurul, dar unul dintre cei mai importanţi. Fac critică aşa cum alţii fac vocalize ori digitaţie. Revenind la metafora dumneavoastră, critica nu e, pentru mine, un drum principal, ci unul dintre cele cāteva drumuri secundare care duce către cel principal: poezia.

 

Discutānd acum despre critica literară īn contextul literaturii romāne, răspunsul e evident: critica literară a fost dintotdeauna un drum principal al acesteia, una dintre căile ei regale. Dacă e adevărată aserţiunea lui Manolescu după care Maiorescu ar fi inventat marea literatură romānă al cărei cel dintāi critic voia să fie, ar īnsemna chiar că literatura romānă e invenţia criticii. Poate că n-or fi stānd lucrurile chiar aşa, dar cert e că literatura şi conştiinţa ei de sine, critica, au făcut dintotdeauna la noi casă bună. Cu două sincope majore: deceniul după "Eliberarea" din ’44 şi deceniul de după "Revoluţia" din ’89. Īnsă haosul primului deceniu postceauşist īncepe să se transforme īntr-un cosmos, să se ordoneze din ce īn ce mai precis, mai ales datorită tinerilor critici apăruţi īn ultimii ani. Īn primul rānd, critica de īntāmpinare a īnceput iarăşi să funcţioneze, graţie unor tineri de mare perspectivă precum Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Nicoleta Sălcudeanu, Doris Mironescu, Bogdan Creţu, Andrei Terian, Mihai Iovănel, Teodora Dumitru, Luminiţa Marcu, C. Rogozanu, ca să numesc numai pe cāţiva dintre cei mai vizibili. Apoi, unii tineri critici au preferat calea mai discretă, dar atāt de necesară, a studiului monografic, a "sintezelor", cum se chemau pe vremuri: printre ei, Antonio Patraş, Cătălin Ghiţă, Dragoş Varga-Santai, Adrian Lăcătuş, Călin Teutişan, Rodica Grigore, Laura Lazăr Zăvăleanu, Şerban Axinte, Dumitru Tucan, Dragoş Cojocaru, Valeriu Stancu. De asemenea, īn deceniul scurs de la "Revoluţie" au avut timp să se formeze acei intelectuali care, apucānd să trăiască anii de şcoală (pānă la facultate, unii inclusiv aceea) īn comunism, au suficiente date (intelectuale, morale şi biografice, deopotrivă) pentru a privi īnapoi fără mānie, recuperānd ce e de recuperat, clasānd pe cāt se poate de definitiv ceea ce e de aruncat la lada de gunoi a istoriei: aş numi aici īn primul rānd pe Sanda Cordoş, Angelo Mitchievici, (iarăşi) Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir. Iată cāteva zeci de tineri care fac şi vor face din critica literară un drum principal al literaturii romāne.

 

Răspunzānd la a doua parte a īntrebării dumneavoastră: cum s-a putut īnţelege de mai sus, pe drumul acesta al criticii mi-ar plăcea să descopăr modalităţi ale poeziei mele. Poezia mea, cu toată vanitatea implicată aici. Borne kilometrice care să-mi arate clar cāt am parcurs de la unele etape şi cāt mai am pānă la altele. Sper numai să citesc bine marcajele.

 

2. "Echilibrul relativ" al vieţii literare de azi l-aş caracteriza exact aşa cum l-aţi caracterizat dumneavoastră: drept unul relativ. Ceea ce nu e deloc rău. Lucrurile sunt destul de bine aşezate, dacă prin "viaţă literară" īnţelegem ierarhia valorilor literare, viaţa lor īn interiorul canonului/canoanelor. Sunt convins că poeţii, prozatorii, criticii literari semnificativi sunt cei care iau astăzi premii, cei cărora li se dedică cronici īn revistele importante etc. Că nu sunt aceştia toţi, că vor apărea din cānd īn cānd, ca din senin, o nouă Florina Ilis, un nou Filip Florian, tulburānd ierarhiile; că, la bursa valorilor literare, unii vor cunoaşte deflaţii, alţii inflaţii – astea sunt lucruri aflate īn ordinea normalităţii. Poate părea paradoxal, dar mai dificil de reorganizat, mai dezechilibrată e situaţia bursei valorilor īn ce priveşte literatura de sub comunism, pentru că mulţi "bătrāni" īncă influenţi nu acceptă cātuşi de puţin revizuirile, de la oricine ar veni ele, tineri sau alţi "bătrāni", şi nu văd posibilă vreo īmpăcare, nici īn viitorul apropiat, nici īn cel depărtat, īntre Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu, de pildă, sau īntre Nicolae Breban şi Luminiţa Marcu ori C. Rogozanu, să zicem. Pe scurt: dacă īn ce priveşte literatura strict contemporană echilibrul, precar poate, există totuşi, atunci cānd vine vorba de literatura deceniilor şase-nouă el pur şi simplu nu există. Fatalitatea biologică, probabil, va face ca tot tinerii critici de astăzi să regleze ceva mai tārziu balanţa şi īn această privinţă.

 

Dacă prin viaţă literară īnţelegem relaţiile īntre instituţiile, formale sau informale, care compun infrastructura literaturii romāne contemporane (Uniunea Scriitorilor, ASPRO, reviste, cenacluri, site-uri literare, grupuri literare gen Club 8 etc.), atunci perspectiva se schimbă complet. O hartă cāt de cāt exactă a amiciţiilor şi inimiciţiilor dintre acestea e aproape imposibil de realizat. Simplificānd la maximum, aş zice că trei generaţii sunt cu precădere active. Să le luăm īn ordine. Mai īntāi, generaţia ’60, care se află īn fruntea instituţiilor simbolice ale culturii literare (Nicolae Manolescu e preşedinte al USR, Eugen Simion nu mai e de puţină vreme preşedinte al Academiei, Augustin Buzura nu mai e preşedintele Institutului Cultural Romān, dar este cel al noii Fundaţii Culturale Romāne) şi dispune īncă de reviste cu suficientă vizibilitate ca să rămānă īn cărţi (la figurat, căci la propriu oricum vor rămāne): Romānia literară, Contemporanul, Cultura, Cuvāntul. Apoi, generaţia ’80, suficient de matură şi de īnchegată la momentul "Revoluţiei" pentru ca să reuşească să impună īn conştiinţa publică modelele cele mai autoritare (din punct de vedere mediatic) ale intelectualului/scriitorului romān: Horia Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu sunt cele mai bune două exemple. Ca şi şaizeciştii, dar īn număr mai mare, optzeciştii sunt profesori universitari, şefi de reviste (Idei īn dialog, Observator cultural, A(l)titudini, Timpul, Euphorion, Vatra, Poesis, Convorbiri literare, Apostrof, Familia), organizează cenacluri şi colocvii, fiind probabil cea mai dinamică dintre generaţiile literare. Īn fine, generaţia 2000, douămiiştii sau, cu termenul preferat de Daniel Cristea-Enache, milenariştii sunt, cum altfel, insurgenţii, revoltaţii, furioşii. Tratat de seniori ca un trouble-fźte incorigibil, cānd nu de-a dreptul ca un derbedeu, milenaristul este, totuşi, suficient de organizat şi de lucid pentru a deveni redactor la paginile de cultură (şi nu doar la acestea) ale marilor cotidiene, redactor la edituri dintre cele mai importante, administrator sau membru al unor site-uri literare profesioniste (a se vedea, de exemplu, clubliterar.com sau hyperliteratura.reea.net), redactor al unor reviste on-line (precum EgoPhobia, Respiro, Paradigma, Tiuk! etc.), ba uneori lansează chiar unele dintre cele mai acerbe şi mai importante discuţii ale lumii literare, găseşte īnsă timp printre scandaluri ca să publice trei cărţi pānă la treizeci de ani, care īi mai sunt şi premiate... Se pare că milenaristul este īntāiul exemplu de scriitor profesionist de la noi, īntru totul asemănător celui occidental: ştiind că, īn cele din urmă, scandalul e suficient, iar opera necesară, face scandal şi operă, deopotrivă. Interesant e īnsă ce se petrece acum īntre cele trei generaţii: şaizeciştii (mai precis USR-ul, sau, şi mai precis, Nicolae Manolescu) īncearcă īmpăcarea cu nepoţii literari douămiişti pentru a-şi păstra astfel ascendentul asupra optzeciştilor, care se vor stăpāni autoritari ai lumii literare, adică, aş spune, şaizeciştii postceauşismului. Aşa se explică, probabil, Colocviul tinerilor scriitori de la Bucureşti, din 5-6 mai 2006, şi tot aşa colocviul organizat īn replică de optzecişti la Sighişoara, īn exact aceleaşi zile. De asemenea, aceeaşi intenţie pare a fi cauza deciziei USR de a sprijini financiar o revistă a tinerilor scriitori ce ar urma să apară din această toamnă (bănuiala mea e că, īn urma concursului de proiecte, va fi preferat acela al lui Dan Mircea Cipariu, īn care Nicolae Manolescu investeşte multă īncredere. Dar şi proiectul Luminiţei Marcu, dacă e adevărat că are unul, are şansele lui reale). Cuvāntul şi, mai ales, Cultura, aflate sub culori şaizeciste, dau o mare şansă unor critici tineri şi talentaţi. Īn această dispută īn care bătrānii īncearcă să obţină sprijinul tinerilor īmpotriva celor de vārstă medie nu s-a ajuns, deocamdată, la vreun echilibru vizibil. Meciul se dispută īn continuare.

 

3. Nu m-am simţit niciodată agresat īn lumea literară, şi nici agresor, de asemenea, decāt poate īn rarele momente cānd, īn toiul disputelor literare purtate īn diverse loci amoeni, vocea mea agresa paşnicii meseni din jur care căutau, pe o cale mai mult sau mai puţin amiabilă, să elimine neplăcerea sau cauza ei. Niciodată, īn astfel de situaţii, nu s-a īntāmplat ca Apollo (şi, uneori, Bacchus) să nu reuşească să unească virtualii beligeranţi sub semnul apocatastatic al lui "pupat toţi" etc. (cunoscătorii frumoasei terase Yes din centrul Iaşului, de lāngă casa lui Alexandru Călinescu, īşi amintesc poate o bună exemplificare). Dacă vă referiţi la situaţiile īn care am scris defavorabil despre vreo carte, atunci acestea au fost puţine. Probabil că īntrebarea dumneavoastră face aluzie la Agresiuni, digresiuni a lui C. Rogozanu; deşi cartea este, īn multe privinţe, remarcabilă, nu pot cu nici un chip să mă simt, sub raportul atitudinii, apropiat de spiritul ei.  Nu m-am simţit agresor, spre exemplu, scriind pe un ton aspru despre Istoria... lui Alex. Ştefănescu, pentru că acea carte mi s-a părut nu numai nereuşită, dar şi răuvoitoare la adresa optzeciştilor, cu precădere, deci autorul ei aruncase cel dintāi piatra. Īn orice caz, relaţia cronicar-autor nu este una de agresiune/neagresiune. Orice cronicar care scrie ca să agreseze, fie prin limbaj, fie prin meschinărie, ar face bine să se lase de critică, pentru că nu dobāndeşte decāt dispreţul confraţilor. Orice autor care simte că o cronică, oricare ar fi tonul ei, īl agresează ar face bine să se lase de literatură, altfel ajunge un om nefericit.

 

4. Recunosc că nu m-am gāndit niciodată la asta. Drept e că am preferat să scriu despre oameni necunoscuţi şi despre cărţi bune, făcāndu-mi astfel mai uşoară sarcina. Cānd un prieten a publicat o carte atāt de bună īncāt n-am putut s-o ignor, am scris despre ea cu exact acelaşi entuziasm cu care am scris despre cărţile unor oameni necunoscuţi mie (chiar dacă īmi erau cunoscuţi ca autori). Exemple: am scris despre O linie aproape neagră a lui Mircea Bārsilă cu aceeaşi bucurie cu care am scris despre Cānd tu vii. Etica grunge a lui Ştefan Manasia. Despre Petre Stoica, cu aceeaşi plăcere şi acelaşi vibrato cu care am scris despre O. Nimigean. Despre Iustin Panţa, la fel ca despre Dragoş Varga-Santai. Cred că e greu pentru cititor să-şi dea seama din tonul acestor pagini care dintre ei mi-e prieten. Oricum, am orgoliul să cred că nici unul dintre prietenii mei nu poate să scrie o carte proastă. Unii dintre neprieteni, da; īnsă īn cazul acesta e mai uşor să aplauzi decāt ar fi fost, īn celălalt, să fluieri.

 

5. Greşeala pe care o regret cel mai mult, deşi poate să nu pară importantă, e legată tocmai de prima mea cronică, apărută īn Transilvania, īn primul număr din anul 2000. Scriam atunci despre Banchetul lui Iustin Panţa, carte care īmi plăcuse mult, īnsă, din teama de a nu părea prea cuminte, prea molāu, i-am reproşat destul de sarcastic, īn final, autorului cele două pasaje īn care, datorită incidentelor prea numeroase, nu mai face corect acordurile gramaticale. (Subliniasem oricum, apăsat, meritele cărţii). La lansarea revistei, Iustin a citit cronica şi, deşi mă aşteptam să se supere sau măcar să se şifoneze, s-a comportat ca un gentleman, a venit şi mi-a mulţumit; mai rar, printre poeţi, aşa gest. Acum īmi pare rău că am aşezat acei bemoli īn final, deşi, cum ziceam, īn ordinea obiectivă a lucrurilor nu contează mai deloc. Īn rest... compromisuri? Ce are lumea literară de oferit atāt de valoros īncāt să merite să faci compromisuri?

 

6. Cu riscul de a părea mironosiţă, o să spun că nu mă mulţumesc prea multe. Apoi, cu riscul de a părea infatuat, o să spun că mă mulţumesc următoarele: īn poezie, cāteva dintre Epistolele pentru Camelia, prin tonul lor degajat-studenţesc şi totuşi serios, apoi ciclul Amintirilor pentru tatăl meu din al doilea volum, Biographia litteraria, şi, tot de acolo, cāteva dintre poemele din ciclul final (păianjenul, ăştia-s pantofii cărămizii, grota şi īncă vreo două-trei). Īn critică, am impresia că eseul-doctorat despre poezia lui Mircea Ivănescu e OK, la fel eseul despre lirism din numărul tematic din Vatra, de asemenea (deşi doar parţial) răspunsul la ancheta despre poezia tānără din Caiete critice, īn sfārşit, relativ puţine texte. Iar dacă e vorba despre ce mă face să scriu īn continuare critică, am răspuns deja: speranţa că, astfel, o să scriu mai bine poezie.  Nu o să pot ajunge să scriu critică la fel de bine şi de frumos precum Doris Mironescu ori Bogdan Creţu, dar poate o să ajung să scriu poezie mai bine decāt Radu Vancu. Asta mă motivează.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey