T. O. Bobe
Ioana Bot
Mihaela Butnaru
Răzvan Penescu
Irina Petraş
Corina Ungureanu

 
sus

Liber alese

 

De data asta, am lăsat invitaţilor, colaboratorilor şi prăvăliaşilor posibilitatea să aleagă o temă. Provocarea a fost poate mai dificilă decāt dacă am fi impus una.

Ne-am gāndit sa fim impreuna la tejghea, la inceput de an, şi fiecare să aducă īn traistă ce găseşte de cuviinţă.

Comentarii cititori
sus

 

T. O. Bobe

 

:)

 

Īn prefaţa la Cuvintele şi lucrurile, Michael Foucault aminteşte un text al lui Borges, care citează "o anume enciclopedie chineză" unde stă scris că "animalele se īmpart īn: a) animale aparţinīnd Īmpăratului, b) īmbălsămate, c) īmblīnzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) cīini īn libertate, h) incluse īn prezenta clasificare, i) care se agită ca nebunii, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart ulciorul, n) care de departe par muşte".

 

Două sute doi scriitori romāni, chestionaţi īn cadrul proiectului media Zece pentru Romānia, au stabilit că, pentru desemnarea celor mai buni reprezentanţi ai breslei lor, trebuie să se ţină seama de următoarele criterii: a) să fie talentat, b) să fie cunoscut/ citit, c) să aibă o bogată cultură, d) valoarea operei, e) să fie ancorat īn realitate, f) să fie sincer, g) să fie original, h) să cunoască bine limba romānă, i) stilul.

Comentarii cititori
sus

Ioana Bot

 

Cartografia şantierelor mele

 

Invitaţia Dvs. mă prinde, īn primele zile ale lui ianuarie 2007, cu masa plină. Decīt că nu e masa īntinsă (şi lumīnările aprinse, ca īn poveste) pentru oaspeţi, şi nici belşugul care-o īncarcă nu e al bucatelor, ci al şantierelor "deschise". Despre cele pe care doar visez, deocamdată, să le deschid, prefer să nu vorbesc – din simplă superstiţie. Aşadar, īntrucīt nu găsesc vorbele de duh şi metaforele zīmbăreţe pentru a vă scrie voios la īnceput de an, mă voi mulţumi cu un ... tur al mesei mele de lucru.

 

Līngă ea, scade teancul grena al exemplarelor "de protocol" din ultima mea carte, Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca īncercare asupra limitelor limbajului (Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006), publicată cu puţin īnainte de sfīrşitul anului. Cred că revenirea la perspective de poetică istoric㠖 precum aceasta, care situează invenţia formelor literare cu constrīngere īn istoria mentalităţilor europene – este una din căile regale ale poststructuralismului: una care poate "īmpăca" istoria (literară) cu ştiinţele limbajului, mentalităţile cu filosofia ce īnrădăcinează ştiinţele exacte īn paradigma europeană... etc. Expresia convingerii mele nu e numai această carte (la care lucrez de prin 1999, "īn afara orelor de program" – cel mai adesea), ci şi continuarea ei: unul din vrafurile de pe masa mea de lucru (cel albastru nocturn) adună fişe, ilustraţii şi scanări pentru volumul următor al cercetării, consacrat dimensiunii vizuale a formelor literare (de la noutatea adusă de invenţia paginii la tradiţiile tautogramelor, de la pictopoezie la... noutatea adusă de invenţia ecranului şi a hypertextului electronic). Trebuie să īnchei o parte substanţială a proiectului pīnă la vară: cu ajutorul unui grant Ge-NEC – pentru că, altminteri, unde să găseşti sprijin instituţional pentru o cercetare care nu e nici trendy, nici rentabilizantă, nici aplicabilă economiei noastre īn tranziţie? Unde altundeva, decīt la New Europe College-ul bucureştean...

 

Dosarul violaceu, din care stau mereu să scape īn aparentă neorīnduială xeroxuri şi dischete altminteri atent etichetate, conţine materialul Cronologiei multimediale a literaturii romāne (1790-1914, deocamdată) pe care am realizat-o, cu texte, biobibliografii şi alte auxiliare, īn romānă şi italiană, īmpreună cu colega mea prof. Angela Tarantino, şi care va fi pusă on-line de Universitatea din Florenţa. Tocmai am aflat că aceeaşi universitate (nu una romānească, ci una "posh", occidentală, toscană şi orientată către cercetare ştiinţifică, studii postgraduate şi specializări de nişă...) intenţionează să continue grantul pentru amplificarea sitului īn anii următori.

 

Īntretăiat de cărţi din care se iţesc urechi de post-it-uri (nemuritoare invenţie, sugerīnd că notiţa pe hīrtie nu e definitiv ucisă de notebooks-uri...), luat la frunzărit aproape zilnic (ceea ce nu īl rīnduieşte, dimpotrivă: adaugă alte cărţi īn turnul lui precar) e teancul sīngeriu al cursurilor mele: cele care se īncheie īn ianuarie (īntre norma didactică şi orele īn suplinire, un universitar ca mine poate ajunge la 6 cursuri diferite pe semestru, ceea ce mă face să visez la... protecţia WWF, la īnfrăţirea cu speciile ameninţate ale faunei terestre – cīnd nu de-a dreptul la viaţa pe alte planete) şi unde se adună lucrările semestriale ale studenţilor, şi cele care vor īncepe īn martie – şi pentru care trebuie să īmi recalibrez strategiile didactice, schimbīnd o benignă "istorie a fondării instituţiilor culturale ale modernităţii romāneşti īn sec. XIX: şcoala, teatrul, presa, biblioteca, tiparniţa, gramaticile şi alfabetul, scriitorul şi iubitul său cititor" īntr-o mai accesibilă poveste despre momente istorice, scriitori, genuri şi opere, pentru studenţi īncepători care nu ştiu, īntotdeauna, nici cīnd s-au unit Principatele, nici ce a fost Dacia literară, nici care e diferenţa dintre Maiorescu şi Vladimirescu...

 

Discrete, alunecīnd parcă spre spaţii mai puţin īncărcate, sunt cărţile pe care sper să le citesc de plăcere, şi pentru care mereu vacanţa e prea scurtă: termin Derapajul lui Ion Manolescu, vreau să trec la Şcoala răgazului lui Alex Baumgarten, visez la antologia de autor a lui Mircea Dinescu şi la Cartea anului despre Eliade, īmi fac cu ochiul Evgheniţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu şi "arăbismele" Gretei Tartler. Pedepsite sub masă stau viitoarele cărţi de plastic ale Dilematecii – surprize, pentru Dvs., deocamdată.

 

Deşi deocamdată propteşte, cu aere de utilitate neintelectuală, cablul lămpii, plicul cu actele colecţiei editoriale de care răspund, la Editura Limes, Mare Helveticum, aşteaptă să mă aplec/aplic pe formularistica şi contractele unei noi traduceri: proză eseistică de un foarte interesant autor helvet al generaţiei 90, Jerōme Meizoz. Sper să ne iasă la fel de bine ca şi precedentele volume (Roger Francillon despre Jean Rousset şi Carmelo Colangelo despre Jean Starobinski – sau "de ce e interesantă şcoala de la Geneva pentru critica postmodernă?") – veţi vedea!

 

O mapă enormă, translucidă, se umple de hīrtiile "de rezolvat după 8 ianuarie", zi fatidică de luni, īn care mă voi da peste cap şi mă voi preface īn manager de proiecte, director de activităţi obşteşti īn Universitate, administrator al lipsei de fonduri şi tutore benevol al unor studenţi care īmi sunt atīt de dragi īncīt merită să le īndur pe toate celelalte pentru ei. Līngă ea, aplicaţii de granturi viitoare, colocviul despre poezie vizuală pe care vreau să īl organizez īn iunie, la Bucureşti şi la Cluj, īmpreună cu colegii genevezi, deconturi, corespondenţă, agenda.

 

Şi Hobbes. Hobbes e computerul meu, succesorul bătrīnului Patrocle Macintosh şi confratele lui Angelo, laptopul cel mai de īncredere din lume (din lumea mea, vreau să spun). Are un geamăn, Calvin, la Geneva (fireşte): nu s-au văzut niciodată, īşi vorbesc deseori. Calvin and Hobbes, pentru cunoscători. Fideli, discreţi şi plini de toate cele inavuabile īntr-un text precum acesta.

Comentarii cititori
sus

Mihaela Butnaru

 

Ce-mi amintesc că am făcut anul trecut

 

Ca să nu spun: ce an grav şi frivol a fost! Am băut un arbore de cafea cu totul, jumătate din frunzele arborelui de ceai şi fructe pulbere. Am scris optzeci şi două de pagini, din care au rămas valabile patruzeci. Am citit cam şaptezeci de cărţi şi cīte un ziar vinerea, pe furiş, la vedere, pe sărite sau pe negīndite; de aceea, īmi vin şi acum īn minte şi mă īncurcă fragmente, pagini, īntīmplări. Am ascultat cīteva săptămīni de muzică, de pe discuri, CDuri, internet, de la petrecerea vecinului, de la radio, de pe scenă; am ascultat şi hīrīitul calculatorului, mesajele de eroare, uneltele de găurit, şlefuit, tăiat, aranjat mobila şi pereţii; am ascultat exclamaţii, certuri, rīsete, indignări şi discursuri.

 

Adunate, toate minutele pe care le-am īntīrziat ar face o noapte de somn liniştit. La fel, toate replicile acide primite cīnd am īntīrziat ar face o pagină de ziar.

 

Am citit cam trei sute de cronici de film şi teatru, iar de văzut, am văzut aproape şapte filme şi patru piese, pe care le-am uitat īn ziua următoare, deşi o dată am plīns.

 

Am mers pe străzi cu nume amuzante sau hidoase, sau fără nume, străzi pe care oamenii nu īncap īmpreună, de aceea se īnghesuie, poartă pălării, vorbesc prea tare, se uită numai īnainte, se mai şi īmpiedică, de aceea nu ştiu unde e frīna. M-am bucurat de aceşti oameni, de pantofii lustruiţi, de fīşīitul hainelor, m-am bucurat din nimic, numai fiindcă am auzit pe cineva zicīnd "năramze" şi "mărgăritar". M-am uitat curioasă printre jaluzele la un vecin prostănac şi trist, ca Lennie al lui Steinbeck.

 

Mi-a fost urīt şi am regizat certuri ca să ne treacă tuturor urītul; am avut mofturi şi momente de ameţeală fericită, toate făcute din bucăţi caraghioase, urīţele şi triste, dacă le iei separat.

 

Am petrecut o sută şi ceva de ore īn trenuri şi īn gări, stīnd de vorbă şi adunīnd fleacuri, aşteptīnd, īn mirosul de abur şi fier īncălzit, de blană, praf şi plastic. M-am īnghesuit şi am oftat īn autobuze, am mai mers şi pe jos, probabil că am īnvăţat două sute de verbe neregulate şi m-am făcut că uit cīteva promisiuni.

 

Īn aprilie, am citit Prăvălia culturală prima oară, mi-au trebuit două luni ca să trimit un e-mail timid şi afectat. De atunci, am īn minte persoane pe care le ştiu numai din scris, dar care īmi dau sistemul emoţional peste cap. De aceea, īn loc de sutele de e-mailuri şi scrisori pe care le-am trimis anul trecut, aş vrea să petrec ceva timp cu oameni īn carne şi oase.

Comentarii cititori
sus

Răzvan Penescu

 

Un zīmbet abia schiţat, aproape interior

 

Era ieri şi era aproape noapte, mă īntorceam de la o īntīlnire cu un prieten bun şi aproape bătrīn care mă uimise arătīndu-mi ceva ce nu bănuiam, că are īncredere neţărmurită īn mine, că īi sīnt poate cel mai apropiat om de pe pămīnt. Mă īntrebam cum se īntīmplase, īmi dădeam seama că īi arătasem mereu cīt de important e pentru mine, dar mă aşteptam să mă considere doar un amic căruia īi dă uneori texte pentru LiterNet, un fel de relaţie de serviciu, şi nu un prieten atīt de profund cum īmi arătase că mă consideră īn seara de ieri. Trecusem plecīnd de la el prin faţa ferestrelor ei, ocoleam, dar speram ceva neclar. Poate doar să ghicesc dincolo de perdele o siluetă. Era multă lumină īn casă şi ferestrele deschise larg şi nu părea să fie nimeni īnăuntru. Poate se mutase deja şi proprietarii zugrăviseră şi lăsaseră totul deschis, să se usuce. M-am simţit dezorientat şi trist. Casa aia avea puţin din povestea noastră.

 

Mă pregăteam să cobor din tramvai, mai erau două staţii pīnă la mine acasă, dar era un alt tramvai, acesta o lua īn altă direcţie, se despărţeau liniile. Citisem pīnă atunci, am īnchis cartea, căci se apropia staţia şi am ridicat ochii. Era acolo, īngerul din tramvai, īn blugi ponosiţi şi o bluză puţin lălīie. O fată cam de 15-16 ani cu o seninătate şi o linişte şi o bunătate intensă pe chip, stătea cuminte, nemişcată, lipită de una din barele tramvaiului. M-am uitat poate o secundă prea mult la ea, dar mă īncărcam cu imaginea din ochii ei. Am coborīt puţin dezorientat, nu ştiam ce faci cīnd īntīlneşti īngerii, nu eram pregătit pentru aşa ceva.

 

A venit să se aşeze pe un scaun oarecum īn ochiul de geam īn dreptul căruia eram, īn staţie. Ştia că o privesc, mă zărea cu coada ochiului, se străduia să nu o văd. Zīmbea abia schiţat, aproape interior. Şi-a petrecut mīna prin păr răvăşindu-l puţin, dar nemişcīnd gītul, lăsīnd acelaşi profil īn fereastră, neīndrăznind să dea impresia că se uită la mine. Era puţin stingheră, era puţin cochetă, era puţin curioasă. Unghiile īi erau acoperite cu ojă cărămizie, urītă, terminau nefericit degete lungi, cu pieliţe roase īngrijit. Era īnsă un gest atīt de pur şi de cochet-feminin īn trecerea degetelor prin păr īncīt m-am gīndit instantaneu la cubul lui Nichita, cel lustruit de raze şi căruia dacă īi spargi un colţ toţi cei care īl privesc spun: "Ce cub perfect ar fi fost dacă nu ar fi avut un colţ spart". M-am bucurat că oja era urītă. Īngerul meu era imperfect, dar viu. Īngerul meu a existat pentru mine īntr-o fereastră de tramvai īntr-o seară. Seara de ieri.

Comentarii cititori
sus

Irina Petraş

 

Casa din vis şi alte amintiri

 

Mai multele case ale copilăriei īmi stăruie īn amintire ca secvenţe ale unei singure case, casa onirică. Casa natală e casa onirică. "Lumea reală se şterge dintr-o dată cānd te duci să trăieşti īn casa amintirii", iar "cānd ştii să dai tuturor lucrurilor cuvenita greutate de vise, a locui oniric este mai mult decāt a locui īn amintire" (G. Bachelard). Aşadar, casa de la Chirpăr, cea īn care m-am născut. Fāntāna, cuptorul de pāine. Ridic periodic – ca īntr-un gest de verificare a stabilităţii lumii īn ciuda noutăţilor care se năpustesc asupra mea clipă de clip㠖 privirea şi văd turla bisericii-săseşti-cetate, simplă, pătrată, veche. Apoi, curtea plină de soare a grădiniţei din Marpod, la doi paşi de altă biserică-cetate, ceilalţi copii dormind īn pătucuri – īi privesc o vreme, nu-mi place nemişcarea lor. Fug pe pietrele-dale din curte, la soare, privesc minute īn şir gāze minuscule şi simt că-mi iese inima din piept de īncāntare. Cum ceilalţi dorm, toată curtea/toată lumea e a mea. Sunt nişte ore cāştigate cu preţul nesomnului de după amiază, ore la care am ţinut toată viaţa. Casa din Cincu, trei camere uriaşe una din cealaltă. Zăpezile nămeţite, pofta de a īnfuleca din spuma albă, sclipitoare, poftă oprită de poveştile despre viermii minusculi care se ascund īn ea; cāinele lup al tatei, păpuşa din carton jucată pe sfori, crepla, adică fāntāna publică din piaţetă, banii "stabilizaţi" din lădiţa cu aşchii de aprins focul. O lecţie indirectă de ne-cădere īn vraja lor. Nu puteau fi doriţi pentru ei īnşişi, erau simple accesorii de dobāndit focul şi căldura. Prima casă din Agnita, la intrarea īn oraş. Un fel de hol mare, pătrat. Un perete – o uşă mascată cu un covor negru cu flori. Oglinda mare pe alt perete, jocul cu tata care "nu mă poate ajunge" deşi īnghesuiala e teribilă; spaţiul dintre uşile de la intrare, loc interzis, căci ducea spre scări abrupte; Ana, sora mea, mică, mică, ocrotit㠖 eu devenind sora cea mare, plină de responsabilităţi; bunicul din Maramureş īn vizită, eu citind litere din cărţi ruseşti, apoi cuvinte fără īnţeles din ziar, mirată că le pare ceva de mirare şi de răsplătit cu bomboane acrişoare sticloase, īn toate culorile – unele cu un mic sāmbure īntunecat, tata le pune pe dulap să facă pui, freamăt de nerăbdare aşteptānd minunea; īmbrăţişările alor mei, auzite uneori īn noapte, spaima că mama poate fi omorātă; lupul rătăcit īn curte, īntr-o iarnă grea, oprit la doi paşi de mine şi privindu-mă, deloc ameninţător, supărarea că oamenii cei mari īl alungă cu strigăte īnfricoşate. Copilaşul din vecini, cu sexul dezgolit īn lumină, vaga fascinaţie, sentimentul difuz şi indicibil plăcut că văd ceva oprit, nisipul luat īn pumni şi presărat deasupra, ritual obscur, de atingere secretă, incompletă şi, deci, nevinovată. Camera răcoroasă a proprietăresei săsoaice, plină de mobile grele, cu flori pictate pe uşi, eu trimisă după rāşniţa de cafea, pe masă prānzul bătrānei (!?), o farfurie de porţelan cu straturi de mămăligă aurie, aburindă, şi brānză, un fir de brānză topită atārnă ca o ghirlandă de brad pe buza farfuriei, tentaţia e uriaşă, mă apropii īncet, furiş, iau firicelul călduţ şi-l strecor īn gură cu o senzaţie teribilă de bucurie şi spaimă. Īi povestesc mamei, mă ceartă, e hoţie, oricāt de măruntă; īn plus, şi nestăpānire de sine, mai rea decāt toate. Īnvăţ lecţia pentru toată viaţa. Īn īmprejurări asemănătoare, las mintea să facă singură toate lucrurile interzise. Imaginaţia dospeşte, se revarsă, īmi umple nopţile cu visuri.

 

Altă casă de trecere. O cameră mică īn curtea Colectivului (cuvānt straniu, nu īnţeleg nimic şi nu-mi place, fără să ştiu că e primul semn al firii mele īncăpăţānat preţuitoare de diferenţă), jucăriile celor din casa de dinainte, de la strad㠖 o vedeam ca pe un palat, dar n-aş fi recunoscut īn ruptul capului că le rāvneam tovărăşia. Apoi casa de pe strada Gării – o cameră mare, un antreu, bucătăria improvizată; "pianul" din sticle atārnate de sfori, pline cu apă colorată pānă la īnălţimi de niveluri crescătoare; apoi cel cioplit din lemn, de tata, cu clape "adevărate"; ferestrele cu obloane din lemn, vopsite īn verde, cu o inimioară decupată la mijloc prin care, cocoţate pe pervazul lat, ca de cetate, spionam trecătorii jucāndu-ne de-a "tu eşti/vei fi ca oamenii ce vin dinspre oraş, iar tu, ca oamenii ce pleacă spre oraş"; joc palpitant de-a ghicit viitorul şi de-a scornit biografii. Poveştile cu draci şi strigoi ale lui Oanea, fratele cel mic al mamei, chemat să stea cu noi cānd erau ai noştri plecaţi o zi īntreagă, figurinele din cartofi tăiaţi felii şi copţi pe plită pe care ni le făcea, orăşelele din carton, cu străzi, stālpi de telegraf, beculeţe alimentate de la o baterie ascunsă sub masă; iepurii crescuţi īn şura din fundul curţii lungi, tancurile trecānd pe stradă cu un huruit prelung, zidurile crăpate, taurul comunal scăpat din grajd periodic şi alergānd trecătorii īn tablouri grotesc-hilare, bune de picturi cu coride, dulapul cu arcadă, geanta veche a mamei, cerceii secreţi cu pietricele albastre, ascunşi acolo de ochii tatei, care ironiza, sec, obiceiul de a-ţi atārna zorzoane pe trup; micul difuzor "local" atārnat deasupra patului, īnfrigurarea cu care aşteptam să se anunţe īn miezul zilei "cotele apelor Dunării", micul icnet cānd ajungeam la Drencova (numele semăna cu al pancovelor despre care ne povestea tata, gogoşile din copilăria lui), apoi hohotele dezlănţuite cānd vocea uşor răguşită şi oficială a femeii de la radio anunţa "Turnu Măgurele, staţionar" – mi se părea de un comic imens, rādeam cu lacrimi de fiecare dată, n-am īnţeles niciodată prea bine de ce – poate fiindcă numele-jucărie intra īn conflict sonor cu gravitatea tonului şi a cifrelor īnşirate sacadat?! Ploile cu soare ("māine-i sărbătoare", zicea cāntecul de copii, şi chiar mi se părea nesmintit sărbătoare ziua de după ivirea curcubeului pe cer), inundaţia din 1954, cānd Hārtibaciul mi-a ieşit īn īntāmpinare pe nepusă masă, īnaintānd īn valuri bulbucite pe stradă īn sus.

 

Casele succesive din copilăria mea n-o incomodează pe ultima, cea la clădirea căreia am asistat şi pe care ai mei o ridicau, trudnic şi cu poticniri, īn jurul nostru, dar şi cu o mare bucurie de a avea, īn fine, locul tău, oricāt de modest. Casa nouă e locuită cu vechii lari, din ţinutul copilăriei imobile. Locurile sunt sentimente, neīndoielnic. Spaima de ceva teribil mi-a rămas īn minte īn secvenţe uitate din această perindare prin multe case improvizate şi provizorii. Spaima de a te afla ilegal īn īntāmplarea tocmai trăită, de a nu fi unde trebuie/ar trebui să fii? Spaimă urmată de īncercarea īncăpăţānată de a te re-găsi pe tine, după o rătăcire, de a te realiza ca entitate autonomă şi legitimă. Suntem fiinţe formate din īntāmplări, dar nu toate se lasă traduse īn vorbe pe-nţeles. Cāteodată, viaţa ţi-e spusă "de o străină gură".

 

Aşadar, casa cea nouă, ultima şi adevărată, de pe alee. Adevărată, căci construită de ai mei, cum spuneam, cu trudă şi cu dorinţa de a se aşeza. Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o niciodată, facerea ei a durat ani īn şir după ce deja o locuiam, căci mereu era ceva de terminat. Aşezarea nu īnsemna īncremenire, casa nu era gata ca o fotografie, cum ar zice Eminescu, ci avea puteri constructive īn ea. Īşi īmplinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin ne-terminare, prin locul pe care īl oferea improvizaţiilor nesfārşite, īmbunătăţirilor succesive. Că anii treceau puteai vedea după viţa de vie care o īmbrăca deja cu totul, pānă la acoperiş, după nucul plantat īn primul an ce se iţea deasupra streşinii, după mica livadă plină de rod, după gardul cel viu, des şi īnalt, care transforma curtea īn cetate primitoare, īnchis/deschisă. Iedera dinspre stradă se căţăra pe un zid īnverzit de muşchi, zmeurişul se prefăcuse īn mică junglă. Toate, semne că locul era locuit de mult, alături de alte semne ale unei ne-opriri din meştereală, ca omul gospodar la casa lui.

 

"Conştiinţa de fiinţă adăpostită" funcţionează doar īn casa ta, īn locul tău. Casele din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, īn goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case īn care eu nu locuiesc, mi s-au părut īntotdeauna de o tristeţe sfāşietoare – le presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea. Orice efort, mereu repetat īn īmprejurări asemănătoare, de a īnchipui o viaţă obişnuită, deci caldă, adăpostită īn interiorul lor, e sortit eşecului. Mă cuprinde, fără să vreau, o milă nesfārşită, īmi dau lacrimile la gāndul celor uitaţi acolo. Uitaţi de propria mea casă... Īmi vine īn minte Rilke şi casa luminată departe īn noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea casei singuratice.

 

Să ai camera ta – semn de respect faţă de persoană, a ta şi a altuia. Virginia Woolf crede că emanciparea femeii e legată de faptul de a avea o cameră pentru ea, separată. O īncăpere pe care s-o umple şi care s-o īncapă. Locuinţa e un mijloc de apărare, dar şi un spaţiu al comunicării de sine. Oricine ar trebui să aibă/să pretindă acest drept la "īncăpere".

 

 

Visul e, pentru mine, un spaţiu/timp de o stranie bogăţie. Cred īn visele retrospective, nu prospective. Iar retrospecţia o īmping mult īnapoi, poate pānă īn trecutul generaţiilor succesive care m-au precedat. Nu-mi pot explica altfel complexitatea lor ficţională. Visez numai şi numai colorat, cu nenumărate nuanţe. Şi visez mult. Nu cred că am petrecut vreo noapte neīnsoţită de vise. Sunt atāt de dense şi uneori mergānd pānă īn pragul coşmarului, īncāt nu arareori mă duc seara spre ele ca la o īntālnire, ca la o petrecere, ca la un film. Am descoperit, cu īncāntare, īn celebra cărţulie a lui Cărtărescu, īnsemnarea despre visătorii de calibru, care merg spre somnul cu vise ca spre o īnfruntare. Ştiu ce vrea să spună.

 

O memorie vizuală bine mobilată, o capacitate cāteodată obositoare de a conecta imagini īntre ele, de a vedea desenul din covor şi acolo unde nu este, cum ar spune Mircea Eliade, īmi īncarcă nopţile cu lanţuri de caleidoscoape. Visul e un loc, un ţinut, un tărām, īn care timpul lucrează cu alte unităţi de măsură. Dacă peisajul este spaţiu/timp, căci timpul nu are chip fără locurile amintirii, şi se reţin din jur locurile, ungherele care trimit īn vreun fel la culcuş, īn amintirea celui dintāi, a pāntecelui, cald, umed, ocrotitor – toate casele adevărate sunt calde, ocrotitoare, umezite de arome. Ei bine, visul e casa noastră secretă.

 

Fireşte, multe sunt legate de vechea mea īndeletnicire de cititoare. Sunt un fel de metafore ale lecturii, contaminări ale gesturilor nesupuse cititului. De pildă, visul mic şi ascuţit despre plapuma pe care n-o pot strānge prea tare īn jurul meu fiindcă n-aş mai putea "īntoarce pagina"; apoi cel cu pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – eu zic: "staţi că īncă n-aţi citit-o" şi mă trezesc cu sentimentul că am descoperit un mare adevăr – toate lucrurile sunt mai frumoase dacă sunt citite; visul cu raftul de cărţi: se īntāmplă ceva īn vis şi constat că etajera nu mai e pe hol, unde tocmai am meşterit-o din scānduri mirosind puternic a lemn; Laura īmi spune, īn vis, că mă aflu īntr-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Mă īntorc īn prezent (tot īn vis), ea tot nu e, dar se re-īntrupează treptat, īntoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii? Lucrurile există cātă vreme le ţii minte şi ţi le aminteşti, altminteri se pierd. Īn uitare. Īnţeleg ce vrea să spună Umberto Eco: "să-ţi aminteşti e o muncă, nu un lux" şi "dacă nu te īntorci īnapoi, nu poţi merge īnainte". Ba, mai mult, "facultatea memoriei e măreaţă, complexitatea ei nesfārşită şi adāncă inspiră aproape un sentiment de spaimă". Dar e o spaimă bună, bogată, gustoasă.

 

Nenumăratele reveniri ale visului īn care īmi ridic uşor genunchii la piept şi īncep să plutesc razant cu pămāntul – zborul se petrece totdeauna īn locuri cu iarbă şi flori, cu fāntāni şi tufe īnflorite şi nu e niciodată īnalt, departe de pămānt. Īmi zic, fericită, uite că zbor şi nu e īn vis, ce īncāntare, eu care crezusem că numai īn vis poţi zbura! (vorba lui Adrian Popescu, "dovezi nu am, dar īmi aduc aminte..."). Sunt atāt de convinsă că e aievea, īncāt mă trezesc cu ochii plini de lacrimi. Lacrimile dezamăgirii – vreau să revin īn starea de veghe pentru a verifica iute realitatea zborului, deşi cu inima strānsă, căci ţin minte "deja" că nu-i adevărat, de unde şi lacrimile.

 

Visuri care revin periodic, īn variante uşor modificate: visul cu pivniţa/beciul īn care cobori adānc, adānc, iar jos sunt făpturi tăcute, fără ochi, ameninţătoare. Mereu aceleaşi detalii – lumānări, umbre transparente, aşteptări fără nume. Apoi căderile de pe verande īnalte, secundele nesfārşite ale căderii, cu inima cāt un purice, gātuită, sufocată, īnnebunită de groaza atingerii pămāntului şi dorind să se īntāmple odată. Să ies din lumea-care-cade. Visul cu noaptea pustie, eu īn mijlocul oraşului, singură, īncercările repetate şi repetat eşuate de a ajunge acas㠖 totul are ceva cald/ameninţător, un miros de animal hăituit, de lucruri bine ştiute, dar de neştiut. Ştiu, net, că am mai visat toate astea, că nu-s adevărate, dar realitatea lor e, cumva, pipăibilă. Toate miresmele īmi sunt familiare pānă la greaţă. Paşii īmi răsună pe caldarām, īi aud, īi simt cu un fior, mă ştiu urmărită, īncolţită, īntorc brusc capul şi atunci o văd – cupola īnaltă, grea, jumătatea de sferă a catedralei, luminată de jos, cu o lumină verzuie, de mlaştină rece, se īnalţă la un singur pas lāngă mine, tăcută, insinuantă, strivitoare. Īn schimb, turnul bisericii săseşti īmi apare īn vis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia şi cu o duioşie/īnduioşare de ceva pentru totdeauna pierdut. Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinţi, de locul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele, cāntă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră, intră īn componenţa orelor mele. Nu au nimic de sărbătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitare decāt īn subsidiar... Alteori, mă aflu īntr-un loc străin, pe o stradă īn pantă suitoare īn faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă īmpiedic, ajung īn fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sunt sus, e o prăpastie dreaptă īn faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zāmbet ironic īn colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori īn filme şi albume. Uneori īşi schimbă īnfăţişarea īntr-un joc misterios – rād de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Īmi place aroganţa lor, tot aşa cum īmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi pătate ici colo de verdele vreunei iedere. Īmi par munţi trucaţi, īncropiţi de māna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine īn acelaşi timp. Călătoriile din vis sunt atāt de labirintice, cu atāt de aglomerate detalii arhitectonice, cu istorii complicate ale locurilor pe care le văd, īncāt mă īntorc istovită, epuizată ca după o călătorie adevărată. Şi la fel de plină de zvonuri despre alte lumi. Īntre "ţările" visate şi cele văzute aievea nu fac (aproape) nici o diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat īi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă.

 

Revin, din astfel de vise, la cel cu casa-cu-multe-īncăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Mereu aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste īncăperi, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Atunci ajung, īn fine, īn ultima īncăpere, cea oprită, ca īn poveşti. Acolo e mereu uşa care nu poate fi īncuiată, care deschide ameninţător şi nu poate fi īnchisă, aruncānd īn aer rostul de adăpost al celorlalte īncăperi. Mă zbat s-o prind īn ţāţāni, s-o fac să stea īn canat, să īnchidă, să apere. Īn van. Cade, e īngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă īn voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frāntă īnainte de a ajunge jos, lăsāndu-mă īntre etaje, cu golul dedesubt. Ori īşi alătură despicături sinistre īn pereţi, prin care se poate pătrunde. Nu sunt ieşiri de siguranţă, ci intrări nevegheate de stăpānii casei mele. Sunt toate vise pe care le leg de vechea/violenta/inexplicabila (nu ştiu ce anume a născut-o, ce īntāmplare a dezlănţuit-o) mea claustrofobie – nu-mi plac lifturile, īncăperile foarte joase, locurile din spate ale unei maşini cu uşi doar īn faţă, culoarele īnguste, peşterile, hainele strāmte etc. Īn mod straniu, tot claustrofobie aş numi şi spaima de spaţii deschise, de cāmpuri ca o tipsie, fără dealuri īn jur. Mă sufocă şi unele, şi altele.

 

Casa "mitutică", visată de Eminescu, īmi e pe măsur㠖 dacă are ferestre mari şi uşi de deschis/īnchis locul după plac. Īmi convine o apărare/ocrotire necopleşitoare, care să nu-mi incomodeze gesturile diurne ori nocturne, o libertate sub control, aş zice. Pe care privirea roată s-o poată cuprinde şi care să lase īntreagă taina/ameninţarea de dincolo de ea.

Comentarii cititori
sus

Corina Ungureanu

Ralucăi şi tuturor

celor care īnvaţă să meargă

 

De Sfānta Iuliana

 

Pānă mai anii trecuţi, cānd īncepeau lucrările unei construcţii, subiectul se strecura īn conversaţii ca un taximetrist pe străzile oraşului. Mai toţi se īntrebau ce se construieşte şi apoi răsăreau zvonurile. Nu ştiai sigur ce-i acolo pānă nu se dădea īn folosinţă şi dacă era locuinţă privată, nici atunci. Acum apare o tablă pe care scrie: denumirea lucrării, destinaţia, beneficiarul, constructorul, data īnceperii, data finalizării. Mi-ar place să-mi pun şi eu astfel de plăcuţe, nu pentru curiozitatea trecătorilor, ci pentru disciplină.

 

Īntr-una dintre după-amiezile trecute eram īn faţa calculatorului. Icoana Sfāntului Ilie din cartea poştală lipită pe peretele din spatele meu mă veghea, fără doar şi poate. Dacă aş fi īntors capul spre dreapta, aş fi văzut cei doi biscuiţi şi un sfert de mandarină rămase de la prānz, iar la stānga s-ar fi īntins drumul pietruit, palatul şi mai departe, neascunsă de cireşul uriaş rămas fără frunziş, poarta. Dar eu priveam un monitor. "... is typing a message" scria īn bara de jos a ferestrei. Ţintuisem cuvintele astea cu agerimea unui pisoi urmărind o pradă care stă să dispară după colţ. Soneria telefonului mi-a īncordat toţi muşchii şi m-a readus īn birou.

 

Pe ecranul albastru scria: ID ascuns. Am răspuns: Da? Tăcerea din receptor a durat foarte puţin. Glasuri necunoscute, cristaline, zglobii şi pline de entuziasm au pornit să cānte: sorcova vesela să trăiţi să īnfloriţi... Surpriza m-a făcut să zāmbesc pānă cānd au īncheiat cu la anu' şi la mulţi ani! La mulţi ani! le-am răspuns rapid molipsită. Restul convorbirii a păstrat acelaşi ton energic şi bucuros: Sărbători fericite! Mulţumesc la fel! La revedere! La revedere! Şi a(u) īnchis.

 

Mandarina, biscuiţii, Sfāntul Ilie, drumul pietruit şi fereastra de messenger erau la locurile lor. Revăzāndu-le cu privirea curăţită de cioburi, am simţit (fără putinţă de īmpotrivire, ca atunci cānd te īndrăgosteşti) că vreau să fiu un ID ascuns care cāntă sorcova vesela la urechile oamenilor. Nu ştiu ce fel de proiect e ăsta, cānd ar īncepe lucrările, cānd s-ar finaliza, denumirea ori destinaţia. Beneficiarul īnsă sunt eu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey