Mihai Bisericanu
Adela Minae
Ileana Olteanu
Nataşa Raab

 
sus

Meseria de actor

Am rezervat locurile de "la tejghea", de această dată, actorilor. Īntrebările formulate au fost jaloane opţionale pentru aceia care au onorat invitaţia.

Pentru a contacta cāţiva membri ai breslei, am făcut scufundări īn spaţiul virtual, cu ajutorul motoarelor de căutare. Am descoperit site-uri foarte bune din punct de vedere informaţional (şi actualizate) ale unor instituţii teatrale (unele aveau, altele nu, adrese de contact ale actorilor, regizorilor etc). Sunt şi destule instituţii de gen īncă absente din spaţiul virtual. De exemplu, căutānd Teatrul Naţional Craiova, descoperim fie un site modest, cu cāteva informaţii din 1997, fie un altul, probabil (sper) īn construcţie, care la secţiunile Prima pagină, Istoricul instituţiei, Informaţii generale afişează mesajul: "Pānă īn prezent, informaţiile pentru această secţiune nu au fost puse la dispoziţia realizatorilor proiectului «Cultura pe NET»", la Organigrama: "Organigrama nu este completată!", la Declaraţii de avere: "Nu au fost postate declaraţii de avere", la Repertoriu şi Program Spectacole: "Nu există īnregistrări īn această secţiune", la Evenimente: "Nu au fost anunţate evenimente pentru această lună", iar la Noutăţi: "Nu există noutăţi".
Spre norocul meu (īn acest caz punctual), am găsit informaţiile de care aveam nevoie, pe site-ul personal al actorului Constantin Cicort, căruia īi mulţumesc aici. De ce domnia sa este apt să le ofere, dovedind, īmi pare, şi oarece altruism colegial, iar o instituţie prestigioasă şi cu anvergură, nu – ţine, cred, de retorică.

Facultativele jaloanele au fost:

1. Ce īnseamnă pentru dumneavoastră să fiţi actor? (Relaţia personală cu această alegere făcută cāndva – Cānd anume? Cum s-a născut opţiunea? Aveţi momente cānd regretaţi sau cānd vă tentează să renunţaţi? Sau să cotiţi? Cum staţi cu motivaţia? Dar cu oboseala, rutina? (cum e un rol jucat pentru a 14–a sau pentru a 96-a oară?). Care e principala satisfacţie pe care v-o oferă actoria?

2. Cum aţi caracteriza starea teatrului/filmului romānesc astăzi? Ce neajunsuri şi ce avantaje vă aduce profesia dumneavoastră īn plan social? Definiţi relaţiile pe care le aveţi cu directorii, regizorii, alte persoane implicate īn stabilirea unei distribuţii (de exemplu). Cāt de onest sau de puţin onest se petrec lucrurile? Cum staţi cu compromisul? Ce perspective credeţi că sunt – bune sau rele – pentru teatrul/filmul romānesc?

3. Unde ţintiţi? Ce aţi dori să vi se īntāmple, profesional vorbind, de acum īnainte? (o īntālnire cu un rol sau mai multe - teatru sau film. Care anume? Cu un anume gen de text? Cu un anume regizor? Cu un premiu - care?). Ce īmplinire este/ar fi o sursă suficientă de sens? Īn ce caz aţi considera că aţi ratat?

(Cornel Mihai Ungureanu)

Post Scriptum: Mihai Bisericanu ne-a răspuns şi prin intermediul unui poem pe care īl publicăm īn continuarea intervenţiei sale.

Comentarii cititori
sus

Mihai Bisericanu

Cum să mulţumeşti atātea fiare
care "toţi ar vrea să joace Hamlet" (William Saroyan)?

1. Ce poate să īnsemne decāt o bucurie perpetuă, īn pofida chinurilor, uneori exasperante, de veşnică cercetare īn adāncul tău cāt şi al celorlalţi conlocuitori planetari? Pentru mine, ca pentru fiecare cred, semnificaţiile sunt mai aparte. Acum, mai mult ca altădată, sunt īncredinţat că este vorba de "un dat" pe care ar fi păcat să-l irosesc. Scena este totuşi un spaţiu sacru, deseori asemuit cu o biserică. Şi, nu neapărat fără nici o conotaţie cu numele meu, īn teatru, ca şi īn biserică, nu se intră cu capul acoperit, nu se fluieră, etc. Şi atunci se va produce īntālnirea cu... să zicem cu divinitatea. Sau cu absolutul. Īn fond, nu actorul este "stăpān pe domeniul efemerului?". Nu sunt mulţi cei ce au date pentru ceva anume, important este să le descoperi şi să le cultivi. Nimeni nu poate face ceva aşa cum o poţi face tu. Mai ales cānd e vorba de apariţii scenice. S-a născut īn timp, de-a lungul apariţiilor scenice din audiţiile liceului de muzică, an de an la examene, apoi apariţiile scenice cu o formaţie de new-wave, adānc īnfierată de autorităţi īn perioada 1982-1984, ceea ce a şi dus la destrămarea ei (piese demo pot fi auzite pe www.bisericanu.net).

Şi aşa, "īncet dorinţa creşte" vorba poetului, drept care īncep o pregătire temeinică pentru teatru. Foarte greu de intrat la ora aceea, cu peste 100 de candidaţi pe un loc!!! Şi după ce "cad" de două ori la medicină (deşi studiasem pianul peste 10 ani, iar pe diploma mea de bacalaureat scrie Electromecanic) şi de vreo două ori la teatru, INTRU! La teatru. Seral. Cu media 9! (medie imensă pentru admitere, cānd se intra cu 7 sau 8). Medie cu care şi termin. (Ca o mică glumă: să īnsemne asta că nu am īnvăţat nimic 4 ani de zile???)

Să regret? Niciodată! Īmplinirile de pānă acum mă īndreptăţesc s-o spun răspicat. Să renunţ? Cu adevărat nu voi reuşi niciodată, chiar dacă mi-aş propune aşa ceva. Virusul e de nestăvilit. Odată ce ai pus piciorul "pe scāndură"... De cotit, o fac mai mereu, cu reveniri la fel de dese. Mulţi ani m-am descurcat mai bine din muzică, de exemplu (comenzi pentru negative muzicale vandabile pe internet), decāt umilele (din păcate) salarii de la teatru. Motivaţiile sunt evident determinante, şi aici, nu mă plāng. Iniţial mi-am propus să apuc să joc lāngă marii noştri actori. Şi am reuşit destul de bine. Apoi dorinţa s-a extins la colaborări cu marii actori de film din străinătate. M-am descurcat binişor şi aici: replici directe cu Malcom McDowell sau cu Van Damme, nu e chiar nimic, nu? Să dublez vocea lui Eddie Murphy (la desenele animate), de asemenea, cred eu.

Foarte adevărat că oboseala apare şi deseori se face simţită cānd ţi-e lumea mai dragă. Drept care m-am lovit de un pre-infarct, tot acolo. Pe scenă. Īn timpul unui spectacol. Şi asta a fost chiar neplăcut. Nu atāt faptul că nu mă simţeam chiar bine, cāt faptul că s-a scurtat spectacolul din cauza mea (s-a sărit direct la scena finală) şi că publicul era perfect īndreptăţit să fie nemulţumit. Aşa că am īnvăţat să mă preţuiesc. Măcar eu, dacă nu sunt toţi dispuşi să facă asta. Şi să mă odihnesc. De cāte ori pot. Asta că tot a venit vorba de oboseală. Rutina? Nu cred că are vreo legătură cu mine. Asta e mai greu de īnţeles pentru public. Nici un spectacol nu este de două ori la fel. Nimic nu se repetă (deşi īn aparenţă totul se repetă). Ceva diferă īnsă: aerul, temperatura, mirosul, oboseala, soarele sau vāntul, multe, multe altele. Şi alături de toate astea, īncărcătura personal-emoţională a fiecăruia. Nu-i cel mai la īndemānă să joci un bufon cānd cineva drag ţi-a murit de curānd. Şi din păcate, o spun din experienţă directă. Puteţi să mă credeţi. Şi nu interesează pe nimeni din cei care au scos ceva bani din buzunare ca să se distreze, firesc, nu? Asta ţine īnsă mai mult de bucătăria ascunsă a fiecăruia. Nici nu cred că trebuia să pomenesc despre, acum, īnsă... Mai intervin şi emoţiile partenerilor, care şi ei, tot oameni sunt. Şi ei pot fi mai obosiţi, sau mai fericiţi, mai uituci, mai īndrăgostiţi... Transmiţāndu-ţi astfel energii noi de fiecare dată. La care şi tu reacţionezi complet diferit. Şi nou. Unde să mai īncapă rutina? Poate doar dacă cineva funcţionează pe pilot automat. Asta ar īnsemna īnsă că aşa şi trăieşte. Şi atunci ce să caute pe scenă?

Satisfacţii? Multiple, greu, greu de răspuns la asta. Să īncercăm, totuşi. Primo: şansa de a trăi mai multe vieţi īn acelaşi timp. Simultan. "La pachet..." sau la ofertă (a regizorilor, evident). Ce poate fi mai interesant decāt să sari dintr-un nebun şi mai mult virtual secol XXI direct īn timpurile romanilor? Sau īntr-o zi medievală? Vedeţi, pentru noi, Maşina Timpului exista de muuuuult. Secundo: să ai putere de viaţă şi moarte asupra semenilor tăi, şi să mai poţi să şi repari sau să reiei acest lucru, poate cu un rezultat mai bun data viitoare, nu ţine oarecum de Dumnezeire? Cānd toate privirile sunt aţintite asupra ta, cānd toate energiile converg īn aşteptarea cuvāntului ce-l vei rosti, te poate trece un uşor fior, sau mai mult, te poate īmbăta, fura, această putere. Şi există şi şansa să nu-i rezişti, să te fure peisajul, īn fond, tot oameni suntem, şi putem şi noi greşi. Şi atunci ne īmbătăm cu apă rece. Ba, deseori nu ne mai trezim nici cu un duş rece... Şi cine mai ştie unde ajungem? Sunt pedepse destul de dure din partea naturii umane. Mult mai dure decāt uitarea semenilor, şi mai ales a regizorilor sau directorilor de teatru. Mai ales īntr-un sistem total neadecvat unei vieţi teatrale bogate. Sau măcar normale.

Şi parcă īn ciuda a toate astea... teatrul romānesc subzistă, ba chiar face victime peste tot īn lume unde are şansa (sau banii necesari) să se deplaseze. Pentru că de la multe festivaluri a lipsit din cauza unei umile "lipse de fonduri". Sau de interes politic. Naţional. Social. A dus īn schimb faima creativităţii Romāneşti (şi mă bucur să pot scrie asta cu majusculă) ori de cāte ori a avut ocazia. Şi, spre bucuria tuturor, a avut. Īn peste 30 de ţări unde am avut şansa şi bucuria să pot juca, aproape de fiecare dată am fost īntrebaţi de ce venim atāt de rar? Sau atāt de greu. Ce să răspunzi? Cum să răspunzi la o asemenea īntrebare? Cu ochii īn lacrimi? Să te simţi dorit, necesar şi oarecum inutil, neputānd să-ţi scrii singur destinul. Să depinzi de nişte, poate necesare, dar atāt de NU pentru oameni, legi... Ca să nu mai amintesc de lipsa de interes a celor care... şi tot aşa. Şi tot aşa... Sau... gata, doar nu despre asta e vorba... Şi oricum, ăsta-i doar primul set de īntrebări...

2. Cred că deja am atins acest subiect, anticipānd cumva īntrebarea. E greu să vorbeşti despre teatru fără să atingi un asemenea subiect. Şi e şi mai greu de uitat de īnfloritoare epocă a lui Pericle, cānd artele au avut o īnflorire ce nu a mai fost atinsă (din păcate) de atunci. Vedeţi că e nevoie īntotdeauna de mai multe exemple ca să pricepem ceea ce de fapt e atāt de simplu? Vedeţi cum e mult mai ieftin să ne iubim artiştii cānd aceşti deja au "fugit" dintre noi? Cāt ne lovim de ei īn fiecare zi, īi strivim de multe ori cu nepăsare sau cu iubirea noastră, şi abia cānd ne-au părăsit "cu adevărat" realizăm cāt de importanţi au fost. Sigur că e păcat. Sigur că aici trebuie să ne mai gāndim... Deşi... de multe ori vezi aceleaşi lucruri, ba unele chiar şi mai rele, chiar īn cadrul unei familii, ce să mai zic de cineva din afara ei.

Starea teatrului? Jenantă: supus unor legi mai mult sau mai puţin arbitrare, silit să-şi facă loc cu coatele īn secolul internetului, neputānd să-şi hrănească slujbaşii fideli nici măcar cu pāinea zilnică, nu e de mirare că asistăm la un exod al oamenilor din teatru (şi aici mă refer şi la tehnicieni, cabiniere, maşinişti, la tot ce "suflă" īntr-un teatru) īn orice altă ramură "căpşunistică"... Indiferent de cāt joci de mult sau de puţin, banii (salariul) sunt aceiaşi şi cu greu ajung să acopere cheltuielile de īncălzire şi telefon (absolut necesare īn destinul vieţii unui actor). Nu mai pun la socoteală māncarea, forma fizică (ce trebuie īntreţinută şi ea), īmbrăcămintea, şi multe altele. Aşteptări au toţi de la tine. Şi se miră că un actor din Sibiu nu s-a dus cu taxiul acasă după o premieră, drept care a fost atacat şi lovit īn cap atāt de puternic īncāt a doua zi a decedat. Ba chiar totul a fost aruncat tot īn spatele lui şi s-a decretat fără urmă de cercetare că a fost beat. Şi loviturile au fost cauzate de căderea sa pe stradă. Bine dar atāt de multe? E ca-n gluma aceea cu ardeleanul care alunecă pe o coajă de banană: Ş-apoi tăt aşă īncă ghe 9 ori... fapt real din păcate. Şi nu de mult... cu un an īnainte ca respectivul oraş să devină Capitala Europeană a Culturii. Şi nu e nici măcar vina oraşului...

Starea filmului? Aici apar ceva semne. De bine. Sper. Şi vreau să cred. Īn afară de faptul că am jucat mai multe roluri ca student, decāt după aceea, deşi am jucat destul de multişor, şi mai ales cu oameni importanţi, din păcate multe din aceste producţii nu ne aparţineau. Erau "cu actorii lor şi caii noştri". Că sunt mai ieftini. Ca şi locaţiile. Cānd au auzit americanii (prin anii '90) că īnchirierea unui castel autentic (ruine sau nu) costă atāt de puţin, au vrut să facă un contract pe 10 ani!! Asta īn contextul īn care cam peste tot īn lume o asemenea īnchiriere costă 25.000 USD pentru o oră!
Talente avem totul e să le dăm măcar voie să existe. Să li se creeze condiţiile minime pentru ca ele să se poată desfăşura. Şi ce bine ar fi ca asta să se īntāmple cāt acestea mai sunt īncă īn viaţă... Īncercări sunt, premii de asemenea, mi-e dor īnsă de o comedie, sau de un musical... mă īntreba īntr-o zi (chiar săptămāna trecută) fiica mea (15 ani) privind la Veronica: Tata, de ce nu se mai fac filme romāneşti? Poate īi răspundeţi dumneavoastră, dragi politicieni... Greşeala mare este că nu s-a īnţeles īncă un lucru simplu: nu CULTURA aduce bani, poate AGRIcultura! Cultura trebuie sprijinită. Aşa a fost şi este peste tot. Beneficiile sunt īnsă de alt ordin. Nu pecuniar. Să amintesc despre faptul că īn 1991 cānd jucam īntr-un turneu extraordinar prin Londra-Sheffiled-Oxford-Cambridge, după fiecare spectacol venea cineva din public să ne īntrebe dacă nu cumva floare īnsemană flower (de exemplu)? Pentru că jucam Shakespeare, la el acasă, īntr-o limbă total necunoscută de ei pānă atunci. Ei cunoşteau Romānia doar după copiii străzii, mineri şi eventual, Nadia Comăneci.

Social? Da, aici mai există cāte ceva. Se īntāmplă să te mai ierte cineva de vreo amendă, sau să mai ai acces īntr-un loc mai restrictiv, datorită faptului că eşti mai cunoscut. Sau dimpotrivă. Să-ţi tripleze amenda, sau să-ţi īnchidă uşa īn nas, pe ideea că "nu le mai ajunge ăstora care are tot ce vrea..."). Ca peste tot īn viaţă, doar "oameni suntem, ţi-e mai mare dragul" (poet ) na, c-am īnceput să şi menţionez de unde citez, nu-i nimic, nu strică la cultura fiecăruia... Se īntāmplă multe cānd lumea te cunoaşte sau re-cunoaşte... şi bune şi mai puţin... şi asta depinde īn primul rānd de... fiecare. Nu de meserie, ci de om. Omul simplu din fiecare. Cu bunele şi relele lui. Şi poate de buna creştere a fiecăruia.

Cea mai bună relaţie cu regizorul este cea... conjugală. Īn fond e firesc să-ţi distribui consoarta (sau consortul), nu? Nu vrei să-i oferi tot ce-i mai bun? Mai greu e să te căsătoreşti de fiecare dată cu fiecare din ei (ele) mai ales, dacă sunt de acelaşi sex cu tine, nu? Glumesc. Glumesc adevărat. Şi trist. Pentru că nu e uşor să distribui cāţi actori buni cunoşti sau ai vrea tu, īntr-un rol. Pot spune asta, pentru că am avut şi şansa de a regiza cāte ceva. La Teatrul "Maria Filotti" din Brăila. Sau la Institutul Francez din Bucureşti. Īn limba franceză. Sau la dublaje pentru Disney, īn limba romānă. Aşa că īi īnţeleg pe regizori. Chiar şi pe directorii de teatru. Cum să mulţumeşti atātea fiare care "toţi ar vrea să joace Hamlet" (William Saroyan)? Evident eu păşesc īn cuşca cu lei. Şi noi şi vechi. Leii... că leii... aici e cu totul altceva... īnţelege cine poate... De foarte multe ori distribuţiile sunt dictate de cele mai arbitrare soluţii. Paradoxal. Şi real. Şi cānd nu am mai fost distribuit aşa cum cred eu că ar trebui, am īnceput să mă distribui singur. Īntr-un minunat spectacol care are şansa de a fi jucat īn mijlocul unor importante culturi internaţionale. E vorba de dragostea mea din ultimul timp, Ludwig, Nicolo & Jo. Care s-a lansat la Bonn, s-a jucat vreo două stagiuni la Teatrul Naţional din Bucureşti, īn diverse teatre din ţară, la Opera din Timişoara, la cea din Bucureşti (de multe ori sub forma de fragmente īn spectacol), īn diverse săli sau baruri, la Ateneul Romān, la Köln, la Viena sau Bruxelles. De Ziua Francofoniei. Şi va mai fi. Mai revin poate la acest subiect mult drag mie...

Compromisuri? Nu sunt pentru mine. De multe ori intransigenţa mea şi nedorinţa mea de a le accepta a dus la īntāmplări neplăcute de-a lungul vieţii mele. Chiar şi la un proces cu un teatru. Din păcate. Pe care l-am cāştigat. Firesc. Ziceam eu... Dar, la cāţiva ani după proces, mă īntālnesc īntāmplător cu judecătoreasa (trecută īntre timp īn avocatură), şi-mi spune ce presiuni incredibile făcuse asupra ei Preşedintele Tribunalului, ca "să mă radă". Şi abia atunci, la patru ani de la proces, am realizat cāt de crudă şi nedreaptă este societatea. Aşa că nu mă īntrebaţi pe mine de social. Nu prea veţi auzi lucruri bune. O spun cu tristeţe...

Perspective? Nu prea le văd īn actualul dezinteres. Poate peste generaţii. Sau cānd vom īnvăţa mai multe despre īnţelepciune. Ceea ce noi īncercăm de secole să demonstrăm pe scene. Cāt şi īn biserici. Şi uneori mai şi reuşim. Nu pentru mult īnsă... Of, Pericle... m-am născut mult prea tārziu. Sau mult prea devreme (asta pentru că vărsătorul e mereu cu un pas īnaintea timpurilor...). Mereu am fost un soi de deschizător de drumuri. Şi mai sunt. Şi nu regret. Īncă...

3. La inima publicului. Profesional simt nevoia de mai multă bucurie pe tărāmul teatrului muzical, gen nu prea dezvoltat la noi, şi unde consider că am destule resurse nerelevate. Premiile sunt acceptate nu neapărat dorite, nimeni nu joacă pentru premii, desigur īnsă, ele sunt oricānd bine primite. Mă bucură īn schimb noua experienţă de cadru didactic īn ale cāntului pentru studenţii de la teatru. Interesantă şi grea misiune. Aş considera că am ratat īn cazul īn care nu aş fi urcat pe nici o scenă. Sau nu aş fi ajuns pe nici un afiş. Ceea ce nu e cazul. Ce va fi īnsă, greu de apreciat...

*

Actorul

Un singur om
se expune privirilor oamenilor

Se dezbracă gol-goluţ,
Īşi scoate pānă şi sufletul
şi īşi pune altul
Care nu-i aparţine
Dar i se potriveşte perfect
Şi aşa echipat
se expune,
se consumă,
se dezlănţuie,
plānge, rāde,
face orice pentru ca ceilalţi
să se simtă bine,
să se recunoască īn el.
Şi toţi ceilalţi rād,
sau plāng
Şi se bucură
Şi īl aplaudă
iar el - biet nătāng -
e fericit.
Apoi
toţi ceilalţi pleacă,
el rămāne singur
cu luminile stinse,
gol-goluţ, fără
nici un suflet
iar cānd şi-l pune pe al lui
constată deodată că
nu
i se mai potriveşte
e prea mare
ori prea mic
şi īl strānge
īl chinuie
şi īl face să sāngereze pe
nătāngul fericit
Şi apoi
singur,
doar cu urmele ospăţului
de aseară,
păşeşte aiurit printre ele
- fantomă rătăcită căutāndu-şi
tatăl ca să afle
adevărul -
īn timp ce māngāie o floare,
o unică floare
primită de la frumoasa necunoscută
sau de la timida, pubera elevă
Şi surāzānd cine ştie cărui gānd năstruşnic,
căci cine ştie cu adevărat ce e
īn sufletul lui,
se pierde uitat īn
liniştea oarbă, asurzitoare
Şi apoi...

Comentarii cititori
sus

Adela Minae

Nu mi-e de nimic mai frică decāt de mediocritate

1. Am ştiut la un moment dat că n-aş putea fi fericită făcānd altceva decāt asta. Alegerea s-a născut probabil cānd eram foarte mică - şi-mi citea taică-meu, īn fiecare seară, poezii pe care mai apoi le īnvăţam -, dar s-a conturat la īnceputul anilor de liceu.

Deşi nu am foarte multă experienţă de scenă, sunt sigură de un lucru pānă acum: nu e o meserie la care să poţi renunţa uşor. Eu, una, n-aş putea, şi asta nu ţine doar de orgoliu sau de "microbul scenei", cum i se spune, ci de credinţa mea că o viaţă īn care nu faci ce-ţi place e trăită degeaba.

Vreau să mă feresc de clişee, dar adevărul este că e foarte greu să vorbeşti de oboseală sau rutină īn teatru. E imposibil ca un spectacol să fie acelaşi īn fiecare seară, chiar dacă păstrează cu sfinţenie indicaţiile şi liniile date de regizor. Motivaţiile rămān aceleaşi, da, dar reacţiile umane sunt infinit diferite, e ca şi cum ai īncerca să trăieşti de două ori acelaşi sentiment, să ai exact aceeaşi stare sau aceleaşi reacţii. E imposibil. Că oboseşti după 100 de reprezentaţii să īmbogăţeşti şi să descoperi un personaj, asta poate fi adevărat, dar eu īncă nu pot vorbi despre o asemenea experienţă. E mult mai important, după mine, să nu obosească publicul, nu actorul, pentru că, pānă la urmă el īţi dă energia de care ai nevoie pentru a juca.
Principala satisfacţie, aşa cum am mai spus, e că fac ce-mi place şi viaţa mea are astfel sens.

2. Aşa cum era şi firesc, intrăm īn normalitate şi cu spectacolele de teatru şi cu filmele romāneşti. E adevărat că, paradoxal, īncă mai avem nevoie de confirmarea occidentului pentru a ne recunoaşte propriile valori. Prima lecţie de acest gen a dat-o chiar Teatrul din Craiova, īn acea perioada de 10 ani īn care a jucat aproape numai peste graniţe spectacolele regizate de Silviu Purcărete, spectacole primite cu multă răceală la premierele de acasă şi de public şi de critică, dar recunoscute mai apoi ca lecţii de genialitate... Filmele care azi primesc premii la cele mai importante festivaluri din lume continuă această nefericită tradiţie, dar să salutăm totuşi urmările şi nu īnceputurile greoaie.

Perspectivele sunt... luminoase, ca să spun aşa. Īn oraşele mari, sălile de teatru se umplu mai uşor cu oameni plătitori, nu arvuniţi, condiţia pe care trebuie să o respectăm noi este să le oferim calitate. Probabil au īnceput să obosească privind la televizor, subcultura şi kitch-ul īncep să scārţāie şi să cedeze, şi aşa cum era de aşteptat, se ajunge la saturaţie.

Despre condiţia de a fi actor īn urbe… īncă suntem priviţi ca un fel de oameni fără căpătāi, o formă evoluată de circari. Mentalitatea se schimbă greu, şi merge mānă īn mānă cu stadiul sărăciei majorităţii populaţiei. Evident că oamenilor nu le arde de artă şi artişti cānd se gāndesc cum să-şi pună o pāine pe masă. Pe undeva, a mai rămas īnsă şi o rămăşiţă de admiraţie, fie din perioada cānd artiştii asigurau o rezistenţă a libertăţii de gāndire, fie pur şi simplu din educaţie şi cultură.

Avantaje nu am prea avut, cānd află d-l poliţist că sunt actriţă īşi īnsoţeşte semnătura pe procesul verbal şi cu o privire plină de compasiune... Glumesc. Nu mi s-au deschis uşi mai uşor, trăim īn vremuri īn care doar puterea financiară sau politică pot face o astfel de magie.

Distribuţiile se fac de către regizor, īn mod normal. Dacă acesta nu cunoaşte trupa teatrului se dau audiţii, iar dacă o cunoaşte īşi alege actorii īn funcţie de personaje, evident. Că se mai īntāmplă să aibă unele simpatii, că se īnţelege mai bine cu unul decāt cu altul, e firesc. Eu cred că e loc pentru toţi sub soare. Mai mult decāt atāt, īntr-o trupă există o mare diversitate de caractere şi, īn general, un actor e cantonat pe o anumită paletă de personaje. Mai rar se distribuie pentru un personaj de 20 de ani unul de 40 sau invers, sau pentru un rol tragic un actor de comedie. Fiecare are bucăţica lui şi mai mult de 2-3 actori nu sunt pentru acelaşi rol. Aici mai intervine şi valoarea, şi experienţa, şi aspectul fizic, şi viziunea regizorală, şi… aşa mai departe.

Cu compromisul nu stau, n-am fost pusă īntr-o astfel de situaţie şi chiar sunt īn fericita poziţie de a-mi permite să spun nu. Am făcut compromisuri la modul că n-am spus īntotdeauna ce mi-a stat pe limbă să spun, dar asta pentru că ştiu că sunt rea de gură, cum zice bunică-mea. Oricum, nici măcar compromisul ăsta nu pot să-l fac īntotdeauna...

3. Sus, unde să ţintesc altundeva? Īmi doresc foarte mult să joc īn piese de teatru contemporan, īmi doresc să aflu noi modalităţi de a juca, īmi doresc să mă descopăr īn o mie şi una de ipostaze, īmi doresc să joc īn teatre din Europa, ca un cetăţean european cu drepturi depline ce mă aflu :), īmi doresc să joc teatru experimental, teatru-dans, teatru-....orice şi tot ce ţine de adevăr şi viaţă. Nu mi-am dorit niciodată un rol anume, vreau doar ca toate rolurile pe care le voi avea să le fac extraordinar şi extra-ordinare. Nici de un regizor anume nu mă leagă vreo speranţă, aş vrea doar să īntālnesc oameni care să-mi arate şi să mă facă să cred īntr-un alt mod de a privi meseria asta, şi viaţa, şi lumea, oameni care să nu treacă pur şi simplu ci să rămānă undeva īn sufletul meu. Am multe visuri şi speranţe, o fi de vină tinereţea...

Sursa mea de sens este curajul pe care l-am avut să urmez calea asta, şi faptul că am rezistat cu brio primilor ani īn care te simţi ca legat la ochi, īncercānd cu disperare să vezi şi, dacă se poate, să distingi şi culorile. Aş considera că am ratat dacă... nu mi-e de nimic mai frică decāt de mediocritate, īn toate formele ei (ascunse sau nu). Este un exerciţiu de sinceritate al meu cu mine, nu īn ochii celorlalţi. Dacă, la inventar, voi putea spune ca am ajuns mai departe decāt am crezut şi am trăit mai multe decāt am sperat, am scăpat.

Comentarii cititori
sus

Ileana Olteanu

Scena are ceva ce filmul nu īţi poate da. Nici televiziunea.

Actoria pentru mine este o mare pasiune, este ca un iubit la care mă gāndesc īn fiecare zi… Este un mod de a exista, īmi umple sufletul şi mă luminează.
Am īnceput să fac actorie, din prietenie. Aveam un prieten drag, un amic, pe care-l cunoşteam de la 3 ani. El dădea la teatru, iar eu mă pregăteam pentru drept. Dar ne-am hotărāt să īncercăm amāndoi īntāi la teatru, cu speranţa că, dacă luam examenele, să fim colegi şi pe perioada facultăţii. Eu am intrat, el a picat. Aşa e viaţa! Nu mă aşteptam să iau şi nu ştiam prea bine ce īnseamnă actoria… dar imediat m-a prins īn mrejele ei, anii au trecut şi iată-mă acum actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Şi īi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a deschis porţile una cāte una şi fac această meserie care are foarte multe părţi frumoase şi că am cunoscut oameni care m-au ajutat, care au fost alături de mine, care m-au īnvăţat foarte multe lucruri. Oameni ca Ion Cojar, Sanda Manu, Dan Puric, Radu Beligan, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Felix Alexa au crezut īn mine, m-au luat sub aripa lor şi m-au īnvăţat să zbor…

Compromisuri nu am făcut niciodată īn această meserie. Şi sper să nu fac vreodată. Viaţa e lungă, nu se ştie niciodată, dar odată ce faci un compromis vei continua aşa şi asta se vede şi pe scenă.

Actoria are multe părţi frumoase. Nu mă refer aici la aplauze, turnee, autografe… Mie īmi place partea de laborator, īnainte cu două-trei luni de premieră, cānd cauţi, repeţi, te joci, te īntālneşti cu colegii şi propui variante de interpretare sau improvizezi. După ce iese spectacolul, după o premieră, am īntotdeauna nostalgii. Că se termină şi că o să vin doar la spectacole, care, īn Romānia, īn general, se degradează īn timp.

Partea mai puţin frumoasă e cea financiară. Mi se pare că salariul meu, după aproape 10 ani la Teatrul Naţional unde joc 7 spectacole, este foarte mic. Am 10 milioane pe lună şi nu am timp să fac alte colaborări din cauza spectacolelor şi repetiţiilor.

Mai este o problemă. Actorii nu sunt plătiţi nici īn funcţie de calitate, nici de cantitate. Sau după valoare. Cunosc mulţi actori şi actriţe care au doar o figuraţie sau două şi au salariul mai mare ca al meu cu cel puţin 5 milioane. Aste e o problemă majoră, o nedreptate. Noi nu avem sāmbetele libere, nici duminicile, cāteodată avem şi două spectacole pe zi şi avem salariul mai mic decāt femeia de serviciu de la Parlament.

Eu joc acum la Teatrul Naţional īn Don Quijote (regia Dan Puric), īn Egoistul (regia Radu Beligan), Sānziana şi Pepelea (regia Dan Tudor), Visul unei nopţi de vară şi O noapte furtunoasă (ambele īn regia lui Felix Alexa), Idolul şi Ion Anapoda (regia Ion Cojar) etc. Anul acesta, pe 3 mai, īmplinesc 33 de ani şi ca o īncununare a acestei vārste pregătesc un recital, un one woman show care se va numi Arta femeii, un spectacol la care lucrez de 3-4 ani, o īmbinare de stiluri – pantomimă, dans, arte marţiale, step, săbii chinezeşti etc. Spectacolul vorbeşte despre femeie īn toate ipostazele, despre sufletul ei… Regia o face Dan Puric, costumele - Doina Levintza, şi e primul meu spectacol īn care un producător investeşte pentru imaginea mea. E vorba de domnul Valerian Mareş, cel care are fundaţia Art Production şi care a organizat multe evenimente culturale de mare valoare pentru Romānia.

Am fost azi la o demonstraţie de arte marţiale cu echipa olimpică din China. Dacă s-ar face teatru aşa cum a fost această demonstraţie ar fi bine. Am văzut tineri care muncesc zilnic pentru pasiunea lor, am văzut performanţă, am văzut spectacol. M-am dus din curiozitate, pentru că am şi eu, īn recitalul meu, un număr cu săbii chinezeşti. Mi-am dat seama cāt mai am de muncit. Īn acelaşi timp, eu sunt o actriţă care face şi un comentariu despre... Oricum, avem de īnvăţat şi de la ei.

Film şi televiziune nu am făcut. Nu am fost solicitată, dar nu mă plāng. Scena are ceva ce filmul nu īţi poate da. Nici televiziunea. Acele aplauze la cald, acel suflu dimpreună cu spectatorii, rāsul spontan, schimbul acela dintre actori şi spectatori - care nu se īntāmplă decāt īntr-o sală de teatru - are un farmec deosebit, pe care nu l-aş da pentru nimic īn lume.

Cum e să joci un rol pentru a 100-a oară? Nu ştiu. N-am apucat. Poate domnul Beligan ar fi īn măsură să răspundă acestei īntrebări. Īntr-adevăr, dacă nu eşti atent, dacă nu eşti profesionist, lucrurile se pot degrada īn timp, rolul poate fi cu totul altfel decāt la premieră. Dar un bun actor face īn aşa fel ca rolul să crească, să fie din ce īn ce mai bun şi mai frumos. Nu e uşor. Te mecanizezi. Īn America au făcut Actor's studio, pentru actorii care nu mai sunt "vii" pe scenă şi, prin diferite metode, reuşesc să se reīmprospăteze. (Am fost şi eu la cursurile lor, am avut o bursă de 3 luni, la New York. Locul respectiv este unul unde actorii profesionişti vin la nişte cursuri de actorie pentru că s-au mecanizat, nu mai sunt proaspeţi. De exemplu, cānd joci un rol pentru a 50-a oară, īncepi să uiţi de unde ai plecat, motivaţia etc. Şi aici se fac diferite exerciţii. Dacă joci un rol īn care ai un monolog despre camera copilăriei, poţi să foloseşti analogia - te duci īn trecut şi īţi aduci aminte de propria ta camera unde te jucai, de locurile tale, reīnvii amintirile tale legate de acea perioadă. Şi atunci jocul devine viu, spectatorii simt că tu le vorbeşti de ceva care are rezonanţă īn tine. Sau dacă ai o scenă īn care plāngi că te-a părăsit iubita sau iubitul, poţi să faci o analogie cu ceva similar din viaţa ta. Bineīnţeles că nu poţi cu toate scenele să faci asta, pentru că nu ai destulă experienţă de viaţă ca să joci tot ce s-a scris. De exemplu, Medeea... care si-a omorāt copiii... Cum să faci o analogie īn acest caz?).

Mai este ceva: nu poţi tot timpul să faci roluri mari. Cāteodată nu eşti bine distribuit sau nu te īnţelegi cu regizorul. Şi dacă mai eşti angajat la stat şi te obligă direcţia să joci īn anumite piese, īn care nu crezi, e foarte greu. Nu poţi refuza decāt 3 roluri... Eu, din 7 piese īn care joc, cred că doar de două sunt mulţumită... dar am de īnvăţat din toate. Mai īnveţi şi din eşecuri.

De exemplu, spectacolul pe care īl fac acum (Arta femeii) īl voi cizela īn timp. El va creşte de la premieră, cānd va fi foarte crud, se va rafina şi va urca īn performanţă pe parcurs. Este cel mai greu spectacol din viaţa mea, dar şi cel mai frumos. Sunt foarte puţine actriţe īn Romānia care să se īncumete la aşa ceva. Cred că sunt şi puţin inconştientă, dar un lucru făcut cu gāndul bun şi cu sufletul curat nu are alt destin decāt unul bun. Dumnezeu mă va ajuta şi va fi cu mine pe acest drum atāt de greu, dar atāt de provocator şi frumos.

Pe viitor nu-mi doresc decāt sănătate, ca să pot continua munca aceasta atāt de specială, şi spectatori cāt mai mulţi īn sălile de teatru. Dar spectatori luminoşi şi deschişi la minte şi la suflet, care să vină īn sală şi să se bucure ca şi noi, actorii, de miracolul şi misterul teatrului.

Comentarii cititori
sus

Nataşa Raab

Mărturisire de credinţă

Mi-am dorit de cīnd eram foarte mică să mă fac actriţă, să joc teatru la "mitropol", īn traducere liberă, la microfon. Pe atunci aveam difuzor şi auzeam seara crainica spunīnd "teatru la microfon", iar eu īnţelesesem la "mitropol". Lăsīnd la o parte această amintire copilărească şi faptul că mama, cīnd mă ducea la film, deveneam personajul principal din sală, pentru că interpretam şi comentam, cu voce tare, tot ce se īntīmpla pe ecran, pe măsură ce am crescut şi am īnceput să īnţeleg mai bine ce este īn jurul meu, am hotărīt că acesta este drumul meu. Şi l-am urmat cu īndīrjire, deşi nu a fost deloc usor. La teatru erau puţine locuri şi era destul de greu să speri că vei fi una dintre cele trei (pentru că atītea locuri erau atunci īntr-o clasă de actorie, la fete - şi patru la băieţi).

De ce am ales această meserie? După mine este cea mai frumoasă din lume. Daca mīine ar fi un cataclism şi n-ar mai rămīne decīt doi supravieţuitori, după un timp relativ scurt unul s-ar aşeza pe o piatră, iar celălalt ar spune, ar cīnta, ar face "spectacol", pentru singurul său spectator, şi ştiţi de ce? Ca să nu-şi piardă minţile.

E greu să fii actor īntr-o lume tot mai falsă şi teatralizată, īntr-o lume care nu īnţelege că teatrul īnseamnă elaborarea firescului, că e o meserie īn care te "pierzi pe tine, şi mori cīte un pic īn fiecare seară" pentru a găsi remediul pentru īnţelegerea VIEŢII, aşa cum e de fapt, cu rīs şi plīns, cu alb şi negru.

Din cauza aceasta, sunt şi momente īn care oboseşti, vrei să renunţi, cīnd īţi dai seama că īţi dai sufletul, cīteodată, pentru un public de nota cinci, blazat, superficial nutrit la o aşa zisă cultură, rezultată dintr-un sistem tot mai tributar comercialului facil (aproape īn orice domeniu).

Mai vrei să renunţi, atunci cīnd īţi dai seama că trec roluri pe līnga tine, pe care nu le mai poţi juca, pentru că anii se duc, īmbătrīneşti, că pur şi simplu eşti prins īn jocuri "de culise" care nu au nimic de-a face cu arta ta.

Dar atunci cīnd ai privilegiul de-a face ceea ce-ţi place, eşti motivat şi continui. Continui pentru că există un public, există oameni care mai au nevoie de arta ta, oamenii mai au nevoie arta rostirii cuvīntului, mai au nevoie de TEATRU.

Prohodul artelor a fost cīntat de multe ori, şi, īntr-o lume īn care abundă subcultura promovată īn cantităţi industriale de televiziunile comerciale (pe motiv că asta cere publicul), TEATRUL ca artă şi instituţie culturală, pare a fi cel mai vulnerabil. Există tineri care au fost "educaţi" că TEATRUL e pierdere de timp. Oare? Ajungi īn anumite seri, īn care īi auzi īn sală manifestīndu-se ca nişte fiinţe primitive, să crezi că e aşa, şi-ţi pierzi speranţa. Dar cīnd ai motivaţia şi ştii de ce faci această meserie (care nici pe departe nu-ţi asigură un trai decent), cīnd ştii că sunt persoane care au venit poate pentru prima oară la teatru şi-i prinzi, sau alţii care măcar cinci minute cīnd ies din sală se gīndesc, īşi pun īntrebari vis-a-vis de destinul personajului pe care l-ai interpretat, pleacă cu o anumită stare de tulburare, MERITĂ. Īţi spui că a meritat efortul mental, fizic şi psihic depus.

Din păcate, condiţia actorului nu este īntotdeauna privilegiată. Te dăruieşti, nu īntotdeauna primeşti. Există spectacole prost construite, distribuţii eronate, căderi spectaculoase. De ce? Şi actorii, şi regizorii, şi managerii, ca să folosesc un termen la modă, sunt oameni şi sunt supuşi greşelii. Există subiectivisme, erori de distribuţie, micile sau marile interese. Actorii īşi doresc să joace, sunt nişte copii mari, bolnavi de "scīndură". Ca īn orice profesie sunt vīrfuri şi multă mediocritate. Sunt şanse şi neşanse. Dar atunci cīnd eşti motivat şi talentat, cīnd ai aptitudini reale pentru a face această meserie, īnvingi, dincolo de aceste inerente situaţii. Cīnd ai ceva de spus īn meseria ta, orice ai face se transformă īn artă. Fiecare rol, fiecare spectacol este un copil al tău, pe care īl iubeşti, īl creşti cīt mai frumos. Unele īţi vin mīnuşă şi, pe măsură ce le joci mai mult, devin tot mai bune, ating perfecţiunea. Altele sunt mai puţin reuşite, dar rămīn o provocare continuă īn a-ţi perfecţiona metodele de exprimare specifice artei actorului.

Īn actorie NU poţi face compromisuri. E o meserie care se răzbună pe tine mai devreme sau mai tīrziu. Dacă īţi respecţi publicul, nu faci compromisuri. Dacă īţi respecţi meseria, te fereşti de aşa ceva. Dacă te respecţi pe tine, la fel.

Atīta timp cīt nu se va face ceva īn plan financiar vis-a-vis de cultură īn general, teatrul, dar şi filmul, care sīnt arte "scumpe", ca şi muzica de calitate, viitorul pare să le fie sumbru. Directorii de teatre ştiu asta, regizorii de film la fel. Producţiile teatrale necesită mulţi bani, costurile unui film sunt, la fel, foarte ridicate. Avem actori şi regizori care pot aduce mare profit din aceste producţii, totul este să īnţeleagă acest lucru şi statul, dar, mai ales, oamenii de afaceri, care să īndrăznească să investească īn CULTURĂ.

Orice actor la vīrsta mea are īmpliniri, dar şi regrete. Bucuria de a te uita cu mīndrie şi nu cu mīnie īn spate, la ce ai realizat, regrete că ai ratat anumite roluri, īntīlniri. Are şi speranţe. Speranţa de a te īntīlni cu acel rol, cu acel regizor, cu acel spectacol, după care să spui "nu e cortina finală, parcă ar mai fi ceva de spus", doar faci cea mai frumoasă meserie din lume, eşti omul care hrăneşte spiritul, nu-i aşa? El, ACTORUL, care īţi pune īn fiecare seară o oglindă īn faţă şi te īndeamnă să te vezi, să rīzi, să plīngi, şi apoi să te ridici şi să mergi mai departe... "spre mai bine, spre Dumnezeu şi aproapele tău...", cum spunea Tagore.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey