Valentin Boiangiu
Marian Victor Buciu
Dan Dănilă
Matei Florian
Vasile Gârneţ
Cătălin Ghiţă
Ioan Lascu
Veronica D. Niculescu
Irina Petraş
Ana Maria Sandu
Liviu Ioan Stoiciu
Cătălin Sturza
Mihai Iovănel vs. Cătălin Sturza
Tudor Călin Zarojanu

 
sus

Jocuri

1. A ajuns până la mine, într-o zi, replica unei colege de redacţie, despre Birlic: "Mare actor! Numai când îl vedeai şi mureai de râs!". Ce înseamnă pentru dumneavoastră un "mare actor"? (de film, de teatru - sau, dacă doriţi, din politică, din presă, din cultură). Exemplele nu strică…

2. Unde vă aflaţi în raport cu "jocurile" (din apropiere sau din depărtare? – vorbesc de viaţa socială, eventual şi de cea personală).

3. Fără legătură cu cele de mai sus: Vă jucaţi? Cum vă jucaţi? Când nu vă jucaţi?
(C.M.U.)

Comentarii cititori
sus

Valentin Boiangiu

Numai prin joacă mişcăm lucrurile şi trăim cu adevărat

Actori mari cred că ştiu mulţi, dar nu-mi vin în cap acum... Îmi place Harvey Keittel (cred ca aşa se scrie) şi Jim Jarmusch, şi ca regizor, şi ca actor, păcat ca nu prea joacă... Nu ştiu exact, nu prea m-am gândit la asta, mă gândesc mai mult la regie sau la fotografie şi poate după aia la modul de a juca. Julliette Binoche e meserie. Birlic nu ştiu dacă se juca, dar era foarte intens, cred că muncea mult la ce făcea. Mi se pare aiurea total să spui că un actor e mare pentru că te face să râzi prin modul cum arată.

Îmi place joaca mult şi mă uit şi mă inspir mult de la artişti plastici care se joacă mult. Brâncuşi zicea ceva de genul că... atunci când încetăm să fim copii sau să ne jucăm suntem deja morţi... În arta plastică contemporană e foarte important să te joci şi asta încerc să fac şi cu studenţii mei, să le dau timp şi posibilitatea să se joace, fără alt motiv. Totul în jurul nostru e designed şi construit pe baze empirice şi cu funcţii solid pre-destinate, dacă şi arta e aşa... ne am dus dracu'! Stăm pe loc. Numai prin joacă mişcăm lucrurile şi trăim cu adevărat.

Mă uitam aseară printr-o carte deosebită pe care am cumpărat-o recent, despre Deiter Roth's multiples and books. Nu e clar de ce şi-a turnat capul în ciocolată şi l-a multiplicat de 30 de ori, dar pun pariu că s-a distrat. Şi cât de mult s-a mai jucat! Îmi place şi de Cy Twombly şi de Patrick Heron, care se joacă cu mark-making şi cu suprafaţa fără să se gândească la nişte canoane ştiute şi arhiştiute despre valorile clasice aesthetice. Rezultatele sunt proaspete şi surprinzătoare. Eu încerc să mă joc mult (nu prea am timp, dar mai reuşesc să mă joc şi cu studenţii, de multe ori) în lucrările mele şi chiar la serviciu, în pauza de masă, încerc să joc baschet cu câţiva puştani. Nu prea-mi iese totdeauna, că unii preferă să mănânce Chips şi să bea cola şi atunci... joc ca prostu', singur... şi pierd. Hehehehehehe.

Putem să ne jucăm de-a joaca mult timp, dar acum trebuie să plec, că "duty calls", dar vreau să închei spunând că e important să te duci să te joci fără să-ţi iei jucării de acasă, să fii deschis în a le găsi la faţa locului.

Comentarii cititori
sus

Marian Victor Buciu

Mă regăsesc în rolul creat sau, cel puţin, agreat

Actorul care mă convinge este ca omul potrivit la locul potrivit. Caz foarte rar. Nu puţini mari actori primesc roluri inadecvate, neavantajoase artistic, ci pecuniar. Actorul se potriveşte sau nu cu personajul. Cu masca, deci. Care îi dă răsunet. La figurat. La antici, chiar şi la propriu. Locul e mica sau marea lume a piesei. Nu ajunge actorului să fie în rol. E bine să ştie dacă izbuteşte să fie şi în piesa pe care, şi el, o configurează.

Actorul cu însuşiri e ales în mod natural de rol şi piesă, în forme cât mai vizibile, adică spectaculoase. Admit cele două tipuri de mari actori : actorul autentic într-o diversitate de roluri şi actorul autentic într-un anumit gen. Dar îl chem la rampă mai cu seamă pe cel dintâi.

Când s-a întâmplat – obligat, într-un regim care ne obliga şi la asta – să joc un rol pe scenă, am descoperit că pierd şi lumea reală, interioară, refuzând-o pe aceea fictivă. Am, mi-am dat seama, o totală inaptitudine pentru a interpreta un rol pe care nu-l creez sau, măcar, agreez. Scrisul şi regia de rol (roluri) mă atrag cam cât mă refuză actoria. Pe scena de teatru, ca şi pe scena vieţii, eu mă interpretez, nu interpretez.

Am părăsit cam toate jocurile liber încercate pentru jocul cu viaţa (şi moartea) textului; prin extensie, a limbajului. A limbajului în sens plural. Aici vreau să cred că pot spune a fi şi a nu fi.

Comentarii cititori
sus

Dan Dănilă

Mă joc cu mare plăcere cu cuvintele,
adică scriu poezii, şi cu culorile, adică pictez

1. Cred că un mare actor este în primul rând acela care este capabil să creeze roluri mari, nu doar foarte veridice, ci la un moment dat capabile de a deveni antologice, care să rămână multă vreme în amintirea spectatorului. De obicei, un singur rol dintr-o sută i se va potrivi cel mai bine dintre toate, va corespunde perfect cu fizicul şi temperamentul actorului, acesta va fi "rolul vieţii lui", dar versatilitatea este şi ea o calitate foarte importantă, acea capacitate de a construi, cu sau fără machiaj gros, roluri diametral opuse, chiar de a trece uşor de la dramă la comedie dacă e nevoie. Cinematograful clasic era mai strâns legat de teatru, mai toţi actorii vechi aveau şcoala solidă a scenei, ştiau mai bine să se mişte, să-şi dozeze vocea şi să-şi folosească mimica, pe când astăzi artificiile tehnice pot face dintr-un actor de mâna a doua, un mare star. De obicei "frumoşii" şi "frumoasele" sunt favorizaţi, au o viaţă mai uşoară, atât în actorie cât şi în politică. Dar sunt şi excepţii, vezi superba Angelina Jolie care a luat un Oscar pentru rolul din Bestia, în care era de nerecunoscut, complet desfigurată de machiaj, pe când blondina Elena Udrea a jucat mai multe scene proaste în politică, cu toţi nurii ei, lângă un preşedinte care ar putea avea expresivitatea unui Bourvil. Morala: când textul e prost scris sau când improvizezi la scenă deschisă fără să te ajute zestrea biologică, aspectul fizic trece pe planul doi, iar când textul e bun, fizicul nu mai contează…

Dacă stau bine să mă gândesc, actorii pe care îi iubesc foarte mult sunt mai puţin cei din categoria frumuşeilor, deşi raportul estetic e destul de armonios, însă conduce, deocamdată, garda veche: A. Quinn, Kirk Douglas, Fernandel, E. G. Robinson, Jean Gabin, Robert de Niro, Meryl Streep, Emil Botta, Catherine Hepburn, Al Pacino, Johnny Depp, George Calboreanu, Marlon Brando, Cate Blanchett, Audrey Hepburn, Giugaru, Humphrey Bogart, Birlic, Anthony Hopkins, Jack Nicholson, Finteşteanu, Shirley MacLaine, Tom Hanks, Spencer Tracy, Denzel Washington etc etc. Am o listă foarte lungă cu actriţe şi actori de-ai noştri, mai am şi o dilemă destul de veche, am văzut trei interpretări diferite ale lui Ion din Năpasta; cu Emil Botta, Dan Nuţu şi Florin Piersic, toate trei excepţionale şi nu pot să-mi aleg până astăzi un favorit.

Românii au şi au avut actori uriaşi, din acest punct de vedere (al talentului) suntem una dintre cele mai bogate naţiuni ale lumii… Mi-e dor de teatru.

2. Se ştie, Homo sapiens e totodată homo faber, homo politicus şi homo ludens; sunt şi eu un suporter moderat al fotbalului românesc (numai pe plan internaţional), urmăresc cu mare interes şi destulă dezamăgire jocurile politice, îmi place enorm şahul, joc table, scrabble, domino, dame. Mai puţin jocurile electronice pe calculator, am PC de 15 ani şi am trecut de fazele curiozităţii puerile. Mă joc cu mare plăcere cu cuvintele, adică scriu poezii, şi cu culorile, adică pictez.

Purtăm, chiar fără să ne dăm seama, măşti de care nu mai suntem capabili să scăpăm uneori nici acasă, jucăm inconştient roluri impuse de societatea modernă, care ne dictează multe reacţii, gesturi şi tabieturi. Dar cred că fără o nuanţă cât de mică de ludic, viaţa ar fi greu de suportat, e un fel de refulare necesară, chiar şi savanţii cei mai serioşi, chiar oamenii foarte bătrâni au marile lor exuberanţe copilăreşti secrete. Prin joacă învaţă copilul să devină om, există şi jocuri care sunt de fapt surogatele războaielor, dar nu tot ceea ce oamenii pun sub semnul ludicului sunt jocuri adevărate, uneori seamănă doar.

3. Am dat o parte din răspunsuri mai sus; mă joc când îmi permite timpul, când apare nevoia unei schimbări de ritm, când simt că lenevesc. Nu-mi plac jocurile facile, cred că şahul este cel mai frumos şi cel mai greu joc din lume, nu mă joc când e vorba de demnitate, viaţă sau sănătate, mai ales ale altora. Mă enervează jocurile noi şi complicate inutil care nu fac decât să combine aiurea o mie de jocuri foarte vechi, prefer jocurile aparent simple, sau cu nişte reguli simple, dar cu atât mai sofisticate când le cunoşti cu adevărat. În materie de joc şi de joacă, puţine lucruri cu adevărat noi apar pe lume…

Comentarii cititori
sus

Matei Florian

Cel mai tîmpit joc pe care îl practic e ăla
de-a omul mare şi responsabil

Dacă admir ceva la un actor, fără nuanţe, jumătăţi de măsură sau sentinţe de complezenţă, este capacitatea aceea diabolică (în concluzie, nepămînteană) a versatilităţii. Este aici ceva care întotdeauna m-a fascinat şi, deopotrivă, m-a lăsat perplex: disponibilitatea fără limite de a jongla cu alte identităţi, renunţarea la sine pentru a da viaţă unor personaje fictive, veşnica preumblare în căutarea unei provocări, mereu diferite, mereu altfel. Mă plictisesc repede de latura monocordă a vreunui profesionist egal cu el însuşi (fără să am pretenţia că spun şi adevărul, Tom Cruise este primul care îmi vine în minte), nu mă înclin cu respect în faţa celor care joacă la nesfîrşit aceeaşi partitură (bună ziua, Jude Law), n-am prea multe de împărţit cu maeştrii cabotini de tipul lui Ştefan Iordache sau Jack Nicholson la bătrîneţe. În schimb, mi s-a părut întotdeauna că un Tim Roth sau un Gary Oldman n-au avut încă timpul sau cheful să se joace doar pe ei înşişi şi că talentul lor a rezonat întotdeauna, pertinent şi autentic, cu indivizii fictivi cu care au făcut un transfer de personalitate. În literatură în schimb, lucrurile sunt şi mai complicate de atît, pentru că joaca asta cu personajele e o chestie al naibii de parşivă. O să spun că e de ajuns să te gîndeşti la cîte personaje vii există în Războiul sfîrşitului lumii sau în Război şi pace ca să te apuce ameţeala şi să le mulţumeşti cîte zile vei avea unor domni precum Llosa su Tolstoi.

Nu-mi place nici un fel de joc ipocrit, nu-mi plac jocurile oamenilor mari, am o oarecare plăcere vinovată de a respinge orice chestiune arzătoare care presupune şi altceva decît bucurie, seninătate şi alte bla-bla-uri sentimentale de felul ăstora pe care tocmai le-am pomenit. De jucat însă, mă joc pe îndelete: am doi soldăţei roşii pe care îi pun să se încaiere din cînd în cînd, aş juca cu patimă un fotbal (dar oamenii s-au cam făcut mari şi n-am cu cine), aş împuşca oricînd pe cineva dacă aş avea un pistol de plastic în mînă, iar cineva-ul ăla ar fi destul de îngăduitor cu mine încît să mai joace pac-pac. În rest, cel mai tîmpit joc pe care îl practic e ăla de-a omul mare şi responsabil. Pe zi ce trece, se pare că îmi iese din ce în ce mai bine. Nasol.

Comentarii cititori
sus

Vasile Gârneţ

Îmi piere pofta de joc doar când îmi văd ameninţată libertatea

1. Actorul care-mi place cel mai mult din peisajul teatral şi cinematografic românesc este Marcel Iureş. Îmi place, pentru că nu prea se înscrie în peisaj - e altfel. Are o nobleţe a sa, un stil inconfundabil. Chiar şi felul cum vorbeşte, sacadat şi abrupt, căutând parcă oximoronul sau panseul profund, îl face remarcat şi remarcabil. Este un intelectual care a depăşit într-un anumit fel mediul teatral românesc, aspiraţiile vernaculare. O dovadă sunt şi rolurile interpretate de Iureş în câteva filme hollywoodiene.

Din mediul scriitoricesc, nişte figuri memorabile pentru mine rămân Gellu Naum şi Mircea Ivănescu, pe care şansa mi-a surâs să-i cunosc personal. Am avut puţine întâlniri cu ei, îi cunosc mai mult din cărţi, şi poate acest lucru mi-a protejat impresiile.

"Marii actori" din politica românească postdecembristă mi se par nişte bufoni. Dar aceasta este mai degrabă o judecată de valoare despre poporul român, care proiectează pe scena politică asemenea personaje…

2. Îmi place să mă joc, chiar îmi asum nişte roluri pentru o perioadă de timp. Apoi le abandonez – inautenticul mă oboseşte – şi atunci revin la cel care sunt.

3. În general sunt un jucător. Îmi place jocul stilat, practicat cu o anumită eleganţă. Îmi piere pofta de joc doar când îmi văd ameninţată libertatea.

Comentarii cititori
sus

Cătălin Ghiţă

Nu cred că am momente în care nu mă joc

1. Un mare actor este, după mine, un artist cu un stil inconfundabil. Mai concret, aş rezerva titlul numai pentru aceia care pot fi recunoscuţi după un zâmbet, o mişcare a mâinii, o ridicare a sprâncenelor. Unul dintre actorii mei favoriţi, care ar intra, fără îndoială, în categoria selectă descrisă mai sus, este Anthony Hopkins. Dintre actriţe, aş menţiona-o pe Audrey Hepburn.

2. Mă joc, probabil, mai mult decât s-ar cuveni (deşi nu ştiu cine ar putea fixa limitele decenţei ludice), de vreme ce mulţi burghezi mă privesc destul de nedumerit. Asta se întâmplă pentru că nu există, în ochii mei, un clivaj între sfera publică şi cea privată: mă comport pretutindeni la fel de debutonat.

3. Da, mă joc copios. Modalitatea mea favorită de instrumentare a ludicului se referă la mici capcane retorice pe care le întind mai ales celor pe care îi văd scorţoşi, serioşi, plicticoşi. Mediul academic, în care mă mişc de aproape opt ani în calitate de cercetător şi de profesor, îmi oferă ocazii nelimitate. Spre ruşinea mea, nu cred că am momente în care nu mă joc (uneori, îmi vine să râd şi de enunţurile de pe pietrele funerare, dar asta rămâne între noi).

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

În ordine socială, nu ne putem juca tot timpul

1. Pentru mine un mare actor/actriţă a fost/au fost Peter O'Toole, Humphrey Bogart şi/sau Ingrid Bergman. Şi câţiva dintre români, Gheorghe Dinică, Gina Patrichi sau Marin Moraru, de pildă. Nu are rost să continuu cu exemplele... O definiţie este greu de dat şi nu-mi pare interesantă. Cât despre presă, politică ş.a.m.d, aici nu este vorba de mari actori, ci de histrioni, cabotini şi circari. Însă, totuşi, îmi aduc aminte de un mare actor de pe scena istoriei relativ recente: Winston Churchill.

2. Îmi place spiritul ludic, fiindcă acesta comportă candoare şi bucurie şi este un surâs pehlivan al copilului care trăieşte încă în noi. Dar ştiu că dumneavoastră nu vă referiţi în primul rând la ludus, -i, ci la "jocuri" în sensul de "regie", "scenarii", "aranjamente", care, la noi, sunt covârşitoare în viaţa politică, în afaceri (veroase în proporţie de 90 la sută), în relaţiile de muncă, în stabilirea sau recunoaşterea unor competenţe. Toată lumea ştie asta şi nimic nu se întâmplă, căci anormalul a devenit normalitate, în conformitate cu "regula jocului". În afara spiritului ludic sau sportiv, nu agreez "jocurile", adică duplicitatea, ipocrizia, demagogia şi minciuna de nici un fel. Nu vreau să fac o analiză, deoarece subiectul este scabros, prin natură şi conţinut. Poate altădată!

3. Destul de frecvent, da. "Mă prostesc", adică îi imit pe copii, sau imit/exteriorizez copilul care am fost şi care vieţuieşte ingenuu, în adâncul nostru, care este, de fapt, o parte din sufletul curat.

Evident, în ordine socială, nu ne putem juca tot timpul, pentru că am deveni sau am fi consideraţi infantili. Nu ne putem juca atunci când suntem trişti, supăraţi sau furioşi, aşa cum ni se întâmplă deseori astăzi, când mâhnirea sau indignarea sunt stări care ne încearcă frecvent, la vederea jalnicului spectacol interpretat de nişte aşa zişi politicieni, VIP-uri, vedete, sau oameni de afaceri. Deh, vechea mistificare - falsele elite! Este din ce în ce mai rar jocul inocent în zilele noastre, dar "jocurile" sunt o banalitate, însă una scandaloasă.

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

Mă joc mereu şi treaba e serioasă

1. O să vorbesc despre teatru şi despre cea mai proaspătă experienţă, de la Festivalul Internaţional de Teatru, de la Sibiu. Deşi spectacole excelente au fost multe, după unul singur am plecat exclamând în gând ceva de genul "Mare actor!"… Este vorba despre spectacolul Capra sau cine e Sylvia?, de Edward Albee, în regia lui Alexandru Dabija, iar actorul este Marcel Iureş, în rolul arhitectului îndrăgostit de o capră, cu o prestaţie scenică uluitoare. Ce înseamnă uluitoare? Pur şi simplu atât de naturală, încât ai senzaţia că jocul nu e joc; că ţi se spune o poveste reală, că eşti părtaş la o confidenţă. Jurai că Iureş e arhitectul care îşi face curaj să îi mărturisească prietenului şi, apoi, nevestei, cum s-a întâlnit cu capra, cum ea l-a privit cu ochişorii ei frumoşi, cum el s-a îndrăgostit.

Actorul mare e cel care se face una cu rolul fără să-ţi arate că transpiră, fără să urle, fără să se tăvălească pe jos. Îmbrăcat în blugi cam lălâi, presărându-şi replicile cu câte un "măi", cu câte un oftat subtil, aşa, ca virgulele în frazele terminate cu puncte de suspensie, trecându-şi palmele prin păr, ezitând, plimbându-se cu paşi largi de-a lungul scenei, Iureş părea că nu face nimic special şi chiar asta îl făcea pe el special…

În acea seară, ieşind din sala de sport unde cam pe nedrept fusese exilat spectacolul, m-am gândit la treaba asta, la diferenţa dintre actorul bun şi actorul mare. Fiindcă un joc ca al lui Iureş nu mai văzusem de mult. E greu de explicat când şi de ce un actor e mare, sunt lucruri care pur şi simplu se văd şi mai ales se simt. Când "arhitectul" Iureş te face să înţelegi cum s-a îndrăgostit de o capră, când dragostea personajului te doare pe tine, când prin gura lui oftezi tu, din public, când ochii lui umezi sunt ochii tăi umezi şi când mâinile lui băgate în buzunare, a neputinţă, sunt mâinile tale, atunci actorul e mare.

Mai multe n-aş putea explica, dar aş adăuga că există şi spectacole excepţionale fără ca fiecare actor, în parte, să fie mare. Sunt oameni care muncesc, oameni pe care regizorii îi laudă, care au merite certe în orchestra unui spectacol, dar care sunt simple instrumente în mâna regizorului. Există actori minunaţi în anumite roluri, dar a căror strălucire dispare când ies din sfera de influenţă a unui anumit regizor. Exemple sunt nenumărate. Actorul mare este, probabil, cel care e sclipitor mereu, şi când joacă un ticălos şi când joacă un sfânt, şi mai ales când e el însuşi, dacă ne lasă vreodată să vedem înlăuntrul lui.

2. Răspund revenind la prima întrebare. Mare actor "de film, de teatru sau, dacă doriţi, din politică, din presă, din cultură", spuneţi… Dar din dragoste? Când vine vorba de dragoste, cine ne este regizorul care ne dă fiecăruia strălucire? Ah, dar cei mari strălucesc şi fără regizor…
Aţi întrebat de joc; iată, mă joc. Joacă este în orice. Mai ales în dragoste…

3. Mă joc mereu, eu cu mine, căci mai ales în singurătate jocurile sunt absolut necesare. Vorbesc pe voci diferite, cânt când merg pe străduţe ocolite, zâmbesc la vrăbii, mângâi câini cu senzaţia că nu-i mângâi pe ei, ci mă mângâi de ei. Mă joc mereu şi treaba e serioasă. Aş muri fără joc.
Dar cel mai tare mă jucam când aveam motan, asta-i clar.
A, mai nou, mi-am cumpărat o păpuşă rusească. Şi nu prea-i de joacă, fetiţa asta e cam serioasă, mai ales mititica, din miez. Acolo, în miez, nici eu nu mă joc niciodată.

Comentarii cititori
sus

Irina Petraş

Despre jocuri

1. Un mare actor e pentru mine cel care mă pune în alertă de îndată ce apare pe ecran, pe scenă, în agora: îl recunosc încântată/înfiorată şi, pe urmă, graţie jocului lui perfect, îl "uit". Marii actori au o copleşitoare, trufaşă, paradoxală modestie. Priceperea lor de a fi mai mulţi îi goleşte, aparent, de propria personalitate, dar tot ea îi şi umple cu un soi de summa a feţelor pe care le pot purta cu naturaleţe şi convingător. Peter O'Toole, de pildă, rămâne tot timpul Peter O'Toole, inconfundabil, dar e în chiar aceeaşi clipă, într-un mod total şi vibrant, cavalerul din La Mancha, Murphy, Robinson Crusoe, Mr. Chips, Henric al II-lea, generalul Tanz. Să "împieliţezi" un rol jucat deja de un mare actor e un curaj adesea sinucigaş, sună a... delapidare, a impostură. Zorba nu poate fi decât Anthony Quinn, Bătrânul şi marea lui au chipul lui Spencer Tracy. Lefter Popescu va semăna leit, pentru totdeauna, cu Birlic. Jocul presupune chip, gestică, psihologie, dar şi voce. De aceea, nu voi înţelege niciodată dublarea vocilor din filme, atât de obişnuită în multe ţări şi gata să pătrundă şi la noi, via desene animate. Fără vocea sa, un mare actor e ne-întreg, mutilat.

"Actorii" din politică nu mă interesează. E straniu cum "politica" nu reuşeşte să-şi adjudece, în ochii mei, calităţi pozitive. De câte ori spui politică presupui sfori trase neapărat incorect. Nu şi inteligent! O şmecherie care aduce câştigul de partea ta nu mă umple de admiraţie, e simplă, patetică şmecherie. Că ştii "să-ţi joci cartea" ori "să-ţi faci jocurile" are rareori conotaţii numai bune de admirat.

2. Om al datoriei, cinstit şi harnic, cu respect pentru Lege, fără să înţeleagă cu totul fragilitatea adevărului şi dependenţa lui de capricii politice, Tata era un nemulţumit blând, închis în sine, pentru care, în lume, nu era niciodată rânduiala pe care şi-o dorea. "Jocurile de noroc" ale lumii îl umpleau de amărăciune. Tot aşa, Mama cultiva francheţea şi generozitatea, chiar cu riscul de a pierde pe termen scurt cine ştie ce foloase. Mare iubitoare de poveşti cu întorsături neaşteptate, lăsându-se fermecată de realitatea ficţiunii, ţinea la distanţă "culisele" din viaţa reală. Altminteri, pentru ea, mărunţişurile vieţii aveau o parte de umbră pe care se încăpăţânau, spre plăcerea noastră, s-o păstreze ascunsă, iar cuvintele puteau să fie pur şi simplu frumoase, aşa, "degeaba", în van, fără scop identificabil. Ca-ntr-un joc. Tot ea ştia să râdă de nimicurile caraghioase ale vieţii – era din neamul Codroaiei, o bătrână ce trăia singură într-o căsuţă din fundul grădinii şi-şi trecea vremea împodobindu-şi-o, ca pe o cutie de păpuşi, cu petece colorate, cu nasturi de toate culorile, cu "cipcă" (dantelă) făcută de mâna ei. Dar, mai ales, Codroaia râdea cu poftă, spre consternarea tuturor, de întâmplările rele ale celorlalţi. Nu de marile, adevăratele tragedii, ci de inerţii, de gesturi groteşti, de convenţii şi prejudecăţi. Când am citit Râsul lui Bergson, la ea m-am gândit mai întâi.

Am aflat curând, în copilărie, că Adevărul nu există sau, cu siguranţă, nu e unul singur, că important e adevărul tău interior şi respectul pentru adevărurile celorlalţi. (Cioran o ştia prea bine: "Toţi oamenii au şi nu au dreptate, pentru că totul este explicabil şi absurd totodată"; sofismele traduc, desigur, o mare criză de lehamite). Politica n-o pot considera decât, cel mult, un rău necesar (şi neglijabil) atâta vreme cât îţi cauţi echilibrul în tine, nu în afara ta. Inteligenţele subversive mânate de interese strict personale, sforarii de geniu şi inşii fără scrupule nu sunt prietenii pe care mi-i doresc. Faptele "istorice" mă interesează doar ca relansatori de forme/formule culturale, ele în sine nu mă impresionează durabil.

Pentru uz personal, împart oamenii în două categorii: cazuri şi efecte. Fiecare categorie cu multe clase şi subclase, fireşte. În prima categorie intră cei care aleg partizanatul, existenţa în afară, în văzul public efemer şi grăbit. Au o existenţă socială şi politică atent cultivată, "jucată", fie că sunt angajaţi alături de ori împotriva unui sistem oarecare. Sunt cei pe care îi poţi preface în oricând "ciudăţenii" sau "curiozităţi". Insul-caz e gălăgios – cu efecte favorabile asupra orei sale istorice, dar condamnat să nu dureze. E preţul pierderii autonomiei de gândire. Dimpotrivă, insul-efect este cel căruia "jocurile" vieţii mondene îi repugnă. Un aparent evazionism lucrează tenace în adâncime, iar "succesul" îi e străin. Căderea sub dizarmonii, spaime, nelinişti subordonate exclusiv stărilor şi ierarhiilor social-politice, oricum circumstanţiale şi, în fond, accidentale, exclude jocul înalt al drumului spre moarte ori al verbului înfiorat meta-fizic.

3. Dacă e să inventariez definiţii ale jocului, descopăr o "zonă" demnă de prelungi explorări pentru mai târziu. Deocamdată, reţin că e un concept greu de definit, specific deopotrivă oamenilor şi non-oamenilor. Că e adesea opus celorlalte îndeletniciri omeneşti, de la somn şi hrănire, la muncă şi ritualuri. Pentru Mark Twain, jocul şi munca sunt cuvinte care descriu aceeaşi activitate desfăşurându-se în condiţii/circumstanţe diferite. Părerea că jocul e o activitate "neserioasă" faţă în faţă cu "seriozitatea" muncii e contrazisă, fără drept de apel, de modul serios şi concentrat în care se implică în jocul lor copiii. Jocul e şi antrenament, copiii, dar şi pui ai celorlalte vieţuitoare se joacă exersând activităţi ale vieţii de adult. Dacă jocul înseamnă relaxare, ne-constrângere, oricine ştie că are şi reguli şi nu arareori poţi fi bănuit că nu joci cinstit. Jocurile, aşadar, pot fi periculoase.

Există joc de copii, dar şi joc de cărţi (jucătorul fiind, atunci, jucat el însuşi de patima sa), joc sportiv, joc de culise: îţi ştiu eu jocul! Poţi juca diferite jocuri sau poţi să te joci cu jucării. Uneori, te joci cu focul. Bătaia de joc, batjocura, iată o deviere de la faţa în general bună a jocului, dar nu şi de la etimologie, căci iocus înseamnă zeflemea, glumă, haz, abia apoi joc, amuzament şi chiar fleac. Să-ţi baţi joc e mai rău decât să joci o festă, căci aceasta poate fi şi jucăuşă, nu doar urâtă. Poţi juca pe cineva pe degete, asta însemnând nu neapărat că ai forţă herculeană, ci că eşti maestru păpuşar în spectacolul lumii. Când spectacolul e pe scenă, joci un rol. Rolul poate fi jucat şi în viaţă: fie că eşti important, pe bune ori nu prea, fie prefăcut. În limba română jocul e şi dans, dar la un instrument muzical românul cântă, nu joacă precum neamţul ori englezul. O piesă nu prea bine fixată în locaşul ei joacă.

Despre joc şi faţa ludică a mişcărilor şi purtărilor omeneşti s-au scris cărţi extrem de serioase. Vezi Homo Ludens (1955), a lui Johan Huizinga, sau Om, joc şi jocuri (1958), a lui Roger Caillois. Însă, nu despre asta e vorba aici, în această discuţie jucăuşă de vacanţă.

"Dar vorba ceea: Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci", zice Creangă. Omul său gospodar este "descris" – prin enumerări – în ipostaza utilă a personalităţii sale, angrenată într-o economie bine organizată, având drept scop supravieţuirea ca specie, dar este reînviat în ipostaza inutilă, de joc, de gratuit, de abdicare de la util. Fiindcă are timp – şi-l face nesocotind regulile utilului – să se gândească la sine ca individ, nu ca reprezentant al unei specii. Într-un discurs în favoarea inutilului (Mitul utilului, 1933), D.D. Roşca vorbea despre însemnătatea accederii la gratuit pentru a delimita net superioritatea calitativă a omului: "omul s-a descoperit pe sine ca fiinţă calitativ deosebită de celelalte vieţuitoare numai în momentul când a descoperit gratuitul, creându-l". Uneltele ingenioase ale lui homo faber – "omul gospodar" – sunt demne de toată stima, dar numai gândul liber al lui homo sapiens le-a putut asigura perfecţionarea. "Nu există util mare fără inutil premergător" mai adaugă D.D. Roşca. Jocul este un astfel de inutil premergător.

Chiar dacă am fost mereu prinsă în tot felul de lucrări şi făcuturi, iubesc jocul şi râsul. Ambele relativizează perspectiva asupra lumii şi nu acordă întâmplărilor din jur mai multă importanţă decât au. Dintre jocurile copilăriei mele, amintesc aici câteva. Mai întâi, îmi vine în minte una dintre casele dintâi şi ferestrele ei cu obloane din lemn, vopsite în verde, cu o inimioară decupată la mijloc prin care, cocoţate pe pervazul lat, ca de cetate, sora mea şi cu mine spionam trecătorii jucându-ne de-a "tu eşti/vei fi ca oamenii ce vin dinspre oraş, iar tu, ca oamenii ce pleacă spre oraş"; joc palpitant de-a ghicit viitorul şi de-a scornit biografii. Apoi jocul de-a şcoala, joc-antrenament, dar şi, culmea, de-a războiul – aveam o organizaţie secretă, Mondiala, cu cod secret, cu misiuni de urmărire, ştiam şi morse. Jucam apoi domino, şah, moară, mingea popoarelor, calul (nu ştiu de ce se numea aşa: calul cu zece figuri, calul cu douăsprezece!), cu mingea bătută de perete după scheme complicate. Şi de-a casa. În alte locuri, i se spune, am aflat mai târziu, de-a mama şi de-a tata: ei decid mai ales şi mai sigur apartenenţa. La noi, jocul era de-a casa – poate dintr-un mai puternic instinct al legării de o împrejmuire solidă. Pentru ardelean, pentru românul locuitor între saşi, casa era, neapărat, cetate. Solid înălţată, cu ziduri şi porţi grele, cu o curte mic-univers-delimitat-net-şi-decis. Legăturile cu ceilalţi, deschiderea spre ei erau mereu alegere şi, prin urmare, comunitatea însăşi era mai strânsă şi mai inter-dependentă. Te poţi dori cu adevărat aparţinător atunci când ai la îndemână şi nu-ţi este nicidecum ameninţată individualitatea. Trebuie să fii foarte adânc Tu, în izolarea/singurătatea ta destinală, ca să poţi spune cu toată gravitatea Noi şi să-i incluzi pe ceilalţi destinului tău... Cum strada mea era nouă, aveam materiale de construcţie berechet. Din scânduri şi cărămizi rămase de la "facerea" casei mari, ne puteam încropi căsuţe în cele mai neaşteptate locuri. Cel mai grozav era când se pornea o ploaie din senin şi noi aveam unde să ne adăpostim – această experimentare a virtuţilor adăpostitoare ale casei tale era un joc minunat. În gârlej la pivniţă am deschis, într-o vară, un teatru de păpuşi: ascunsă după o pătură prinsă în cuie, jucam poveştile fraţilor Grimm cu păpuşile costumate de mine cu hăinuţe din zdrenţe. Copiii din vecini, dar şi de pe alte străzi urmăreau spectacolul aşezaţi pe scânduri sprijinite pe cărămizi (din coliba vremelnic demolată). A trebuit să-l închid când au descoperit ai mei că-mi venise ideea să pun afişe în oraş şi să dau, la intrare, bilete cu 25 de bani. Au crezut că mă pusesem pe afaceri. Adevărul era că, aşa, mi se părea totul mai serios, mai adevărat, mai ca la oamenii mari. Cu banii încasaţi ne-am dus, actori şi spectatori împreună, să mâncăm îngheţată de la toneta doamnei Weber. Improvizaţiile succesive (colibele mereu reconstruite în alte unghere, dar şi dez-văluirile teatrale) erau proba, degustată cu încântare, că mă aflam pe un teren sigur – casa şi curtea noastră – şi îmi puteam îngădui ispitiri ale vulnerabilităţii.

Plimbările de duminică, pe strada principală, erau paşi de dans în întâmpinarea şi acceptarea ritualică a celorlalţi. Coregrafii comunitare, jocuri de societate. Îmbrăcaţi frumos, eram pe jumătate şi de bunăvoie străini şi ne puteam reînnoi cunoştinţa prin trecerile repetate unul pe lângă celălalt, prin privirea proaspătă, de re-punere în contact, a atmosferei duminicale. Un soi de re-start al mecanismului comunitar în stare să şteargă eventualele tensiuni/erori din cursul săptămânii. Strada era un spaţiu de enunţare privilegiat, la ţesătura căruia migălea fiecare locuitor al târgului (am citit în unul din surprinzător de numeroasele site-uri dedicate Agnitei pe internet că a fost de la început, din secolul 13, târg, nu sat, aşezare anume întemeiată să favorizeze schimburi şi conexiuni).

Îmi amintesc de ascunzătorile nenumărate pe care le inventam în copilărie, de cutiile cu minuni şi taine (foiţe de staniol, beteală, mici statuete de lut, vreo păpuşă stricată împodobită ca o prinţesă cu zdrenţe sclipitoare) pe care le îngropam în grădină ca să am ce găsi, plină de uimire, mai târziu, când aveam să sap după comori. Căutam în grădină, în poduri, în dulapuri, cu emoţia pândită cu sufletul la gură de a descoperi ceva fundamental. Jocul de-a taina se întindea nemăsurat, înmugurea în cele mai neaşteptate direcţii: învăţam ori inventam alfabete secrete – "magice", desigur –, copiam cu sângele picurat din degetul crestat accidental vreo strofă şi o ascundeam sub căptuşeala penarului de piele, mai stăpână pe mine ştiindu-l acolo, de nimeni altcineva ştiut. Am descoperit mai târziu la fiica mea, Laura, aceeaşi fascinaţie. Toate animăluţele desenate aveau "un secret mic", de o importanţă copleşitoare pentru bunul mers al poveştii. Când era lume de faţă şi se simţea lăsată deoparte, îmi cerea, uneori, să-i spun un secret; îi spuneam la ureche orice – de vreme ce era şoptit era taină şi îi conferea un ascendent în faţa celor mari, nu mai conta că discuţia lor nu o presupunea. Trecutul însuşi, cel personal, dar şi cel al celuilalt, când celălalt contează, are greutate automat tocmai fiindcă e (presupus) plin de taine. A scormoni în trecut face parte din impulsurile umane irepresibile. Trecutul/memoria seamănă cu trupurile cu sertare pictate de Dali.

Mi-am păstrat mereu o doză de "neseriozitate", de joc, de haz de necaz, de uşurătate, i-aş zice, tocmai fiindcă multe lucruri mi s-au părut fie mai puţin grave, fie mai puţin neînsemnate decât altora. Teribil de multe feţe de râs şi ironizat senin are viaţa noastră, a oamenilor. Laura îmi zicea, pe când era şcolăriţă, că sunt "cea mai neserioasă mamă" din clasa ei. Puţine laude care să-mi tihnească aşa de bine am primit! Asta înseamnă că ne putem opri din treburi ca să dansăm, că râdem cu lacrimi de tot felul de "chestii", că avem mereu ceva de povestit, de pus la cale, de ironizat. Că, la noi în casă, nu se respectă o grămadă de reguli din alte case, pornind de la caraghiosul, după mine, obicei, de a-l descălţa la intrare pe musafir. Că nu mi se pare ruşinos să mănânci pe stradă o îngheţată. Că nu port taioare sobre, că zâmbesc şi când nu-mi prea arde, fiindcă nu văd de ce trebuie să-mi suporte străinul/celălalt mutra acră. Că râd din toată inima când e ceva de râs şi nu mă dau, nici azi, în lături, de la vreun joc săftos...

Jocul nu mi se pare o copilări(r)e caraghioasă. Din joc/jocuri se nasc nenumărate lucruri serioase. Dacă nu cumva toate.

Comentarii cititori
sus

Ana Maria Sandu

Cel mai frumos joc e cel pe care nu l-am jucat încă

1. Hîm, un actor mare e cel care mă convinge pînă la capăt şi care reuşeşte să şteargă graniţele dintre scaunul în care m-am aşezat şi ecran (scenă). În copilărie mergeam des la cinema şi chiar nu conta dacă stăteam două ore pe jos, pe o duşumea tare, care mirosea a petroxin. Important rămînea doar ce se întîmpla în faţa mea: rîdeam cu lacrimi la gagurile lui Stan şi Bran. Ce dacă le ştiam finalul? Îmi plăceau Peter O'Toole şi Paul Newman, altfel nu-mi explic cum de am văzut de multe ori Becket şi un western cu Newman. Regizorii nu existau pentru mine în epoca aia.

Teatrul a însemnat ani buni un întreg ritual: cam de două ori pe lună, maică-mea mă îmbrăca frumos şi plecam amîndouă spre Casa de cultură, unde teatrele din Bucureşti veneau cu spectacole. Tata lucra acolo, aveam tot timpul invitaţii şi, dacă făceam vreo pasiune bruscă pentru vreuna dintre vedetele de la Notarra sau de la Bulandra, puteam să mă duc în cabina lor să le cer un autograf. Mi-ar fi plăcut să mai am programele de sală cu semnăturile actorilor mei preferaţi din perioada aceea.

De curînd l-am revăzut pe Peter O'Toole în Venus, unde îşi joacă propriul rol (o mare glorie ajunsă la o vîrstă la care nu mai e solicitat decît pentru roluri stupide, de muribund). Are o faţă de peşte congelat, dar face un rol dărîmător…

O slăbiciune pentru un actor înseamnă că vreau să-l văd şi în filme despre care ştiu că sînt nişte prostioare. Pe Maryl Streep, de exemplu, n-am ratat-o nici în Diavolul se îmbracă de la Prada

2. Dacă întrebarea se referă la "jocurile de societate", cred că sînt foarte împiedicată. N-am abilităţile necesare pentru asta, mi se pare greu şi să scriu un mail "oficial", mă sucesc de o sută de mii de ori şi îmi fac o mie de gînduri. Cred că dacă aş nimeri din greşeală într-un loc în care se fac jocurile, aş arunca toată construcţia minuţioasă în aer şi asta cu cea mai mare naturaleţe. Nu ştiu cît de adevărate sînt teoriile legate de ce anume aduce la pachet fiecare vîrstă, dar cred că pe la 30 de ani începi să-ţi dai seama ce e pentru tine şi ce nu. Cel puţin mie aşa mi se întîmplă.

3. Cel mai frumos joc e cel pe care nu l-am jucat încă, şi cînd spun asta mă gîndesc la nişte zile luuungi de vacanţă, cînd stăteam cu prietena mea din copilarie pe scările din faţa casei şi încercam să ne hotărîm "de-a ce să ne jucăm azi". Se însera şi se auzeau vocile metalice care ne chemau în casă şi tot nu alesesem ceva anume. A doua zi o luam de la capăt şi prin faţa noastră treceau din nou toate posibilităţile din lume, dar noi tot căutam ceva şi mai şi. Îmi plăcea parcă mai mult atunci decît în după-amiezele în care "făceam pe profesoarele" şi elevii erau nişte coceni pe un cîmp, iar noi treceam cu un băţ şi îi băteam, sau cînd intram în magazie şi scotoceam printre lucruri vechi şi nefolositoare pînă încropeam o lume întreagă doar pentru noi şi păpuşile noastre.

În ultimii ani am ajuns în tot felul de locuri, de oraşe. Unele mi-au plăcut mai mult, altele mai puţin. Dar nu ştiu de ce amintirile cele mai puternice sînt legate nu de ziduri, ci de nişte jocuri.

Am plecat la un drum lung, cu maşina, pînă la Barcelona. Într-o seară, morţi de oboseală, am intrat în Cannes. Mi se strînsese puţin inima, doar era vorba despre locul acela glamouros, ce naiba. Nu era timp pentru reverii, trebuia să găsim un camping şi am ieşit din Cannes, spre Cannet/La Bocca (un fel de suburbie, extrem de prietenoasă, de altfel). Am nimerit într-o piaţă, la ceas de seară, cînd pe stradă nu se vedea nici ţipenie de om pe care să-l întrebi încotro e locul ăla unde poţi să-ţi întinzi cortul peste noapte. În amurg, la vreo 100 de metri de maşina noastră, am văzut un grup de oameni extrem de concentraţi. Am oprit, ne-am îndreptat spre ei: aveau între 50 şi 70 de ani şi jucau petanque. Frica noastră că n-o să avem unde dormi peste noapte s-a potolit, nici unul dintre noi nu mai zicea nimic şi ne uitam pierduţi la bilele cu care se jucau. I-am urmărit un timp hipnotizaţi, şi am plecat mai departe cu gîndul că există şi lucruri importante pe lumea asta. Nici urmă de covoare roşii, papioane sau rochii fără spate… în Cannes-ul meu tipii ăia se strîng şi joacă petanque în seara asta, sporovăind în provensală. E atîta linişte şi siluetele lor atît de lunguieţe, că pot oricînd să le ating.

La Lisabona am doar două zile la dispoziţie, devin bulimică, vreau să bat cu piciorul fiecare străduţă îngustă, dar pe care îşi face loc şi tramvaiul. Mă simt bine, nimeni nu pare să se sinchisească prea tare de turişti (sau nu în felul ăla nesuferit). Toţi îşi întind rufele la uscat la fereastrele care dau în stradă, e tonic să te plimbi pe lîngă case cărora le vezi dedesubturile: lenjeria intimă şi hainele locatarilor necunoscuţi flutură în bătaia brizei.

Pe una dintre străduţele cu scări şi balustradă pe mijloc din Bairro Alto, doi puşti încalecă bara de fier şi încep să alunece. Sînt chiar în dreptul meu, mă bucură chicoteala lor, mai ales că nu ţine cont de mine, intrusul. Aud fîşîitul de material pe care îl lasă în urmă joaca lor şi mă emoţionează. Dacă vreau să-mi amintesc vreodată o imagine cu mine fericită, sigur o să mă gîndesc la strada aia în pantă şi la ei…

Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

"Cu mine nu e de joacă"...

Să te joci – să te copilăreşti, conştient sau nu, până la adânci bătrâneţi. Fiindcă jocul/copilărirea îţi întreţin starea de inefabil, de nedescris altfel. O dată ce copilăria are legătură cu paradisul pierdut, după care tânjim până la moarte, e clar că jocul te amăgeşte că eşti mereu pe drumul cel bun. Pentru creatori / artişti, în special, jocul se confundă cu actul de creaţie în sine, care te face să fii sigur chiar că nu trăieşti degeaba. Ce n-aş da să mă joc la nesfârşit...

Jocul e creativ pentru spiritele originale. Scrisul "literar" e ludic, de la 15 ani eu mă tot joc la masa de scris, fără el n-ar fi avut niciodată nici un sens exerciţiile mele de supravieţuire. Altfel, n-am apetit pentru jocul de cărţi (poker, de exemplu), de table sau de zaruri (bineînţeles, nu intru niciodată într-un cazino) şi refuz să pierd vremea cu jocurile pe computer (deşi mi-ar dezvălui şi abilităţile ascunse; dar mai am prea puţin de trăit să-mi permit asemenea lux). În tinereţe jucam la loto (chiar şi la pronosport), între timp m-am lecuit: am înţeles că nu câştig bani decât din munca depusă, niciodată nu primesc nimic pe gratis (nici măcar o moştenire). Jocuri, experimente... Îmi plac jocurile artiştilor, în general (inclusiv de circ; la teatru sunt în al nouălea cer dacă piesa, regia şi actorii se depăşesc pe ei înşişi), norocoşi sunt întotdeauna plasticienii şi muzicienii, ei n-au nevoie de intermediari. Nu detest improvizaţiile, le consider pregătitoare pentru creaţia autentică, de valoare... Poate mă înşel, dar cei ce se joacă au de regulă umor (fie şi negru) şi imaginaţie (mă refer şi la necreatori, "oameni normali" care nu sunt "fără calităţi", din contră, au IQ de invidiat). Jocul poate relativiza şi gravitatea morţii, la o adică.

Jocul de-a politica (egal cu a fi la Putere sau în Opoziţie, a face parte din "clasa politică") însă este condamnabil dacă influenţează negativ destinul colectiv, la fel jocul cu legea, jocul de-a justiţia sau de-a poliţia, sau de-a administraţia, în general (care implică automat corupţia şi criza în sistem, neprogresistă, de rău-augur; demnităţile de stat oficiale, la toate nivelurile, n-au voie să-şi piardă capul, să se joace de-a dumnezeii). Nici "independenţii" (autointitulaţi "mari intelectuali" sau "elită a societăţii civile" sau "formatori de opinie") nu se pot juca de-a "alba-neagra" cu onoarea lor, interesul public trebuie să primeze, nu interesul personal... Nici vajnicii scriitori, persoane publice, nu trebuie să se joace cu conştiinţa lor, dacă vor să fie respectaţi. Sigur, nici nu vreau să-mi mai amintesc de traversarea a 40 de ani de totalitarism: joaca de-a "democraţia populară", de-a socialismul multilateral dezvoltat, de-a puşcăria politică, de-a turnătoria la Securitate, de-a cenzura sau de-a frica de propria-ţi umbră, a fost o joacă tragică.

Eu nu mă mai joc în viaţa de zi cu zi de la 25 de ani (până atunci am trăit într-o boemă fără cap şi fără coadă, jocul ei fiind legat de ratare cu orice chip), când mi s-a născut un fiu: sunt "om serios". Vorba vine, în 1975 am schimbat de drept registrul jocului, după naşterea fiului meu, reinventând jocurile copilăriei (volumul publicat la sfârşitul anului 2006, pam-param-pam, recuperează aceste jocuri ale copilăriei, puse pe hârtie la maturitate, la 26-30 de ani, în anii copilăriei fiului). Am suferit de când mă ştiu că nu mă joc destul, nu mă bucur de viaţă, fiind prea sobru, luând totul în serios sau în tragic, nu în uşor. Nu e de joacă, de fapt, jocul la mine...

2 iulie 2007. Bucureşti

Comentarii cititori
sus

Cătălin Sturza

Apocalipsa dupa RPG-uri

Daca ai lăsa un puştan să facă mereu numai ce vrea, cu siguranţă că şi-ar petrece toată viaţa în faţa unui joc pe calculator. Asta zic părinţii din lumea întreagă atunci când se confruntă cu "flagelul" aventurilor virtuale. Gamer-ul uită de foame şi de sete, nu mai ştie de spaţiu şi timp, nu mai vede nimic în jur, nu mai respiră. Nici un narcotic de pe lumea asta, nici dragostea, filmele sau literatura nu ar putea avea, toate la un loc, acelaşi efect. Prin faţa ochilor i se derulează imagini fantastice, care se îmbină în quest-uri şi provocări, în enigme care îţi blochează drumul la tot pasul, deopotrivă cu orci şi căpcăuni, cu bandiţi şi mercenari fără scrupule. Prinţese minunate aşteaptă să le vină eroul şi salvatorul, comori neînchipuite, artefacte şi armuri puternice sunt recompensa cutezătorului. Creierul şcolerului dintr-a şasea care a fugit de acasă cu banii din poşeta mămichii e mai intens stimulat decât acela al unui astronaut de la NASA. Lumea lui Tolkien, transpusă în biţi şi în pixeli, manevrată cu săgeţile direcţionale şi cu mouse-ul, îşi cere tributul sub formă de luni şi ani de vieţi omeneşti.

Puştanul e vânat cu aceeaşi asiduitate deopotrivă de orcii de pe ecran şi de părinţi, mătuşi, profesori, vecini de bloc, prieteni mai mari coborâţi din viaţa reală. Ce mai caută şi ăştia în lumea mea? Cine le-a dat voie să treacă de ecranul monitorului? Hei, mămico, locul tău nu e în povestea asta! Un unchi, profesor de română, îşi aminteşte cum citea el cărţi – una bucată pe noapte. Cum se dădeau pe sub mână, cum era mană cerească să pui mâna pe un roman de Jules Verne sau de Mark Twain. Să tresalţi alături de Tom Sawyer sau să străbaţi lumea alături de Philleas Fogg sau de... Care Magic the Gathering, care Icewin Dale, care Diciples 2, care Diablo? Eroii din PC nu mai primesc de la creatorii lor nume, înfăţişări, identităţi. Culoarea părului ţi-o alegi tu, împreună cu rasa, înălţimea, numărul de la pantof, seria de buletin, skill-urile şi dexteritatea, cu arcul, cu sabia laser, cu baioneta, grenada, poţiunea magică, cabrioleta şi bicicleta. Îţi pui o pereche de adidaşi Nike, te hotărăşti dacă te faci human sau hafling, paladin sau vrăjitor, stai două secunde să optezi pentru sex/culoarea pielii/vârstă/orientare magico-religioasă şi eşti gata s-o iei la picior. Ferigile te plesnesc peste ochi, apoi libelulele gigantice, cu aripi diafane şi ace ucigaşe, apoi orcii, căpcăunii, snapper-ii, troll-ii multicolori, vrăjitorii malefici şi dragonii cordiali cu respiraţie ucigaşă. Cu politeţe, balaurul te invită la o cafea.

Are un accent impecabil şi maniere de salon stendhalian. Buzduganul din mână îţi dă ghes să-i altoieşti câteva peste cap. Ţi-a făcut cafeaua cam fierbinte şi fără zahăr, aşa că... Dar cum ai răzbit până aici la mine în grotă, unde m-am ascuns de toţi să mă pot război cu Sauron, unchiule? Şi cum am ajuns eu om cu serviciu, însurat şi la casa mea? Maricico, lasă-mă, dragă, nu mănânc urzicile tale – nu vezi că am găsit un dragonroot, îţi creşte forţa cu unu per buruiană?
Năravul odată căpătat, nu se mai dezvaţă niciodată. Aşa că "tinerii din ziua de azi" nu mai ştiu de cinematografe, de bere cu prietenii şi de meciuri. Relicve ale unei civilizaţii neanderthaliene, fără hard-disk, procesor si CD-ROM. Dacă au şi veleităţi intelectuale, cu nostalgii medievale sau visuri futuriste, sunt pe veşnicie pierduţi pentru lumea cu Adrian Copilu' Minune, grătare şi iarbă verde naturală. Ce e un film în care Leonardo DiCaprio pluteşte leneş spre pântecele Atlanticului pe fundalul batistelor torturate sub râuri de lacrimi, faţă de prestaţia mea de mafiot redutabil, haiduc modern cu Armani şi bâtă de baseball, capabil să răstorn nedreptăţile, să miluiesc o bătrână sau să jefuiesc o bancă, şi să trimit, la o adică, la naiba pe cine vreau eu?

În faţa realităţilor 3D în care tu eşti, după bunul plac, povestitorul, eroul şi demiurgul, personajul secundar, desenatorul sau inginerul de sunet, Dickens, Conrad, Kipling sau Graham Greene au pierdut încă din start cursa. Mai rămân Spielberg, Ridley Scott sau Tarantino, magicieni ai sunetului şi ai decorurilor, alchimişti ai atmosferei, păpuşari divini de care ascultă Pacino, De Niro, Anthony Hopkins. Monştri atotputernici şi egocentrici care-l exilează pe spectator la marginea rândului de scaune, în fundul sălii de cinema, în care se aude numai răsuflarea nebunească şi agonizantă a actorilor de pe canava. Numai că la pânza anostă nu sunt conectate joystick-uri, tastaturi, rotiţe şi butoane, pantofii lui Don Vito Corleone sau culoarea kilt-ului lui William Wallace nu le poţi schimba printr-o încordare a voinţei, aşa că până la sfârşitul filmului stai ca pe ghimpi, nu se aprind bine luminile şi fugi acasă, unde te agăţi pentru vecie de mouse-ul tău, de drepturile tale de autor, de prinţesa Isabelle virtuală şi personalizabilă, de Scoţia pe care ai cucerit-o, cu tot cu Europa, Africa si America, de zece mii de ori.

Desigur, problema nu se pune doar în termeni de interactivitate, multimedia, adâncimea culorii şi fineţea texturilor procesate de placa grafică şi feeling când dai cu polonicu-n cap. Romanele, poemele, eseurile şi studiile comparatiste au şi ele un feeling al lor, o aromă inimitabilă pe care nici un accelerator Nvidia nu va reuşi să le redea. Cum ajunge însă 'telectualul în armură de dragon hunter la miezul lor, când anticariatele sunt doar locuri unde poţi găsi spell-scroll-uri, poţiuni şi eventual ceva aur în buzunarele meşterului hârciog cu ochelari? Cum descoperă magia poveştii şi starea de graţie a lecturii când foloseşte magia doar ca să dea jos harpiile de pe acoperiş şi lecturează numai instrucţiunile de folosire ale măciucii cu trei capete, bonus 4 la sănătate, fire resist plus 5? Tot prin poveste, prin aceea a jocului care-si trage seva din alte şi alte lumi şi care tot de la maeştrii lui, Ulise, Robin Hood, Rob Roy şi Mr. Hide provine.

Aceleaşi cărţi, dezghiocate de coperte, smulse din trupul lor de hârtie, duc o nouă viaţă, cibernetică, bionică în biblioteca Babel a Internetului şi a jocurilor pe CD-ROM. Ele fac acum corp comun cu cititorul, care se scurge în ecran, se insinuează în creierul acestuia mai puternic decât nişte implanturi care i-ar modifica inteligenţa, îndemnarea, percepţia asupra vieţii de zi cu zi. Noua literatură pactizează cu "supra-cititorul", cu un nou tip de consumator pynchon-ian. La alimentară, în şcolile şi uzinele ţării pixelizate ne urmează Simbazi şi Şeherezade arhetipale, cu toate avatarurile lor. Când cumpărăm sare sau discutăm despre barba lui Bin Laden, avem, involuntar, gesturile şi intonaţia personajelor fără nume pe care le purtăm în cortex, ducem mâna după portofel ca şi cum am întinde-o să extragem de sub haină buzduganul, ne atingem şoldul în căutarea grenadelor şi ne răţoim la nea Mitică de parcă l-am interoga, sub puterea Ochiului lui Innos, cine e marele vrăjitor care a asmuţit asupra lumii dragonii.

Dar plăcerea lecturii se pierde. În toate astea, doar cultura vizuală, a lui McLuhan, are ceva de câştigat. Fiecare cuvânt trebuie transpus într-o imagine, fiecare cadru static trebuie introdus într-un film. Întâlnirea dintre epitete, o întorsătura genială de frază, sonoritatea silabelor, reuşita unei nopţi în care ai evitat un subjonctiv nu pot fi reproduse de nici un implant. Bătălia se dă între gameri şi cinefili. Cititorii sunt închişi în rezervaţie. La Facultatea de Litere, în paginile romanelor. Jocurile se bucură de un mult mai mare impact asupra publicului, pe care îl "corup" iremediabil. Filmele au, deocamdată, avantajul recunoaşterii oficiale ca "a şaptea artă", sunt susţinute de premii internaţionale, de critici şi specialişti, de o întreagă presă dedicată. Nu cred că mai e mult până când să se discute de o nouă, nemaipomenită artă – cea a lumilor virtuale, care arată, sună şi, uneori, se pipăie atât de frumos.

Şi nu e greu să bănuim nici cine, în final, va câştiga. Puştiul din Internet Café-urile suprapopulate se pregăteşte pentru noua cultură multi-media, învaţă alfabetul literaturii de după Bill Gates. Nu-şi iroseşte timpul, ci se cultivă. Studentul de la Litere, închis în bibliotecă, îşi însuşeşte limba indienilor Sioux, cu perspectiva anticarului care protejează dragi artefacte. Cel puţin aşa arată lucrurile în momentul de faţă. E bine, e rău? A sosit oare momentul să-l plângem pe Guttenberg, a cărui prăbuşire ar zdruncina fundamentele culturii noastre? O specie pe cale de dispariţie pare să se zvârcolească în faţa alteia, versatilă, puternică, gata să se ridice. Viitorul (apocaliptic?) ar putea aparţine "computer-literaţilor" cu mantie şi ghioagă, cu spadă laser şi armură de mercenar, care ascultă de îndemnul lăuntric al unui demonic şi histrion Heliade Rădulescu: "Jucaţi-vă, băieţi, numai jucaţi-vă!".

Comentarii cititori
sus

Mihai Iovănel vs. Cătălin Sturza

Pentru un pumn de texturi

M. I.: Camarade, a venit ceasul să ne spargem în figuri vorbind despre jocurilor video. O temă neserioasă, nu?
Cred că e fair să îmi declin din prima viciul: pentru mine, cea mai bună dintre lumile posibile e aia în care nu aş face nimic altceva decât să joc RPG-uri. Îmi imaginez paradisul (la şto, că nu cred în chestii d-astea) ca pe un spaţiu în care nu aş avea nici o obligaţie faţa de cineva, cu atât mai puţin faţă de mine; spaţiu în care aş dispune de un sistem performant, de o colecţie infinită de variante ale Gothic-ului şi de o cantitate infinită de Cola. Ăsta ar fi pentru mine paradisul. Observi că nu mi-e jenă să omit din această Utopie cărţile sau mai ştiu eu care formă de artă.

Last Gamer(s) Standing

Ct. S.: De când aşteptam momentul ăsta când, în sfârşit, nu ne vom mai pretinde nici critici literari, nici vorbitori în faţa mulţimilor fremătânde după iluminare, nici magi cititori în stele, ci, pur şi simplu, gameri. Iată-ne în punctul de maximă frivolitate: discutând despre viciile noastre ascunse, despre secretele murdare şi despre cuvintele alea englezeşti urâte – gaming, Personal Computer, console, arcade, RPG şcl – care ar face să roşească orice profesoraş cititor de România literară din cultura română modernă şi actuală. O, lume, tremură de indignare! Da, dragi cititori care aveţi încredere în părerile mele critice, care aşteptaţi de la mine să vă arăt Calea şi Adevărul, prin încâlcitul labirint al literaturilor post-paşoptiste. Mă joc ca maniacul, şi nu de ieri, de azi, ci din 1990, când aveam vreo 10 ani şi când în casa mea a pătruns primul calculator JET Electronica – o variantă mai ramolită a HC-urilor pe care mulţi şi le doreau şi puţini reuşeau să le salte, în general direct de la poarta fabricii de la Semănătoarea, din Bucureşti – cu un televizor alb-negru, "Sport", pe post de monitor, şi cu un casetofon total inadecvat întrebuinţărilor informatice, care cânta, zor-nevoie, hit-uri ale lui Michael Jackson, dar căruia nu i se putea regla, sub nici o formă, capul de înregistrare. Deh, vremuri!

De fapt, spun minciuni sfruntate. Ce bine mi-ar sta cu imaginea asta de Che Guevara al lumii cool-turale, care militează pentru răsturnarea burgheziei asupritoare a penei de gâscă şi a călimării, pentru punerea pe foc a sertăraşelor cu fişe de cărţi de la bibliotecă, cu tot cu bibliotecarele înăcrite şi cu coc, şi care va arăta, prin exemplul propriu, drumul spre arta cibernetică, interactivă şi exaltată, a viitorului. Ne întrebam noi, după ce am citit dialogul dintre Călin Torsan, Ciprian Voicilă şi Cosmin Manolache despre noul realism & noua realitate, ce-om fi oare: milenarişti, postmilenarişti, sau ce? Tu ai zis, şi bine ai zis, că suntem doar redactori şi gameri. De fapt, io aş spune aşa: sunt redactor (deh, jurnalist cultural sau cum vrei să-i spui), cititor şi, din ce în ce mai puţin, gamer. Mai mult citesc despre jocuri; apuc, din ce în ce mai puţin, să le testez – ca să nu mai vorbesc de gustatul pe îndelete. Uite, nici Oblivion-ul – care, după mine, e the best game ever, nu l-am dus până la capăt. Gothic 3-ul nici măcar nu l-am încercat... Asta să fie soarta revoluţionarilor, când încep să îmbătrânească?

M. I.: La mine e şi mai trist. Sunt doar cititor, cinefil şi jurnalist cultural/redactor. Gamer de fapt nu am fost niciodată: aş jigni tagma dacă aş pretinde că sunt.

Uite cum au stat lucrurile. Am evitat cât am putut jocurile, n-aveam chef de un viciu suplimentar. Primul joc l-am instalat în 2003, la 24 de ani. Era Undying, cu Clive Barker game designer. Eram fan Barker, după ce îi citisem Cărţile sângeroase, aşa că primul meu joc l-am rulat din motive literare. Cinci zile am fost pe altă lume. Când am terminat, am făcut o superdepresie. Oribil. Nu îmi mai ardea de nimic. După aia am căutat ceva asemănător. Am dat de Max Payne. Mi-a plăcut, dar imersivitatea din Undyind era departe. Până când our mutual friend Răspopa i-a zis lui frate-meu: "Am scos din reţea un joc, Gothic 2. E destul de greu, dar e mişto".

Ei bine, camarade, replica aia, deşi am auzit-o la mâna a doua, mi-a marcat viaţa. Aşa cum mi-a marcat-o Gothic-ul. Am jucat întâi Gothic 2, după aia Gothic 1, după aia add on-ul. Băgam şi 40 de ore la foc automat; din lunile alea (că le-am jucat pe fiecare de multe ori) nu-mi mai amintesc nimic, dar nimic altceva. Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, oricum.

Dar nu despre asta e vorba. Problema e că, spre deosebire de tine, nu m-aş putea considera niciodată gamer. Am început cu ce era mai bun, şi după aia nu am putut să cobor sub. Nu pot să joc 2D-uri, nu pot să stau pe un joc din '98, ignor toată tradiţia, toată golden age a jocurilor. Nu mă interesează decât puţine genuri (RPG, action, eventual adventure).
Dar nici de astea nu mai am timp. Am găsit un soi de compensaţie, totuşi. Ceva de genul a ce mi s-a întâmplat cu fotbalul: citesc zilnic Gazeta sporturilor, intru de 10 ori pe zi pe site-ul lui Internazionale Milano, echipa pentru care am surse infinite de afecţiune – dar la meciuri nu mă mai uit decât rarisim. Aşa şi cu jocurile: nu mai joc, dar aştept cum nu aştept nimic altceva apariţia revistelor Level şi PC Games. Luna asta, review-urile la Gothic scrise în Level de Ghinea şi cioLAN m-au făcut fericit cum România literară nu m-a făcut niciodată. Sunt the biggest fan al tipilor care scriu acolo. De-aia a şi căzut exclusiv pe capul tău task-ul de a îi ruga să scrie pentru dosarul nostru: pur şi simplu nu îndrăzneam să mă adresez idolilor meiJ

Relele, bunele şi urâtele

Ct. S.: E bine că idolii tăi nu sunt Pif şi Hercule, sau Black Troll-ii din Gothic II, că atunci chiar ai fi avut o problemă să te adresezi lor! Ai atins, însă, un punct cu care sunt întru totul de acord: recenziile la jocuri sunt o formă de cronică la fel de onorabilă şi întru totul pe picior de egalitate cu recenziile la filme sau la cărţi. Logica mea e simplă: la fel ca literatura, ca bun editorial finit împachetat şi promovat prin reviste şi librării, sau ca filmul, promovat prin toate mijloacele imaginabile, jocurile sunt un produs comercial cu miez artistic. Prin urmare, e normal să aibă parte de cronici, şi e la fel de firesc ca aceste cronici să fie luate în serios.
Sigur, în acest punct puriştii s-ar revolta şi ar începe să conteste miezul artistic. Le-aş spune doar atât: să admire cu toate simţurile, pentru câteva momente, un apus de soare în Oblivion, cu munţii dispărând în penumbră, pe fundal, şi cu turnul oraşului imperial ridicându-se, inundat în purpuriu, spre cele trei luni străvezii de la zenit; sau să pornească, la pas, tot prin Oblivion şi să îşi arunce o privire peste legendele, baladele, tratatele pseudo-ştiinţifice, poveştile amuzant-moralizatoare şi peste toată literatura cu iz medieval din bibliotecile ghildelor şi caselor particulare, prăvăliilor şi castelelor, hanurilor şi ascunzătorilor de ocazie pe care sute de copyrighteri, scenarişti şi – probabil – scriitori de profesie s-au chinuit să o compună pentru acest joc.

De ce nu ar fi, până la urmă, jocurile, ca şi cinematografia, o formă de artă? Pentru că există o miză trans-estetică – să îndeplineşti quest-uri, să-ţi desăvârşeşti personajul şi să ajungi la final? În acelaşi fel, pot să mă întreb: care e miza prioritar artistică a unui film cu dinozauri al lui Spielberg? Sau a unui thriller al lui Hitchcock? Sau chiar a trilogiei Europa, a lui Lars von Trier? Şi, în final, să fie Crimă şi pedeapsă sau Fraţii Karamazov nişte cărţi scrise pentru şi pe gustul esteţilor?

Dincolo de aceste întrebări retorice, jocurile – cele mai bune şi mai complexe dintre ele, desigur, şi aici includ, în special, RPG-urile – sunt, în esenţa lor, literatură. Spun o poveste, pe care tu o poţi influenţa, într-o oarecare măsură (teoria cu lector in fabula nu mai e, de mult, o noutate), cu mijloacele specifice suportului digital – imagine, sunet, simularea interacţiunii, a legilor fizicii şi a mişcării – pe un suport care e, până la urmă, textual. Povestea jocurilor e scrisă în liniile de cod ale programului, în replicile şi dialogurile personajelor, aşa cum povestea filmelor e scrisă în secvenţele de pe peliculă şi, evident, în scenariu.

M. I.: Dom'le, la partea cu "recenziile la jocuri sunt o formă de cronică la fel de onorabilă şi întru totul pe picior de egalitate cu recenziile la filme sau la cărţi" îţi spun sincer: dacă presa literară ar avea un număr decent de review-eri de talia (y compris stilul, profesionalismul şi doxa) lui cioLAN, Mitza, Marius Ghinea, Rzarectha & co (şi în acest "&co" pun admiraţia mea şi pentru cei pe care nu am apucat să îi enumăr aici), lucrurile ar fi mult mai entertaining. Din păcate...

În fine. La retorismul întrebărilor tale nu pot decât să subscriu, deşi din momentul ăsta bag mâna în foc că bruma de credit intelectual cu care nu e cu totul improbabil că am fi fost blagosloviţi se va duce pe apa Sâmbetei.
Dar nu ţi-aş da dreptate când zici că îndeplinirea unui quest are o miză trans-estetică. Ce, numai când caşti gura (de plictiseală, de cele mai multe ori) la o descriere kilometrică de natură în romanul Ţ eşti în teritoriul esteticului? Eu zic că eşti la fel de bine acolo şi când o iei la ghici pe tema "cine e criminalul?", şi când faci inferenţe perverse privind poziţia din care Rastignac i-o dă Parisului.
Altfel, ar cam trebui ca Atena să-mi sufle în colbul de pe taste & să-mi dea un pupic după ureche pentru ca eu să pot găsi cuvintele juste necesare descrierii feelingului pe care îl ai când descoperi un pergament în nu ştiu care RPG. Uau, ce literatură ne aşteaptă acolo! Literatură mişto şi în sine, prin ze greatness & beauty of its words, şi prin context (jocurile îţi procură cel mai rapid şi eficient proces de identificare eroică – chestii emoţionale de o intensitate pe care nu o prea întâlneşti în mediocrele noastre vieţi). Uf, şi noi înghiţim nevrozele agramate ale cutărui agarici douămiist, şi ne dăm de ceasul morţii cu "ce a vrut să spună poetul cu virgula aia interesantă dintre subiect şi predicat" sau, şi mai rău, ne chinuim să decodăm ontologia/ ontica pe care micul lui circ o desfăşoară...

Ct. S.: Da, dacă o iei aşa, îţi vine să strângi calabalâcul, să-ţi dai demisia din presă şi din cultura oficială înţărcuită la conclavul învăţătoarelor cu sărmăluţe, al poeteselor cu batistuţe şi al criticilor cu pantofi de lac şi ciorapi de nailon şi să debarci direct în port, în Gothic III. Unde nici unul dintre noi nu a pus piciorul încă. Sigur, privită peste gard, viaţa lui cioLAN şi a companiei, care zburdă liberă prin curtea pixelizată de vizavi de mainstream-ul protector, fără să se împiedice de fosile 'XX-zeciste şi de liliputanele orgolii milenariste, pare precum viaţa din Heidi, fetiţa munţilor pentru un copil silit să zacă de variolă în pat, la oraş. Însă, au şi ei piticii lor – fie că se cheamă Oberoni, revistaşi sau cum i-or mai fi botezat poeţii pe care îi pomeneam – care îşi bagă nasul pe unde nu le fierbe oala şi le strică frumuseţe de paradis.

Mai întâi, băieţii de la Level şi PC Games nu prea cred că au habar cum e în curtea asta mohorâtă, plină de melancolice rochii de mireasă cu dantele gălbejite, unde ne văicărim noi. Nu spun că ar fi lipsiţi de cultură sau că interesul lor s-ar limita la jocuri. Dar nu văd nici un motiv pentru care i-ar preocupa întâmplările unei lumi care nu le spune nimic. În plus, dacă mănânci toată ziua miere, şi nu mai guşti, pentru variaţie, niţeluş ulei de ricin, ţi se apleacă! Apoi, pentru că una dintre întrebările formulate de noi – pe care propun să încercăm, în mare, să le şi atingem – vizează alienarea provocată de jocuri, eu pot să bag mâna în foc pentru un lucru: dacă ar fi să am un job în care ar trebui să joc, de dimineaţă până seară, başca week-end-urile, tot ce apare pe piaţă, într-o lună mi-aş da demisia! Pur şi simplu, mai întâi nu aş rezista fizic expunerii continue la monitor şi la varietatea nesfârşită de ficţiuni în ritm de tobe africane inductoare de transă pe care le propun jocurile; apoi nu aş face faţă frecvenţei de apariţie a noilor jocuri – cel puţin egală cu cea a cărţilor, cu diferenţa că ultimele nu se năpustesc asupra ta precum un roi de vampiri, gata să-ţi stoarcă toată energia (mai degrabă aş spune că se lasă vampirizate – dar asta e altă poveste!); în fine, nu aş suporta ideea lipsei de variaţie, pe unul şi acelaşi domeniu – în literatură eşti, cel puţin, liber să fugi la un teanc de reviste, la un film sau chiar la jocuri, însă în sens invers evadarea scriptică spre literatură nu cred că e posibilă.

Dansând cu dragonii (în spate)

M. I.: Oberon/ suge la biberon. Dacă vrea să sugă şi puţină cunoaştere, să treacă pe la Cultura. O să-l învăţăm nişte şmecherii: în primul rând, să pună rochiile de mireasă pe foc şi să se orienteze, dpdv publicistic, către o sexualitate non-autotelică. Pe scurt, să treacă la lucruri serioase...
Dar gata cu glumele.
Faza cu alienarea nu e o glumă. Jocurile sunt cel mai imersiv generator ficţional. E enjoyable, dar te scrânteşte. După câteva zeci de ore de hăcuit orci coboram după o Cola şi aveam sistemul făcut praştie: săream ca dementul la fiecare zgomot. Fiecare buruiană îmi aducea aminte de un healing plant. Iar noţiunea timpului se dusese dracului: dimineaţa refuzam să mă trezesc, zicând că dacă e vreo urgenţă încarc salvarea din momentul optim. Sensul unilateral al timpului (chestia care ne face în principiu responsabili de acţiunile noastre) se abreviase binişor: nu contează că fac o prostie, dau load şi gata, s-a rezolvat.

În viaţa curentă generăm continuu ficţiuni, dar cumva le ţinem sub control. Le folosim ca pe nişte instrumente de manipulat realitatea. Or, ficţiunile induse de gaming finalizează într-un plan care nu are nici o legătură cu realitatea, ba chiar îi face concurenţă. Ce să faci cu pachetul de rutine emoţionale creat de rolul de sniper sau de dragon hunter? Ai putea răspunde că nu altfel fac literatura sau filmele. Dar literatura şi filmul merg pe o emoţie mult mai soft, mai controlabilă.
Gamingul e un drog superputernic. Un junkie rezultat din frecarea intensa a tastelor nu este fundamental diferit de un junkie cu venele praştie. Ei, exagerez şi eu un pic...

Sunt şi chestii pozitive. De pildă, suplimentul alimentar în regim cultural pe care ţi-l poate administra un joc – şi încă la modul insinuant, care este cel mai eficient. Enciclopedia furnizată de un joc de strategie (Total War, să zic) e mai consistentă, cred, decât toată istoria fuşerită prin liceu.

Ct. S.: Ca gamer – fie şi latent, fie şi în curs de încărunţire – mi-am spus că nu voi fi niciodată ameninţat de alcoolism, de traficanţii de Ecstasy sau de boema culturală morbidă. În cazul în care mă va încerca vreo criză existenţialistă, dacă mă va lovi după vreo 4-5 decenii de viaţă conştiinţa că trebuia să mă fac astronaut, şi nu literat, sau dacă blog-ul în care voi fi investit toate după-amiezele de sâmbătă nu va avea suficiente accesări, nu sticla de spirtoasă îmi va fi salvarea. Pur şi simplu, mă voi juca: o zi, două, şi s-a zis cu depresia! Creierul meu va avea tonusul minţii unui astronaut gata de reintrarea în atmosferă, iar dramele blogger-ului se vor topi în valurile de adrenalină care vor învălui sinapsele vânătorului de dragoni. Nu cred, sincer, că aş putea (sau că mi-aş dori) să fiu dependent de nici un alt drog – iar marele avantaj al jocurilor e că, şi dacă abuzezi de ele, o noapte bună de somn e suficientă pentru a curăţa toate efectele secundare.

Cât despre cultura generală – când convenţia jocurilor e una realistă, ele pot concura, fără probleme, Encyclopćdia Britannica. Despre istoria celui de-al Doilea Război Mondial un puştan află cele mai multe lucruri nu de la şcoală (unde cunoştinţele se reduc la un pomelnic de ani, zile şi ore de învăţat pe de rost), nici de la Discovery, ci din seria Panzer General; geografia lumii şi-o fixează, cel mai viu, în minte în timp ce mărşăluieşte cu armatele peste hărţile din Medieval Total War, Civilisation III sau Imperialism; despre zeii greci, romani şi egipteni nu există profesori care să povestească mai bine decât jocurile produse de Impression – Caesar III, Zeus şi Poseidon, Paraoh şi Cleopatra; mitologia nordică e excelent reprezentată în Age of Mythology, istoria războaielor europene în Age of Kings sau Cossacks – European Wars, iar epoca descoperirilor geografice şi a luptei pentru colonii în Age of Empires III sau în Port Royale.

Sigur, se va spune că informaţiile servite de aceste jocuri nu sunt nici foarte serioase, nici foarte precise, şi că, pentru a clădi, piatră cu piatră, cultura generală, şcoala e singura cale acceptabilă, eficientă ş.a. Obiecţia cu neseriozitatea informaţiilor ar putea s-o ridice numai cineva care n-a deschis, niciodată, enciclopedia unui joc din seria Age of Empires: nu doar evenimentele importante au parte de descrieri ca la carte, cu fapte, nume de regi, generali, politicieni şi filosofi, cauzalităţi, efecte, zile şi ani; fiecare obiect din decor în parte se bucură de pomelnicul istoric, cu un nivel al detaliilor în care îţi prinzi urechile. Timp şi motivaţie să ai să le citeşti! Şi, în general, jocurile stau cel mai bine tocmai la partea motivaţională: treci prin enciclopedie ca să poţi îndeplini o misiune, şi te ridici de la calculator cu memoria plină şi cu lecţiile făcute.

Cât despre şcoala care e lipsită de concurenţă: ideea e ridicolă, şi e suficient să ne întrebăm, de exemplu, dacă, pentru a învăţa formaţii, piese şi istorie a rock-ului, e mai eficient să: a) asistăm, în bancă, la o oră de istorie la şcoală; b) ascultăm, non-stop, muzică rock. De fapt, singura modalitate la fel de eficientă ca gaming-ul de a ajunge la o cultură generală închegată este cititul, de unul singur, zi de zi, în afara – şi, mai ales, împotriva şcolii! – a literaturii, istoriei şi filosofiei. Desigur, o recomand pe a doua, însă nici prima nu e de aruncat la coş. Acum chiar că ne-am pierdut orice credit intelectual în faţa doamnelor cu umbreluţe dantelate şi a profesorilor cu ciorapi de nailon!

Luptele de la O.K. Corral-Grozăveşti

M. I.: Cred că te-a bătut vreuna cu umbreluţa în timp ce tu jucai pe sub bancă, viciosule! Tetris.
Dar hai să zicem ceva şi de etica încorporată în jocuri. Trec iar în regimul autobiografic – că tot se poartă...
Când mi-am reinstalat Gothic, am făcut-o de pe un CD luat de la tine. Era pe vremea fericită când ne bucuram, o mână de amici, de rozbombonul vieţii în cămin. Tu stăteai cu Răspopa, băgaţi material gameristic pe acelaşi calculator. Aşa, am reinstalat jocul cu salvările voastre cu tot. Şi când am încercat o astfel de salvare, am văzut cu stupefacţie că toată populaţia din Khorinis fusese ciomăgită & jefuită de cuplul de aur Sturza-Răspopa. Oroare, oroare, oroare!
Când v-am bătut obrazul, mi-ai replicat: "Ei, lasă, sunt doar nişte texturi". Aha! De altfel, nu ar fi trebuit să mă mire: tot vouă vă aparţinea memorabila fază în care unul dintre voi se strofocase la un quest în care trebuia să sustragă un inel de la alchimistul din Khorinis, iar când s-a întors acasă de la job, nerăbdător să termine questul, l-a găsit pe alchimist făcut bucăţi de celălalt membru al cuplului sus-amintit.

Păi io îmi aduc aminte că frate-meu nu a vorbit cu mine trei zile după ce l-am omorât, doar aşa, de probă, fără să salvez, pe unul dintre bravii paladini care adăstau în Valley of Mines. I s-a părut inacceptabil şi odios. Bine, acu', lu' frate-meu îi era milă şi de orci, le găsise o sumă de calităţi şi de elemente de civilizaţie interesante (se transformase odată în lup şi îi supraveghease de aproape, nestânjenit de topoarele lor, cum dansau, beau bere şi băteau în tobe).

Deci: cum e faza cu "sunt doar nişte texturi"? Din moment ce jocurile pun în dispozitiv o lume (simulându-i condiţiile de existenţă şi mobilierul, inducându-ţi automatismele unui personaj-plin-al-acelei-lumi, făcându-te să uiţi cu totul de contractul ficţional şi de alte asemenea prostii ţinând de caracterul de convenţie al existenţei tale acolo), de ce vii cu argumente exterioare lumii? Ori o accepţi, adică te asortezi la complexitatea (y compris logica & etica ei), ori nu, şi atunci nu treci de nivelul Supermario. Altfel, să joci un RPG doar aşa, ca să mai deformezi nişte texturi, îmi aminteşte de un scriitor care scrie o carte de 900 de pagini doar pentru a lua la şto caracterul convenţional & mistificator al actului de a scrie 900 de pagini. OK, sigur, no problemo, nu zic că astfel de chestiuni ar fi ilicite. Dar nu cumva se pierde partea de fun cu faze sterile de mâna a cinşpea, pe care le admite din capul locului toată lumea?

Evident, până acum m-am referit la acceptarea ca serios a sistemului etic dintr-un joc. Şi, dând ca exemplu Gothic, am vizat o etică aşa-zicând pozitivă.
Dar mai e şi problema sistemului etic indus subconştient de jocurile în care tot amuzamentul e să hăcui cu spanga şi să ciuruieşti cu revolverul. Nu induc astfel de jocuri monocromatice un comportament violent, nu educă ele cumva actori pentru un masacru într-un liceu? Ţii minte poate un subiect de acum câţiva ani: un tip a ieşit din timpul proiecţiei filmului Fight Club, s-a întors cu un puşcoci şi a început să tragă în spectatorii din sala de cinema.
Gata, ţi-am ridicat mingea la fileu. Închei cu un citat din Marilyn Manson, acuzat după masacrul din Colombine că muzica lui i-ar fi inspirat pe tinerii ucigaşi: "Ăla care ne ascultă muzica şi după aia pune mâna pe armă e un dobitoc, un ins care nu ne înţelege mesajul".

Ct. S.: Cred că tu şi Florin eraţi cam sensibili, când venea vorba de paladini şi, mai ales, de orci. Cât despre alchimist – n-ar fi fost, până la urmă, aşa mare tragedie că am pierdut quest-ul, odată cu decesul său, însă amicul Răspopa a ţinut să hăcuiască toată populaţia civilă a Khorinis-ului. Pentru a demonstra că se poate! Dacă ar fi văzut Florin peisajul, cred că s-ar fi retras la o mănăstire şi ar fi depus jurământul tăcerii pe viaţă!

Şi, până la urmă, Gothic-ul – şi RPG-urile, în general – nu propun o etică, neapărat, pozitivă. Sigur, e rău să ucizi civili şi pentru asta există legi ale oraşului şi gărzi gata să te salte şi să te azvârle la închisoare. În acelaşi timp, însă, există şi un sistem de amenzi, aranjamente şi şpăgi (nici în lumea virtuală nu scapi de ele!) prin care poţi ieşi, rapid, de după gratii, reluând, nestingherit, masacrul. Alte jocuri, precum KOTORKnights of The Old Republic, un Role-Playing Game superb, plasat în universul Star Wars –, sau Fable: The Lost Chapters sunt construite pe o etică dualistă: jucătorul alege între bine şi rău şi, în funcţie de această opţiune, se dezvoltă fie în direcţia unui paladin pus pe fapte caritabile, fie a unui bandit la drumul mare, cu o fixaţie pe beregatele NPC-urilor (Non-Player Character). Interesant e că în cazul jocurilor cu etică dualistă binele şi răul sunt pe poziţii perfect egale: oricare ar fi drumul pe care îl alegi, acesta te va purta, fără ifose, spre un final glorios şi satisfăcător. Poţi să ajuţi fiecare cerşetor sau să distrugi orice formă de viaţă inteligent-artificială – la sfârşit vei fi aplaudat, împăcat cu tine însuţi şi suit, ţanţoş nevoie mare, pe soclul eroului salvator.

Acum, pentru că am ultimul cuvânt, vreau să mă asigur că voi spulbera, pe deplin, entuziasmul celor mai mulţi dintre gamerii care au urmărit, până în acest punct, dialogul nostru. Când mă raportez la jocuri, poziţia mea e, de fapt, una ultra-elitist-conservatoare. Pomeneai de Tetris: nu-l recomand, pentru nimic în lume, aşa cum nu recomand nici Solitaire-ul, nici Mortal Kombat-ul (cu care, totuşi, câte tastaturi am stricat!), nici Counter-Strike-ul, nici simulatoarele de împuşcat raţe. Nimic nu mi se pare mai detestabil decât joaca pentru a arde gazul, cu Solitaire-ul, la birou, sau cu banii de sandviş, la o maşină de Poker din cartier. Sunt fanul acelor jocuri care spun o poveste măiestrită, cu mijloace artistice excepţionale. Care sunt, în ultimă instanţă, literatură, şi de pe urma cărora rămâi cu un câştig – fie că e numai sentimentul că ai trecut printr-un Wonderland care a meritat, din plin, cele 10-50 de ore din viaţa ta. Cine vrea să-şi irosească, pur şi simplu, vremea, e liber să joace, până o pica leşinat, Counter-Strike sau să numere petele de ţânţari de pe tavan. Pentru ceilalţi, apar, în fiecare an, câteva titluri memorabile – Gothic-ul, Oblivion-ul şi KOTOR-ul sunt în topul meu all times – care pot fi şi care chiar ar trebui aşezate, fără nici o jenă, într-o bibliotecă decentă.

Şi, încă ceva: dacă ar fi să găsesc un defect al tuturor jocurilor care au trecut de stadiul ameobic al Solitaire-ului – şi chiar al favoritelor mele, pe care le menţionam mai sus – este repetitivitatea şi monotonia scenariului. Lumea e în pericol, tu eşti eroul, tu primeşti o săbioanţă şi porneşti să pui lucrurile în ordine. Hăcuieşti, hăcuieşti – sigur, între timp, te opreşti să contempli un peisaj, să culegi un tom dintr-o bibliotecă, să afli câte ceva despre alchimie, magie, mistică sau demonologie. Pentru a remedia problema, nu cer jocurilor să inventeze o cale pentru a-ţi acorda o libertate de mişcare absolută – în definitiv, literatura nu va acorda, niciodată, cititorului libertatea absolută – ci să se inspire mai mult de la scriitorii ale căror scenarii le urmează. Şi să încerce şi alte abordări, mai puţin previzibile şi mai puţin eroic-belicoase.

M. I.: Sfârşitul tău mă face să te bănuiesc de a fi jucat recent Jean-Paul Sartre's Being&Nothingness, un FPS existenţialist, din câte se spune. Dar, din decenţă, trebuie să punem aici punct. Deci, punct şi salud!

Ct. S.: Te înşeli amarnic! O prefer pe Simone de Beauvoir, într-un pinball feminist cu moto-ul: "Nu te naşti, ci devii femeie!". Au revoir!

Comentarii cititori
sus

Tudor Călin Zarojanu
tczarojanu@yahoo.com

Ludicul este unul dintre pilonii existenţei mele

1. Pentru mine, calitatea de mare actor e definită prin economia de mijloace. E foarte uşor să ţipi, să plîngi, să rîzi, să te tăvăleşti pe jos. E infinit mai greu să ilustrezi vorba conform căreia "marile dureri sunt mute". O probă ideală este aceea în care actorul este văzut din spate în timp ce vorbeşte la telefon şi tu simţi ce simte el! O face, magistral, Lino Ventura în Clanul sicilienilor, cînd află că personajul jucat de Alain Delon se află în avionul care transportă bijuteriile. Un alt exemplu: Tunurile din Navarrone; trupa de comando e prinsă de nemţi şi scapă doar prin diversiunea caporalului interpretat de Anthony Quinn, care joacă o ameţitoare scenă de "trădare". La sfîrşit, cînd ai lui au recăpătat controlul situaţiei, un camarad îl felicită: "Ai fost mare, caporale!", la care Quinn răspunde cu o mutră şi o uşoară rotire de poigné care înseamnă: "Ei, se putea şi mai bine...". Un ultim exemplu: Gene Hackman, despre care D. I. Suchianu scria "Rareori am văzut un actor cu o faţă mai inexpresivă şi rareori am văzut un actor care să exprime mai mult"...

2. Sînt Geamăn prin naştere şi optzecist în generaţie, deci ludicul este unul dintre pilonii existenţei mele. Melodia de apel a telefonului meu, pe care n-o s-o schimb niciodată, este The Buffon. Faptul că am jucat teatru studenţesc amator vreme de opt ani este aproape un detaliu, în orice caz doar una dintre materializările jocului în viaţa mea. Îmi place să mă prostesc, să exersez tonuri vocale stranii, să adopt idioame şi argouri (folosesc curent "No, asta-i", "Fusei", dar şi... "De ce, fată!?"), să imaginez scenarii şi roluri. În acelaşi timp, îmi place să mă joc de-a orice, de la Piticot la fotbal, cu băiatul meu de cinci ani. Şi, cum are un frate de cinci luni, o să mai am multă vreme pretextul ăsta... Pe de altă parte, n-am fost niciodată un microbist de stadion, dar la TV urmăresc – cînd am timp – Formula 1, snooker, fotbal internaţional (nu Divizia A!), ciclism, atletism şi altele. În fine, profesional vorbind, probabil nu e întîmplător că editorialul politic pe care îl semnez de vreun deceniu în Flacăra se numeşte "Spectacolul politic".

3. Cum mă joc? Cu plăcere. Poate că n-ar trebui să mai adaug nimic, pentru că ăsta e esenţialul. Şi totuşi, aş mai preciza atît: recunosc că nu e doar plăcerea jocului în sine, ci şi obsesia performanţei. În perioadele în care am jucat foarte mult whist, respectiv yams (mii de partide), ţineam la zi clasamente "ale tuturor timpurilor"… Am şi acum tabele de rezultate…
Cînd nu mă joc? Probabil, doar atunci cînd se întîmplă – mie ori altcuiva – un lucru foarte rău, foarte grav. Şi, evident, în locurile necuvenite (cimitir, spital, biserică). În rest, nu există contraindicaţii.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey