Liviu Antonesei
Corina Bărbuică
Valentin Boiangiu
Mihaela Butnaru
Marius Dobrin
Şerban Foarţă
Ioan Lascu
Medeea Marinescu
Ion Mircea
Florin Oncescu
Irina Petraş
Andra Rotaru
Cornel Mihai Ungureanu
Ionuca (Ioana Vîlcu)
Tudor Călin Zarojanu

 
sus


Care a fost primul lucru de om mare pe care l-aţi făcut?

Comentarii cititori
sus

Liviu Antonesei

La grea încurcătură mă bagi...

...dragul bunicului, pe aşa vreme călduroasă, pe "căldură mare!", vorba lui Nenea Iancu, cu întrebarea ta! Pentru că, din start, mă gîndesc la vreo trei şi, pentru a opta pentru unul dintre ele sau altul, ar trebui să-mi fie, mai întîi mie desigur, foarte clar ce înţeleg prin "făcut". Pentru adepţii şcolii performative, de pildă, "a spune înseamnă a face", iar dacă mergem mai în vechime, aflăm că poţi păcătui "cu fapta", "cu vorba" sau chiar numai "cu gîndul". Dacă merg pe mîna înţelepciunii vechi, mi se pare limpede că primul lucru de "om mare" pe care l-am "făcut" a fost să capăt conştiinţa morţii, asta întîmplîndu-se pe la trei ani şi vreo două luni, la moartea accidentală, despre care relatez în povestirea Ziua în care a început să moară tata, deci la moartea bunicului meu dinspre tată. Mi-l amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, pe bunicul Andrei în sicriul instalat pe masa din camera mare, îmbrăcat în hainele bune şi cu o pălărie pe cap. Era foarte cald şi o muscă uriaşă se aşeza obsesiv pe obrazul său şi la fel de obsesiv ţaţa Marghioala, femeia care avea grijă de dispensarul la care lucrau părinţii mei, dar şi de noi, copiii, încerca să o alunge cu un ştergar din acelea care, împreună cu o lumînare, aveau să fie înmînate participanţilor la tristul eveniment. Nu am în minte figurile celorlalţi participanţi la veghe, nici măcar pe cele ale părinţilor, ci doar faţa bunicului şi pe cea a Marghioalei alungînd musca. Musca semăna cu o escrescenţă de pe faţa ei, de natură canceroasă cum aveam să aflu mai tîrziu, care i-a şi adus sfîrşitul. De atunci, oricînd s-ar petrece, leg moartea de zăpuşeală, muşte şi negul ucigaş de pe obrazul grijuliei ţaţe Marghioala.

Dacă prin "făcut" înţeleg doar acte, fapte ca atare, trebuie să las să mai treacă cîţiva ani, pînă la vîrsta de cinci, când, împreună cu un puşti de seama mea, am cules chiştoace din "M.A.T.", cum se chema cîrciuma sătească, prescurtare probabil de la "Monopolul Alcoolului şi Tutunului", ne-am ascuns într-un lan de porumb şi am fumat pînă am leşinat. Noroc că a trecut cineva pe acolo, ne-a văzut în ce hal eram – probabil mirosea a fum de tutun la zeci de metri de noi! –, a alertat familiile, aşa că am fost puşi imediat la perfuzii, vitaminizare, calciu şi respiraţie artificială, ceea ce-mi şi permite să răspund acum la ancheta ta, dragă nepoate!

Dar asta ar fi o faptă rea, cum s-ar spune. Este şi una bună, de la şapte ani şi cîteva luni, din prima zi de şcoală. Învăţătoarea m-a aşezat într-o bancă din primul rînd, împreună cu Rodica, o fată din vecini, pe care însă o vedeam destul de rar, fiind ţinută de părinţi mai mult în casă. Era frumoasă, desigur, după gusturile mele de atunci! Pe vremea aceea, nu se scria cu stiloul sau cu pix-ul, care poate nici nu fusese inventat, oricum nu ajunsese în satele patriei, ci cu condeiul, aşa că aveam cu toţii şi călimara de cerneală aferentă. După prima oră, cînd de-abia începuse recreaţia, ridicîndu-se cam brusc, colega mea şi-a răsturnat călimara căreia uitase să-i înşurubeze capacul. Cerneala s-a răspîndit în căuşul din partea de sus a băncii şi a început să se scurgă în jos. Cu un cavalerism care şi acum mă surprinde, m-am repezit şi am băut cîtă cerneală am reuşit, apoi, cu batista, am mai şters ce-am putut şterge. Cînd a intrat învăţătoarea în clasă, aveam buzele, dar şi o parte a feţei cu totul albastre. A întrebat ce s-a întîmplat şi am răspuns că am vărsat călimara şi am băut repede cerneală să nu se murdărească banca. Rodica s-a repezit să-şi recunoască şi ea vina. Învăţătoarea destul de înţeleaptă, deşi foarte tînără, m-a felicitat pentru cavalerism, iar pe Rodica pentru corectitudine. Nu ştiu însă din ce motiv, de la cea de-a doua oră ne-a mutat în bănci separate! Poate că voia să disemineze binele în lume?!?

Astea sînt întîmplările. Care va fiind primul lucru de om mare "făcut" îmi este greu să decid de unul singur...

Comentarii cititori
sus

Corina Bărbuică

 

Search by date is not available

 

Dragă CMU,

citii cele trimise și mă hlizii pe stomacul gol, nu putui să rîd că m-apuca tusea (mă duc azi la Irina). De la cafeaua Mihaelei mi-adusei aminte cum am băut eu cafea la 4 luni, de fapt povestea băutului, varianta mami. E drept nu era făcută de mine, ci de tati, care nici n-a pus bine ibricul pe foc și a și devenit prima victimă a imbatabilei priviri pe care abia învăța să o folosească proaspăta lui fiică. S-a lăsat cu servit direct din ceașcă și cu aspect matur (urme maronii pe față și scutece), la intrarea mamei în cameră (nu putusem să beau chiar toată porția, avea probabil un gust mai puțin spectaculos decât cerneala lui Liviu, altfel miza era și la mine destul de mare, o fată după trei băieți trebuia să demonstreze de timpuriu).

 

În fine, să lăsăm înduioșările pe altă dată. Nu știui să răspund la întrebarea ta, așa că dădui search. Uite ce-mi zise:

 

Advanced search=om+mare
Search by date is not available.
Each item contains its description.

 

Arabela
Relevance: 67,1
Adriana te invită să vezi Arabela acasă la ea (televizorul tău nu a mers niciodată). E duminică dimineața, părinții, bunica și fratele ei sunt alături de voi în cameră. La prima glumă râzi, cel mic te întreabă de ce-ai râs, îi explici. Citește-ne și nouă, spune el. Da, da, spune și mama lui, citește-ne. Citești repede rândurile care dispar cât ai clipi, toți te ascultă. Ești cel mai mare.

 

Copil
Relevance: 68,4
Copilul plânge în pătuțul și liniștea din apartamentul nemobilat. Tu, el și pătuțul în camerele goale. Plânge către tine. Îl ridici, îl duci la fereastră, îi arăți cu maxim de mirare o mașină care trece pe stradă. Rezultat nesperat: tace.

 

Teme
Relevance: 75,1
Descui ușa și intri în casa goală. Arunci ghiozdanul în mirosul familiar al casei închise și dai să ieși înapoi în curtea numai a ta. Îți dai seama că peste două ore se va întuneca și peste trei "se va lua lumina". Te întorci și deschizi ghiozdanul, gândindu-te că mai bine scrii pe lumină și te joci pe întuneric decât invers.

 

Mașina de butelii
Relevance: 76,6
Vezi mașina de butelii oprind în capul străzii. Vecinii ies de prin curți, în capul tău se învârtesc discuțiile ultimelor zile despre pânda mașinii întârziate. Târăști cu brațele delicate bucata de fier până la poartă și de-acolo în vânzoleala din drum. Întinzi hârtia de 50 și nenea o ia pe cea ușoară și coboară una grea. Rămâi în praful lăsat de mașină savurând bucuria ce va urma.

 

Film pe bulgari
Relevance: 80,4
E 1 și începe filmul pe bulgari. Te așezi și privești. Vorbesc engleza, nu înțelegi nimic. Un om privește niște fotografii până descoperă ceva. Se întoarce, în parc bate vântul. E ziuă, dar îți e frică, lui nu îi e. Te sperii când apare o mașină, oamenii din ea sunt ciudați, fac gălăgie, se dau jos și se prefac că joacă tenis. Ieși în curtea fierbinte, după ce s-a terminat, dar filmul e pe tine, ca o piele.

 

Sfârșit de octombrie
Relevance: 100%
E noapte. Speli trupul fără suflet care zace întins pe pat, e greu. Și ieri l-ai spălat, și alaltăieri și în multe zile din cele două luni. Era bolnav, dar însuflețit. Acum îl speli de sfârșit.

Comentarii cititori
sus

Valentin Boiangiu

Aşteptând un "nea Valentin"

E greu să te gândeşti la asta, pentru că e o chestiune extrem de relativă. Mai întâi trebuie definit ce e aia om mare. Ăla care-şi face vilă şi are o slujbă cu responsabilităţi mari? Sau ăla cu maşină (mare! - sic! - de 4x4). Sau ăla care-şi dă seama că sexualitatea lui/ei nu e deloc convenţională şi are curajul să o declare în mijlocul unui public extrem de conservator/religios/tradiţionalist?

Sau la ce vârstă eşti mare? Când nu mai ai loc în patul de adolescent cumpărat de părinţi când ai trecut într-a cincea? Primii peri pubieni, prima nuditate observată pe furiş la vecina de cort, când erai în vacanţă cu părinţii la campingul de la Năvodari? Şi care nu a durat, vizual, mai mult de 2 secunde, dar în mintea ta a rămas luni de zile, şi atunci îţi dai seama că e mai substanţială decât multe opere de artă din lume pe care le bifezi ca un turist disperat prin Franţa, Italia sau Anglia, când te-ai făcut "mare" şi ai bani de vacanţe cosmopolite şi eşti supus presiunilor de la prieteni care vor competiţii permanente şi clasamente cu cine a văzut mai mult decât cine.

Vezi ce relativ e? Te-ai făcut mare când ţi s-a vârât prima ţigară Carpaţi în gură (de fapt, la mine a fost Kent, dar avea gustul la fel de rău) şi ai crezut că ai înghiţit vreo bombă chimică, dar ai zis că e mişto? A fi mare înseamnă a minţi de complezenţă, ca să fii în rândul altor mincinoşi? E atunci când realizezi că trebuie să aparţii unui trib, să ai un steag, o emblemă, un statut al dracului de greu de întreţinut care-ţi fute toată existenţa şi nu mai ştii cine eşti? Nu mai ai timp de tine decât sub duş, când te masturbezi pe furiş (American Beauty).

Sau poate că eşti mare când reuşeşti prin eforturi de prostituţie maximă să-ţi obţii un American express gold card şi atunci chiar că nu mai atingi niciodată produsul muncii tale. Kusturica menţiona asta într-un interviu despre ţigani (normal) şi zicea că îi apreciază aşa de mult fiindcă ei lucrează cu cash, ating banii şi implicit ştiu unde se duc şi câţi, au simţul tactil al acestui produs. Majoritatea oamenilor din lumea "civilizată" lucrează cu card-ul din motive pe care nici ei nu le ştiu prea bine (dar le ştiu băncile) şi muncesc de-i ia dracu' şi nici nu ating produsul efortului, retribuţia. Şi de aici datoriile, câteodată aşa de mari încât în momentul în care eşti plătit (electronic) deja eşti pe minus, că ţi-au ieşit toate ratele pe al 'ş'pelea tv set, a 3-a maşină şi a nu'ş'câta sofa care nici măcar nu se potriveşte cu felul cum arăţi tu de fapt, dar e din piele albastră acidulat. Ce tâmpenii mai vorbesc şi eu?! Oare nu pot gândi ca un om mare?

Înainte ne trimiteau în armată şi unii ziceau că acolo te faci mare, te maturizezi. Eu unul am învăţat cum să mă furişez, să mint, să fur, să mă fofilez, să îmbrac multe alter ego-uri care să mă ajute să mănânc ceva mai bine sau să fac un duş cald. Şi mi s-a mai spus că orice femeie cu o fustă mai scurtă e curvă şi alea care le au şi roşii sunt mari perverse sexual, de-a dreptul de nestăvilit şi în cazurile astea violul e o chestiune defunctă din start. Şi mi s-a mai spus că ăştia de la NATO-s duşmanii noştri şi eu, dacă aş fi rămas aşa, acum ar cam trebui să fiu terorist împotriva armatei române. Şi tot atunci mi s-a spus că toţi homosexualii au SIDA şi că albii sunt superiori maimuţelor de negri, ca să nu mai vorbim de ţigani. Şi că dacă dai mită, poţi merge acasă vreo 48 de ore, ca să mai faci rost de alte mite proaspete.

Nici nu mai ştiu cât de mare am fost când am terminat armata, dar m-am apucat de bişniţă şi... eram mare, fraieream multă lume cu blugi contrafăcuţi şi cafea de calităţi şi preţuri extrem de dubioase. Sau poate că eram, de fapt, "mic copil", alţii făceau asta la scară enormă şi "legal". Ăia erau mai mari ca mine.

Pe bunicu' meu dinspre mamă îl chema Valentin, ca pe mine, şi într-o zi (aveam vreo 4 ani), a avut o idee excelentă: se cam săturase să nu se facă diferenţa între noi, când ne striga bunica mea sau vreo rudă venită în vizită, aşa că ne-a pus la amândoi câte-o etichetă, câte un titlu în faţa numelui. El era "domnul Valentin" şi eu devenisem "nea Valentin". Nu am cuvinte să-ţi zic cât de mare m-am simţit. Între timp, am devenit "domnul Valentin" şi eu, şi mă irită enorm... Poate că într-o zi o să am şi eu un "nea Valentin", dar până atunci: la mai mare!

Comentarii cititori
sus

Mihaela Butnaru

Dorind să nu mai dorm "la noapte"

Pentru mine, cel mai clar semn care îi trădează pe oamenii mari este cititul ziarului dimineaţa, la cafea. Cafele beau numai oamenii mari, mi-am zis cînd abia ajungeam cu nasul la masa plină de ceşti. Între timp, nu s-a întîmplat nimic să-mi schimbe părerea: ritualul cafelei este semnul maturităţii. Include figura preocupată, pălăvrăgeala liniştitoare din bucătărie, bîrfa răsuflată cu vreo prietenă, ziua pusă la cale, întorsul lumii pe dos.

Nu-mi pui şi mie un piiiic?
Nu, nu e pentru copii. Vrei să nu mai dormi la noapte?

Cafeaua a fost primul lucru de om mare pe care l-am făcut, singură acasă, pierzînd vremea, dorind să nu mai dorm "la noapte". Am pus apă peste zaţul din ibric, am numărat cîteva linguri de praf din cutie şi… am aşteptat. Să se limpezească licoarea, să se răcească, să mă facă mare. Acum citesc toate ziarele lumii din cîteva clickuri, jurnalele de ştiri bîzîie fără pauză în casă, iar dimineţile fără cafea sunt nişte evenimente rare, nefericite. Dar tot nu m-am făcut om mare.

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

Profesoarele mele

Am avut doar planuri pe termen scurt. Drept care în primii ani de şcoală orizontul meu se rezuma la cei "de după-amiază". Elevii de-a şaptea sau de-a opta erau vedetele mele preferate, de la careul de pionieri cu tobe şi trompete până la meciurile de fotbal şi handbal sau, mai ales, la relaţiile dintre băieţi şi fete. Referinţa mea de maturitate ar fi putut fi doar comportamentul sigur de sine al unui coleg ce repeta anul. El ştia infinit mai bine să conducă relaţia cu premianta clasei, o premiantă şi la frumuseţe după cum o vedeam eu, după cum o visam eu. Aşa se face că primul meu gest de maturitate ar putea fi al primei întâlniri sexuale. Dar aş fi pripit, ceea ce o dată în plus nu e recomandabil. Numai sex nu se poate numi ceea ce a fost atunci, oricât o fi părut de dulce, oricât bulgărele acela blond şi cultivat a sperat că voi învăţa ceva. Abia mult mai târziu am înţeles ce-nseamnă această dăruire de trup, de gest, de privire şi de gând. Iar când îl citesc pe Cărtărescu e deja ca şi cum am depăna amândoi o poveste pe care am trăit-o împreună ca personaje într-un acelaşi scenariu. "De fapt, ajungi cu adevărat la maturitate sexuală doar atunci când începi să trăieşti un ciudat solipsism în doi care te face să spui: în tot universul nu există decât două fiinţe care fac cu adevărat dragoste: eu şi iubita mea" (De ce iubim femeile, Ed. Humanitas, 2004, p. 34).

Armata? După anumite legende ar fi fost o şcoală de maturitate, ar fi trebuit să fi deprins ceva. Că am tras cu arma? Am executat un ordin. Că am fost solidar într-o cauză dreaptă? De teama de a nu rămâne singur între tranşee. Apoi armata pe care am făcut-o eu a fost la doi paşi de casă. Mama venea să-mi aducă una sau alta, poate nu atât de des cum li se întâmpla altora, dar tot în grija ei am fost.
O viaţă întreagă băiatul mamei. Când să fi făcut un gest de om mare? Poate doar teribilisme, revolte, opoziţie fără rost la grija cu care mă înconjura. Să fi fost atunci maturizarea mea, la moartea mamei? Este acela, desigur, un punct de inflexiune în viaţa mea. Dacă la moartea tatălui nu am înţeles nimic, când s-a stins mama am realizat brusc cum se închide un volum. Cel puţin scriptic aş fi ajuns la maturitate. Câteva gesturi de afirmare a libertăţii, câteva cutezanţe, le-aş eticheta ca o răbufnire a unei tinereţi târzii. La scurt timp am început să simt că de fapt maturitatea mea e mai degrabă spaimă, uneori inconştienţă, alteori inocenţă şi tot mai des resemnare.

Mă tem că un gest matur, asumat ca atare, încă n-am făcut.
Mai lesne-mi e să spun care a fost gestul ce-a dovedit contrariul. Eram îndrăgostit de o fată. Mă apropiam bine de treizeci de ani dar nu ştiam, cum încă multă vreme n-am ştiut, când o femeie mă place cu adevărat şi ce aşteaptă exact de la mine. Eram ca un cocostârc executând dansuri de împerechere, fără să ştiu să mă opresc la timp, fără să dezvălui esenţa care să dea greutate demersului. Eşuam în bufonerie şi mă mulţumeam să contemplu râsul ei continuu.
Voiam să-i fiu mereu aproape, să-i pot îndeplini o dorinţă, să-i pot fura un gest de tandreţe. Prea des bufon, prea mult paj, prea rar cavalerul care luptă şi cucereşte.
Într-o seară nu m-a mai lăsat s-o conduc până acasă. Insistam în zadar, până când mi-a făcut un pustiu de bine şi mi-a spus: "Ca să cucereşti o femeie nu trebuie s-o asaltezi până la saturaţie, nu trebuie să-i tapetezi calea cu enunţul sentimentului tău. Dozează-ţi efuziunile, lasă-te mai greu citit, provoacă mai degrabă un joc al descoperirii celuilalt. Învaţă să te joci de-a refuzul, să negociezi fiecare pas pe care oricât de tare ţi-l doreşti, fă-l ca şi cum e o cedare. Un strop de indiferenţă jucată, un gest discret care să grăiască mai mult decât declamările, imaginea de om care ştie să primească un refuz şi, dacă ea chiar te vrea, dragostea va fi a ta!".
Am înţeles, dintr-o dată. Am zâmbit scurt, am sărutat-o pe obraz şi i-am aruncat peste umăr: "Mă grăbesc, am de tras nişte muzică pentru un tip. Nu te mai pot conduce, rămâne să mai vorbim". Şi am făcut un pas. Ea a zâmbit altfel decât până atunci. "Bravo! Aşa te vreau!".
Atât mi-a fost de-ajuns şi-am irosit totul: m-am întors s-o iau din nou în braţe, cu vorbe fără rost, căutând să prelungesc o întâlnire ce se terminase demult...

Comentarii cititori
sus

Şerban Foarţă

CALAMAR CA LA MARE

Te-ai făcut mare,
eşti băiat mare,
chiar un om mare,
şi, prin urmare,
ai şi chemare
să-ţi faci pe mare,
marea cea mare
cu ape-amare,
homari şi homare,
şi-alte coşmare,
printre amare,
stagiul... E mare
cinstea ca gnomul
de mai ieri, omul
mic să-şi bea romul,
azi, cu nostromul
vasului, omul
tare şi mare,
chiar cel mai mare
pe nava mare
cât velodromul,
unde nostromul
e supraomul
care-şi bea romul
singur, pe mare,
şi, prin urmare,
îţi lasă bromul
ţie: cioc-cioc!

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Prima faptă de om mare este
primul act de cruzime, sau de violenţă

Întrebarea dumneavoastră mă pune oarecum în încurcătură, în primul rând pentru că eu nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. În al doilea rând, îmi vine greu să mă gândesc la un răspuns, fiindcă simt că în multe acte, fapte, lucruri de om mare, de adult, pe care le fac se amestecă de fiecare dată şi copilul care trăieşte în mine, ca toţi cei care simt că viaţa lor începe în copilărie în sensul că ea rămâne mereu o prelungire a copilăriei. În adânc, rămâne şi inocenţa care vorbeşte în şoaptă, dar copilul o aude, deoarece copilul nu a încetat să se asculte pe sine. Brâncuşi avea dreptate: murim de tot atunci când moare copilul din noi.

Cu alte cuvinte cred că acest copil ce trăieşte în noi, mereu şi adânc, este chiar sufletul nostru. Aproape totul, adică esenţialul din actele noastre, dacă suntem vii, răspunde, este ancorat în conştienţa noastră, care este un rezultat al atenţiei cu care ne ascultăm sufletul. Un psiholog rus pe nume P. D. Uspenski vorbea despre momentele de conştienţă şi pretindea că acestea sunt relativ rare în viaţa noastră, dar că ele reprezintă ceea ce ne amintim din ea, cu pregnanţă, şi mai reprezintă cele mai puternice manifestări ale vigilenţei noastre spirituale.

Copilul despre care mă încăpăţânez să vorbesc este aşadar o formă a purei noastre inocenţe, acela care ne fereşte, dacă sau când îi auzim şoaptele, de fapte necugetate, de răutăţi, de invidie, de dispreţ, de indiferenţă, de indolenţă, de ură, de lăcomie, de tot felul de meschinării care ne sâcâie zilnic. Şoaptele pe care el le aude şi ni le transmite vin, de fapt, de la Duhul Sfânt, ele sunt atât de subtile, mai subtile decât orice adiere de gând, încât trebuie ca vigilenţa noastră spirituală, sufletul nostru, să nu cadă în adormire. Copilul din noi nu doarme şi nu ne lasă să adormim întru nesimţire.

Ion Petru Culianu transcrie într-o carte de a sa viziunea lui Marsilio Ficino despre suflet: sufletul prea curat pătrunde în lumea terestră prin constelaţia Racului şi se întrupează în fiecare viitor om aflat încă în pântecele matern. Însă înainte de a pătrunde în trup, el se înveleşte în trei membrane aurii pentru a se proteja de atingerea trupului impur. În acest fel, inocenţa noastră este salvată pentru toată viaţa, totul este să nu o îngropăm în adâncul păcatelor noastre, al răutăţii şi nepăsării noastre.

Dacă vreţi, prima faptă de om mare este primul act de cruzime, sau de violenţă, însoţit de dispreţ sau de ură, pe care l-am săvârşit. Copiii, băieţii mai cu seamă, au uneori manifestări de cruzime gratuită, faţă de animale sau de alţi copii. Este, cred, primul lucru de om mare pe care îl comit. Şi mie mi s-a întâmplat la fel: pe la şase ani am chinuit, smulgându-i părul cu cleştele sau aruncând pe el apă fiartă, un viţeluş de câteva săptămâni. Era un fel de joacă - îmi plăcea cum se speria viţelul, dar şi o răzbunare - nu eram de acord ca el să locuiască în casă cu noi, aşa cum se întîmpla, deseori, în prima mea copilărie: neavând loc în grajd, tata îl mutase în casă! Am regretat mai târziu, când conştienţa mea mi-a arătat cât de rău eram atunci.

În sfârşit, actele oamenilor adulţi sunt frecvent însoţite de resentimente. Tocmai acestea sunt lucruri ce marchează prin urâţenie activitatea şi manifestările "oamenilor mari", adică adulţi, atunci când nu mai aud şoaptele copilului din ei. Sau după ce copilul din adâncul lor a fost lăsat să moară.

Comentarii cititori
sus

Medeea Marinescu

Devreme şi ceva mai târziu

Primul lucru de "om mare" care mi s-a întâmplat a fost să câştig bani din munca mea. Aveam vreo 5 ani şi jumătate. Ceva mai târziu am învăţat că trebuie să-mi plătesc şi bill-urile, ceea ce e mai puţin distractiv. Şi atunci am început să mă maturizez cu adevărat.

Comentarii cititori
sus

Ion Mircea

Atunci când, mirându-mă, am realizat că mă mir

Primul lucru "de om mare" pe care l-am făcut a fost să mă mir. Bine, bine, veţi spune, dar şi copilul se miră, nu doar "omul mare". Evident, eram copil în momentul în care experiam fenomenul mirării, doar că pentru întâia oară în viaţă,  mirându-mă, realizam că mă mir. Mai mult, realizam că lucrul care mi-a stârnit mirarea era într-adevăr "de mirare". Mai e nevoie să spun că "lucrul" acesta avea să poarte mai târziu numele de "univers"? Cert e că modulam astfel, în acelaşi timp, existenţial şi cognitiv, de la copil la adolescent şi, cu îngăduinţă, de la adolescent la adult, cu vaga bănuială că între subiectul care se mira şi obiectul care i-a stârnit mirarea exista o relaţie ascunsă, că exista între unul şi celălalt un du-te-vino nu mai puţin uimitor şi un cod secret, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea, doar că în cazul de faţă copilul şi universul se ascundeau unul în celălalt, după modelul unui şir comprimat de păpuşi ruseşti. O relaţie pe care Giambattista Vico a descris-o admirabil prin formula pe care nu am încetat să o venerez şi de care nu mă mai satur: "Daca omul este o mică lume, negreşit că lumea este un om mare".

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

Am luat-o în direcţia Poştei Mari

Să fie îmbrăcatul primei perechi de pantaloni lungi? Mă refer la unii adevăraţi, din tergal, nu la unii de trening (de blugi nu se-auzise pe-atunci). N-aveam 5 ani cînd, astfel îmbrăcat, am ieşit pe drum, din curtea casei bunicilor mei dobrogeni, la care locuiam pe-atunci. Pantalonii erau de culoare gri şi, bănuiesc, fuseseră croiţi de Cati, sora mai mică a mamei. Am simţit o emoţie de care-mi amintesc şi azi. Una pe care am retrăit-o recent, la o nouă vizionare a filmului Amarcord, de Fellini. Cine a văzut Amarcord, îşi aminteşte de încercarea la care-l supune tutungioaica supradimensionată pe băiatul cel mare al meşterului zidar. El îi dovedeşte că e capabil să o salte în braţe, ea îl recompensează cu un sîn turtit de faţă. Căzut la pat, cu febră, băiatul e vegheat de mama lui. Cînd voi avea şi eu pantaloni lungi? – o întreabă el. În curînd, îi spune mama, cu o voce încărcată de duioşie, dar şi de nelinişte. Şi de această dată, m-a nedumerit discrepanţa dintre vîrsta băiatului şi modesta lui cerere. Cam 15 ani, deja băgat în seamă de tutungioaice... şi tot fără pantaloni lungi?

Să fie prima ieşire în oraş, de unul singur? Aveam 7 ani, locuiam la Constanţa, în apartamentul părinţilor, din cartierul Tomis I. Eram acasă cu aceeaşi Cati, sora mamei. I-am cerut imperativ să mă lase să fac SINGUR o plimbare în oraş. După negocieri, m-a lăsat. Am ieşit din bloc, am ajuns în bulevardul Tomis, am luat-o în direcţia Poştei Mari. Am lăsat în urmă Spitalul, am traversat bulevardul Lenin, atent să respect culorile semaforului, am continuat să merg pe acelaşi trotuar. Înainte de a ajunge în dreptul Sălii Sporturilor, m-a prins frica şi am făcut cale întoarsă. Acasă, am răspuns întrebărilor mătuşei, despre cum decursese plimbarea, cu o voce blazată. Mai tîrziu, am aflat că fusesem urmărit pas cu pas, de la mică distanţă, de vărul Vasile, fiul Ioanei, sora cea mare a mamei. Vasile spusese despre mine că aveam un aer speriat. Pretindea că, întorcîndu-mă brusc, îl văzusem, fără să-l recunosc.

Să fie primele ţigări fumate? Aveam tot 7 ani, eram la bunicii din partea tatălui, în Muscel. Seara, mă întîlneam în drum cu prietenul Cristi, zis "al secretarului" (tatăl lui lucra la primărie). Trei fete de vîrsta noastră, Veta, Nuţa şi Mărioara, ieşeau şi ele din curţile caselor lor, să schimbe o vorbă. În ochii lor, aveam prestigiul băiatului venit de la oraş. Îmi spionau mişcările. Ca să răspund aşteptărilor lor, îmi aprindeam cîte-o ţigară. Învăţasem să fumez în aceeaşi vară, la Constanţa, cu vărul Puiu. Dar acea primă încercare decursese fără mari satisfacţii, din lipsă de spectatori. Cînd a venit maică-mea să mă ia acasă, am fost pîrît de una din fete. N-am aflat de care dintre ele. Maică-mea mi-a vorbit ca unui bolnav incurabil, aflat la doi paşi de groapă. M-a lăsat să înţeleg că încă aveam şanse de salvare, dar numai dacă nu mai atingeam ţigara. Făcîndu-mi morală, părea gata să plîngă. Auzindu-i mustrările, şi eu păream gata să plîng. Am promis că nu mai fac. Pe ascuns, am strivit şi am aruncat cele cîteva ţigări care-mi rămăseseră. Cariera mea de fumător şi-a văzut amînat debutul pînă în vremea studenţiei.

Comentarii cititori
sus

Irina Petraş

Trei momente de început ale carierei mele de
locuitoare-conştientă-a-unui-trup

Trupul meu de azi le conţine pe cele de ieri, succesivele, ca amprente memorative. Retrăirea unei senzaţii înseamnă, în fond, şi "retrăirea" trupului care a experimentat-o în direct. O des-pieliţare în straturi. Am o memorie de hârtie, căreia încerc să-i adaug "memoria de carne şi sânge"; dar memoria de hârtie e cea care mă ajută să pun lucrurile la locul lor, să mă adun/aleg ca eu cu statură personală.

Pot pomeni trei dintre momentele de început ale carierei mele de locuitoare-conştientă-a-unui-trup. Momente în care am făcut pasul necesar în afară pentru a mă privi ca loc care conţine şi pe care trebuie să-l gospodăresc în relaţia cu "mine" (cea din gândul tot mai conştient de unicitatea/autonomia/singurătatea sa) şi cu ceilalţi.

Primul moment e legat de naşterea surorii mele, Ana. Se întâmpla la Chirpăr, în martie 1950, aveam, aşadar, doi ani şi câteva luni. Fusesem dusă în vecini şi chemată, când totul se terminase, să-mi văd "surioara". În jur era o agitaţie suspectă, îmi scăpau multe dedesubturi – bănuiala că oamenii mari îmi ascund tot felul de lucruri şi aşteaptă să vadă dacă mă descurc singură cu înţelesurile am avut-o foarte de timpuriu. Mama era întinsă în pat, palidă, iar alături de ea o mogâldeaţă învelită în scutece albe, de abia de-i zăream ochii. Am preluat informaţia – era surioara mea – şi, pentru mai multă siguranţă, până aveam să mă lămuresc ce şi cum, am repetat-o fără alte comentarii: "surioara mea, surioara mea!". Asistenţa părea satisfăcută, asta se aştepta de la mine: s-o recunosc, cu oarecare entuziasm, "a mea". Luându-mi-o oarecum în sarcină, mama şi tata s-au văzut nevoiţi, curând, să mă ţină departe de ea. Descoperisem că, deocamdată, nu făcea decât să mănânce şi să plângă atunci când nu mânca, drept pentru care o îndopam cu pâine şi cozonac, până la sufocare, de îndată ce prindeam un moment de neatenţie... Aşteptam la soare, în curtea largă, mă mai uitam când şi când la turnul cu ceas al bisericii săseşti din coasta casei, ca "omul mare" prins de alte treburi, mai înalte, o vedeam pe mama dispărând în grădină şi mă furişam în tindă, la pătucul cu gratii meşterit de tata în care, ferită de muşte cu o perdeluţă, se afla surioara mea... Mă intriga felul net în care nu mă băga în seamă, "fără-răspunsul" ei la încercările mele de a o atrage într-un joc comun (era un "fără-răspuns" cu iz de moarte, angoasant: când avea câteva luni şi a primit prima păpuşă, fiica mea a experimentat prematur această panică; aşezată lângă ea, păpuşa avea, aparent, "decenţa vieţii"; gângurelile încântate de vecinătate ale copilului au durat, tot mai rupte şi cu o spaimă crescândă în ochi, minute întregi, până când imobilitatea păpuşii n-a mai putut fi ignorată; plânsul cu sughiţuri care a urmat experienţei "fără-răspunsului" refăcea spaima dintotdeauna a omului alungat, exclus dintr-o relaţie menită să-i justifice existenţa). Ana mă transformase, oricum, la doi ani şi jumătate, în sora-cea-mare, plină de răspunderi şi datoare a fi model în toate.

Al doilea moment se petrecea când, la 11 ani, am fost internată pentru o operaţie de apendicită. În momentul în care mi s-a dat pijamaua de spital şi am fost lăsată într-o debara să mă schimb, am avut brusc sentimentul că sunt ceva foarte diferit de mama şi de tata, că ei pot să-şi vadă de viaţa lor acasă în timp ce eu sunt aici, pe picioarele mele, că nimeni nu-mi va ţine locul, că eu eram Eu. Atunci am simţit pentru prima dată şi micul spiriduş pe limbă, ceva moale, insinuant şi periculos (un fel de drăcuşor cu ochi mari, mari, cu un zâmbet ironic pe buze şi un deget uriaş şi mustrător; nici nu avea, de fapt, alte părţi componente. Se anunţa printr-un gust moale, pufos, în cerul gurii, apoi o moliciune aproape dureroasă, dar extrem de plăcută între dinţi şi, în fine, el întreg, la un pas de ochii mei. Nu sta prea mult, nu spunea nimic, doar mă certa zâmbind – nu era chiar o mustrare, poate mai degrabă o readucere la dimensiuni trecătoare, omeneşti, atunci când ceva mă speria, mă tulbura, mă deruta). Totdeauna am fost o încăpăţânată (ai mei mi-o spuneau/reproşau adesea) şi am ţinut morţiş să fac după capul meu, dar acum îmi căzusem mie însămi, toată, în răspundere. Am fost, o clipă, copleşită, şi apoi am trecut la atac. Mi-am exersat identitatea şi forţa ei pariind, ca un "om mare", că voi face drumul de la sala de operaţii la salon pe jos, nesprijinită, că nu am nevoie de targă ori de surori. Am câştigat, deşi am picat leşinată câteva clipe – singurul leşin din viaţa mea. Am câştigat o ladă de struguri nova de la o colegă de salon, o fetişcană din Veseud, un loc cu vii renumite. "Omul mare" merita şi răsplată!

Al treilea moment. Cu nasul în cărţi de când mă ştiu, s-a întâmplat să ştiu adeseori lucruri pe care cei din jur nu le ştiau (încă). Nu mă simţeam superioară, ci mai greu de amăgit. Am căpătat devreme o anume siguranţă de sine, căci punctul meu de vedere conta de multe ori şi în faţa alor mei, şi în faţa vecinilor, a colegilor, a profesorilor. Foarte curând, devenisem sursa şi garanţia celorlalţi: "întreab-o pe Irina", "dacă Irina zice aşa, aşa e" erau formule curente. Lucrurile nu s-au schimbat de tot niciodată... Ei bine, în anii de liceu, o prietenă fusese "înşelată" de un fante în trecere prin târg, iar ea rămăsese singură să nască şi să crească rodul nenorocitei "poveşti de iubire". A fost, fireşte, pusă la zidul ruşinii de gura lumii, ferecată în "păcatul" ei. Am căutat-o anume şi am ieşit cu ea la plimbare pe strada mare. Îi arătam lumii că se pripea în judecăţi. Cum eram pe vremea aceea aproape o legend㠖 cea mai bună elevă din şcoală, cea mai cuminte (sau cu-minte!), cea mai frumoasă fată din târg (calităţi pe care nu le exploatam în nici un fel, de altminteri, adică nu scoteam din ele altceva decât siguranţa de sine pe care ţi-o poate da o ştiinţă deasupra mediei şi o precoce maturitate, secondată de o mai puţin obişnuită stăpânire de sine) –, tratamentul a avut efect şi prea tânăra mamă a fost, încet, acceptată. Îi girasem cu autoritate de "om mare" (împlinisem 16 ani!) dreptul-de-a-nu-fi-în-rând-cu-lumea. Mai necesar decât toate. Cum ziceam, n-am profitat cu adevărat de ascendentul pe care-l căpătasem, dar m-am simţit mereu răspunzătoare. Ca un "om mare".

Comentarii cititori
sus

Andra Rotaru

Velvet

Aştept de mult îmbrăţişarea caldă şi alunecarea confuză pe jgheabul abrupt al sentimentele care îşi caută cu îndărătnicie un mod de exprimare. Apar brusc, în momentele cele mai nepotrivite, făcându-mă să rămân cu trupul înţepenit într-o gestică hilară. Îmi aşez rapid pe piept un bol de blană şi piele nesănătoasă, un pisic mic, negru, fără trecut. Mă hrănesc din inconsistenţa corpului lui plăpând. E doar un animal fără mamă, un surogat pentru îndepărtarea tuturor tristeţilor şi supărărilor mele.
Până acum am avut mai multe animale pe care nu am ştiut cum să le cresc. De fiecare dată când mă hotăram să iau acasă câte una, aceasta sfârşea într-o cutie de carton sau în pământul din faţa blocului.
Le fac poze pe care apoi nu le mai developez, corpul lor e imprimat pe negativul fumuriu până la întâlnirea cu îngerii în grădinile suspendate. Ca să am o speranţă că există viaţă pentru ele şi după moarte, mă spovedesc.

Nu am fost la înmormântare la străbunicul meu, nu am fost la înmormântare la naşul meu, apoi viaţa şi-a reluat cursul firesc. Toate au dispărut, ca şi cum în urma lor nu a existat nimic. Pleci undeva de unde nu mai dai nici un semn celorlalţi.

Pe pereţii casei se văd cel mai bine desenele cu animalele fantastice, papagali aurii, păsari exotice cu figuri umane, unicorni şi luxul fericirii. Lipită de perete tremur, sunt aproape...

*

Ascult cu simţurile dilatate la maxim paşii bunicilor în casa care scârţâie din toate ungherele, milimetru cu milimetru de podea pe care mă furişez la rândul meu cu tălpile goale. Nările mi se impregnează de mirosul de brad şi ţigări aduse de unchiul meu din fiecare voiaj pe mare. Lemnul casei e aromat, pojghiţa lui moale, pe care alunec. Zbaterea asta în corpul de copil devine sinonimă cu impregnarea în seva scoarţei de brad, cu pulsul neregulat şi furişarea printre simţurile vigilente ale bunicilor. Nu vreau să ies prea curând din acest înveliş protector, iar pe unchiul meu îl ajut să vorbească la telefon fără să fie auzit, împărţind cu el secretele.
Pe holul de la intrare mai este un telefon de unde se poate asculta, el este inamicul nostru ale cărui caracteristici trebuie să le cunoaştem; pândesc deformarea sunetelor în depărtare, sunt atentă la fiecare zgomot, mi le reprezint: unul este al porţii de fier de la intrare, altul este al uşii de la bucătărie, altul este mişcarea neregulată a vântului care trece prin viţa de vie. Nici un pericol, unchiul este în siguranţă. Tinereţea lui mă face să îmi doresc să-l imit atunci când voi creşte. Mi-a intrat în sânge să mă retrag către locul în care de jur împrejur nu văd nimic, e spaţiul orb, unde fiecare gest e doar al meu, fiecare cuvânt e doar al meu, unde viaţa îmi aparţine pe de-a-ntregul.
Noaptea, ritualul se repetă, am o nevoie diformă de afecţiune, atunci mă ghemuiesc şi mă îndrept către sufrageria în care unchiul îşi alege hainele cu care se va îmbrăca la întâlnirea stabilită cu câteva ore înainte.

Uneori mă ia şi pe mine, mergem pe plajă, acolo ne oprim la tonetele cu îngheţată, unde o domnişoară binevoitoare îmi pune în vafă mai multe cupe decât celorlalţi care aşteaptă la rând. Sunt nepoţica lui, iar ea este finalitatea eforturilor noastre. Întâlnirile mai trebuie uneori ajutate, eu trec peste bizareria situaţiei, îmi văd de copilăria mea în care am ochi doar pentru el. Nu vreau să cresc mai mult de atât, acum e cel mai bine, sar în braţele lui şi mă alint. Niciodată altceva decât cursul firesc al lucrurilor, te dai mai încolo? şi îi fac loc unei fete pe care o oprim când maşina înaintează greoaie pe nisipul fierbinte al plajei de la Modern.

Viaţa mea de copil se construieşte din imaginea bunicului, tatălui şi unchiului, la 26 de ani caut mirosul lor şi încerc să fur un fragment din viaţa fericită de atunci. Îmi readuc în viaţă momentele pe care aş fi vrut să le pot trăi la nesfârşit:
"sunt trei bărbaţi care seamănă unul cu altul
îmbălsămez corpul tău
în apropiere
aştept să revii/

dintr-un trecut unde
memoria este lentă. dintr-un priveghi
în care îţi caut mirosul

îmi imaginez cum nu vede nimeni
prezicători pe paşii mei,

iubirea noastră sub frica despărţirii
din placenta
rochiei de mamă
care ne lasă"

*

15 august 2003, bunicii nu mă lasă să vin la Constanţa la ei, eu sunt într-una dintre staţiunile de lângă C-ta, e o vacanţă lungă, am primul prieten care mă face să uit de legăturile puternice cu trecutul, şi mirosul de scoarţă de brad se diluează. La telefon vocea bunicilor e ruptă, îmi spun că sunt răciţi şi mai bine vin la ei când se vor face bine. E prima dată când mi se interzice iubirea, dar plaja e aproape, nu e nevoie decât să traversez drumul pentru a mă hrăni cu mirosul ei.

"Copilărie fugară

Pot să simt că stau pe pământ, cu picioarele înţepenite în năclăiala noroiului, de unde totul se deschide.

nu este nimic din ce îmi imaginez
sunt hăitaşii
mireasma veche
tinereţea fragilă

În deschizătură e el, vreau să-l opresc. Zgomotul vocii e stins, mă rog în continuare.

Îmi repet că se va întâmpla aşa..."

*

Nu-mi pun nici un semn de întrebare, lucrurile decurg firesc, se termină vacanţa, se încheie undeva şi tinereţea, mă reîntorc în locul în care mi s-a sfârşit şi copilăria: Bucureştiul şi ternul olfactiv. Trăiesc din amintiri, la masa de seară privesc în gol farfuriile cu mâncare, aburii nu au miros, mâncarea nu are gust, mama îmi spune că niciodată nu voi mai simţi mirosul de scoarţă de brad.
La 26 de ani îl caut cu disperare, simt lipsa dublului, a geamănului, a fiinţei iubite. Ce mai pot să fac ? Îl reconstruiesc din tot ce am la îndemână, vreau să intru în jumătatea lui de inimă şi să o lipesc la loc:
"începem ca un buchet de nervi
ieşiţi dintr-o apă
năclăită. ne scurgem ultimele picături
şi trupul nou poate să

dacă nu ai fi tu lângă mine
mai uscat în putreziciune
care stă doar o clipă să

tresalte
....................
sub umbra bălţii verzi
mătasea broaştei de abia încolţeşte",
aştept după cinci ani să revină, mă duc spre Constanţa de unde aştept în continuare să aud zgomotul porţii de la intrare, vocea veselă cu care mă strigă, vreau să-mi recapăt corpul întreg în care scoarţa de brad se dezlipeşte în fiecare an în august.

Raportul forţelor maritime e ascuns într-un sertar, "om peste bord, echipajele de salvare au survolat 24 de ore în căutarea trupului lui", eu iau plastilina şi-l refac, arunc toate hârtiile, caut pozele, o să îl găsesc, e undeva ascuns,

"când am florile roşii lipite pe trup
şi nostalgia rădăcinilor

reflecţia trupului
dilatat. şi omul de gumă,
şi şarpele rece

şi zilele din urmă. topirea bucuriei
într-un timp anost.

cum va fi corpul tău
schimbat prin alte locuri
fără să-ţi dau nimic
când nu îmi pot suporta propria stare.
cum e sfârşitul
pe o fereastră
pe care nu ne uităm".

În loc de lumânare îi pun motto, aprind la biserică lumini pentru vii, nu port doliu, la 27 de ani fug spre America latină să-l caut acolo unde mi-a dispărut copilăria, dau timpul înapoi să stau într-un ţarc cu zăbrele aurii prin care nu văd decât formele uşor estompate ale oamenilor.

Toţi cei din jur sunt părinţii mei, mâinile lor coboară pe creştetul meu pentru a-mi da binecuvântări, sunt un cupidon cu braţele deschise spre ei într-un costum argintiu.
Nu prind cu mâinile întinse printre zăbrele- siluetele celor de lângă mine, râd şi sunt zgomotoasă pentru farsa care mi se întinde, pentru realitatea care mi se diluează sub palme. Are o aură moale în care îmi afund privirea, până acolo de unde topită în pigmentul lor colorat îmi ridic capul cu un zâmbet mare, plin la colţurile gurii de puful smuls cu dinţii ca dintr-un sân.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

Refuzul violenţei

(Când voiam să fiu mare, mă căţăram pe umerii bărbaţilor, cu picioarele atârnându-mi de o parte şi de alta a gâtului lor, mâinile ni se căutau simetric prin aer, întâlnindu-se, în cele din urmă şi atunci echilibrul în care mă aflam devenea mai puţin precar, mă simţeam în siguranţă.

Alteori îmi acopeream obrajii cu cremă de ras, folosind pămătuful unchiului Feri şi mă bărbieream - doar lama nu mi-o lăsa -, în faţa oglinzii agăţate în gutuiul din faţa casei. Succesul operaţiunii era deplin dacă se întâmpla să mă strige tocmai atunci vreun tovarăş de joacă. Voluptatea simţită în timp ce îi spuneam să revină, căci, după cum vedea, eram ocupat, nu am uitat-o încă.

Aş fi vrut să fiu mare, când Nuţi îmi spunea, din senin, în camera mea - eram singuri acasă -, în toiul unei teme pe care o făceam împreună, că, dintre băieţii clasei, de mine îi place cel mai mult. Aş fi îndrăznit, dar cum să depăşeşti blocajul, când îţi lipseşte experienţa şi nu ştii cum se face - dacă fata asta va râde de stângăcia ta, sau, şi mai rău, dacă o va povesti colegilor?

Aş vrea să fi fost mare în seara când unul dintre noi, fraţii, trebuia să rămână cu mama în spital, după ce ea fusese operată. A rămas Corina, cineva spusese că ea e fată, variantă convenabilă pentru ceilalţi trei - băieţi. Rămân greu de şters părerea de rău pentru că am ales calea uşoară şi privirea Corinei când noi am plecat, în acea seară, să dormim în paturile de acasă).

Bunica m-a învăţat, de când eram mic, cum să tai o găină. Făceam asta când era nevoie, acasă, se întâmpla să răspund şi solicitării vreunei femei ieşită în faţa propriei porţi cu o pasăre sub braţ şi un cuţit în mâna cealaltă.

Primul meu gest de om mare a fost să refuz această faptă.

Comentarii cititori
sus

Ionuca (Ioana Vîlcu)

O pisicuţă nu schimbă cu nimic
lucrurile

În caietul cu Mickey Mouse am început să fac o listă cu lucruri de om mare pe care le-am făcut până acum. Printre altele, am notat şi faptul că în clasa a 8-a am fost singură la mare. Dar acolo m-am comportat ca un adolescent rebel, nu ca un om responsabil, aşa cum şi-ar fi dorit părinţii mei - serile mi le petreceam în White Horse, vestitul bar cu muzică rock, dimineţile dormeam până târziu, mâncam doar junk food, iar la plajă am fost doar de vreo 3 ori.

Apoi mi-am adus aminte că atunci când m-am mutat în Bucureşti am plecat singură de acasă. Mă simţeam destul de matură încât să nu îi las pe ai mei să vină cu mine. Mi-am cărat singură bagajele de la Gara de Nord până în Berceni, am făcut curat în apartament, dar seara am petrecut-o plângând după Baia Mare, părinţi, liceu, prieteni etc.

Un alt moment important în "cariera" mea de adult a fost ziua în care m-am angajat. Cum şi până atunci stăteam acasă, tolănită în fotoliu, cu o carte în mână şi fie mâncând ciocolată, fie savurând o ceaşcă cu ceai, faptul că am ajuns să citesc şi să fiu plătită pentru asta nu m-a făcut să simt că fac parte din clasa muncitoare, nu m-a făcut să mă simt cu nimic mai matură.

Din aprilie am o pisicuţă, dar asta tot nu schimbă cu nimic lucrurile. Evident, am grijă de ea şi încerc să fiu o mămică cât mai bună, dar, în cele din urmă, tot numai la joacă se rezumă totul.

Din orice unghi aş privi problema, răspunsul cel mai clar la întrebarea dumneavoastră ar fi acesta: primul lucru de om mare pe care l-am făcut a fost să devin, din nou, copil.:)

Comentarii cititori
sus

Tudor Călin Zarojanu

"N-am comis încă trădarea"

Care a fost primul lucru de om mare pe care l-aţi făcut? A dracului întrebare… Pentru a încerca măcar să răspund, ar trebui să (mă) lămuresc mai întîi dacă am ajuns vreodată "om mare". Las la o parte echivocul sintagmei… Dar hai să admitem că nu ascunde nici o capcană în care să cad senin, îmbrăţişînd cu drag ideea că aş fi un mare om… Vorbim aşadar doar despre mai modesta calitate de adult.

Modestă, într-adevăr. Am crescut sub influenţa (între altele, fireşte) a două replici cheie legate de subiect. Prima îi aparţine lui Constantin Brâncuşi şi se bucură de oarece notorietate: "Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi". Am fost foarte marcat de idee, mă obsedează şi azi.

A doua replică îi aparţine lui Tic, personajul cel mai simpatic din Cireşarii lui Constantin Chiriţă (în paranteză fie spus, de patruzeci de ani încoace nici un scriitor nu a reuşit să producă un roman similar aceluia, care să cucerească adolescenţii – evident, conform gusturilor şi mentalităţilor la zi). În ultimul dintre cele cinci volume, Drum bun, cireşari!, puştiul cu nasul cârn are o discuţie cu un bărbat încă necunoscut. Înregistrînd amuzat (cum altfel? – la asta adulţii se pricep minunat: să fie superior-amuzaţi) planurile eroice ale lui Tic, bărbatul îi atrage atenţia: "Toţi spunem aşa cînd sîntem tineri!". La care adolescentul, departe de-a se descumpăni sau enerva, îi răspunde sec: "Da? Înseamnă că undeva e o trădare!"
Într-adevăr…
Ei, bine, iată, o s-o spun cu orice risc de a părea – unora – ridicol: Eu n-am comis încă trădarea. Mă "scanez" din cînd în cînd (de regulă în jurul aniversărilor) şi afirm că, la 51 de ani, sînt, în esenţă, acelaşi de la 15 ani. Crede cine vrea, scapă cine poate.

Asta înseamnă cîteva lucruri extrem de concrete şi relevante.
1. Nu doar că n-am folosit niciodată celebrul "tineretul din ziua de azi", dar nici nu l-am gîndit. Tineretul din ziua de azi e compus din oameni normali, idioţi şi genii, tocilari şi nebuni, mitocani şi timizi, în cam aceleaşi proporţii ca tineretul din '70, '80, '90… Iar moda, morala şi gusturile evoluează banal, fără urmă de prefigurare a Apocalipsei.

2. Cînd aveam 15 ani şi intram în conflict cu adulţii, aceştia îmi spuneau, clătinînd din cap cu un zîmbet trist (alt lucru pe care adulţii îl execută strălucit): "O să vezi cînd o să fii şi tu adult... O să vezi cînd o să ai copii...". Am trei copii, cu vîrste între 25 de ani şi şase luni. Şi n-am văzut nimic. Nimic care să justifice acel clătinat din cap.

3. Îmi place la nebunie să mă joc, în toate felurile cu putinţă (vezi o anchetă anterioară a Prăvăliei culturale).
Şi totuşi, admit, există un prag. L-am înţeles la 25 de ani şi a fost subiectul primului meu text publicat (în SLAST). Povestind o scenă din adolescenţă, am realizat, aproape siderat, în ce constă diferenţa: atunci nu aveam absolut nici o treabă! Dacă vroiam să nu mă duc la şcoală, nu mă duceam. Dacă vroiam să nu mănînc, să nu dorm, să nu discut cu cineva – nu se întîmpla nimic. Sigur, ar fi fost o problemă dacă exageram şi chiuleam de la şcoală o lună sau dacă n-aş fi mîncat trei zile – dar cel puţin la nivel punctual orice opţiune era deschisă. Şi asta pentru c㠖 într-o altă formulare celebr㠖 nu aveam obligaţii. Ori, mai exact, aveam unele simple, parţial formale, flexibile, negociabile, a căror neîndeplinire, în anumite limite, nu implica nimic nasol.

În acest sens – singurul în care accept că vreodată aş fi devenit adult – pot data cu mare exactitate primul lucru pe care l-am făcut ca om mare: pe 1 octombrie 1980, la ora 7.55, am semnat condica primei mele zi de activitate în cîmpul muncii, în cadrul Centrului de Calcul al Industriei Metalurgice, pe strada Mendeleev, în buza Pieţei Amzei.
În clipa aceea am intrat în sistem. Şi am devenit un mic om mare.

Probabil tocmai pentru c㠖 măcar subconştient – am înţeles gravitatea acelui pas, n-am avut vreodată stare (nici) în domeniul ăsta, schimbînd pînă acum 12 locuri de muncă şi două profesii, fără a mai vorbi despre zecile de colaborări, ocazionale sau permanente.

Dar de ce ţi-e frică nu scapi. You can run but you can’t hide. Oriunde mă refugiez, tot trebuie să mă comport ca un adult, fi-r-ar!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey