Marius Dobrin
Horia Dulvac
Luiza Mitu
Lorena Stuparu
Dumitru Ungureanu
Irina Wolf

 
sus

Ce am învățat singuri? Ce ne-au învățat alții?

(C. B.)

 

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

E bine


Îmi pare că nu am învățat mai nimic. Nici singur și nici de la alții. Când spun asta am în vedere un proces conștient.

A, de învățat, am învățat o poezie. Elev fiind, citeam vers cu vers, adesea cu voce tare. Apoi ridicam privirea din carte și rosteam, cu acuratețe sau nu, ceea ce tocmai memorasem. Eram student și în sesiune treceam prin sute de pagini pe care le mâzgălisem în săptămâni și săptămâni de zile. Apoi scriam încă o dată ceea ce îmi rămăsese în minte. Refăceam pașii unor demonstrații, urmam firul unor calcule. Am întâlnit profesori fermecători și procedurile lor de lucru îmi apăreau atât de frumoase în simplitatea lor, atât de eficiente (ce satisfacție când o problemă se rezolvă ca desfacerea unui nod la șireturi!) încât le-am asimilat în meseria mea și mi-au intrat în reflex. Le transmit mai departe și altora.

Dar nu-mi amintesc să fi fost în vreo altă postură de învățăcel. Eu nu mi-am făcut niciodată liste cu to do. Și nu mi-am propus, conștient, să învăț ceva de la un om sau altul. Nici măcar din propria-mi experiență de viață. Mi-au lipsit momentele de analiză, mi-au lipsit concluziile. Mi s-au întâmplat multe, am râs, am plâns, am fost uimit și dezamăgit, fericit și contrariat. Dar niciodată, după un asemenea episod, n-am rămas pe gânduri nicio clipă. Să le caut un înțeles. Să-mi construiesc un cod de conduită.

De copil fugeam când auzeam: "de-ai fi tu copilul meu…". Tată fiind, m-am abținut să dau sfaturi altora, am ascultat politicos când alții își ofereau soluțiile lor. E adevărat că treptat, după ani și ani, m-am trezit teoretizând pe seama atitudinii mele, pornind de la ziceri de-ale mamei. M-am trezit și repetând greșeli de-ale celor dinaintea mea, greșeli pe care le-aș fi putut evita de-aș fi fost atent și de-aș fi avut grijă să le iau în seamă. Am fost aidoma domnului Jourdain, cel care afla uimit că făcuse proză fără să știe. Am înțeles la un moment dat că repetăm gesturile celor dinaintea noastră, că venim cu amprentele noastre. Ceva seamănă, ceva se deosebește.

M-am oprit contrariat când cineva mi-a vorbit despre propriile-mi decizii și efectele lor. Am protestat adesea vizavi de felul în care s-a văzut viața mea din exterior. M-am trezit mai apoi acceptând, pe alocuri, că am protestat degeaba. Și m-am reîntors la convingerea că, orice rezoluție ar apărea, tot nu poate acoperi întregul adevăr. Că sunt atâtea nuanțe și atâtea variabile de cuprins… Din câteva zile pe un pat de spital am căpătat simțul proporției. Am ridicat privirea către Sus și am coborît privirea pentru Sus.

Cu mulți ani în urmă mi-am dat seama că se întâmpla să imit mersul cuiva. O făceam inconștient. Mai târziu m-am gândit la mimetismul meu. Descoperind că alții, oameni din jurul meu, pe care-i prețuiesc, văd frumuseți acolo unde eu nu vedeam, am extins ceea ce-mi place. Viața mea a devenit mai bogată. Mi-am croit gesturile în funcție de efectele lor. Am căutat să minimalizez reacțiile dezagreabile. Am vrut să fiu atent la ceea ce place și la ceea ce nu place oamenilor cu care am relaționat. Mi-am urmat intuitiv un interes.

Am fost norocos. Tare norocos. În ceea ce am întâlnit. Văzând cum pot fi receptate cele ce se întâmplă într-o zi, într-o viață. Văzând cum se poate zâmbi unui om și cum poate fi bucurat un patruped. Văzând unde se plasează propria dorință între vectori ca niște săgeți încrucișate. Am de învățat și am păreri despre ceea ce e de învățat. Ce păstrez și ce am de schimbat.

Cred și necredința mea are nevoie de ajutor.

 

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

 Dascăli, cărți, refuzuri


Pentru că toată viața mi-am dorit un dascăl - pe care nu l-am avut - l-am căutat în cărți. 
Iar pentru că nu știam ce fel de dascăl îmi doresc, citeam de-a valma. Cred că un soi de cristalizare a conștiinței intelectuale a început prin clasa a șaptea, când părinții mei s-au decis să mă trimită la reputatul liceu Frații Buzești (școală pe care o absolvise și Tata) - probabil pentru o prealabilă pregătire în vederea admiterii la liceu mai târziu.

Rezultatele au fost explozive: spre mirarea mea, devenisem extrem un fel de vedetă nu doar la celebrele română și matematică, ci la materiile considerate pitorești: artă plastică, latină, istorie (unde profesorul mă revendica insistent, dar eu în sinea mea o detestam aproape: am urât istoria până în adolescență când era să cad victimă unui alt esențialist pentru care istoria era animată de resorturi „metafizice” - adică istoria era la granița unei transcendențe a întâmplărilor și își reclama astfel o necesitate), muzică (cântam în corul liceului până când adolescentinele voci ni s-au schimbat) ș.a..

Evident, ca orice școală de învățământ românesc serios, toate acestea erau materii oarecum secunde în raport cu artileria grea: limba română (un vehicul de transport al naționalismului - așa cum este și acum, dar pe atunci umanizată de efuzii de creativitate consumate spectaculos în cenaclurile liceene, municipale), sau partenera ei serioasă matematica (căreia îi dedicam primele ore de studiu), fizica, chimia, biologia. Exigențele clasei reale (singura „serioasă” pe atunci) își spuneau cuvântul.

Deceniul 70 își spunea cuvântul cu morganatica sa liberalizare (care se reducea în cazul nostru - dar cât de mult conta! - în faptul că puteam citi ceva ziare franțuzești luate de la chioșcul de ziare, că ascultam muzică pe discuri de vinil (la un interval de timp surprinzător de scurt de la lansarea lor în țările de origine), că puteam mânca un pahar cu smântână sau cumpăra cafea boabe măcinată în fața clientului când plecam spre școală (lucruri pe care le-am pierdut cu mare viteză câțiva ani mai târziu, în anii 80, în facultate, când procurarea hârtiei igienice era un noroc care îți tăia respirația), că profesorii ni se adresau cu „dumneavoastră” și nu cu „măi, boule”, și tot felul de alte mici lucruri care împreună cu mediul prieteniilor și căldura familiei făceau ca viața să fie minunată.

Dar nu despre liceu și nici măcar despre facultate nu voiam să vorbesc, ci despre felul cum încolțise apetitul pentru lectură și modul haotic și lipsit de organizare în care citeam. În peregrinările multiplelor mele gazde (finalizate prin stabilirea în ultimii ani de liceu în garsoniera unui unchi - simpla posesiune a unui astfel de imobil ne oferea libertățile întâlnirilor), citeam absolut de la cap la coadă toate bibliotecile prin care treceam - până și cea mai modestă intelectual familie avea cel puțin câteva cărți în biblioteca din dotare pe care le devoram după un soi de lectură rapidă pe care o am și azi (care îmi permitea asimilarea fugară în câteva ore până și a unei cărți mai indigeste de filosofie).

Citeam deci romanele polițiste, tomurile de istorie, economie, agricultură, cele de popularizare a științei, absolut tot. În biblioteca părintească am citit (și nu o dată) romanele având ca temă cooperativizarea agriculturii (au și acum ceva care mă fascinează: claritatea aseptică, stilistică a frazei, acuitatea editorială), am citit corespondența dintre Marx si Engels (mirându-mă cu câtă seriozitate își făcea primul socoteala la costurile vieții zilnice în care, la nevoi indispensabile trecea țigările); am citit cuvântările lui Lenin la diferite evenimente de partid grupate sub titlul Opere complete, am citit Tehnologia cultivării porumbului, scrisă de un academician al cărui nume l-am ținut minte până mai ieri, mai târziu am citit cursurile de matematică ale tatălui meu, xeroxate (dar ce spun eu, șapirografiate, o tehnică de copiere ce mi se părea de-a dreptul mistică) la Universitatea din Iași pe care o urmase la fără frecvență, cărțile de pedagogie ale mamei mele scrise pentru preșcolari. Toate erau interesante! În liceu au fost librăriile: a fost vremea când dădeam o groază de bani pe cărți, cu aceeași perseverență haotică, fără măcar să mă gândesc să îmi formez bibliotecă structurată.

În fine, pentru a nu mai lungi vorba, în facultate am continuat acel gen de lectură la biblioteca universității, antrenat însă de atmosfera stimulativă generată de întâlnirile literare dar și contaminat de fervoarea unor diverse grupuscule de meditații și gândire filosofică, care mi-au mai orientat într-un fel calea, dar lipsa mea de metodă a proliferat.

Rememorez aceste întâmplări pentru că mi se pare că tot ceea ce am citit reprezintă acumularea nu a ceea ce ne-au învățat alții, ci a ceea ce am învățat noi înșine. Dar nu este deloc așa - cărțile erau de fapt oameni pe care nu îi întâlneam, dar pe care îi căutam și îi găseam. Așa că tot ceea ce am citit contabilizez la rubrica: ce ne-au învățat alții.

Dar a mai existat un alt fel de învățare care nu s-a produs din cărți. Nu sunt însă nici clare argumentele că mi-ar fi furnizat-o (învățarea) altcineva. Este vorba de experiența înfrângerilor (și a succeselor noastre). Insist însă asupra înfrângerilor, căci nu există un leac pedagogic și o învățare mai bună decât această lovitură pe care o primești când așteptările prea entuziastelor tale proiecții sunt complet inadecvate unei stări de fapt. Suspectam de mai multă vreme ideologia succesului promovată de gândirea modernă ca având ceva necurat în sine. Chiar și o competiție am gândit-o întotdeauna în plan secund: „Ce mai face oare alergătorul care a ajuns pe locul doi?”, mă întrebam, în timp ce stadionul îl aclama pe învingător. „Își strânge lucrurile în vestiar și pleacă spre casă, gândind probabil că, dacă micul gând parazit nu l-ar fi distras de la concentrarea competiției, cele câteva zecimi de secundă care au făcut diferența puteau fi ale lui?”

Așadar am învățat din refuzuri mai mult decât aș fi putut învăța vreodată din orice altceva; poate că nici măcar dascălul - pe care l-am așteptat toată viața și care nu a venit sau poate nu a existat - nu ar fi putut să facă mai mult. Multiple riscuri s-au distilat și exorcizat sub semnul acestor refuzuri: iluzia succesului facil (mortală la adolescenți, dar și la case/vârste mai mari); un ego excesiv (face ravagii pe fondul unui caracter slab); mediocritatea (ale cărei tentații sunt uneori epistemice: „Iată ce facil e totul, cât de ușor e să generezi, să impui forme, expresii și putere!”, îți poți spune), lenea (energiile ratării sunt capabile oricând de un nou început, pentru că nimic nu este mai incorigibil decât speranța) etc.

Vorbesc de toate acestea amăgindu-mă că operez într-un cadrul de oarecare generalitate, dar de fapt mă gândesc la scris, la arta mea: nimic nu mi-a făcut mai bine decât o observație bine țintită asupra expresei plastice și continui să cred și azi în funcțiunea terapeutică a acestei critici care nu îți oferă decât două soluții: fie îl urăști pe cel care îți face asta, fie îți reevaluezi propria capacitate și reconstruiești. Și ce minunată e rescrierea unu text, atunci când îl reproiectezi într-un alt context, când printr-o simplă deplasare infinitezimală de stil îl pui să tragă la căruța semnificării și simți că s-a urnit! 

(Ca să nu mai pierdem timpul, răspund anticipat la întrebarea care urmează: „Bine, și ce facem dacă soluția plastică e definitivă în ceea ce privește capacitatea noastră de a reformula?” Răspuns: atunci nu avem de făcut decât să îi ignorăm pe critici - fără a îi urî (ultima presupunea o combativitate activă). Dar un ins ignorat e unul într-o stare mai proastă decât unul ucis - spun mai proastă, pentru că, deși un mort rămâne în memoria ta ca fiind fără vârstă, spre deosebire de insul viu a cărui imagine se degradează, insul ignorat este unul la care reușești performanța să nu mai gândești, ceea ce înseamnă că nu există teoretic nici un fel de imagine conservată sau stocată.. Așadar, am învățat prin refuzuri de la oameni pe care nu i-am putut ignora.)

În fine, fără a intra prea mult în detalii, am învățat din propriile mele experiențe. Unele de-a dreptul fiziologice - adică să nu fac cutare lucru, căci asta mi-ar face rău. Este un soi de religie a prudenței - a propos de religie, mergând odată în Moldova cu scriitorul optzecist Iova - un ins aflat într-o relație surprinzător de apropiată cu Dumnezeu, în ciuda aparentului său nonconformism - acesta mi-a mărturisit că s-a dus la un preot: „Părinte, religia mea e atenția”, i-a spus feței bisericești. La care acesta s-a gândit puțin și i-a răspuns: „E foarte bine așa” (răspuns pe care l-am comentat împreună din perspectiva acelei rugăciuni în care respirația trebuie dozată cu atenție pentru a nu îl speria pe Isus.). Experiența negativității este nu doar cea mai eficientă, dar - deși afirmația ar părea deplasată - e generatoare de lume. (Chiar ieri, în timp ce discutam cu un bătrân epistemolog privitor la posibilitatea ca o anume ipoteză să atragă după sine, prin consecințe, o alta, iar ceea ce credeam a fi o verificare empirică a ipotezelor să fie o iluzie în cadrul propriei imaginații, natura lăsându-se modelată de multiplele noastre instrumente din orice direcție ai aborda-o - o problemă de altfel cunoscută - epistemologul a rostit o propoziție frumoasă și salvatoare: „Omul e functor ontologic oricum”.) Vorbind despre negativitate, mă gândesc aici nu doar la generarea realității de către interdicția freudiană: „Nu face cutare lucru!” i se spune copilului, ceea ce îi relevează acestuia existența interdicției. Mă gândesc mult mai departe, căci acolo au fost duse lucrurile: interdicția adamică a generat lumea în varietățile ei, iar limbajul însuși este o interdicție.

Trecând peste această poveste care este de fapt epopeea lumii, rezultă că refuzurile m-au învățat mai mult decât orice altceva, din moment ce experiența directă e drapată tot sub forma unor refuzuri. Ceea ce înseamnă că la întrebarea Ce am învățat singuri? Ce ne-au învățat alții?”, din mulțimea lucrurilor pe care zicem că ni le-am servit singuri în menu-ul educațional nu a mai rămas practic nimic.

 

Comentarii cititori
sus

Luiza Mitu 

 

Nevoia de iubire


Subiectul pe care îl propuneți mă duce cu gândul la criza de identitate, pe care o resimt ca un blocaj la nivelul ființei noastre exterioare, în primul rând. Un blocaj care se oglindește clar în interior. În astfel de cazuri avem nevoie de un șoc puternic din exterior, primit fie de la o persoană, fie prin experiențe particulare cărora, paradoxal, împărtășite le poți constata cu surpriză caracterul universal. Un șoc care intervine la un moment dat în viața noastră și care ne schimbă percepția asupra modului obișnuit de a ne gândi pe noi înșine, dar și lumea în care trăim. Ca să fac o mică paranteză, îmi amintesc de Parfumul lui Suskind. Grenouille se naște fără emanațiile corpului uman, fără esență. Percepția lui asupra lumii este una eronată. Respins social, considerat un monstru, Grenouille trece printr-o criză de identitate. La nivel simbolic, personajul asimilează prin crimă identitatea celorlalți, esența umană, pentru ca apoi să-și regăsească propria esență. Iată că pentru a învăța ceva despre tine însuți ai nevoie de ceilalți. Asimilarea celorlalți îți permite să te auto-depășești, să te re-construiești și să-i ajuți, în același timp, pe cei asimilați să se auto-depășească, să se reconstruiască, să se apropie, dacă vreți, de adevăratul EU. Criza de identitate se poate transforma într-o re-construcție, o re-amintire și o re-cunoaștere a lumii interioare.

Ce am învățat singură? Printr-un soi de intuiție ancestrală (mă amuză puțin formularea, dar s-ar putea să nu mă înșel prea tare), pe care aș numi-o mai degrabă un soi de impresie care te traversează la momentul potrivit, am învățat să privesc: oameni, statui, străzi, cimitire, copaci, cărți... și să constat că există în toate astea o frumusețe copleșitoare. Nu mai poți rămâne indiferent. O resimți ca pe un fel de vindecare. Nu mă întrebați: Vindecare a ce?; mi-ar fi imposibil să răspund. Este ceva indefinibil, dar de care ești sigur că există și care se manifestă sub diferite forme. Am învățat să tac, ca formă de protest a tot ceea nu este conform ființei mele.

Ce am învățat de la ceilalți? Cu ajutorul celor mai mulți mi-am conștientizat propria mecanicitate, robotizarea. Alții mi-au deschis ochii spre atenția constantă. Nu știu de ce mă gândesc la asta tocmai acum, luați-o ca pe un soi (sic! observ repetiția cuvântului în textul meu) de discontinuitate a gândirii, dar prin lungile plimbări în cimitirele pariziene am conștientizat că moartea este doar un nume scrijelit pe piatră. Aș reciti Numele Trandafirului.

Învăț de la mine însămi și de la ceilalți că oamenii au nevoie de iubire.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

„Cum iarba crește”


După titlu se vede că totuși cel mai mult am învățat din cărți și de la alții. Dar asta numai pentru că oamenii vii din viața mea, pe lângă aceea că au fost reali, au avut și calitatea de a fi oameni-cărți. Mai dragi îmi sunt cei de la care am învățat dezinteresul față de lucrurile cărora nu li se zărește aureola, măcar cât un fluture de noapte, cum spuneam de altfel și într-un poem juvenil: „aureola ta era un fluture de noapte”.

Cu alte cuvinte, lucrul esențial care consider că mi-a fost cultivat și pe care mă consider reciproc datoare să-l cultiv este „atitudinea estetică”, atât ca experiență dobândită prin receptarea (și, uneori, practicarea) artei sau a oricărei forme de activitate spirituală, cât și ca dezinteres față de extraestetic și extraetic, ca supremă, imperativ-categorială gratuitate. Iar oamenii capabili să-mi inspire un asemenea model de conduită i-am găsit printre cei numiți „de stânga”, dar și printre cei numiți „de dreapta”, ba chiar „de extrema dreaptă”.

Așa zisa „dreaptă echilibrată”, îmi pare rău de constatare, este mult prea rapace economico-financiar, ca să se încurce în chestiuni idealizante. (Citiți-l pe Petre Dumitriu, Cronică de familie: Și atunci, la începuturile modernizării societății românești, ca și acum, tot ce trebuia făcut spre binele public era dirijat mai întâi spre binele privat prin toate mijloacele, de la șantaj la seducție și farmec personal. De exemplu, scopul construirii unei căi ferate pe un anumit traseu era în primul rând acela de a facilita transportul grânelor proprietarului X spre șlep, și abia în mod secundar, infrastructural-național. Sigur, manierele și gusturile erau cu totul altele, fiindcă înainte ca progeniturile lor să se ciocoiască, niște strămoși îndepărtați vor fi făcut cinste boierimii cavaleresc-luptătoare din rândul căreia proveneau).

Dar să revin. Noblețea și atitudinea estetică față de viață ca valoare absolută am cunoscut-o mai întâi la oameni de stânga (din familie și din școli), care își interiorizaseră pe deplin etica darului: îi durea inima de nefericirea aproapelui și nu de idealuri abstracte, se bucurau de reușita altuia și de lucrurile bine făcute, săreau în ajutor pur și simplu pentru că știau să aprecieze valoarea vieții fiecărui om, fără să pretindă nici-un angajament și nici-o reciprocitate, nici-o declarație de fidelitate, nici-un serviciu, nici-o monedă de schimb. Ei investeau pur și simplu în oameni, fără să se aștepte la vreun profit sau la vreo acumulare (de capital - nici vorbă, de imagine sau prestigiu - nici atât). „Obiectivele” lor erau realizarea pe pământ a dreptății și bucuriei potrivit unui principiu al egalității nedistributive care se poate calcula numai atunci când conștiința „legiuitorului” moral este curată. Când spun asta mă bazez nu atât pe capriciile defensive ale unei memorii afective tentate să edulcoreze vremurile tinereții, cât pe jurnalul meu adolescentin din care subiectului paideic deschis aici îi redau ceva hazliu, stângaci și sincer: „Cînd ai șaptesprezece sau optsprezece ani, timpul trece mai lent. Dar acum sîntem de 5 luni în 1981, iar eu am împlinit astăzi 19 ani. Ca în orice lucrare filozofică sau cel puțin cu titlu filozofic, sau dacă nici titlul nu-i filozofic cel puțin există în el cuvîntul filozofie, voi încerca să mă exprim cît mai clar și mai distinct. De aceea voi începe cu două axiome care de fapt sunt două concluzii ce mă obligă să revin asupra ipotezei:

1. Filozofii materialiști sunt idealiștii societății. Adevărații materialiști sunt muncitorii, țăranii, contabilii și inginerii.

2. Idealiștii sunt conștienți de necesitățile lor materiale, dar le reduc la absurd.

Titlul acestei lucrări, Cămara Filozofului, mi-a fost inspirat de vizita colegilor de catedră ai tatălui meu. Le voi scrie provizoriu numele adevărate, întrucât dacă le caut altele pe măsură, mă tem că s-ar putea să-mi pierd ideile.

Domnul Miron, un filozof în genul profesorului pasionat, entuziast, micuț, cu vocea nițel pițigăiată, cu ochelari, aprins în obraji de două pahare de cabernet de Golu’ Drincii, i se adresa lui tata, victorios și în același timp confesiv dinspre Piți (diminutiv derivat dintr-un nume ce mă va scuti de efortul de-a căuta un pseudonim, mai ales că nu va fi amintit prea des în lucrare): - Nea Valică, de la anu’ îmi fac la Piți-n cămară două rafturi, adică mi le cedează el, și-mi pun și eu brigitte (= gogonele) ca mata’ și tot felul de murături...

Domnul Oto, studiind obiecte de deschis sticle, îl întrerupe:

- Cîtă investiție artistică în casa asta...
- (Eu):Vă referiți la tirbușonul în formă de cizmă? L-a găsit Cătălin când se juca pe-afară, în spatele blocului.

Între timp sosește tata de la bucătărie cu platoul de friptură aburindă. Oto îl întreabă:

- Nea Valică, unde ții Trabantul?
- În curte la un vecin cumsecade.
- Ce culoare are?
Dar tata dispare în bucătărie. Atunci Oto mi se adresează mie, întrebîndu-mă din priviri: «Ce culoare are trabantul?».
- Cum să vă explic?... Deocamdată nu are o culoare...
- Cum să nu aibă culoare?
- Proprie...
- N-a fost încă degresat? (Miron).
- Nu.
Se redeschide ușa dinspre bucătărie.
- Tati, ce culoare are Trabantul?
- Albă.
Eu: - Albă. (Zâmbete subțiri). Alt platou.
- Exagerează. Așa e ea. Îi place să exagereze.

Asta fiindcă între timp îi înștiințasem pe invitați că-n casă nu funcționează nici-un bec și nici televizorul nu merge de doi ani, că fierul de călcat ne arde hainele, iar cu mașina de spălat nu se pune nici-o problemă deoarece nu avem, că radioul ni l-a confiscat bunicu’ ca să asculte Vocea Americii. Totul pornise de la o veioză ascunsă-n coarne de cerb, despre care Miron spunea că nu sunt autentice. Și demonstra meticulos, detaliu cu detaliu, că unchiul lui, vânător pasionat, a câștigat două medalii de aur pe coarne de cerb care nu arată ca acelea. Dar tata îl contrazicea, spunându-i că veioza asta o are de la șeful Asociației Vânătorilor și Pescarilor.

- Nu funcționează? - de la această imprudentă întrebare pornise toată risipa mea de vorbe. În sfârșit, se așează și tata la masă.
- Fraților, eu socialismul îl știu din practică. Când am venit la Universitate, eram sătul de muncă. În facultate nu am făcut altceva decât să teoretizez ceea ce trăisem practic. Revoluția socialistă...
- Nea Valică, e cel mai bine așa. Ne bați pe toți.
- Marele merit al lui Nea Valică e că știe să se-apropie de oameni.
- Cu... mere roșii în mâini... a, da, mere, aduc acum niște mere.

Timp în care, domnul Oto se-apucă să expună o teză asupra unei revoluții umaniste în viziunea sa: Să nu existe granițe teritoriale, să se împartă câte-un lot de pământ la fiecare...

- Eu îmi aleg la Ciutura, locul în care m-am născut.
Piți: - Dar ce te faci cu chinezii?
Miron: - Sînt destule pământuri în Africa.
Anca: - Îi dai chinezului pământ în Africa? Chinezul e învățat cu orezul lui. Și sora mea schițează un gest miniatural din mîini și unul alintător din buze, de parc-ar vorbi despre un copil nostim și neajutorat.

De la aceste utopii, se trece la ce facultate dau eu, fiind în ultima clasă de liceu.

- Nu dau la facultate. (Tata se holbează profund).
- Și ce faci? (Piți).
- Mă angajez.
- Formidabil! Ce patriotism! (Oto).
- La o fabrică de păpuși. Să particip direct la procesul de producție. Să confecționez o mie de năsucuri de păpuși pe zi...
- Sensibilitatea, sensibilitatea, nea Valică. Am văzut... Nu-i așa că-n baie tot domnișoara a pus pe fiecare plăcuță de faianță câte-un abțibild cu flori și animale?
- Nu eu. Cătă. Într-adevăr, ideea eu am furat-o, de la tanti Tali de la București. Tot de la ea știu că-n vremea lui Antonescu se găsea mai multă carne la piață.
- Da, dar icoana pe care-am văzut-o pe perete în camera ta?
- E-o valoare, e pictată pe lemn acum cinci sute de ani, intervine tata.
- Nea Valică, noi nu vorbim de valoarea asta acum. A fost un sentiment în sufletul ei când a pus-o acolo. Singura mea dorință ar fi ca fetița mea să fie tot atât de sensibilă ca fetița dumitale. Aș ține-o toată viața acasă. Și cu pensia...
Miron: - Marcel e foarte sensibil.

Marcel dădea din cap visător, sensibil. Era de altfel un materialist căruia i se deschidea, goală, cămara filozofului”.

În concluzie:

Am învățat de la mama că de la oricine poți învăța câte ceva, iar de la tata să le vorbesc oamenilor direct. De la bunica să privesc cerul cu bunăcuviință și florile cu sfială, iar de la bunicul că tot ce zboară se mănâncă într-un fel sau altul. De la Florin am învățat să privesc casele și să nu mai plutesc prin mine însămi atunci când merg pe străzi, iar de la copii ce este adevărul. Iubirea prietenească m-a învățat că fiecare clipă trăită este esențială, iar esențialul îl voi afla la sfârșit.

Comentarii cititori
sus

Dumitru Ungureanu

 

N-am învățat nimic!

 

Ce-am învățat singuri? Ce ne-au învățat alții?

Nimic!

N-am învățat nimic, nici singuri, nici de la alții! Acesta e adevărul, pe care unii îl înțelegem mai repede, alții mai târziu, alții deloc: n-am învățat nimic! Și nu mă refer aci la fleacurile ce ne ajută să trecem prin viață cu oarecare detașare, nici la deprinderile - să le zic profesionale, cu ajutorul cărora ne câștigăm existența. Ci la nimicurile esențiale ce ne definesc ființa.

Care sunt acele nimicuri?

Știu doar atât - că nu le știu!  

Comentarii cititori
sus

Irina Wolf

 

Totul are un început și un sfârșit


Ce ne-au învățat alții?
să mergem, să vorbim, să ne spălăm, să... ne facem șireturile, să citim, să scriem, să înotăm, să practicăm diverse sporturi, să pictăm, să cântăm (din gură sau la un instrument), să ne rugăm, să recunoaștem simptome de boală, să gătim, să coasem, să călcăm, să mergem cu bicicleta, să conducem, limbi străine, reguli de conduită și politețe, clișeele societății, să stăm „frumos“ la masă, să... punem mâna la gură când căscăm, să păcălim sistemul (comunist) ca să supraviețuim, să… învățăm.

Ce ne-au învățat alții și am învățat singuri? să ne organizăm, să socializăm, să conversăm, să ne încadrăm într-un grup, să (contra)argumentăm.

Ce am învățat singuri? să ne apărăm, să pierdem, să nu ne fie frică de întuneric, să diferențiem între a auzi și a asculta, să nu țipăm, să avem răbdare, să fumăm, să savurăm o relație sexuală, să ne perfecționăm limbile străine învățate, să ne respectăm părinții, să acceptăm deciziile copiilor noștri, să spunem un „nu“ politicos dar hotărât, să ajutăm, să iertăm, să ne iertăm pe noi înșine, să iubim, să căutăm frumusețea în natură și în oameni, că nu există perfecțiunea, că într-o familie nu se poate trăi într-o anumită armonie fără compromisuri, că regulile pot fi încălcate atâta timp cât nu jignim sau rănim pe cineva sau stricăm ceva, să avem principii, să fim independenți, să avem propriile păreri, să descoperim cine suntem cu adevărat, să fim mai indiferenți la felul cum ne privesc ceilalți, să acceptăm că îmbătrânim, să ne amintim din când în când și de copilul din noi, să fim (mai) toleranți și înțelegători, să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, să ne acceptăm propriile defecte, să „luptăm“ pentru ceea ce considerăm că este important, să fim flexibili, să iubim provocările, să ne bucurăm de lucrurile mărunte zilnice, să nu luăm totul în serios rămânând în același timp „serioși“, să râdem, să acceptăm că unele trăsături nu le vom putea schimba niciodată oricât am dori aceasta, că nu putem uita anumite întâmplări, să-i răsfățăm pe cei dragi nouă, să facem cadouri „adevărate“, să facem bucurii celor dragi, să nu ne fie rușine când greșim, să acceptăm sugestiile altora dacă acestea sunt îndreptățite, să savurăm (și) momentele de singurătate, să ascultăm liniștea, să fim mulțumiți, să fim fericiți… că totul are un început și un sfârșit.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey