Ana-Maria Bamberger
Andreea Bratu
Laurențiu Budău
Alexandra Davidescu
Gellu Dorian
Carmen Firan
Toma Grigorie
Mircea M. Ionescu
Gheorghe Truță

 
sus


Despre dramaturgia românească de astăzi

După ce în numărul pe aprilie al Prăvăliei culturale am invitat să se pronunțe despre starea dramaturgiei românești contemporane regizori și critici de teatru (vezi opiniile dumnealor aici), în numărul de noiembrie am dat cuvântul spectatorilor și celor care scriu texte dramatice. Pe primii i-am întrebat: „De ce mergeți la teatru?”, iar pe autori: „Ce înseamnă să fii dramaturg astăzi? Câte piese ați scris până acum și câte au fost jucate? Sunteți mulțumit de relația cu managerii, regizorii, criticii de teatru? Credeți că ar trebui schimbat ceva? Ce?”
(C.M.U.)

 

Comentarii cititori
sus


Ana-Maria Bamberger

                  

Managerii, regizorii, criticii de teatru sunt și ei oameni și,
ca toți oamenii, au calități și defecte

 

Ce înseamnă să fii dramaturg astăzi? Nu cred că înseamnă neapărat altceva decât în trecut, adică să creezi un text pentru a fi jucat de către oameni vii, prezenți acolo în acel moment, în fața unor oameni vii, prezenți și ei tot acolo în acel moment. Realitățile, tehnologiile se schimbă, dar în esența lui teatrul tot asta este. Și poate că în mod paradoxal accelerarea vieții, tehnologizarea din ce în ce mai mare a comunicației face ca actul teatral, care rămâne prin definiție unul de întâlnire directă între și cu oameni vii, în carne și oase, arhaic într-un fel, în care timpul se dilată în loc să se contracte, să devină chiar mai important, pentru că răspunde unei nevoi umane adânci, definitorii, pe care doar tehnologia nu o poate satisface.

Am scris zece piese (ultimele două încă în lucru), au fost jucate opt.
În privința relației cu managerii, regizorii, criticii de teatru - e foarte greu de generalizat și nu prea cred că e util. Sunt și ei oameni și, ca toți oamenii, au calități și defecte. Am realizat proiecte în diferite țări, și peste tot am întâlnit oameni cu care m-am înțeles bine, pe care i-am apreciat foarte mult, și împreună cu care am putut progresa, și alții, cu care n-a existat o comunicare atât de bună. În general, încerc să iau partea bună și să caut oameni cu care să mă potrivesc și să pot comunica în cât mai multe planuri. Asta creează încredere și de aici pornesc și cele mai reușite proiecte.

Ce ar trebui schimbat? Dacă ar fi să mă gândesc la peisajul teatral din România, și în special la București unde am lucrat mai mult, cred că ar fi foarte util dacă ar exista mai multe spații teatrale în care să se poată lucra, cu manageri buni, și diferite modalități flexibile de colaborare cu astfel de spații, care să permită trupelor independente care realizează spectacole să le prezinte în condiții optime. Ar fi important ca astfel de spații, care au început să apară dar sunt încă prea puține pentru un oraș ca Bucureștiul, să fie susținute și din partea orașului, și de către media, să devină cunoscute și publicului și să permită o manifestare directă și vitală a creativității teatrale a tinerilor aflați la început de drum, alături de trupele deja cunoscute.


Comentarii cititori
sus


Andreea Bratu


Starea de imponderabilitate

Am trăit-o prima oară în facultate, cu ocazia unui concert la Ateneu. Nu mai știu exact ce concert era, știu doar că atmosfera din sala circulară a fost una specială, iar eu am avut senzația că Ateneul e o navă spațială care s-a smuls din realitatea unei seri de toamnă târzie și ploioasă și ne-a transportat pe noi, cei „aleși”, undeva într-un spațiu nedefinit și altfel. A doua oară s-a întâmplat într-o noapte ninsă, când la Sala Radio Cella Delavrancea și-a sărbătorit 100 de ani pe scenă, la pian, alături de unul din elevii favoriți, devenit peste ani un reputat pianist, și când o sală întreagă a sărbătorit-o, la rându-i, în picioare, cântându-i „La mulți ani!”. Din nou, am trăit acea stare specială, a unei clipe de magie, când timpul stă în loc și simți aerul din jur încărcat de o energie benefică.

La un spectacol de teatru totul devine și mai intens, pentru că toate simțurile îți sunt asaltate. În ultimii ani, mai ales, am plecat de multe ori înainte de finalul piesei, sătulă de urâtul și trivialul care au invadat scena, probabil din rațiuni post-moderne. Nu pledez neapărat pentru o artă sută la sută estetizantă, dar cred că uneori se exagerează cu oglindirea atât de fidelă a unei realități și așa din ce în ce mai greu de îndurat. Până la urmă, toate spectacolele care mi-au creat acea stare rară ce le-a clasat drept „evenimente unice” au fost, deși de factură diferită, niște spectacole omogene și mai ales frumoase.

În teatru, e nevoie de foarte puțin, uneori, pentru ca actorii să se transforme pentru două ore în zei și să transmită un mesaj coerent, care să emoționeze și să-i facă pe „muritorii” din sală să respire fiecare replică odată cu ei. I-am invidiat întotdeauna pe actori pentru senzația copleșitoare pe care o au, fără îndoială, când văd cum publicul întreg trăiește alături de ei scenă cu scenă, și care îi încearcă mai ales la final, când descoperă pe chipul fiecărui om acea bucurie imensă de a fi fost părtaș la ceva ieșit din comun. Cum spuneam, se poate întâmpla cu mijloace minime, uneori prin forța împrejurărilor. La prima ediție a Festivalului Shakespeare, magia s-a produs la spectacolul Cum vă place al trupei britanice Cheek by Jowl, nevoită să joace în prima seară fără costume și decor (oricum abia schițate), rămase în urma trupei undeva într-o vamă. Regia, pe de-o parte, dar mai ales actorii și talentul lor imens au fost de ajuns pentru a încărca sala cu energia atât de specială a unui spectacol unic. Aceeași energie care devenise aproape palpabilă la o altă ediție a Festivalului, în teatrul arhiplin care a întâmpinat trupa de la Bulandra și a sa A douăsprezecea noapte. Atunci, la final, a fost rândul spectatorilor să vadă pe chipul zeilor-actori, redeveniți oameni obișnuiți, bucuria unui dialog reușit cu sala.

Anul acesta, răsfățul a fost maxim. Nu cred că am cum să găsesc cuvintele potrivite pentru Sonetele lui Shakespeare, al lui Robert Wilson și al celor din Berliner Ensemble, așa că voi spune doar că a fost un spectacol pe care nu cred că îl va uita cineva vreodată și care probabil nu va fi egalat de vreun altul, pentru că a fost ALTCEVA. Pe aproape a fost și spectacolul bucureștean de teatru-dans imaginat de Gigi Căciuleanu, cu mișcări repetate obsesiv, gesturi-accent creatoare de personaje și un înveliș muzical care cu greu te ținea pe scaun. În sfârșit, O furtună stârnită de Silviu Purcărete, spectacol care probabil ar reuși să creeze o atmosferă specială chiar dacă ar fi jucat „fără sonor”, căci este de o plasticitate deosebită. Sigur că atunci când toate la un loc, actori, scenografie, mișcare scenică, muzică și lumini, sunt alese și dozate cum trebuie, momentul de magie este desăvârșit, și ajungi la starea de imponderabilitate pe care încercam să o descriu la început.

De asta merg la teatru. Din când în când, simt nevoia să plutesc puțin.

 

Comentarii cititori
sus


Lauren
țiu Budău

 

Mulți vorbesc în dodii despre dramaturgia românească
fără măcar s-o fi citit

 

Ce înseamnă să fii dramaturg astăzi? Bună întrebare! O fi o chestie de noroc, de șansă, de întâlnire cu Persoana, cu Teatrul, cu Regizorul, cu Trupa-care-trebuie. Se spune - și asta de ani buni - că dramaturgia românească contemporană nici nu există. Adevărul este pe undeva la mijloc. Există (și o spun cu toată certitudinea, cu toată coerența și obiectivitatea de care pot da dovadă), numai că nu prea mai seamănă cu dramaturgia semirigidă care se scria înainte de ’90 (semirigidă din cauza “vremilor”, din cauza cenzurii, din cauza trădărilor personale ori colective). Încă își caută propriul vad, propria voce, propriile formule. Un stil, da, cred că ăsta-i cuvântul potrivit... Dacă mă gândesc mai bine, cred că este un fenomen absolut normal, un fenomen natural, o chestie genuină. Partea proastă este că nu prea este lăsată să-și crească aripile și nici încurajată să-și experimenteze zborul și este lovită cu măciuca în cap chiar de către cei care au datoria morală ori chiar sunt plătiți cu bani grei de către stat ca să o sprijine efectiv... Suntem obișnuiți să strâmbăm din nas la aproape tot ce este românesc. Meteahnă veche. Dramaturgia nu face nici ea, “săraca fată bogată”, excepție de la această regulă. Mulți vorbesc în dodii despre dramaturgia românească fără măcar s-o fi citit. Li se pare prea inutilă, prea degradantă, prea obositoare această operațiune. De obicei cei trecuți de 60 de ani, cei care dau acum verdictele. Importăm; da, e mult mai simplu, mult mai fără bătăi de cap. Nu încercăm să ne impunem propriile produse, propriile valori. Fără riscuri; vrem să mergem la sigur, la mai mult decât sigur, la foarte sigur. Dacă nu funcționează “pandaliile autohtone”, cum să ne facem de râs...

Majoritatea concursurilor de gen (care în general sunt organizate de teatre de prestigiu) premiază piesele autohtone în festivități sforăitoare și le lasă apoi de izbeliște ori le recomandă celorlalte teatre ca să se spele cu ele pe cap. Nici chiar piesele premiate de UNITER se pare că nu au o soartă mai bună. Dramaturg?! Mulți directori de teatru ori regizori cred că dacă îți montează o piesă îți fac o mare favoare, iar partea cu drepturile de autor ar cam trebui trecută sub tăcere. “Ciocu’ mic, dom-le dramaturg încă în viață! Se poate?!... În orice caz, ești bun de cinste, ne ești dator pentru că ne-am chinuit să-ți cățărăm hoitul abscons pe piedestal!”

Am auzit de cazuri în care dramaturgii erau cei care aduceau bani de acasă ca să li se monteze piesele... Brr!

Am scris până acum 24 de piese dintre care au fost premiate cinci. Un raport, să zicem, onorabil. Monodramele Femeia cu pipă și M-am hotărât să devin câine  (Canon în D) au fost proiecte independente în care s-au implicat voluntar Bianca Holobuț (Teatrul I.D. Sârbu - Petroșani), Alina Neagu și Grațian Prisacariu (Teatrul Municipal Bacovia - Bacău). Carolina și Poneiul a fost montată la Teatrul Ion Creangă - București, fiind de fapt și ultimul spectacol al regretatului Cornel Todea. Serenadă pentru Cervantes a fost montată de mine la Teatrul de Animație - Bacău. Cam atât. E puțin, e mult? Se pare că alții stau și mai prost la capitolul ăsta sau nu stau chiar deloc...

Scriu teatru, relativ, de puțină vreme, din 2010. Majoritatea covârșitoare a pieselor mele (2/3) sunt comedii. Am încercat să-mi trimit textele la câteva teatre din țară și din Basarabia. N-a funcționat absolut deloc. Mi-am postat majoritatea pieselor pe Scribd.com. și pe alte câteva rețele destinate literaturii. Trei dintre ele apar traduse și în engleză. Oricine este interesat le poate citi și descărca liber, extrem de liber. Încă nu m-a sunat nimeni să-mi propună ceva concret. Poate că sunt prea grăbit. Poate că, la cei 46 de ani ai mei, sunt prea tânăr pentru meseria asta drăcoasă, poate că sunt prea bătrân ori poate că nici nu exist... Poate că prea mă cred buricul pământului. O fi și asta, dar nici prietenii mei care scriu teatru de mult mai mult timp și au primit recunoașterea diferitelor concursuri dramatice se pare că nu o duc mai pe roze. Unora nu li s-au montat piesele chiar dacă în regulamentul de participare al concursurilor de dramaturgie la care au participat și câștigat era stipulat clar acest lucru.

Termenul de milogeală îmi este absolut necunoscut. Consider că datoria mea este să scriu piese bune și foarte bune și să încerc să le fac cât mai vizibile. Apropierea ar trebui să existe din ambele părți implicate. Cert este că pentru toată lumea există un loc sub soare. Trebuie să mai existe și soarele.

Ca să se schimbe ceva ar trebui să existe ceva care să poată fi schimbat!

 

Comentarii cititori
sus


Alexandra Davidescu

 

Tot ce am scris
este rezultatul experiențelor de păpușăreasă

 

Ce înseamnă să fii dramaturg astăzi? Cred că ce a însemnat și ieri! La această primă întrebare nu prea știu ce să răspund. Nu am avut niciodată sentimentul că sunt un dramaturg, nici tupeul să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor nu l-am avut! Am scris prima mea piesă de nevoie... M-am tot rugat la scriitori consacrați să-mi scrie ceva care „să solicite adeziunea publicului care provocat să răspundă imediat și sincer”, cum remarca I.D. Sârbu în referatul pe care mi l-a făcut. Tot el scria mai departe că nu știe cum să categorisească piesa mea Joaca, și afirma că titlul este mai mult decât o metaforă, e ideea esențială a spectacolului.

Așadar tot ce am scris este rezultatul experiențelor de păpușăreasă. Mi-au trebuit ceva ani până să-mi dau seama că cei mici au bucuria fiecărei clipe. Pun mai mult preț pe timp decât noi, cei care-l risipim, deși știm că se scurge fără întoarcere!

Copiii de astăzi n-or mai fi ca cei de ieri!?

Copil fiind, toată lumea e a ta!
Casa ta, curtea ta, strada ta, orașul tău... Mai de curând am aflat de la un strănepot că și avionul de cursă lungă Paris-Casablanca era al lui!
Ce bine ar fi dacă am ști să ne bucurăm, de zilele ce ne-au fost date, precum copiii care se bucură de fiecare clipă!
Prin joacă se deprind primele noțiuni de supraviețuire la toate ființele, iar la copil joaca nu-i o simplă distracție cum scrie în dicționare, e o inițiere - o metodă nerestrictivă de acumulare a experiențelor, deprinderilor. În teatru copilul învață din joacă să prindă curaj, antrenându-se în competiții. Își exersează puterea de concentrare.

În tinerețe, am citit - acum pot spune că am frunzărit de fapt -multe cărți din care mă întreb cât am învățat.
Nu mă pricep să fac teorie, dar mi-am reamintit citind o lucrare a unui om de știință despre terapia prin râs, că, încă din secolul al IV-lea i.Hr., Aristotel considera că exteriorizarea emoției este „un act de purificare a organismului uman” pe care l-a numit „catharsis”. Cât de oarbă am fost atunci la tinerețe, să nu fac nici o legătură cu meseria pe care o iubeam și-mi doream să-i aflu tainele!
Dacă ar fi numai această eliberare de energii care cuprind o sală plină de puștime dezlănțuită într-un spectacol „supapa purificării”... și ar fi de ajuns, dar teatrul este mult mai mult, are și alte merite în menirea lui.
Ca încheiere la întrebarea „Ce înseamnă să fii dramaturg astăzi?”, pentru cei mici, mă gândesc că ar fi bine să trăiască în lumea lor, ca să-i cunoască mai bine... Copiii de astăzi n-or mai fi ca cei de ieri!?

Cred că teatrul are acum de jucat un rol mai important decât în copilăria mea

Am scris peste 10 piese și nu mai știu câte dramatizări. Toate au fost jucate, dar asta nu spune mare lucru! Numărul de reprezentații și de spectatori, într-un cuvânt longevitatea unui spectacol demonstrează garanția calității unei montări. La fel de important este și numărul teatrelor care îl înscriu în repertoriu. Câteva dintre piesele mele au avut norocul să fie traduse în șapte limbi străine de scriitori profesioniști, care au adăugat calitate bunelor mele intenții.
Dramaturgia pentru teatrul de păpuși cere o leacă de cunoaștere a acestei lumi din spatele cortinei.
Nu fac incursiuni în dramaturgia pentru adulți în care experiențele mele sunt limitate, dar despre rolul pe care-l are teatrul de păpuși în educația copilului pot să afirm cu certitudine că spectacolele montate în cele mai multe cazuri au surclasat valoarea literară a dramaturgiei pentru teatrul de păpuși.

Copiii nu mai văd pe geamul din blocuri un cer înstelat sau o lună plină

Cred că imaginația este una dintre cele mai importante supape ale înțelegerii și intuirii, pe care, alături de părinți și educatori, teatrul o poate provoca precum fantezia, stăpânirea de sine, spiritul critic și lista este nesfârșit de lungă...
Noi avem ca spectatori preponderent preșcolarii și școlarii mici, care sunt în perioda potopului de întrebări, sunt cuprinși de vraja interogației, dar nu mai beneficiază de bunicii de altădată, care-și dăruiau răbdarea ce nu au dat-o copiilor pe când erau părinți...
Cred că teatrul are acum de jucat un rol mai important decât în copilăria mea. Eu aveam poduri pe care le scotoceam, imaginându-mi povești pentru fiecare ciob de oglindă părăsită... Cutia cu pălării demodate era o comoară de basme...
Acum blocurile cu lipsa lor de personalitate - „cutii de chibrituri” cum le numea mama când am mutat-o lângă noi - sunt dezolante! La început, prin anii ’50, camerele erau încă înalte și spațioase, nu ca acum. Copiii nu mai văd pe geamul din blocuri un cer înstelat sau o lună plină! Să aducem cerul mai aproape de ei, pădurea cu frunzele arămii de toamnă, să-i sensibilizăm creându-le starea de emotivitate și dorința continuă de afirmare.
Spectatorii adulți sunt foarte diferiți de la o țară la alta, de la un continent la altul, de la o religie la alta, de la o cultură la alta, pe când cei mici sunt o apă și-un pământ adunați din orice colț al lumii. M-am convins colindând în lung și-n lat pământul.
Am capul plin de cucuie ce mi le-a făcut pragul de sus... Metoda de unică folosință și, culmea, repetabilă a vieții, de a ne veni mintea la cap!
Nu mai știu pe câte căi ocolite am rătăcit, dar am adunat strop cu strop tot ce poate fi de folos declanșării reacțiilor emoționale într-o piesă ce se adresează copiilor.

De fiecare dată și-au recunoscut vina

Primele mele piese au fost montate de soțul meu. Ocoleam furtuna și evitam uraganele. Uneori, cu ciudă, recunoșteam că el are dreptate. Experiența anilor în care ne-am și m-am școlit pe scena Teatrului Național din Craiova, viața de zi cu zi alături de oameni talentați au contribuit la formarea mea profesională. Am fost un om norocos. Am avut ca modele mari personalități care au pus amprenta pe cariera și destinul meu. Să trăiești într-un teatru în care să fii încurajat să te afirmi este un mare noroc.
Sigur, mi s-a întâmplat să am dificultăți cu câte un director de teatru, dar cred că nu am găsit eu metoda să fiu înțeleasă sau nu am avut răbdarea să-i conving... Dar de fiecare dată și-au recunoscut vina... Dovadă că nu au fost de rea credință, ci neștiința bat-o vina!
Am fost invitată la câteva premiere, ca autoare vorbesc, dar, ca un făcut, primeam cu întârziere viza or eram prinsă în spectacole și așa se face că nu am reușit în toți acești ani să-mi văd un spectacol montat de un alt regizor din țară sau de aiurea... doar cele regizate de Horia Davidescu. Am primit fotografii, cronici bune și pe vremea aceea și tantieme. Mai ales cele de peste hotare erau ceva mai consistente.
În 1982 am avut norocul să montez în Spania unul dintre spectacolele mele, cu o trupă de balet condusă de o personalitate a baletului românesc. Pentru cariera mea, de după pensionare, ca autor și regizor, a fost cea mai interesantă experiență.
Ca în povestea de acum două secole scrisă de Heinrich von Kleist, despre un vestit balerin al acelor vremi, care era fermecat de spectacolele marionetiștilor care-l inspirau, eram și eu fermecată de personalitatea fiecărui balerin în parte, imaginam roluri care li se potriveau.

Să fie promovată competența

Mi-aș dori o schimbare, da, mai multe. Bine ar fi să fie omul potrivit la locul potrivit. Să fie promovată competența. Să renască dragostea de meserie, mândria profesională. Autoritățile să nu mai privească păpușarii ca pe ultima spiță la căruța culturii.
Vorbesc cu durere-n suflet de Teatrul din orașul meu natal, Craiova, care a  rămas pe drumuri...
Toți edilii au promis marea cu sarea și de fapt nu au făcut nimic și tare mă tem că nici nu vor face!

 

Comentarii cititori
sus

 
Gellu Dorian

 
Nu m-am ocupat în mod special de o relație cu teatrele

 
Am scris în jur de douăzeci de piese de teatru pînă acum. Am publicat două cărți de teatru, care însumează paisprezece piese de teatru. Ambele cărți au fost nominalizate la premiile Uniunii Scriitorilor din România. Una, cea apărută anul trecut, a obținut acest premiu. Mi s-au jucat până acum doar două piese de teatru. Nu m-am ocupat în mod special de o relație cu teatrele, deci nici cu regizorii. Locuiesc prea departe de bătălia care se dă pentru intrarea în repertoriile teatrelor. Aici relația trebuie să fie una extrem de bine consolidată ca să intri în atenția regizorilor care, în majoritatea cazurilor, fac cărțile. Nu știu dacă o să-mi fac prea curînd o astfel de relație. Locuiesc într-un oraș în care de peste 100 de ani există un teatru profesionist. Cele cîteva încercări de a intra în repertoriul teatrului, deși unele piese au intrat pe lista de așteptare, au eșuat, doar una singură, anul trecut, reușind să intre pe scenă, într-un spectacol de studio. Normal ar fi, în urma obținerii unui premiu important pentru dramaturgie, cum este cel al Uniunii Scriitorilor din România, ca măcar teatrul din orașul tău să se autosesizeze și să-ți ceară acordul pentru montarea unei piese de teatru. Nu s-a întîmplat așa ceva. Nu dau vina pe nimeni, pe nici un teatru din țară, din acest punct de vedere. Eu ar trebui să fiu cel care să insiste, așa cum fac autorii dramatici jucați pe scenele țării. Or tocmai calea prin care trebuie să ataci o astfel de problemă fiind una anevoioasă, hiper-solicitantă, am renunțat. Scriu în continuare teatru, adun în sertar, voi publica, probabil în următorii ani, încă o carte și în rest, Dumnezeu cu mila.

Atîta timp cît ea nu există, această relație cu managerii de teatru, cu regizorii, cu criticii de teatru, nu pot să mă declar mulțumit sau nu de aceasta. După cum văd că funcționează teatrele, stagiune de stagiune, după cum văd că revistele publică, nu prea multe, cronici dramatice, iar regizorii, cei cîțiva buni, sunt extrem de ocupați, înseamnă că există, negreșit, o relație evidentă între dramaturgi și manageri, regizori, critici de teatru. Cei mai mulți, însă, sunt cei consacrați, dispăruți fizic, cu care relațiile sunt cele mai cordiale, nu-i așa, în timp ce cei contemporani, care reușesc să intre în grațiile regizorilor, se mențin acolo printr-o tenacitate pe care eu încă nu mi-am încercat-o.
Nu se va schimba nimic în sistem. Oricît s-ar dori. Așa că sunt resemnat și privesc degajat totul din mers.

 

Comentarii cititori
sus

Carmen Firan

 

Contează mult cercul intelectual și artistic în care te miști,
dar și credibilitatea pe care o ai ca scriitor

 

Nu mă pot considera dramaturg prin excelență. Piesele de teatru pe care le-am scris constituie o parte mai mică în creația mea literară. Din păcate. Mi-ar fi plăcut să scriu mai mult teatru, dar așa s-a întâmplat să fie. La un moment dat, chiar dacă încerci diverse genuri literare, ești cumva împins să alegi între poezie, proză, sau teatru... Nu exclud personalități complexe, care se împlinesc în mai toate, ca Marin Sorescu, ca D.R. Popescu sau I.D. Sârbu. Chiar și la ei însă, prima etichetă definește cum este mai ales perceput. Spunem în primul rând „poetul” Marin Sorescu, „prozatorul” Camil Petrescu ori Mihail Sabastian, deși sunt și prolifici dramaturgi... Matei Vișniec, care este și un foarte bun poet, este în schimb discutat în special ca dramaturg.

În România am scris șase piese de teatru. S-au jucat două, Polen pe Insulă și Lumina din pod, la Teatrul Național din Craiova. Alte două au fost dramatizate la Teatrul Radiofonic. În New York am avut o piesă citită de actori la atelierul de creație Actors Studio și alta la teatrul experimental Clark. Scriu acum la o piesă nouă, o comedie cu emigranți, pe care o scriu în românește, dar voi avea și varianta engleză la sfârșit. Când eram tânără am fost încurajată să scriu teatru de oameni pe care îi prețuiesc, cum ar fi I.D. Sârbu, căruia i-am dat să citească prima mea piesă. Mi-a răspuns printr-o lungă și frumoasă scrisoare, în care îmi spunea că am instinct dramatic și replică bună... Dacă în România am scris mai mult poezie, de când m-am stabilit în America am publicat mai mult proză, eseu, povestiri, iar teatrul a trecut cumva în culise. Sper să mai am timp...

Nu mă pot pronunța, sunt plecată de 17 ani. Am avut relații bune cu regizorii, criticii de teatru  nu ca dramaturg, ci mai degrabă din postura de cronicar dramatic pe care am exercitat-o câțiva ani. În America, și în România de altfel, contează mult cercul intelectual și artistic în care te miști, dar și credibilitatea pe care o ai ca scriitor în general. Dacă vei avea o piesă valabilă, poți să găsești un regizor interesat, un director de teatru dispus să ți-o joace.

 

Comentarii cititori
sus


Toma Grigorie

 

Nu se poate dezvolta un teatru românesc contemporan
atâta timp cât pieselor românești li se preferă
mai mereu cele străine

 

Teatrul este pentru mine un loc de refugiu în altă realitate, mai vie decât cea de la cinema sau de la televiziune. Actorii, în pofida rolului lor histrionic, rămân oameni tangibili, cu particularitățile lor definitorii, cu tracul, cu potențele artistice și limitele lor umane. Merg la teatru cu plăcere, dar și cu un anume scop profesional, ca autor de texte și de cronici dramatice.

Mai întâi, dramaturgia românească actuală este vitregită în mare măsură de o promovare adecvată și susținută. Se spune că nu toate  piesele românești, câștigătoare ale unor concursuri, ajung să fie puse în scenă. Nu se poate dezvolta, evolua un teatru românesc contemporan atâta timp cât pieselor românești li se preferă mai mereu piesele străine. Asta nu înseamnă că trebuie excluse definitiv din repertoriile teatrelor noastre piesele de teatru universale, clasice sau moderne, dar e necesar să li se acorde mai multă încredere și celor românești. Sunt atâția dramaturgi de astăzi și atâtea piese memorabile de unde se poate face o alegere axiologică netă. Nu se poate realiza un spectacol deosebit numai cu sprijinului autorității autorului și a textului dramatic, ci mai ales cu o regie și cu o artă a actorului, fără cusur.

Unii dintre regizori, chiar dacă abordează piese românești contemporane, își iau o prea mare libertate de intervenție în text, până la desființare uneori, descurajindu-l astfel pe autor. Dintr-un orgoliu personal, de scenarist, directorul de scenă nu sondează profunditatea și esența textului original mai întâi și apoi, dacă nu le află, să intervină. O tendință neproductivă, în acest sens, este uneori și exagerarea limbajului și a scenelor erotice și vulgare ale spectacolelor în scopuri comerciale, determinând alungarea unui segment important de spectatori de la teatru, indiferent de vârstă. Se încalcă cu prea evidentă nonșalanță atributele etice și estetice ale teatrului de artă. Voci importante susțin că nu e totuna impactul nudului și al scenei erotice de pe micul sau marele ecran cu cel de pe scena de teatru!

Mi-a oferit o satisfacție deosebită piesa Chinezii, după Michael Frayn, jucată la Craiova, în regia lui Mircea Cornișteanu, cu o interpretare de excepție a mai multor roluri în aceeași piesă, a celor doi actori: Cerasela Iosifescu și George Alexandru. Mi-au plăcut majoritatea pieselor puse în scenă de Silviu Purcărete.

Nu am fost încântat, printre altele, de regia comediei caragialiene, Conu Leonida față cu reacțiunea, din pricina unei linii sonore prea zgomotoase, combinată cu o coregrafie de natură absurdă, cvasi terifiantă, introdusă artificial în spectacol. M-a nemulțumit, la alte piese, lipsa de angajare totală a unor actori în interpretarea rolului încredințat, poate nepotrivit distribuiți.

 

Comentarii cititori
sus


Mircea M. Ionescu

 

Dramaturgia autohtonă este cenușăreasa Uniunii Scriitorilor
și a directorilor de teatre

 

A fi astăzi dramaturg în România înseamnă să fii un literat marginalizat, un nebăgat în seamă de cei mai mulți regizori (există o tiranie a lor) și directori de teatru. Nu contează numărul pieselor de teatru scrise de mine (peste 40), nici al volumelor de teatru publicate (13), nici al premierelor (17, semn că sunt un fericit al sorții!), ci faptul că, în general, dramaturgia autohtonă este cenușăreasa Uniunii Scriitorilor și a directorilor de teatre. Încerc de doi ani și trei luni la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu să schimb optica generală, montând NUMAI texte românești, 20 la număr până astăzi, semn că se poate! Ca un răspuns dat lui Andrei Șerban care (ca și alți regizori) nu scapă ocazia, de ani buni, să convingă lumea că nu există dramaturgie română!?! Cu un singur teatru, însă, nu se poate face primăvară...

Situația aceasta nedreaptă poate fi soluționată doar de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, de Primăriile și Consiliile Județene care finanțează teatrele, toate cele trei pârghii trebuie să susțină, să impună dramaturgia română. Care EXISTĂ! Trebuie numai căutată, citită și promovată în ce are mai bun. Așa cum fac multe alte țări.

 

Comentarii cititori
sus


Gheorghe Truță

 

Suntem într-o hegemonie nemiloasă a Regizorului

 

Am în „portofoliu” optsprezece piese „mari” și opt piese „mici”.  În mod normal nici nu s-ar face o deosebire între „mari” și „mici”... dar pentru că, în mod curent, ea se face, și pentru că nimic din ce ni se întâmplă azi nu mai e normal... realizez și eu această disjuncție. Cu obiecția că o piesă pentru copii se scrie cel puțin la fel de greu ca și una pentru „adulți”. Mai fac precizarea că nu dramatizez basme sau romane: când mă apropii de una din ele (cum am făcut cu Alice nu știe să moară, după Jurnalul Alicei Voinescu, piesă pusă în scenă de maestrul Mircea Cornișteanu la Teatrul Național din Craiova) o fac într-un mod foarte liber, ca o piesă autonomă, ci nu ca o adaptare. Am publicat două cărți de teatru, am câștigat sau am fost nominalizat la câteva zeci de concursuri de dramaturgie naționale (inclusiv UNITER), ale Uniunii Scriitorilor, mi s-au jucat opt piese și încă două sunt pe „buza” scenei. Mai precizez că din cele douăzeci și șase, jumătate sunt foarte recente, cu ele particip la concursuri, unde condiția de nepublicat, nejucat e esențială. Spun toate acestea ca să respect rigorile anchetei dumneavoastră. Mai adaug că pot să mă consider un autor oarecum „fericit”: am fost jucat cu trei piese la Teatre Naționale, unde se „pătrunde” foarte greu. Celelalte au fost „puse” la teatre de stat, de prestigiu. Știu autori dramatici foarte buni care nici măcar nu au debutat cu o piesă pe scândura Scenei...

Am urmărit „faza” precedentă a anchetei dumneavoastră. Am citit părerea maestrului Cornișteanu, pe care îl respect foarte mult, a Alinei Rece, dintre regizorii tineri admirabili, și cred că părerile lor, care coincid cu ale altor membri marcanți ai „clubului” select al regizorilor, sintetizează impresia obsedantă a acestei tagme: dramaturgia română contemporană nu există! Nu știu ce conține muntele de texte din biroul domnului Cornișteanu, dar el ar trebui privit ca o metaforă a precarității relației regizor-autor contemporan. Argumente de felul „literaturizare excesivă” de ce nu i se aplică, de pildă, și lui Shakespeare însuși, pentru că într-un excurs critic cinstit nimeni nu trebuie cruțat. Ar trebui să se recunoască, într-un mod onest, că de fapt suntem într-o hegemonie nemiloasă a Regizorului, în jurul căruia se învârt, ca niște titirezi descumpăniți, directori de teatre, scenografi, actori. Iar când directorul de teatru e și regizor, conviețuirea devine uneori imposibilă. În această ecuație autorul dramatic nici nu mai contează: el a ajuns a șaptea roată de la căruța Teatrului. Totul pornește de la trufia acceptată a regizorului, dublată de comoditatea sa malignă: de ce să mai „despic” un text contemporan necunoscut: prefer să mestec, la infinit, marile piese, să le mai adaug două trei nuanțe, atât cât să dovedesc cât sunt eu de „mare”! Disprețul regizorului pentru Text e depășit doar de scârba acestuia față de autorul Textului. Iar dacă autorul mai și trăiește, „vina” e maximă și e pedepsită exemplar!

Desfid orice argumentație simplistă după care dramaturgia contemporană nu există. Pot oricând, și chiar aș „sacrifica” una dintre piesele mele recente publicând-o aici sau aiurea, să exemplific pe propria „carne” că piesa de teatru românească există și are un anume standard. E trist că la această tăvălire în noroiul Nimicului nu reacționează nimeni, nici Uniunea Scriitorilor care, pentru a se alinia mai bine la trendul desființării de facto al speciei „piesă de teatru”, face și ea ce poate: aproape a anulat premiile pentru cărți de teatru, naționale și pe filiale, pecetluind astfel decesul piesei de teatru, ajunsă astfel, „text dramatic”, „scenariu teatral” și orice altceva. Și mai trist e faptul că autorii de piese de teatru, câți au mai rămas, se complac într-o expectativă aproape frauduloasă, mulțumindu-se cu firimiturile pe care, generoasă, lumea din preajma Teatrului le aruncă: un concurs dramaturgic, terminat măcar cu o nominalizare și, rar, câte o punere în scenă. Și asta doar pentru unii, nu întotdeauna cei mai merituoși. V-o spune unul care, așa cum am precizat la început, are un număr de concursuri naționale dramaturgice câștigate, și alt număr de piese jucate. Dar despre concursuri, singurul mod contemporan de a respira al dramaturgului, se cuvine a discuta muuult!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey