Carla Berneanu
Laurențiu Budău
Ion Buzera
Mihaela Colin-Cernitu
Mircea Gheorghe
Xenia Karo
Tom Kinter
Florin Oncescu
Ovidiu Pecican
Ofelia Popii
Ramona Rusănescu
Laurent Schuh
Dan Stanciu
Lorena Stuparu
Roxana Știubei
Calinic Toropu
William Totok

 
sus


Ce faceți de sfârșitul lumii?

Comentarii cititori
sus


Carla Berneanu

 

Armele, la mare căutare înainte de Apocalipsă

 

Aaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!! Așa arată un țipăt pe hârtie. Țipătul celei care se aranjează dimineața pentru că horoscopul îi șoptise că în ziua aia își va cunoaște sortitul. Țipătul celui care își înjură șeful pentru că astrele țin cu el. Țipătul acelora care își freacă șoseta sau batista de raclele sfinților pentru prosperitatea familiei. Țipătul celor care preferă să creadă în orice planetă amenințătoare sau în orice astră întoarsă pe dos. Eu nu țip. Sfârșitul lumii înseamnă că… trebuie să grăbesc șprițul plănuit cu fetele. „Glumesc sau mint”, vorba unui om care vinde cultură. Revenind la isteria pământească, nu dau doi bani pe prognosticurile altora. Fie ei și oameni de știință. Am petrecut prea mult timp încercând să îmi conving vecinii și cunoștințele în anii trecuți că ceea ce se întâmplă în platourile OTV-ului este telenovelă. Că nu vine cutremurul și că nu o să murim otrăviți din cauza parizerului cumpărat din supermarket.

Presupunând însă că Moș Crăciun a băgat Apocalipsa în sac în loc de cadouri și că ne-o servește ca pe colind și cozonac, haideți să plângem! Să plângem cu toții! Însă cum ne asigurăm un loc la fel de bun și pe lumea de după? Păi să începem prin a cere iertare. Oricui, din orice motiv (colegului de serviciu pentru că l-am pârât cândva șefului, de exemplu). Apoi să mergem pe stradă bălăngănindu-ne a melancolie. Lăsăm o lacrimă să curgă în timp ce ne uităm în jur. În jurul pe care nu l-am apreciat în timpul vieții luate în chirie. După toate astea, mergem la biserică. Cerem iertare din nou, plângem, rugăm pentru ceilalți. Ne amintim că există Cel de Sus. Chiar dacă o mai facem uneori când ne rugăm pentru... pentru ce? A, pentru confort. Nu uităm nici de fața spășită, blândă, pocăită.

Însă fiecare om se pregătește cum dorește pentru sfârșit. Citeam chiar zilele trecute că străinii, dar și o mână de români „călătoresc în lumea largă căutând munți înalți, locuri înalte și încărcate energetic” pentru a se feri de Apocalipsă, iar alții s-au „aprovizionat cu arme”. Corect! Doar nu ai vrea să te prindă sfârșitul lumii pe nepusă masă, iar tu să nu ai la îndemână un Kalashnikov, care, de ce să nu recunoaștem, este util în orice casă, înainte de izbucnirea unui fenomen al naturii, de exemplu? După ce îi lăsă pe oameni să își îndese shawormele în ghiodane, să își ia ultimul model de pistol, să își construiască adăposturi subterane ca să se ferească de radiații sau furtuni solare, vine el un inventator, Capră pe nume, și râde de ei. Cică vine sfârșitul, dar „nu îi vorba de un sfârșit fizic, ci de unul spiritual. Ar putea să apară și o inundație, un cutremur, dar ăstea au fost dintotdeauna”. Păi, zii așa! Mă și speriasem! Că aveam și eu un regret pe lumea asta. Nu am dat bani la lăutarii de muzică populară! Și nici nu fac asta până când nu mă asigură cineva că vine Apocalipsa! Ori Elodia, ori un alt inventator, dar nu CAPRĂ!


Comentarii cititori
sus


Lauren
țiu Budău

 

Dacă vă referiți strict la apocalipsa prezisă pentru ziua de 21 decembrie 2012, cred că voi face ceea ce am făcut și cu ocazia celorlalte 19 (!!!) mult trâmbițate apocalipse pe care, fiind născut în anul de grație 1966, am avut norocul să le apuc cu destulă voioșie și indiferență (1969, 1975, 1980, 1982, 1985 - 25 martie, 1988, 1993, 1997, 1997 - 23 octombrie, 1999, 1999 - 31 decembrie, 2000 - 1 ianuarie, 2000 - Y2K, 2001, 2003 - 29 noiembrie, 2008 – ? mai, 2008 - 10 septembrie, 2009 - 13 februarie - ora 13:31, 2009 - 9 septembrie) adică nimic special legat de acest pseudo-eveniment. Sincer să fiu, de majoritatea lor am aflat destul de târziu când, deja, se “consumaseră” total. Vorba celui care-a și spus-o: “S-a scremut muntele și a nǎscut un șoricel.”

Apocalipsele zilnice pe care le trăim fac să diminueze mult efectul (ne) așteptatului fenomen căruia toți descreierații de pretutindeni se pregătesc ori continuă să-i aducă osanale. Chiar dacă la mayași 21.12.12 reprezintă combinația fatală de cifre care anunță Apocalipsa (a lor, nu a noastră!)... să nu uităm că suntem, încă, creștini.

Conform Bibliei, "Despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl." (Matei 24, 26), ar trebui să fim foarte relaxați... sau poate nu. Sigur că nu. Nu. Cert este că adevărata Apocalipsă va exista pentru fiecare dintre noi doar în momentul dispariției fizice personale.

Am experimentat recent, chiar acum câteva biete săptămâni, ce înseamnă cu adevărat senzația de sfârșit de lume și ceea ce-am constatat m-a pus puțin pe gânduri... Îmi doream, evident ca orice actoraș de provincie care se respectă și care își cultivă asiduu orgoliile mărunte, stima și prețuirea de sine (nu cǎ în capitalǎ n-ar exista destui actorași și care, datoritǎ mai ales televiziunilor, ajung sǎ se creadǎ actori), să mor glorios pe scenă chiar în timpul unei reprezentații și, culmea, chiar într-un rol memorabil, adică foarte central... dacǎ se poate “Hamlet” sau “Richard”. Generații întregi de spectatori mâncăcioși de pufuleți și semințe ar fi povestit după aceea pe larg, din gură în gură (așa cum ne șade bine, nouǎ, românilor), de jertfa mea sublimă pe altarul teatrului; iar cronicile moderne și mondene ar fi menționat cu generozitate în cuvinte și imagini elocvente “evenimentul miraculos”. Teatrul însuși și-ar fi schimbat titulatura după această tragedie colosală (evident după porecla mea), iar o stradă centralǎ din burg ori, de ce nu, chiar din capitală, îmi va fi purtat numele devenit ilustru nu atât datorită realizărilor antume cât mai ales ecourilor postume... Ptiu! Lucrul era chiar să se întâmple cu adevărat și, cum eram posesorul unui infarct anterior, cunoșteam destul de bine semnele prevestitoare ale unui cel de-al doilea și care (potrivit cardiologului) avea o probabilitate destul de ridicată în a-mi deveni fatal...

Credeți că m-am pierdut cu firea?! Da. La semnele evidente debutului celui de-al “ultimului infarct”, deși conform aspirațiilor personale eram chiar în toiul spectacolului definitoriu, am abandonat subit scena (exact, dar exact ca un laș ordinar care nu înțelege nimic din măreția artei nemuritoare) și m-am grăbit să ajung, în timp record, la cel mai apropiat, de fapt și singurul spital de urgență din târg...

Ce statuie, ce onoruri, ce titluri post-mortem, ce salve maiestuoase trase lângă catafalc, ce cor de plânsete ale fostelor iubite care nu văzuseră pân-atunci în mine “geniul reîncarnat al Thaliei”? Nimic, fraților creștini, nimic, fraților români, din toate acestea. Chiar și cele câteva piese de teatru “de excepție” care mă așteptau pe masa de scris erau uitate total... Nu, nimic din toate aceste mărunțișuri care ar fi adăugat gloriei mele postume un cerc mirobolant de raze aurite n-a reușit să mă înduplece ori să mă mai ispitească defel sǎ fiu credincios aspirațiilor mele anterioare, cimentate de-a lungul anilor. Chiar și cele câteva “cartoane colorate” prin care mi se certifica și confirma priceperea în meseria aleasă mi se păreau acum o maculatură inutilă în comparație cu câteva ore suplimentare de viață dăruite în plus de cǎtre Atotputernic... O, dac-aș mai reuși să mai prind încă un răsărit de soare de care să mă bucur pe deplin! O, dac-aș reuși să mai văd pentru ultima oară zâmbetul copilului meu, să-i mai cer o ultimă iertare mamei, soției! O, dac-aș reuși sǎ-mi plǎtesc datoriile de la birtul bugetarilor! O, dac-aș reuși sǎ mǎ împac cu vecinul al cǎrui câine se urineazǎ zilnic pe preșul meu de doi bani!... Alarmǎ falsǎ, oameni buni! FALSĂ!!! Spre marea mea ușurare, simptomele nu s-au confirmat. Cineva de foarte sus încǎ mǎ iubea, încǎ mǎ iubește... Din fericire, finalizarea existenței mele mărunte încă întârzie! Mulțumesc, Doamne!!! Mulțumesc!!! Mulțumesc!!!

Credeți că am învățat ceva din această întâmplare, din acest semn divin? Ha, ha, ha, prostul de mine! Niente! Nimic! Absolut nimic! Iertați-mi, vǎ rog, iertați-mi slăbiciunile!...  Chiar a doua zi dupǎ aceastǎ rǎscruce, visam din nou să mă sting în glorie eternǎ pe scenă și să am statuie pe care să se ușureze, în mod repetat și dezinteresat, înaripatele binecuvântate ale Domnului.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Buzera

 

Cu ocazia apocalipsei de anul acesta, m-am mobilizat în vederea unui interviu (care vă va lăsa un gust de început de lume...) cu Cornel Mihai Ungureanu.

Comentarii cititori
sus

Mihaela Colin-Cernitu


Dragi negustori din Prăvălie,
vă scriu cu-o floare la tichie;

e floarea de nu mă uita,
ce crește și în țara mea!
Răspund cu drag la întrebare,
găsind-o mult... îmbietoare:

PĂI, MAI ÎNTÂI ȘI-NTÂI DE TOATE
CREEZ O LUME CU DE TOATE!
Așa că nu îmi pare rău,
de lumea ce se pierde-n hău.
Adio ură și minciună,
de șapte ori pe săptămână,
adio răi și invidioși,
cu sufletele în galoși,
adio celor ce poartă ură
părintilor, fără măsură,
să piară tot ce e urât,
definitiv, cu ura-n gât!

Eu știu să-l rog pe DUMNEZEU
să curețe sufletul meu,
să binecuvânteze astă glie,
să dăinuim în veșnicie,
cu toți cei dragi și buni aleși,
să fie ziua fără greș!
Cu diamante de iubire,
vom străluci în nemurire!

Sfârșitul lumii, vă spun eu
vine când nu ai DUMNEZEU!


(Firenze, 2 decembrie 2012)

Comentarii cititori
sus


Mircea Gheorghe

 

La cumpărături pentru Crăciun

 

Ziua cu sfîrșitul lumii, planificată de mayași pe 21 decembrie anul curent, o să mi-o  petrec în magazine la cumpărături pentru Crăciun. Ceea ce recomand tuturor să facă, oriunde ar trăi, indiferent în ce oraș, țară sau continent. Fiindcă ne aflăm la ora mondializării și ce e bine la București ori la Craiova este la fel  de bine și la Melbourne, în Australia și la Montreal, în Canada, și la Uagadugu, în Burkina Faso.

Pică bine sfîrșitul lumii anul ăsta, cu mai puțin de o săptămînă înaintea Crăciunului. O să putem  cumpăra o grămadă de lucruri pe mai nimic. E absolut sigur că o să beneficiem de reduceri incredibile de prețuri, căci cine se mai îngrijește să facă profit  cînd se apropie sfîrșitul lumii?

Calculatoarele, mașinile,  fețele de masă,  ascuțitorile, avioanele, periuțele de dinți, cărțile, tablourile, băuturile bețive, vapoarele, blănurile, totul, absolut totul o să fie accesibil și pe potriva tuturor buzunarelor. Sau, mă rog, a celor mai multe. N-o să mai fie discriminare  bazată pe avere la procurarea bunurilor materiale.  O să fie așa , ca o atmosferă generală de lichidare la închidere. Și abia acum o să se împlinească sloganul din vitrine: ”Totul trebuie vîndut !” Democrația economică o să fie totală.
Asta din punctul nostru de vedere, al consumatorilor.

Din celălalt punct de vedere, al negustorilor, al fabricanților, al marilor proprietari de companii lucrurile sînt și mai clare. Și mai simple. Dacă alinierea galactică îi prinde cu banii băgați în mărfuri, asta înseamnă că or să piardă tot. Că or să sărăcească. Și n-ar fi păcat? Și n-ar fi oare  absurd ca  oamenii ăștia care s-au străduit o viață să devină bogați, să-și vadă visul ruinat și să moară săraci din cauza cupidității tocmai acum la spartul tîrgului? Se cheamă că existența, că eforturile lor nu au avut nici un sens. Și nimeni nu se împacă să trăiască fără sens. N-ar mai aștepta sfîrșitul obștesc, s-ar sinucide pe capete, mai rău ca în timpul marii depresiuni din anii ’30 ai secolului trecut. Fiindcă acum e mult mai grav. Pe vremea aia, mai exista speranța unei redresări ulterioare, erau la orizont și războiul, și planul Marshall, și-atîtea alte perspective minunate,  dar acum dacă se sfîrșește lumea, ce-i mai poate aștepta? Nimic, neant, totul e definitiv. Și-atunci ca să se evite asta,  totul o să fie cum zice și Biblia: numărat,cîntărit, împărțit. La noi ăilalți, pe mai nimic.
Asta e.
O să-mi cumpăr pentru mine și ai mei cele mai frumoase cadouri și am să privesc sfîrșitul lumii la televizor. Și dacă o să întîrzii la cumpărături, o să-l văd  de Crăciun că precis or să-l mai dea o dată, în reluare.

 

Comentarii cititori
sus


Xenia Karo

 

sau

cum pentru mine sfârșitul lumii va veni prea târziu

 

M-am amăgit de atâtea ori că e sfârșitul, în simfonia asta a distrugerii. Acum, și să fie și nu mai cred. Ar fi mult, mult prea simplu.

Pentru mine sfârșitul lumii va veni prea târziu. Nu mai cred! Cum făcea și Caragiale în O conferință. N-a fost nici atunci sfârșitul lumii și, apoi, numai respectul față de madam Parigoridi l-a oprit pe narator de la actul necugetat. Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori, înaintea unui examen, să simt eu așa, să simt cumva că ziua chinuitorului examen coincide cu sfârșitul lumii. N-a fost să fie. N-am picat, n-am luat patru, dar am rămas cu gustul amar al înfrângerii simțurilor.

Am crezut apoi ca va fi sfârșitul când am făcut schimbări (de voie, de nevoie) d-alea mari rău de tot în viață. Nope! Că am plecat. Nope! Că m-am întors. Că m-am despărțit, că nu m-am despărțit. Că am plecat, că am venit. Că am zis ceva, că n-am zis (alt)ceva, că am făcut, că n-am făcut, că am murit de rușine, că mi-a pleznit inima de bucurie, că mi-a crăpat capul de nervi, de durere, de mirare. Că s-au dus zăpezile de al‘dată, că prea au venit zăpezile peste noi, că nu mai e ce-a fost (oare ce-o fi fost?), că e altceva. Că moare teatrul, că vine filmul, că moare cartea, că vine internetul. Că nupotsătrăiescfără tine, că de ce pot să trăiesc fără tine. Că votează femeile, că fumează femeile, că poartă pantaloni, că stă negru cu alb în aceeași teacă. Că a venit și n-a mai plecat armata.

 

Am văzut lupul moralist, călcătorul și mâncătorul de cadavre la tribuna discursului etic. Și mi-am zis că hm, n-are cum. Bull! Casalis zice că fiara apocaliptică ridicată din pământ simbolizează cultul imperial, cultul personalității.
O fi, dar atunci sfârșitul a fost. Altfel, sigur nu, nu, sfârșitul nu-i aici, cum zice cântecul.

 

 

Comentarii cititori
sus


Tom Kinter

 

It's Not the End of the World, But I Can See It from Here (words used as approaching Fargo, North Dakota)

My first recollection of being aware of the concept... well, let me back up even a little further. There is an old tale about a certain character named Chicken Little who gets bonked on the head with an acorn and goes running around declaring "The sky is falling! The sky is falling!" She gathers up friends as she goes to tell the king about this bit of bad news. The news does end up badly for the gang due to the fact that along the way they are joined by Foxy Woxy. And, we know what foxes like to do with creatures such as chickens. They would have fared much better had they not listened to Chicken Little's false warning! When listening to this story I was more alarmed with what the fox did than the thought of the world coming to an end.

Tom Kinter - The End

Now, back to the recollection I started with. I was a young child when the Cuban Missile Crisis hit the news in 1962. There was talk of nuclear war, mushroom clouds, and the end of the world. This was all quite disconcerting, but I was mostly concerned with those mushroom clouds. My friends and I had some serious discussions. "What are mushroom clouds? Are they clouds made of mushrooms--those rubbery things my mom makes us eat? How can this be? How would they float?" This was a great puzzle that was much more important than the end of the world.

Since those dim old days I've heard many times: "The end is at hand!" It seems to be a particularly Christian thing to go about declaring that we are just about to meet our maker and be judged--and judged very harshly because of all the sins we all have committed. Some seem to be so anxious for this because they KNOW that they’ll get to heaven. We are told not to predict the end because none of it knows when it will be, but there's always some crackpot who is so special that he (usually it’s a he, isn’t it?) is in on the secret. And then there's that Mayan Calendar thing. We've less than a month to pretend that somehow those magical Mayans knew. Of course Hollywood has cashed in on it. Like we are when told the story of Chicken Little, we love to be frightened.

In a way, the end really has come already. Scientists tell us that an asteroid struck the earth--darkening the atmosphere--and for this reason the mighty dinosaurs met their end. Asteroids are due to come very close again but this time maybe those clever human creatures can do something about it. More fodder for Hollywood.

The end really will come someday. We'll kill the whole planet with a nuclear war or pollution will poison us. Even if we are so lucky as to figure out a way to keep these from happening, the sun will explode, the universe will either expand into a vast, uniform sameness, or it will collapse into a reverse big bang. Oh, and not to forget being swallowed up by a black hole!

Aside from all that, each of us experiences the end of the world. No one gets out of it. We will die. Our own world will come to an end. It may not a collective thing like that which a cataclysmic disaster would produce, but nonetheless, it's over. The door slams and the curtains close. So how we would face the end of the world is much the same as how we would face regular old death. I can't predict how brave I'll be, but I would like to think that I can reach out to friends and loved ones to say "Hey, it's been marvelous! There've been some rough times but overall I wouldn't give it up for the world!
But now that I have to, I want to say that I’m glad to have known you, thank you, I love you, and... see ya later!" 

The End of the End


Comentarii cititori
sus


Florin Oncescu


Aș da răspunsul lui William Burroughs, în avion, pe vreme agitată, la întrebarea fiului lui, copil de 10 - 12 ani, pe-atunci: „Nu ți-e teamă că picăm?”

Răspunsul primului, după o clipă de stupoare: „I don’t give a shit” (Ceea ce-i o mare măgărie, într-un fel, pentru că nu numai viața lui era în joc).

(Sursa amintirii mele fiind o biografie a scriitorului, semnată de un anume Ted Morgan.)

Comentarii cititori
sus


Ovidiu Pecican

 

Dacă este vorba despre data apropiată profețită ca atare de blablabla, atunci îmi văd de treburile mele. Ce altceva mai bun se poate face într-o astfel de zi? Amintesc în treacăt că, nu de mult timp, un pastor american a profețit și el - evident, pentru o altă dată - același trist eveniment care să pună capăt conspirației spațiului cu timpul, prin frecarea suprafețelor cărora existăm noi, pe arealuri și durate scurte, determinate. Din păcate pentru credibilitatea pastorului, evenimentul s-a amânat.

În caz că vorbim însă despre actualitatea sfârșitului lumii, dacă vorbim serios, vă voi spune ceva ce știu de destul de mult timp. Sfârșitul lumii e atunci când toți cei care știu că lumea există se sfârșesc. Sfârșitul lumii este egal cu sfârșitul umanității. Socotind astfel, scăpăm, pe de o parte, de soluțiile solipsistice, iar pe de alta renunțăm la speculații și privim cu curaj viitorul. În fiecare secundă este sfârșitul lumii, căci în fiecare secundă pe planetă moare cel puțin un om, statistic vorbind. Nu e mai puțin adevărat însă că tot în fiecare clipă răsare câte o nouă viață de om pe planetă; una finită în dimensiunile ei proiectate la parametri cu variabile relativ apropiate, dar viață, totuși. Iar lumea, în mod paradoxal, este cuprinsă integral și exclusiv în limitele ei. Când mor eu, lumea mea se duce cu mine. Și așa și cu ceilalți. Apocalipsa vine deci în fiecare moment pentru cineva, resorbind lumea în alte dimensiuni sau în nimic, adică în dezorganizare, în aleatoriu. Aceasta, desigur, până la Resurecție, care poate fi citită în termenii narațiunii cărților sfinte, sau poate fi interpretată în alte limbaje, socotindu-se că ea înseamnă reintrarea dezagregatelor vizibile sau subtile într-o altă ordine, eventual superioară.

Nu mă grăbesc cu sfârșitul lumii mele. Îmi place lumea asta pentru că, fie că o imaginez așa cum e, fără să îmi dau seama, fie că ea se revarsă în mine venind dinafara mea și umplându-mă imprevizibil, în format unicat, ea sunt eu și ne vom sfârși deodată.

 

Comentarii cititori
sus

Ofelia Popii


Repetiții, probabil.

 

Comentarii cititori
sus



Ramona Rusănescu


Deadline-ul unei lumi

 

În ultima vreme, dau peste tot mai multe știri, articole, preziceri și scenarii legate de un fel de sfârșit. Cu o curiozitate devenită reflex, citesc printre rânduri și înțeleg că sursa ar fi una veche, de mult apusă, deci fără drept la replică. Altfel spus, niște cercetători vin și zgârie retina publică cu mesaje de tot felul, cum că mayașii vroiau să spună: pe data x, Pământul trebuie să dispară. Punct. Iar noi, probabil, să gravităm în altă parte. Reușește să îmi rămână în minte imaginea asta aproximativ trei minute. Nimic obsesiv sau înfricoșător. Apoi mi se derulează fragmente din filme apocaliptice. Mă întorc totuși la realitate, dar nu pot să nu mă întreb măcar puțin „ce ar fi” sau mai bine-zis, „cum ar fi dacă”.

Empatizăm ușor atunci când vine vorba de dezastre, de la cele mai mediatizate de acum, până în trecut, la Războiul din Vietnam, de exemplu. Și mi-e greu să cred în haosul acela cât apocalipsa de mare. Aș vedea mai degrabă oameni nu neapărat resemnați, cât așteptând mai mult decât de obicei, dar în același timp pe fugă. Pentru că cineva trebuie să mai și contribuie la mișcarea de rotație, cel puțin până la ultimele secunde (după sintagmele time is money and money make the world go round). Și până la urmă cine zicea că haosul nu poate fi și el controlat și manipulat? Sigur ar exista destui bezmetici care să spargă vitrine, să fure televizoare, după aceea să încerce să ucidă cu ele. Dar și mai mulți ar fi cei rămași acasă în fața propriului TV, pe canapea și cu un pahar de vin în mână (cineva trebuie să transmită ceva în direct). Dar asta e doar o viziune de-a mea, desigur. Inspirată oarecum de Melancholia, în defavoarea clișeelor americane. Nu înseamnă că aș fi cu totul împotriva lor.

Cum m-aș vedea pe mine e altă poveste. De fapt, nu e nicio poveste. Sunt doar trăiri, în anumite momente, despre care nu ai putea să spui nimic cu certitudine până nu ești în fața acelei situații.

În anul în care m-am născut se credea că în viitor, prin anii 2000, viața ar fi fost cu mult science fiction. Și am ajuns în punctul în care nici măcar nu m-am gândit serios să las ceva în urma mea. Se înțelege că un exemplu de „așa nu” e vreun calendar enervant care să inducă în eroare viitoarele generații, dacă ele vor mai exista. Mereu am privit partea asta cu sfârșitul lumii ca pe ceva lent, în care planeta ar ajunge acel bolnav de cancer și ar rezista cu demnitate până în stadiul final. Iar eu nu aș vrea să trăiesc în acel ultim stadiu al lui. Aș spune cu egoism și cu riscul de a suna dramatic, că lumea poate să ia sfârșit peste cel puțin 300 de ani pentru că nu vreau să o văd pe moarte. Până una alta, am tot timpul pentru a mă gândi la alte sfârșituri și pentru a respecta altfel de deadline-uri.

 

Comentarii cititori
sus

Laurent Schuh*

 

Concernant la fin du monde j'irai manger la faim du monde dans un restaurant de luxe pour carnivores!

 

* actor francez, prezent în aceste zile la Cluj, în cadrul Festivalului Interferențe, cu spectacolul Le Roi se meurt, în regia lui Silviu Purcărete.

 

Comentarii cititori
sus

 

Dan Stanciu

 

Pentru mine, sfîrșitul lumii coincide cu o perioadă relativ încărcată, cînd trebuie rezolvate o mulțime de nimicuri esențiale. Pomului din pat i-au căzut frunzele (ultima, ieri), va trebui să le adun și să le găsesc o întrebuințare (o treabă pe care am tot amînat-o). Probabil voi face din ele un monument închinat pauzei, acelui interval neclar dintre o stare și alta. Va fi un grup statuar cu trei personaje (unul călare, iar celelalte două și mai călare), surprinse în atitudini diferite, dar toate exprimînd indecizia. Se va numi, cred, „Frunze căzute la datorie“, va fi înalt de trei palme (ca să poată fi văzut, fără să te urci pe un deal, din spațiul intim) și va fi instalat pe un soclu de puf. M-am gîndit să-l dezvelesc, în fața cîtorva mii de persoane zgribulite (și într-un decembrie deocamdată incert), cu prilejul aniversării unui veac de la încheierea cu succes a sfîrșitului lumii.

Mai sînt apoi (și n-aș dori să le omit) ideile lăsate în paragină. S-au strîns destule de la o vreme, pe unele nici nu am apucat să le deschid. Stau vraf pe covor, fiecare în rochia pe care o purta cînd a venit. E drept, le-am udat uneori, le-am dat mei sau grăunțe de atenție, le-am întrebat cum o duc (o duceau decent). Dar nu-i de-ajuns, ar merita mai mult. Le simt îngrijorate - ne pierdem eleganța, ne învechim, par a-mi spune. Sfîrșitul lumii ar fi momentul cel mai potrivit ca să le mătur.

Dintr-o cutie, de pe umăr, îmi face semn un fel de adevăr de-al doilea, pe care l-am uitat. Mai spune-mă, îmi zice, oarecum rugător. Te spun (îi răspund), fii liniștit, nu scapi nespus. Ai și tu un pic de răbdare, să-nceapă sfîrșitul.


Comentarii cititori
sus


Lorena Stuparu

 

Dragi consumatori,

 

Aș putea să încep de la niște distincții teoretice ale conceptului de lume - dar n-am să cad și acum în păcatul acesta, firește - și dacă lumea chiar s-ar sfârși, “aș putea să arăt cum crește iarba” (unui nou început de lume), “cum se nasc cai de lemn” (într-o nouă istorie), iar tu, dragă Xenia, sau tu, dragă Mihai, dacă tot m-ai întrebat (“c-o fi, că n-o fi”) cum voi petrece atunci, “ai putea să-mi ceri viața, firește”. “Nu mi-o cere. Dăruită de mult, treaptă e sub tălpile celor ce urcă”. Și aș putea să-ți tot citez din Geo Dumitrescu pe care încă îl mai pot reciti (cu alții și unele excepții e mai greu, dar ăsta chiar nu-i un subiect de sfârșit de lume), în fine, aș putea să spun că de la tejgheaua Prăvăliei Culturale sfârșitul lumii se vede fix ca o discuție despre sfârșitul lumii și de aceea, chiar acum când scriu îl și petrec.

Sau ca o piesă de teatru la care mă duc mai ales pentru jocul actorilor cu “oameni și șoareci”, sau ca o gravură, sau ca o pânză îmbibată cu mult zahăr și ulei (fiindcă se presupune că am fost îndeajuns de prudenți ca să evităm consumul de sare iodată, după cum am auzit la radio unde nu am ajuns încă până la sfârșitul lumii). Sau ca un tratat sistematic, comparativ și transdisciplinar despre muzicalitatea intrinsecă a manelei ilustrat cu Jean de la Craiova, Adi Minune, Johann Sebastian Bach și Frédéric Chopin.

Sau aș putea să fac pe interesanta și să spun că propiu-zis lumea mea s-a sfârșit și acum trăiesc în lumi posibile aici și aiurea prin chiar ființele pe care le iubesc: mi se părea că aud câini lătrând în biserică la ora la care ar fi trebuit să se slujească și credeam că aud sfârșitul lumii. Și mă gândeam că dacă s-ar găsi un bărbat și o femeie să-i potolească, lumea ar reîncepe de la capăt. Aș putea să-mi imaginez cum s-au iubit acele jumătăți („una foarte de sus, alta foarte de jos”) la sfârșitul unei lumi care abia începea, dar până una alta zic și eu doar atât: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”.


Comentarii cititori
sus


Roxana Știubei

 

A venit și a trecut sfârșitul lumii de atâtea ori până acum, încât mă miră faptul că mai există indivizi care cred în previziunile de acest gen.

Mama mi-a povestit cum i-a insuflat bunica ideea că sfârșitul lumii va fi în anul 2000. În ziua cu pricina, mama urma să aibă vârsta de 28 de ani. Marea ei dorință era de a-și forma o familie. Am întrebat-o de ce a ținut morțiș să mă nască dacă ea credea că după patru ani nu vom mai trăi, iar răspunsul a fost simplu : "Fiindcă era visul meu și nu aș fi renunțat la el pentru nimic!".

Văd persoane care se plâng că nu au avut în viața de până acum anumite experiențe, însă nu fac nimic în acest sens și nu înțeleg de ce. Dacă e să se termine totul aici, existența-mi se rezumă la școală, poezie și zâmbet. Deși este pretențios, am să spun, totuși, că nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat și nici că mi-am dorit să am parte de mai multe lucruri.

În seara când se presupune că vom dispărea, subsemnata va mânca ciocolată, se va îmbăta cu suc negru și acidulat, va asculta muzică la un volum foarte ridicat, se va bucura de vacanța de iarnă și își va face planuri pentru a doua zi.

"E bine, bine, e foarte bine..."


Comentarii cititori
sus


Calinic Toropu

 

Pentru prima dată de când sunt în Canada, și se fac vreo 18 ani, am fost să văd piramidele de la Teotihuacan. A merge din Canada în Mexic, Cuba ori Rebublica Dominicană este echivalentul lui a merge la Ocnele Mari pentru craioveni, dar, din diferite motive, nu am ajuns la Teotihuacan până în toamna asta. Și poate nu ajungeam nici acum, dacă nu mă aducea slujba.

Am urcat, împreună cu Bogdan, fiul meu, și cu șoferul care ne-a adus până acolo, și pe Piramida Soarelui, și pe cea a Lunii, am mai văzut și alte ruine și, bineînțeles, m-am lăsat atras - și tras de mânecă! - către vânzătorii de suveniruri mayașe, aztece, toltece. Mayașe? Aztece? Toltece? Pe cine interesează și cine mai știe cine și ce a făcut, important era că, puse pe rafturi cu bibelouri de acasă, nășteau întrebări și invidii: „Ai fost la piramide în Mexic?” (nimeni nu numește piramidele pentru că li se încurcă limba în gură, dar vorbesc despre ele, ca să arate că știu care este o piramidă din Mexic și care este din Egipt).

Mă uitam cu atenție la măști, la șirurile de brățări din argint și din cositor, la piramidele minuscule din plastic sau din sticlă și îmi începeam tocmeala. Dacă nu ajungeam să ne înțelegem, mă îmbiau și cu piesa forte: calendarul maya. Îl luam în mână - mai mare, mai mic, mai greu, mai ușor, din metal, din ghips, cu semne mai vizibile sau mai... autentice - îl întorceam și pe față și pe spate, și îi întrebam invariabil:

„Puteți să-mi vindeți calendarul maya pe anul viitor? Vă plătesc cât îmi cereți, fără tocmeală!”

Râdeau, își înnodau basmalele cu artefacte și plecau fără vorbe către alții pe care nu îi interesa viitorul...



Comentarii cititori
sus


William Totok


Încă n-am auzit de sfîrșitul lumii și nici nu cred că se va întîmpla așa ceva. Sfîrșitul lumii este ceva pentru habotnici, pentru cei care cred în nemurirea sufletului și în paradis, infern sau purgatoriu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey