Monica Andronescu
Liviu Antonesei
Mircea Cornișteanu
Ion Mircioagă
Mircea Morariu
Yiannis Paraskevopoulos
Alina Rece
Irina Wolf

 
sus


Invitați "la tejghea" în Prăvălia culturală sunt, de data asta, regizori și critici teatrali cărora le-am adresat întrebările: 

 

1. Ce îi lipsește dramaturgiei românești de astăzi? (Pentru regizori: Ce text ați pune în scenă și nu-l aveți?; Pentru critici de teatru: Ce text autohton și contemporan ați dori să citiți sau să vedeți pus în scenă și nu-l aveți?) Eventual: Și ce îi prisosește?

 

2. Ce spectacole văzute în ultimii ani, oriunde și de oriunde, v-au impresionat? În ce parte a lumii credeți că se inovează cel mai mult în teatru?

 

3. Puteți da exemple de texte contemporane (de oriunde) care v-au cucerit? (eventual, câteva argumente)

 

Au răspuns, de asemenea, invitatul special al acestui număr, Liviu Antonesei, și regizorul grec Yiannis Paraskevopoulos, care a montat, acum câțiva ani, la Craiova, Medeea și Romeo și Julieta. Pentru acesta din urmă, prima întrebare a fost: Ce îi lipsește dramaturgiei de astăzi? (nu celei românești)

 

(C. M. U.)

 

 

Comentarii cititori
sus

 

Monica Andronescu

 

 

Problema cea mare: lipsa poveștilor

 

1. Dramaturgia românească actuală are, în primul rând, o problemă de identitate. Cele mai multe dintre texte (și dintre dramaturgi) se preocupă de realități sociale privite de multe ori ca fenomene în sine și ignoră sau fug de poveste. De fapt, cred că asta e problema cea mai mare: lipsa poveștilor, dintr-o teamă greșit înțeleasă de a nu aluneca într-o zonă prea umană. Și atunci se ajunge la fenomenul invers, dramaturgia actuală fuge de "general uman" și se ascunde în spatele unor așa-zise idei care SE CER demonstrate. De aici, personajele schematice, lipsite de biografie, lipsite de complexitate, de aici replicile neteatrale (a se citi "lipsite de firesc"). "A demonstra" în detrimentul lui "a acționa", asta e ceea ce-i prisosește. Și, nu în ultimul rând, subiectele sunt o problemă care nu poate fi trecută cu vederea... De aceea, este evident că se creează un fel de prăpastie între dramaturgi și regizori. Este evident că textele montate sunt de obicei cele scrise de oameni din teatru, nu cele care câștigă concursuri de dramaturgie, cu puține excepții. Și aici se deschid multe întrebări...

 

2. Dacă vă referiți la spectacole în general, răspund fără ezitare: spectacolele lui Eimuntas Nekrosius. Trilogia Macbeth, Hamlet, Othello, apoi Livada de vișini și Idiotul, de astă vară din Festivalul de la Sibiu. Tot fără ezitare, o să adaug în această categorie Ispita Cioran, după scenariul lui Gavriil Pinte, Strigăte și șoapte al lui Andrei Șerban sau Îngeri în America al lui Victor Ioan Frunză. Dacă vă referiți la texte din dramatugia noastră contemporană, răspunsul e ceva mai greu de dat. Aș spune, totuși, Felii cu Ofelia Popii, pe textele Liei Bugnar (cu precizarea că tulburătoare este în primul rând interpretarea Ofeliei Popii).

N-aș putea spune unde se inovează mai mult, pentru că nu privesc teatrul în felul ăsta. A inova cu orice preț nu mi se pare un merit în sine. Iar verbul însuși "a inova" poate fi înțeles în mai multe sensuri. Experimentul cu orice preț poate "naște monștri", tocmai pentru că mulți dintre creatori transformă ideea de "noutate" într-o categorie estetică.

 

3. Texte contemporane care m-au cucerit... Metoda de Jordi Galcerán, pentru că vorbește despre lumea contemporană - societatea corporatistă - cu umor rece și tăios, are tensiune, construiește personaje veridice, are ritm și nu este tezistă. Portugalia de Zoltan Egressy, pentru că e o poveste asumată despre sentimente și sentimentalisme, cu personaje construite impecabil. Și Ultima haltă în paradis de Valentin Nicolau, pentru că e o comedie duioasă, asumat anti-trend, într-o lume în care se scriu aproape numai drame...
Comentarii cititori
sus

 

Liviu Antonesei

 

 

Îmi lipsește un Caragiale, altul, unul de azi...

 

Mai întîi, desigur, bine ne-am regăsit, că de multă vreme așteptam să se redeschidă "prăvălia" asta! La început, am crezut că se aștepta marfă nouă, apoi mi-am dat seama că va fi intrat în reparații, în reamenajare, că nu-mi trecea prin minte că ar fi putut da faliment - și cum vedem cu toții, har Cerului!, n-a dat. Și acum să vedem ce-aș putea răspunde la anchetă, ținînd seama că nu sunt cel mai mare specialist în dramaturgia scrisă, nici în cea de pe scenă! Dar nici n-aș fi vrut să lipsesc de la tăierea panglicii re-inaugurale.

 

1. Sincer să fiu - și de ce n-aș fi?! -, mie îmi lipsește un Caragiale. Nu, nu Nenea Iancu, pe care îl revăd cu plăcere în tot felul de montări și pe care îl comemorăm anul acesta, ci un alt Caragiale, unul de azi, care să fie în stare să surprindă, cu umor, la cel mai comic mod cu putință, tranziția de astăzi, la fel de bine cum a zugrăvit-o el pe cea de acum vreo sută și cincizeci de ani. Sigur, lumea lui era mai simpatică, mai relaxată, în care mai puteai "trăi și te veseli", dar cred că și lumea noastră, mai crispată, mai isterică, ar merita cu comediograf pe măsură. Iar dacă umorul ar bate cumva spre grotesc sau, cine știe, s-ar înnopta pînă ar deveni negru, cu atît mai bine. Cu-atît mai bine țării și nouă cu atît mai bine!

Ei, de prisosit, da, prisosesc multe, de la falsele modernizări ale unor piese vechi la tot felul de minuni televizuale care își imaginează că dacă pun niște actori nașparlii să rostească texte stupide, gata, au și intrat în elita lumii spectacolului! Gaguri stupide, cu care s-ar rușina orice cabaret cinstit de aiurea, devin brusc la noi niște capuri de operă - din păcate, fără cap, fără coadă, că de vreun conținut  mijlociu nici nu poate fi vorba!

 

2. Cred că în ultimii ani, în ultimii doi ani, mi-au plăcut îndeosebi două spectacole, montate și jucate în România, de regizori români și cu actori români. Ar fi, mai întîi, cel regizat la Iași de Mihai Măniuțiu după tragediile lui Eschil, sub titlul Aici, la porțile nopții... Un spectacol pe un text adaptat după mai multe piese, actualizat, dar desfășurat într-un ritm nebun, care cred că-i termina pe actori pînă la sfîrșit! Dar se vedea clar bucuria jocului pe chipul lor, pentru că simțeau că avut norocul să nimerească sub bagheta unui maestru adevărat. Și nimic nu deranja în această actualizare, de la costumele actorilor și motocicletele care înlocuiau caii si carele de luptă la "manelele" prelucrate care asigurau fundalul muzical. După multă vreme, prea multă, Mihai Măniuțiu i-a obligat pe actorii Naționalului ieșean, tineri și seniori, să strălucească.

Cel de-al doilea spectacol l-am văzut în  cadrul Festivalului Național de Teatru, organizat de vreo cinci în fiecare primăvară la Iași de revista Timpul și asociația Euroart, ambele generate de Fundația Culturală "Timpul". A fost un spectacol montat de Radu Afrim cu trupa teatrului din Brăila, după o piesă bulgărească "de actualitate", al cărei titlu și autor nu mi le amintesc pe loc. Cred că e cel mai bun spectacol "marca Afrim" pe care l-am văzut pînă acum - și am văzut cîteva, cu trupe diverse, chiar în edițiile festivalului amintit.

N-aș putea da un răspuns competent la ultima parte a întrebării, dar unul de bun simț ar fi acela că se inovează mai mult acolo unde se scrie și se joacă mai mult teatru și unde sînt mai multe teatre. Din acest punct de vedere, nu cred că avem un loc fruntaș decît prin cîteva excepții inexplicabile, de la Andrei Șerban și regretatul Toca și pînă la cei amintiți deja de mine. În rest... N-o să compar teatrul românesc, sau, să spunem, pe cel din București, cu Londra, New Yorkul sau Parisul, unde funcționează sute de teatre, de toate formatele și calibrele. E suficient să amintesc cele peste 20 de teatre din  Cracovia și pe cele mult mai  multe din capitala Poloniei, Varșovia...

 

3. Aici nu cred că sînt chiar deloc competent! Cunosc, mai mult din lectură și mai puțin de pe scenă, texte de autori români, unii foarte tineri, care mi-au plăcut, piese aparținînd unor Ștefan Caraman, Lucian Dan Teodorovici - i-am și ascultat o piesă la o emisiune de teatru radiofonic și de atunci mă întreb cum ar arăta montarea pe scenă, dată fiind scenografia complicată! -, Florin Lăzărescu, Vera Ion, Dumitru Crudu, dar și o tînără autoare din Basarabia, bine primită în țară și în Europa, căreia mereu îi uit numele, deși i-am citit de cîteva ori o piesă! Cred că toți acești autori, dar și alții, atrag atenția prin ingeniozitatea intrigilor și a viziunii despre teatru, prin decrisparea limbajului, prin diverse modalități de insolitare a aparent normalului, a plictisului cotidian...

Comentarii cititori
sus

 

Mircea Cornișteanu

 

 

Dramaturgia românească suferă de excesul de literaturizare

 

1. Dramaturgii. Afirmația poate fi luată ca o ironie a mea, dar nu e, pentru că dramaturgii trebuie să fie niște scriitori speciali, care să aibă "aplicățiune" - cum zice cel pe care-l sărbătorim anul ăsta, Caragiale - pentru scenă. Nu e destul să scrii texte dialogate, cu numele personajului în capătul rândului, ca să zici că ești autorul unei piese. Trebuie să ai un talent anume, de la Dumnezeu, să ai exercițiul mersului la teatru, să ai ochiul deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur și să găsești elementul de conflict, fără de care o piesă nu poate exista.

 

Trebuie, apoi, să scrii în așa fel încât textul să poată fi rostit pe scenă, să nu pară nenatural sau inventat, iar actorul să fie în relație cu partenerul, așa cum sunt doi oameni într-o situație similară în viață. Niciodată în viață nu vorbim ca în romane. Asta nu înseamnă că pretind dramaturgilor să scrie așa cum se vorbește pe stradă, dar, de cele mai multe ori, dramaturgia românească suferă de excesul de literaturizare. Ori ea este, evident, și literatură, dar un gen special, așa cum sunt poezia, eseul, romanul, și e nevoie să ai talentul de dramaturg, așa cum pentru poezie trebuie să ai talentul de poet. Dacă Shakespeare ar fi scris roman, nu știu dacă i-ar fi ieșit la fel de bine ca piesele, dar suntem deja pe terenul prezumției. E suficient ce a scris Shakespeare, așa cum a scris, ca să fie mai tare decât orice romancier, decât orice poet și așa mai departe.

 

Ce lipsește dramaturgiei românești de astăzi sunt suficienți asemenea buni comițători de texte dramatice, iar ce prisosește este, paradoxal, tot numărul de "autori". Se scrie mult, omenirea e plină de grafomani, iar astăzi, dacă vii cu paraua la o editură poți să publici orice. Sunt destui cetățeni care cred că, dacă îți arată o carte semnată cu numele lor, automat devin scriitori. Sunt foarte mulți cei care bat la porțile teatrelor ca să prezinte texte însoțite de epistole în care scriu că s-ar bucura - evident că s-ar bucura, aici îi cred - dacă încercarea lor dramatică ar vedea luminile rampei. Ei sunt convinși că au scris ceva foarte bun și, dacă nu-i jucăm, comitem un sacrilegiu.

 

Sunteți la mine în birou și, după vedeți, am teancuri de cărți, toate ale unor cetățeni care au scris piese de teatru. Cea mai mare parte sunt necitite de mine, pentru că am obiceiul să deschid volumul solicitantului și să parcurg prima și ultima pagină dintr-o piesă. Am abilitatea să-mi dau seama dacă restul, necitit de mine, merită sau nu să pierd timpul. Imensa majoritate sunt oameni care doresc să scrie - e dreptul lor -, să și publice - e dreptul lor -, dar să nu joc un text pe care nu-l consider apt să fie transformat în spectacol e dreptul meu. Nici nu aș putea să joc atâtea sute de piese câte mi se oferă.

 

Foarte mulți doresc să fie dramaturgi. Dacă ar izbuti câțiva, ar fi suficient. Bulgarii au câțiva, ungurii au câțiva, polonezii au ceva mai mulți, dar tot câțiva, rușii au și ei. Noi avem mai puțini: câțiva care au șansa să ajungă ceva. Nu vreau să dau nume, s-ar putea să-i nedreptățesc pe unii, să greșesc cu alții.

 

La Teatrul Național Craiova jucăm destul de multă dramaturgie românească. Chiar acum avem în repetiții o piesă - Photoshop - aparținând unei tinere, Catinca Drăgănescu, care e și regizoare. Textul ei mi s-a părut cel mai ofertant dintre 17 proiecte înscrise la concursul pe care l-am organizat, dedicat unor proiecte regizoral-scenografice cu piese românești contemporane.

 

2. Am văzut multe spectacole, umblu destul de mult prin lume, sunt invitat la festivaluri, vin și la festivalurile din România spectacole valoroase. Cred că, în momentul de față, teatrul cel mai puternic se face în spațiul german. E un spațiu special, deosebit de cel în care trăim și facem noi teatru, și nu doar noi, ci și restul Europei. Dar asta nu înseamnă că nu se fac lucruri excelente și în alte părți.

 

Festivalul Shakespeare la care, din doi în doi ani, au ocazia să vină mari spectacole de pe toate meleagurile demonstrează că există marfă bună peste tot. Este foarte interesant teatrul asiatic, totdeauna a fost, nu numai prin exotismul pe care-l reprezintă pentru noi, ci și pentru că a influențat, de multe ori, teatrul european. Și ei, la rândul lor, primesc influențe din partea Europei, dar atunci când joacă piese europene, le aduc la realitatea și la specificul lor.

 

Nu aș numi câteva spectacole, ci, mai degrabă, câțiva regizori: Lev Dodin, Silviu Purcărete, Andrei Șerban - cu câteva spectacole mai recente de la Teatrul Național din Cluj, Thomas Ostermeier, Dimitar Gochev, un regizor bulgar care trăiește în Germania de multă vreme, Bob Wilson - câteva dintre spectacolele sale m-au impresionat în mod deosebit. Unul a fost și la Craiova, Femeia mării, alte două le-am văzut la Festivalul de la Spoleto, cu piese de Becket. Și acest colosal spectacol, care va veni și la Festivalul Shakespeare, pe care eu l-am descoperit și i-am recomandat și lui Emil Boroghină să-l urmărească pe internet: Sonetele lui Shakespeare, puse în scenă într-un mod uluitor și unic de Bob Wilson și actorii din Berliner Ensemble.

 

3. Sunt câteva texte care mi-au plăcut foarte mult, dar, dacă le dau numele, toată lumea trebuie să mă creadă pe cuvânt, pentru că mai nimeni nu le știe. Există permanent, din fericire, de când se scriu piese pe lume, autori care au ceva de spus în domeniul ăsta și nu trebuie să ne temem că ei or să dispară. Tot timpul vom găsi ceva valoros de pus în scenă. Pe mine mă interesează, în primul rând, acel text apt să provoace, în mine și în actori, declicul ce ne va duce spre spectacolul care, apoi, să însemne ceva.

Comentarii cititori
sus


Ion Mircioagă

 

Nimic despre nimic

 

1. Lipsește miza. Cele mai multe dintre piesele autohtone spun nimic despre nimic.

Prisosește prostul-gust.

 

2. O noapte furtunoasă, la Iași; Faust, la Sibiu; Unchiul Vanea, la București.

Nu știu unde se inovează cel mai mult în teatru. Probabil că nici nu are importanță cantitatea, ci substanța experimentelor - autenticitatea lor.

 

3. Lut, de Marijke Schermer. Are o poveste alertă, frumoasă și emoționată. Cine dorește, o poate citi în Dramaturgi olandezi de astăzi. Narațiunea permite mai multe nivele de înțelegere a piesei - premisă importantă pentru succesul la public. Poate teatrul trăi în afara relației cu spectatorii?

Tema este importantă: despărțirea de tinerețe. Tema fiind importantă, tentația de a pune în scenă piesa e foarte mare.

Personajele sunt credibile. Trăiesc prezentul piesei, au biografii consistente, se pot chiar bănui momente ale vieții lor de după căderea cortinei. Personajele sunt profunde. Cu cât le cunoști mai bine, cu atât mai atrăgătoare și mai interesante nuanțe ale firilor lor se relevă.

Pe parcursul piesei personajele se schimbă, ca urmare ele pot atrage actorii. Orice actor își dorește un rol caracterizat de evoluție - ca să aibă ce juca.
Pe lângă evoluția caracterelor, piesa e remarcabilă prin conflictele puternice, momentele de suspans și teatralitate. Această ultimă caracteristică permite ca situațiile să fie puternice și bogate în sugestii. Ca urmare, textul e dens în idei și, concomitent, ferit de tezism.

Comentarii cititori
sus

 

Mircea Morariu

 

Literatura dramatică scrisă azi e susținută deloc inocent
de tot felul de personaje care fac joc dublu

 

1. Literaturii dramatice românești scrisă în vremea din urmă îi lipsesc în principal două lucruri: autenticitatea și teatralitatea. Textele scrise, premiate, lăudate, promovate, însă foarte puțin jucate adoptă problematici pretins la modă, cu personaje marginalizate, furioase, supărate, nervoase, defavorizate, dar care nu au o existență scenică reală, convingătoare al căror unic rost e vorbăria. Sunt personaje de computer, nicidecum cu viață. Absența teatralității vine din disprețul suveran și manifestat orgolios - vocal în felurite colocvii partizane, inventate doar spre a se bate apa-n piuă și a se interpreta cu glasuri leșioase și cavernoase aria neînțelegerii, față de poveste. Scriu literatură pretins dramatică, dar nicidecum pentru teatru tot felul de persoane care s-ar simți mult mai în largul lor dacă ar scrie, în cel mai bun caz poezie, de pildă, o poezie care nu ar trece la Poșta redacției decât la rubrica Mai trimiteți. În vreme ce alți falși dramaturgi resuscitează textele pentru brigăzile artistice de agitație, având grijă să demaște comunismul exact cu mijloacele de care s-au slujit cei ce l-au preamărit. Scriu piese oameni care au lipsit, în clasele primare, la lecția despre momentele subiectului, care știu câte ceva despre expozițiune, însă nimic, dar absolut nimic despre intrigă și punct culminant. Care ignoră conflictul și valoarea acestuia.Or, teatru fără conflict nu prea cred că se poate.
 

În schimb, literatura dramatică scrisă azi e susținută deloc inocent de tot felul de personaje care fac joc dublu. Care sunt și critici, și dramaturgi, care promovând falsa valoare încearcă să se autopromoveze. Care depun mărturii mincinoase (cazul falsului scandal încurajat de o anume criticiță și reluat de o alta pe seama spectacolului Roșia Montană pe linie fizică și politică de la Teatrul Maghiar din Cluj), care confiscă festivaluri, care au interese pecuniare în domeniu. Numai de astfel de falși suporteri nu are nevoie, pentru o dezvoltare sănătoasă și neasistată, subminată (și) de certificate de autenticitate obținute în chip fraudulos, literatura dramatică de azi. Acești indivizi prisosesc.

E foarte bine, cred, că juriul concursului de debut de la Editura Cartea Românească nu a premiat nici un text la secțiunea Dramaturgie. Acest - al câtelea? - duș rece ar fi trebuit recepționat  en pleine figure de falșii critici și de pseudo-dramaturgii la care am făcut referire mai sus. Sunt convins însă că ei vor cânta și pe mai departe aria persecuției și a neînțeleșilor. E mult mai comod astfel. Iar spiritul  de gașcă, stimulat de o bere, două, trei e încă și mai la îndemână.

2. Sunt încă impresionat, deși au trecut aproape trei luni de când l-am văzut, de spectacolul cu piesa Hedda Gabler de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Andrei Șerban, regizorul montării, scenografa Carmencita Brojboiu și minunata trupă clujeană au făcut o excepțională demonstrație de inovație teatrală pe un text socotit de rangul al doilea în contextul creației ibseniene.

Cât despre inovație, se inovează peste tot în lume acolo unde se practică și se dorește a se practica teatru adevărat. Inovația, devenirea sunt mărci de identificare ale spectacolului de teatru autentic. Nu sunt nici o chestiune de geografie, nici una de teorie. Ci de practică și de supraviețuire. O supraviețuire adevărată și frumoasă.

3. Menționez două texte contemporane ce se joacă în teatrele românești. Metoda de Jordi Galcerán și Mountainbeikerii de Volker Schmidt. Ca și multe dintre piesele publicate de Fundația Camil Petrescu și Revista Teatrul azi.

 

Comentarii cititori
sus


Yiannis Paraskevopoulos

 

 

The easiest way for a stage director is to work
on a classical play trying to 'enlighten' it
with some contemporary problems and thoughts

 

1. What is today dramaturgy lacking in? Or, perhaps, what does it have in excess? (What text would you stage but you don't have it?)

 

There is a new dramaturgy proposal based on which the stage directors perform either on classic or current literature theatre adaptations. I believe that this proposal shows the necessity of new theatre texts, interesting plays with mature parts for the actors but most of all, of great themes. The audience needs plays that will/would give it the opportunity to take a trip or to reveal a different view regarding its problems.

 

In the last years I had lost my hope to find interesting plays. Sarah Kane was the last interest theater author in my opinion in whose work I read something different. She has proposed a deep personal way to speak throughout a play. Another very good comedy author is Niky Silver, too. His comedies are very clever and fanny because he attacks big personal problems like family relationships, anorexia, and sexuality.

 

I hope that the nowadays financial crisis will lead to /give rise to new plays. We have to trust the new theatre authors. A young author would get better if he could watch his play on stage. I believe that we ought to give them the opportunity to express new points of view, different thoughts and new structure proposals

 

The easiest way for a stage director is to work on a classical play trying to 'enlighten' it with some contemporary problems and thoughts. A contemporary version of a classical play is by far a sure success for a theatre director. However I am afraid that we have exhausted these plays so I think we should leave them apart, to 'rest' for a while.

2. What stage plays that you saw in the recent years, anywhere and from anywhere, impressed you? What part of the world is the most innovative regarding theatre, in your opinion?

 

I like very much the German theatre. I feel free when I watch a performance in German. I believe that I have this feeling because I realize that everything is possible during the performance. There is no intimidation. And something more, the actor is an important material for the director. The director creates the performance with these actors and for these actors. The performance is a live creation. For that reason the actor serves the performance with his entire existence. And this is the way in which I would like to work.

 

3. Can you share some examples of contemporary texts (worldwide) that caught you? (reasons are welcome).

I have read interesting plays that caught me recently. The most interesting for me are two. The first one is Shelagh Stephenson's Five kinds of silence. It is an "in-yer-face theatre" play. It tells the story of a family living under the power of the vicious father, who physically, emotionally, and sexually abuses his wife, Mary, and his children, Susan and Janet. A very powerful play, which speaks about a true hard problem but in a poetic way. The second is a Greek author's play, his name is Yiannis Mavritsakis and his play The blind spot is one of the best plays that I have ever read. He proposes a new form, emotional theme and very interesting parts for the actors. I think so that the play has already translated in Romanian language.

 

 

Comentarii cititori
sus

Alina Rece

 

Șocant cu orice preț - iată o direcție
din dramaturgia contemporană care mă îndepărtează

 

1. Cred că lipsește reîntoarcerea la marile teme care preocupă spiritul uman și astăzi - marile teme au rămas aceleași, sufletul uman nu s-a schimbat, simțim aceleași lucruri ca acum șapte mii de ani, gândim diferit, e drept, dar asta ține doar de forma în care întrebările esențiale sunt puse. Subiectele extrem contemporane, cum ar fi, de pildă, lesbianismul - am văzut recent un spectacol cu actori mari pe această temă, m-a făcut să întreb: cine are cu adevărat nevoie de asta? Teatrul este, pentru mine, artă. Și nimic nu e nou sub soare. Dacă textul se coboară în faptul de viață excepțional, la modă sau banal, doar actual să fie, și nu găsește calea de rezonare cu marele suflet al umanității, nu este decât trendy și atât. Șocant cu orice preț - iată o direcție din dramaturgia contemporană care mă îndepărtează, ca regizor, din păcate.

 

2. Bob Wilson, Femeia mării, după Ibsen. Inovația consta în perfecta, infinitezimala rigoare în poezie și în extraordinara energie transmisă sălii, prin actori și imagine scenică. Ibsen reinventat superb. Parcă piesa era scrisă ieri.

 

Nu cunosc zonele de inovație, Europa și America sunt, cred, cele mai deschise la experiment.

 

3. Mărturisesc că, din ce am citit - prea puțin din ce s-a scris recent -, Eric-Emmanuel Schmitt este foarte foarte bun.

Comentarii cititori
sus


Irina Wolf

 

Mi-aș dori un text autohton și contemporan [...]
care să mă îndemne la meditație și să-mi stimuleze fantezia,
să-mi solicite capacitățile interpretative

 

1. În dramaturgia românească contemporană, după părerea mea, sunt abordate cu preponderență teme din realitatea imediată, precum emigrația și imigrația, traficul de carne vie, problemele din relațiile familiare, consumismul exagerat, situația persoanelor fără adăpost, preocuparea pentru deconspirarea și clarificarea trecutului comunist, pentru a numi numai câteva dintre acestea. Textele citite de mine sau cele care au stat la baza unor montări în România sau în străinătate se disting printr-o scriitură clară, deosebit de explicită, cu un puternic filon documentar. În marea majoritate, piesele oglindesc cât mai fidel realitatea, fiind vorba despre teme sociale și politice actuale de importanță majoră. Spre deosebire de textele scrise în perioada comunistă, în care aluziile subtile în teatru erau la ordinea zilei, în textele contemporane românești autohtone este eliminată orice ambiguitate. Ca urmare, cititorul este privat de imaginar și imprevizibil, de mister. Elementele simbolice sunt suprimate sau, dacă ele există, sunt "anihilate" de vulgarități gratuite și inutile. Autorii adoptă în mod uzual când un ton auster, când unul banal, renunțând însă în totalitate la latura comică. Să nu uităm că și în opera celui mai mare dramaturg român a cărui aniversare dublă o serbăm în acest an, se oglindește în mod realist societatea întreagă, cu moravurile și năravurile sociale și politice ale vremii respective. Dar cât umor, adesea chiar usturător, se regăsește în scrierile lui Caragiale!

Ce text autohton și contemporan mi-aș dori? Un text cu tensiune dramaturgică, ironic, provocator, care să mă îndemne la meditație și să-mi stimuleze fantezia, să-mi solicite capacitățile interpretative.

 

2. Spectacolele care m-au impresionat cel mai tare în ultimii ani, în România sau în străinătate, sunt de regulă montări după clasici. Lista este lungă, dar iată câteva exemple: Cehov / Platonov în regia lui Alvis Hermanis la Akademietheater din Viena (premieră în 2011), Procesul după Kafka în regia lui Andreas Kriegenburg (montare în 2008 la Münchner Kammerspiele), Cehov / Unchiul Vania și Strigăte și șoapte, ambele în regia lui Andrei Șerban, montări la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (vizionate de mine la FNT, ediția 2011), Absolut! după Creangă în regia lui Alexandru Dabija la Teatrul Act, Caragiale / D'ale Carnavalului sau Faust după Goethe, ambele în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu. Rămânând la clasici, în această stagiune am descoperit la un teatru mic al scenei off vieneze un artist austriac complet, și anume pe Gernot Plass. Actor, dramaturg, regizor și muzician, Plass și-a propus să readucă în actualitate texte "prăfuite" (denumirea îi aparține), precum Shakespeare / Hamlet și Richard al II-lea și Kafka / Procesul. Textele sale, rescrieri în pentametru iambic, se disting printr-un ritm aparte, fiind presărate cu poante ironice, aluzii fine la societatea contemporană, dar și cu incursiuni filozofice. Și spectacolele sale, desfășurate într-un decor minimal cuceresc prin același ritm alert, susținut cu măiestrie de o trupă cu numai cinci până la șapte actori. Celor care vor participa la ediția din acest an a Festivalului Internațional de la Sibiu le recomand cu căldură reprezentația Procesul care va avea loc în data de 29 mai.

Dintre spectacolele pe texte contemporane, m-a impresionat "trilogia" lui Mimi Brănescu de la Teatrul Act (regia Alexandru Dabija, Claudiu Goga și Vlad Massaci), dar și Amalia respiră adânc (regia Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc, text Alina Nelega). Sado Maso Blues Bar, montarea Gianinei Cărbunariu din 2007 la Teatrul Foarte Mic m-a cucerit prin noutatea și ingeniozitatea mijloacelor regizorale folosite.

Cu toate că atât teatrul multimedia cât și teatrul documentar sunt departe de a fi genurile mele preferate, mai menționez printre spectacolele care m-au marcat Lipsynch a canadianului Robert Lepage (Wiener Festwochen 2010, un spectacol de 9 ore) și tagfish, o producție berlineză (Wiener Festwochen 2011).

 

3. Chiar dacă nu este vorba în totalitate de texte contemporane noi, unul dintre exemple este menționat la punctul de mai sus, și anume rescrierea în "limbaj contemporan" a textelor clasice de către Gernot Plass. Pe lângă acesta, Yasmina Reza este una dintre autoarele mele preferate. Piesele sale Artă și Zeul măcelului, care au fost montate și în România, se disting, după părerea mea, prin tematica universal valabilă și prin întorsătura neașteptată de situații. Incendii a lui Wajdi Mouawad ar fi un alt exemplu din aceeași categorie. Toate textele lui Elfriede Jelinek mă cuceresc de fiecare dată prin jocul de cuvinte și limbajul tăios ce reflectă poziția critică a autoarei față de problemele mondiale actuale. Dintre piesele românești, Amalia respiră adânc mi se pare cel mai reușit text contemporan de până acum, atât prin tematica abordată cât și prin construcție, pe când textele lui Mimi Brănescu cuceresc prin comicul lor. În container a lui Constantin Cheianu din Republica Moldova este un alt exemplu de text contemporan, care impresionează prin varietatea elementelor lingvistice folosite, a dialogurilor vii, îndemnând la meditație asupra problemei majore a emigrației. Și lista ar putea continua... O excepție notabilă în dramaturgia românească contemporană mi se pare a fi Matei Vișniec, ale cărui texte cuceresc tocmai prin acele elemente care sunt absente în majoritatea scrierilor celorlalți autori: folosirea metaforelor și a simbolurilor, întreținerea unei tensiuni dramatice, ton tragi-comic, amestec al realului și imaginarului, într-un cuvânt MISTER.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey