Paul Aretzu
Mircea Gheorghe
Lorena Stuparu
Irina Wolf

 
sus

Vă mai jucați? Cum?

Mușterii "Prăvăliei" care s-au adunat la tejghea, pentru acest număr, au avut prilejul să mărturisească dacă se mai joacă și cum anume. Mai jos sunt răspunsurile.

Comentarii cititori
sus

 Paul Aretzu

 

Jocul nostru cel spre ființă

 

Stam în bibliotecă, pe canapea, rezemat de spătarul ei și cu picioarele așezate pe scaunul de la masa calculatorului, pe care îl trăsesem într-o parte, ca să-l ajung. Pe neașteptate, de dincolo, s-a auzit rumoare și ușa a fost dată de perete. Eva a intrat în fugă, ca o vijelie și s-a aruncat lângă mine, lipindu-se strâns de umărul meu. În urma ei a apărut Antonia, furioasă. Am ascuns-o pe Eva sub braț. Antonia striga supărată. Eva făcuse una dintre boacănele specifice și o tulise iepurește. I-am spus Antoniei să o ierte. Pe bună dreptate, Antonia mi-a zis să nu mă amestec și că nu e corect, atunci când cineva ceartă un copil, altul să-i ia apărarea. I-am spus: Atunci, bate-ne pe amândoi. Antonia a ridicat palma, încruntată, și a început să râdă.

Nu este mare diferența dintre seriozitate și joacă. Aș zice că nici nu există. Când mă duc La pădure, la Deveselu, vecinii, care își petrec după-amiezele în garajul gol de sub balconul meu, stând în cerc pe butuci de lemn și bând bere, vorbind ore în șir, tunzând câte un câine, ascultând (vorba vine) o muzică lălăită, spun că vor să scape de plictiseală. Câte unul, buimăcit, pleacă pe neașteptate în lume sau se aruncă în piscina cu apă înverzită. La pădure, eu mă duc să mă desplictisesc (deși nu sunt plictisit niciodată, doar, uneori, obosit). Este refugiul meu. Am cărat acolo aproape toate cărțile, unele sunt aranjate în rafturi, altele zac teancuri pe podea, formând labirinturi firave. Nu am televizor, radio, nu ies la promenadă, sunt singur, mă uit câteodată pe fereastră, să văd oameni. Este obiceiul ca, după-amiaza sau seara, perechi sau singuratici, localnicii să se plimbe pe aleea dintre cele două rânduri de clădiri, până la șosea, sau să se odihnească pe băncile aflate de-o parte și de alta.

La pădure este răcoare și aer curat, prin fereastra deschisă se aud ciripituri de păsări. Toamna, croncăne ciori, chemând zăpadă. Cea mai mare parte a anului, suntem invadați de miresme îmbătătoare de flori de castani, de salcâmi, de tei, de măceși, de păducei, de conifere, de iarbă coaptă la soare.

Întotdeauna sunt grăbit să ajung La pădure, nerăbdător să mă dedau unei a doua naturi, cititul și scrisul. De la Caracal, cu mașina, durează un sfert de oră. Îmi fac o cafea rece, mă schimb în haine comode și trec la lucru. Citesc autorul despre care trebuie să scriu pentru revistă, dar îmi extind lectura și la alte cărți, iau dintr-un loc o bucățică bună de narațiune, din alt loc un vârf de linguriță de esență desfătătoare de poezie, de altunde o împărtășanie cu un aforism sau un condiment amuzant, o apoftegmă din părinții bisericii, un strop dintr-un scriitor realist, o sorbitură dintr-un text critic, o leacă de pateu filosofic, murături umoristice, ca desert, un clasic rafinat ori un simbolist, iar pentru siestă un douămiist. Este o densitate mare de imaginar în apartamentul meu de La pădure, încât trebuie să mă retrag cât mai mult în propriul interior, pentru a face loc ficțiunii. Iarăși, nu știu dacă este o joacă sau ceva foarte serios ceea ce fac.

Realitatea! Jocul vieții este unul fascinant. Ce poate fi mai atractiv, mai captivant, aș spune, decât nașterea. Apoi momentele de pierdere de sine ale copilăriei, ale tinereții, ale bătrâneții. Ne jucăm de-a munca, de-a salariații, de-a plecatul în concediu, de-a spălatul pe dinți, de-a gătitul și mâncatul de trei ori pe zi. Familia este o construcție, ca un joc de cuburi. Iei unul și se prăbușesc toate celelalte. Sau iubirea, cu durerile ei fremătătoare! Nu te slăbește o clipă, nici măcar atunci când te uiți în oglindă.

Eva-Maria, nepoțica de șase ani, este portița mea către Dumnezeu. Nici nu-mi dau seama când se întâmplă: uitându-mă la ea, stând de vorbă, mă trezesc în plin Dumnezeu. Mama și tanti Dida, sora ei (amândouă au, împreună, 185 de ani), sunt altă poartă spre Dumnezeu. O poartă plină de lacrimi, zbârcită, istovită, fragilă, care stă să se prăbușească. Prin amândouă văd ce va veni: moartea, învierea. Arghezi nu-și numea altfel poezia despre dispariție: de-a v-ați ascuns.

Joaca este o fugă de lume, o scăpare de plafonarea adulteții, vârstă critică aceasta, după părerea mea. Când începi să muncești pentru bani, pentru a putea trăi, ai pierdut și ultimul Paradis. Speranțele revin când te pensionezi și primești bani fără să faci nimic. Jocul de-a pensionarul, de-a bătrânul, de-a muribundul, chiar de-a mortul mi se pare cu mult mai interesant decât jocul de-a omul muncii, de-a angajatul. Cioran practica un astfel de joc: în toată viața lui n-a muncit decât vreun an. În rest, s-a jucat de-a scrisul, de-a filosofatul. Mă uit la mama și la sora ei, tanti Dida. Mama ar vrea să doarmă continuu. Dimineața, după ce mănâncă, se așează în fotoliu, în fața televizorului, și adoarme. Apoi, mănâncă de prânz și ne roagă să o așezăm în pat, ca să doarmă. Tanti Dida are boala animalelor: toată ziua mângâie un motan răpciugos sau dă de mâncare câinilor de curte, care se urcă pe banca din fața casei și adorm cu capetele în poala ei sau îi trag vreo limbă peste față. Tanti Dida uită că le-a dat de mâncare în urmă cu zece minute și le dă așa, mereu, întreaga zi. Fiindcă nu vede, dar vrea să facă treabă în gospodărie, să aibă un rost, tanti Dida udă cu râvnă buruienile din grădină sau iarba ieșită printre dalele de pe alee. În ultima vreme, crede că este nemuritoare.

Sunt forme de a ne juca, foarte serios, cu viața. Pentru că din viață nu-ți rămâne nimic, nici un norișor de fum, nici puțintel nisip sau cenusă. După o vreme, memoria începe să ne înșele, inventăm sau, cum se întâmplă cu tanti Dida, trecutul dispare în totalitate. Fără trecut, fără viitor, viața este o adâncire în clipa ta de grație, în jocul inefabil al existenței. Așa cum trăiește Eva Maria, singura care știe să se joace ca lumea și de la care, urmând-o cu mare atenție, învăț și eu câte ceva. Dar în perioada aceasta de vară, Eva este plecată la bunica de la Constanța, iar eu domnesc La pădure, în împărăția cărților, așteptând să fiu pensionat, odată și odată. Mă consider un jucător al vieții, angrenat între ceilalți jucători importanți din jurul meu. Ceea ce contează este măreția jocului.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

Lectura, jocul meu preferat

 

Din punctul meu de vedere, toți ne jucăm, toată viața, chiar dacă nu ne dăm seama. Omul nu e doar sapiens și faber, ci și ludens. Civilizația este de neconceput fără joc, ideea este veche. Suntem înconjurați de jucării folositoare și ne bucurăm ca în copilărie oridecîteori cumpărăm un calculator, o mașină, un televizor etc. Pînă și un robinet cu un design original.

Altminteri însă dacă e vorba de jocul intenționat ca joc, într-o lume ideală de prieteni încă mi-ar plăcea să joc o grămadă de lucruri: jocuri de cărți, apoi, șah, table, go, sau jocuri sportive precum tenis de masă și de cîmp, fotbal, handbal etc. Pentru sporturi, am depășit însă de foarte mult timp vîrsta la care un om obișnuit mai dispune de resurse fizice îndestulătoare. Și de asemenea, nu am în jurul meu oameni cărora să le placă jocurile mele. Ei cu ale lor, eu cu ale mele!

Și atunci mă consolez jucînd șah din cînd în cînd, de regulă la miezul nopții, înainte de culcare, cu calculatorul. Există multe situri de șah foarte atractive și pe unul din ele se pot rejuca partidele unor șahiști renumiți, de la românul Victor Ciocâltea la legendarul campion american Boby Fischer. Uneori, rezolv și probleme de șah. Mi-aș putea construi în joacă, prin participarea la turnee de amatori în linie un coeficient Elo, pentru folosință și orgoliu personal. Dar asta ar fi prea mult. Mi-ar lua tot timpul de care am nevoie pentru celelalte jocuri, pentru lectură, în primul rînd, jocul meu preferat. Francezul Michel Picard a scris un eseu chiar cu acest titlu, La lecture comme jeu în care analizează actul lecturii ca un joc mintal complex, de roluri și de reguli, cu funcțe catarctică, în care sunt implicate zone întinse ale personalității: experiența, identitatea, fantasmele, sensibilitatea, inconștientul etc. Cărțile sunt jucării care trebuie descifrate urmînd anumite reguli. De aici provine diferențierea cititor bun și cititor prost. Cititorul bun își apropriază cartea respectînd regulile ei, cititorul prost eșuează și abandonează lectura fiindcă nu e capabil să urmeze aceste reguli.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Și albastru, și urs

 

Ca să-mi dau seama dacă mă mai joc azi și să arăt cum anume, trebuie să mă iau în serios și să-mi fac Tema: Vă mai jucați azi? Cum?

Și ca să aflu un răspuns, trebuie să-mi pun mie însămi întrebarea, să mă autoexaminez și în acest timp să scriu, apăsând ușor tastele: să-mi prind vocea interioară, cu ea să mă caut, să mă explic, să mă gândesc la toate lucrurile pe care le fac, pur și simplu, fără să mă gândesc la ele. Dar pot să fac eu așa ceva?

Jocul ar tebui să fie locul geometric al gratuității (scuzați, trebuie să pornesc totuși de la o minimă definiție, dar cu toate că îmi vin în minte nume precum Johan Huizinga și Mihai Spăriosu[1], încerc să mă abțin de la orice referință și teoretizare), iar de jucat ar fi bine să ne jucăm mai tot timpul, în acest sens. Dar noi ne jucăm cu totul și cu totul altfel, mai mult sau mai puțin responsabil. Pentru unii, tot ce se întâmplă în viața lor este o joacă, pentru alții, jocurile în care intră sunt doar o simulare, o simplă machetă, numai un proiect al lucrurilor pe care le vor face sau le vor afla la un moment dat.

Gratuitatea jocului este totuși o descoperire relative recentă: mai degrabă discursul o inventează, discursul despre joacă, el însuși cel mai serios joc. Există deci o distincție între joacă și joc. Este simplu de descoperit: copiii și artiștii se iau foarte în serios atunci când se joacă; jocul este treaba lor. Când ești pur și simplu adult, în joc retrăiești zi de zi numai conștiința jocului, mimesisul lui.

După aceste considerații introductive, aș putea să vorbesc despre cum mă joc și acum cumpărând o păpușa de la „Arădeanca”, chipurile, pentru fiica cea mare pe care nu o interesează această păpușă, despre trenulețul cumpărat pentru fiul meu care consideră că a depășit vârsta, despre bebelușii cumpărați pentru fiica cea mică (ea, în sfârșit, îngrijiindu-i așa cum se cuvine), despre pianul și casele de jucărie pe care le compar cu jucăria totalitară, când nu aveam asemenea jucării, dar aveam casă de-adevăratelea.

Și atunci, își mai păstrează jocul gratuitatea atunci când ai conștiința jocului? Căci eu am avut dintotdeauna această conștiință. And this is a big problem. Deoarece astfel nu m-am putut juca niciodată cu adevărat, ci mai mult m-am privit jucându-mă. Iar pe de altă parte, am crezut mult timp că totul este o joacă, cel mult un joc.

În plus, atunci când m-am jucat totuși (fie și privindu-mă cum mă joc), am făcut tot posibilul ca jocul să fie verosimil, nu absurd. Și asta este iarăși o problemă: că am luat jocurile (joaca) prea în serios. Sau că am falsificat jocul ca joc, calitatea sa...ludică, raționalizându-l. Exemplu: Eu aveam vreo zece ani și fratele meu vreo patru ani. Eram amândoi sub masă la mine în cameră, unde îmi organizasem o mică locuință a păpușilor, cu strictul necesar: dormitor, bucătărie, baie. Și după ce s-a întors de la „cumpărături”, Cătă a propus, interogativ: „Tu erai mama și eu eram tata?”. Iar eu i-am răspuns destul de plat: „Nu. Eu eram mama și tu erai unchiu’. Și ne aduceai cadouri și când aveam nevoie să mergem undeva cu mașina sau să-și facă lecțiile copiii, tu ne ajutai, dacă nu erai la servici”.

Altfel, în copilărie m-am jucat când ca fetele, când ca băieții, când mixt: jocuri de oraș și jocuri de țară, jocuri de bloc și jocuri de curte: cu arc și săgeți, cățărat, lupte; minge, bicicletă, coardă (unde în clasa a II-a am luat și campionatul pe cartier cu o coardă făcută din cablul de alimentare separat prin tăiere de ștecherul fierului de călcat - fiind mai greu decât corzile propriu-zise din comerț, după un prim impuls dat de mânuțele mele, el se rotea aproape de la sine punctând în aer arcurile unei sfere printre ale cărei infinite raze și diametre corpul meu sărea și-n față și-n spate, și la stânga și la dreapta, și cu picioarele încrucișate și cu picioarele lipite, numărând mereu până la 10 în toate probele impuse de-a lungul anilor de conștiința coloectivă a săritoarelor de coardă de la scările blocurilor din zona Dezrobirii-Calea București). M-am jucat și de-a doctorița, și de-a croitoreasa, și de-a învățătoarea, și de-a vânzătoarea, și de-a nunta, și de-a înmormântarea. Mult timp am păstrat păpușile cu urmele intervențiilor mele chirurgicale și ale tratamentelor injectabile, cât și hainele lor croite și cusute de mine.

În clasele I-IV mama nici nu ar fi avut nevoie să meargă la ședințele cu părinții, fiindcă știa tot ce se întâmpla în clasă - din jocul meu: îmi făcusem un catalog cu numele colegilor, inclusiv al meu și uneori mă așezăm la masa din camera mea ca la o catedră și ascultam, notam , predam, făceam observații, uneori chiar țipam la „copiii” neascultători. Vara, la țară, „vindeam” dulciuri, jucării și cărți pe frunze de dud, mesteacăn, salcâm, nuc și tei. Nu este loc aici pentru a prezenta valoarea bancnotelor vegetale și costurile produselor oferite în schimbul lor: opera rămâne „deschisă”. Apoi ne îmbrăcam în mirese, fie cu voalurile de pe la nunțile mamelor noastre, mătușilor, bunicilor, fie improvizând voaluri din batice. Uneori înmormântam câte o vrăbiuță moartă, sau un fluture, un gândăcel, chiar un căluț de mare, adus din concediul părinților la care luaserăm parte și noi: în spatele blocului, printre flori din care făcem „prinți „ și „prințese”, sau pe coastă, unde știam aproape toate găurile păienjenilor pe care Nicu și Bebe îi scoteau la suprafață cu o sfoară la capătul căreia lipeau o bilă de ceară.

Am primit păpuși de ziua mea până la douăzeci de ani. Propriu-zis nu mă mai jucam cu ele, le contemplam - dar ele rămâneau, totuși, păpuși. Iar camera mea se mai numea și „camera cu păpuși”. În clasa a V-a, în timp ce citeam Legendele Olimpului mi-a adus Moș-Gerilă o păpușă mare-mare și foarte frumoasă. Și atunci am scris Labirintul din capul păpușii. El nu mergea mai deprte de cărările pe care le urmăream printre șuvițele blonde de păr ale „Doinei”, atunci când o pieptănam.

Dar cel mai mult iubeam urșii de pluș. La un momernt dat (sfârșitul anilor ’70 -începutul anilor ’80) a fost o invazie de urși chinezești în Craiova. De multe ori când ieșeam cu Marina de la Liceu, ne opream la Mercur și cumpăram câte-un ursuleț portocaliu sau cafeniu vertical, îi scoteam conținutul pufos (în urma unei incizii fine la una dintre  lăbuțe) și în locul acestuia puneam un mesaj caligrafiat în funcție de ocazie: onomastică, zi de naștere, declarație de dragoste. Apoi închideam „operația” cu o cusătură discretă. Poate multe dintre aceste mesaje sunt și acum încifrate în ursuleți, fiindcă numai noi două știam de această „surpriză”. Într-a zecea, când în vitrina librăriei aflate pe atunci în fața Universității din Craiova am zărit un urs care mormăia albastru și mare când îl apăsai pe burtică, am trăit un fel de criză mistică: credeam că ursul acela fusese creat special pentru mine și așezat acolo, ca eu să-l văd, să-l recunosc și să-l cumpăr, că el este ursul vieții mele, așa încât după lungi dezbateri am convins-o pe mama să-mi dea cei 250 de lei necesari acestei împliniri. Argumentul principal a fost : „Îți dai seama, și albastru și urs!”.

Trecusem deja de treizeci de ani, când încă le făceam baie păpușilor și le primeneam lenjeria de sărbători. Când toți cei din jurul meu se uzmeau cu covoare întinse pe bară, cu ditamai perdele, draperii grele și cuverturi puse la uscat, ieșeam și eu pe balcon cu un lighenuș în care aveam poaspăt spălate haine de păpuși și costume de urs de pluș din care scosesem umplutura. Le agățam cu meticuloziate la uscat, le prindeam câte două cârlige de rufe: Asta era treabă serioasă sau era joc? Mă jucam de-a treaba, sau chiar făceam treabă? Nu-mi puneam probleme în legătură cu ceea ce ar putea considera despre mine vecinii. În acest timp, cu cea mai caldă simpatie, Florin făcea aluzii la Rain Man.

Și acum spăl jucării, dar asta nu este o joacă, pentru că scopul nu este acela de a imita o treabă serioasă, ci o necesitate: să-mi protejez copiii împotriva microbilor. Chiar și copiii știu asta și ca să ne jucăm totuși cumva, inventăm fel de fel de alte chestii: de-a concursul, de-a spectacolul, șah chinezesc, etc.

Și apropo de mimetismul implicit jocului, constat că n-am mai jucat de mult mima. Acesta este un joc de societate fără impurități competiționale, care poate fi jucat până la adânci bătrâneți. Cu cât sunt acestea mai abisale, cu atât mai gratuit și mai spectaculos este jocul, constând în gesticulația pe baza căreia ceilalți trebuie să ghicească cuvântul din gest: ce să mai vorbim despre André Leroi-Gourhan? Jocul ne eliberează.

În concluzie, ursul albastru de pluș îl am și astăzi, după ce a trecut prin atâtea aventuri, dar asta este o altă poveste. Plus că mă joc pe internet. Cu toate premisele enumerate mai sus, pornind de la majora conștiinței gravității jocului. Deci încă mă mai joc azi. Mă joc și scriu. Mă joc.

 


[1] Autorii lucrărilor Homo ludens, respectiv Resurecția lui Dionysos : jocul și dimensiunea estetică în discursul filosofic și științific modern ; pe aceasta din urmă am și recenzat-o, dar, Slavă Domnului, nu mai  găsesc publicația respectivă.

 

Comentarii cititori
sus

Irina Wolf

 

Mai în joacă, mai în serios

 

Întrebări aparent ușoare, pe care ar fi bine poate să ni le punem mai des, nu numai în prag de vacanță. Întrebări simpatice, care m-au făcut să parcurg în gând “etapele de joacă” prin care am trecut în adolescență. Practicam pe atunci cu pasiune diferite jocuri de cărți, dar în special jocuri cu culorile, pictam, “jocuri” pe care parțial le-am reluat după o întrerupere de aproape 30 de ani.

În 1992 am schimbat registrul jocului, după nașterea fiului meu, reinventând jocurile copilăriei. Incitată de el, a urmat o perioadă pătimașă a jocurilor la calculator. Totuși, mă întreb, când m-am jucat oare ultima dată cu o ființă umană? Cu patru ani în urmă mă mai jucam cu fiul meu (pe atunci avea cincisprezece ani). Mergeam împreună la mare și practicam jocuri de cărți sau jocuri sportive. La polul opus, îmi amintesc că acum doi ani am avut o iarnă ce a fost foarte darnică în fulgi de nea. Atunci am petrecut o zi minunată în pădure cu prieteni la săniuș și am făcut și un om de zapadă. În încheiere, am tras o bătaie strașnică cu bulgări de zapadă. Invariabil, jocurile sportive, îndeosebi cele de iarnă ocupă un loc special în viața mea.

Parcă mai mult decât atunci când eram copil îmi place însă să mă “joc” cu cuvintele. Îmi place să scriu, să cercetez, să adun și să transmit mai departe informații, mai în joacă, mai în serios, dar mai ales să mă descopăr scriind.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey