T. O. Bobe
Mircea Gheorghe
Sever Negrescu
Mircea Pricăjan
Lorena Stuparu
Cornel Mihai Ungureanu
Daniel Vighi

 
sus

 

Ce mai scrieți? Ce mai citiți?

 

Comentarii cititori
sus

T. O. Bobe

 

După ce am terminat Contorsionista, la sfîrșitul anului trecut, am fost atît de stors încît nici vorbă să mă fi gîndit măcar să scriu. Oricum, un interval de cîteva luni e prea scurt pentru mine ca să mă apuc iar de o carte. Însă acum, la solicitarea pictoriței Nectaria Radu, lucrez pentru un proiect multiart care a fost prea provocator ca să-i pot rezista. Sperăm amîndoi ca vernisajul să fie cîndva în octombrie. În ce privește cititul, s-a întîmplat aproape la fel. Chiar dacă nu l-am abandonat de tot, sînt pe la 20% din capacitățile uzuale. Citesc, ca întotdeauna, amestecat, ficțiune și nonficțiune, îl recitesc cu mare plăcere pe Henry James, dar, spre dezamăgirea mea, constat că se întîmplă să stau cu nasul în cărți mai ales în metrou sau în sala de așteptare de la dentist și mai puțin pe acasă.

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

O adevărată familie și o carte despre cărți

 

Unul dintre comentatorii romanului Clepsidra presupunea că o să mă întorc la proza scurtă. Avea dreptate, fapta era deja pe cale să fie comisă. Așa că în momentul de față fac ultimele retușuri la un volum de proză mai mult sau mai puțin scurtă, intitulat O adevărată familie, cu personaje aparținînd doar aparent unor locuri, medii și lumi diferite. Nu e o carte despre mine și pentru mine. E o carte pentru cititori. Eu sînt doar modestul povestitor despre întîmplările personajelor mele.

De asemenea, cum îmi place încă lectura tihnită pe care nici moda și nici ritmul vieții noastre de azi n-o mai încurajează, și cum, totodată, îmi place să scriu despre ce citesc, sînt pe cale să pun punct la o carte despre cărți. Cele mai multe dintre textele reținute și revizuite pentru o formă finală au apărut în revista Timpul din Iași.

Am și alte proiecte la care lucrez, dar ele n-au depășit fundațiile sau primul nivel. Nimic nu garantează că împrejurările vor fi favorabile și că ele vor depăși stadiul acesta într-un viitor devenit din în ce mai nesigur. E inutil să vorbesc despre ele

Dar a venit vorba de lectură: comparația clasică a cititului cu o conversație imaginară purtată cu oameni iluștri, contemporani sau din alte vremuri e mereu valabilă, așa încît pot spune că port simultan mai multe conversații mereu întrerupte și mereu reluate. Precum se întîmplă cu prietenii naturali. Citesc nu cărți, ci din cărți, și asta de cîțiva ani buni. Lecturile mele sînt din acest motiv relativ eclectice. Am totuși acum în fața mea cîteva romane și eseuri ale scriitorului francez Pascal  Bruckner, proaspăt intrat în clubul  oamenilor care mă interesează și pe care îl voi citi ceva mai sistematic. Pascal Bruckner, ca și Hans-Georg Gadamer (în Moștenirea Europei) este un iubitor al valorilor europene și deploră ceea ce el numește masochismul occidental, manifestat sub forma unui sentiment de culpabilitate excesiv față de celelalte civilizații și prin autoacuzații care încurajează lipsa de respect din partea unor detractori, frustrați sau de rea credință. O să-l citesc cu plăcere.

 

Comentarii cititori
sus

Sever Negrescu

 

Mai scriu câte o proză și câte o poezioanță. Am la tipar un volum de poezii intitulat Din cuvinte răstignite, va apărea până la sfârșitul lui septembrie și aproape definitivat un volum de proze scurte, Nisipuri și miride. Mai citesc câte o proză (Cehov, E. A. Poe) și câte o poezie (Rilke). În rest, mă bucur că sunt. Încă.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricăjan

 

În fiecare vară mă apucă un chef inexplicabil de citit romane horror fără cine știe ce pretenții. Citesc, astfel, un Bentley Little (The Disappearance) care îmi provoacă mari plăceri și mari invidii. Omul acesta știe ce face și o face cu voluptate și plăcere sadică. Imediat ce-l voi termina, am pus ochii pe al patrulea volum din seria Necroscope de Brian Lumley. Tot un horror, dar unul ceva mai sobru, mai britanic, o poveste cu ramificații înspre estul Europei, inclusiv în România. Seria asta-mi place așa de mult, că nu-mi permit să citesc din ea decât unu, cel mult două volume pe an. Totodată, am în derulare o relectură. Îmblânzitorul apelor de A.R. Deleanu. Un roman grozav pe care am avut plăcerea să-l citesc în manuscris, anul trecut. Între timp, el a apărut la Casa de Pariuri Literare. Îl mai citesc o dată fiindcă vreau să mă îmbib iarăși de feeling-ul lui. Și pentru că e genul de carte care se pretează la nenumărate lecturi. Început e și volumul de proză scurtă al lui Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, șterpelit de pe-o masă din redacția Familia (dedicația îi este adresată lui Ioan Moldovan, deci masa lui trebuie că era) după ce-am citit pe fugă câteva pagini și mi-am dat seama că pur și simplu nu mă pot întoarce acasă fără cartea asta.

Scrisul meu se împarte în trei bucăți: una mare de tot, să zicem că-mi ocupă 75% din timp, ține de traduceri (frumoasă activitate, dar cam contraproductivă în ultimul timp), una ceva mai mică - 15% din timp - e ocupată de textele pentru revista Suspans pe care o îngrijesc din partea Editurii Nemira, și restul de 10% e dedicat proiectelor personale. Care sunt multe la număr. Prea multe. Uite, de pildă, acum câteva zile a apărut în revista Zon@ literară un fragment dintr-un roman pe care cu groază am constatat că l-am început în 2007 și nu l-am terminat nici până-n clipa de față. Ei, la acest roman am reînceput acum să lucrez serios. Mai am câteva povestiri în cap, o nuvelă începută și care, dacă mă ține năravul, s-ar putea chiar extinde într-un roman, mai este o monografie Stephen King pe jumătate terminată (traduc, de fapt, și actualizez textul tezei mele de licență din 2003) . Pe lângă astea ar mai fi o antologie de proză cu zombi pe care o predau zilele astea editurii Millennium Books spre publicare, chit că munca mea aici e mai puțin de creație și mai mult de selecție. Și câte și mai câte...

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Un fapt antropologic

 

Nu aș vrea să indispun vreun mușteriu al Prăvăliei Culturale, dar zilele acestea am scris un microeseu despre doliu. Dacă răspund prin el primei părți a întrebării “Ce mai scrieți? Ce mai citiți?“ mă bazez pe presupunerea că avem cu toții rude pentru care doliul sau pregătirea mutării de pe pământ în inimile noastre și în ceruri sunt chiar subiecte de taclale: la o tejghea între “băieți“ și “fete“, la o cafeluță între prietene, la un colț de stradă, pe o bancă, la o petrecere în familie sau între vechi cunoștințe. Pentru bunicii mei și ai lui Florin, nu numai pregătirea trusoului, a obiectelor personale și a suvenirurilor obligatorii la o trecere de om respectabil, dar și săparea, construirea și ornamentarea locului de veci deveniseră o treabă cel puțin la fel de importantă ca acelea din gospodărie, și chiar o distracție. Pe seară, pe la cinci-șase, plecau deopotrivă prin București și prin Mehedinți cu roaba și cu uneltele să-și mai ducă materiale sau să zidească. Ai mei au apelat la specialiști numai în cazul gardului de fier forjat: “Ce îngrăditură mândră!“ au concluzionat (și) când totul a fost gata, de culesul viilor pe celălalt versant al dealului - ceea ce îi făcea să îndrăgească mult, mult de tot acel loc. Ba chiar aveam o mătușă care și-a probat sicriul atunci când și l-a achiziționat (din timp) și uneori, când avea musafiri mulți de la oraș, mai și dormea în el, nu atât ca să se obișnuiască cu ideea, cât ca să-l folosească, să nu se degradeze de atâta stare de neîntrebuințare. Asta nu i-a scurtat și nu i-a întristat cu nimic viața, ba chiar dimpotrivă. În copilăria și adolescența mea era atât de evident că moartea face parte din viață (și nu știu cum să spun, dar și cimitirul era așezat pe un deal frontal, care îi permitea o comunicare perfectă cu comunitatea celor vii, ceea ce străbunica mea și prietenele ei chiar făceau, îndreptându-și oasele, prognozând ploi iminente, dialogând efectiv, adresându-li-se pe nume, cu glas melancolic celor duși, iscodindu-se reciproc despre fel de fel de rețete culinare și leacuri vitale) - încât moartea și doliul erau lipsite de orice încărcătură macabră sau sfâșietoare. Într-atât mă imunizasem la acest fenomen, încât am scris și un poemaș curat cretinuț în vremea aceea : “Inocență. Știu cum va fi la înmormântarea mea./ Mama și tata vor plânge, sincer vor plânge,/ Îmi va fi țărâna ușoară. /Prietenii mă vor căuta în urmele pașilor mei pe străzi/ Iar cerul se va însenina/ Între anotimpurile însetate de lună./ Voi lăsa aici zilele mele / Să le judecați și să le călcați în picioare./ Știu cum va fi la înmormîntarea mea/ De aceea /Nici măcar pe mine nu mă impresionează“.
Conștiința tragică a venit odată cu purtarea doliului.
“Doliul este în suflet“, mi-au spus aceia care vremelnic mă îndemnau să renunț la el, și fiindcă sfatul mi se părea ipocrit în oglinda mentalității de mai sus, le-am răspuns și eu, fără niciun fel de semeție: “Da, dar cât suntem aici, o parte a sufletului se află în trup“.

După un an, când am dat doliul jos într-o duminică, mi-am dat și seama că aceia pe care îi considerasem falși, aveau totuși dreptate.
Cum ideea de a dezbrăca doliul mă speria ca un fel de trădare, ca o ruptură definitivă, am amânat cât am putut momentul. Când am hotărât că a venit timpul să-mi calc pe inimă, am simțit un fel de ușurare, ca și cum din clipa aceea doliul s-ar fi ridicat deasupra tuturor legăturilor pământești, în taina cununiei.
Cred că doliul exterior are nu numai funcția de mesaj în numele celui plecat - de a-i preveni pe ceilalți și de a ne împovăra totodată cu explicația, de-a rememora clipă de clipă despărțirea de acela pentru care îl purtăm - dar și pe aceea de a ne feri de noi înșine, de adâncimea durerii noastre și de-a ne întări credința unei legături neîntrerupte. El este așadar un act de cultură, un fapt antropologic.
Doliul îți dă un aer vulnerabil și totodată agresiv. Devii, pe de o parte, ținta curiozităților, ești nevoit să dai explicații, să repovestești lucruri care îți zdrobesc inima. Pe de altă parte, de atâta multiculturalism și respect al diferenței, unii te consideră egoist, fanatic și chiar indecent cu hainele tale cernite care-i angoasează, amintind de iremedial când îi este omului lumea mai dragă. Poate că ei preferă să ignore funcția apotropaică a doliului care, cum spuneam, te apără nu atât de uitarea celui plecat, sintetizată în maxima expresie a singurătății noastre finale “Viața merge înainte“, cât mai ales de tine însuți: exteriorizându-ți situația sufletească prin doliu, te și împaci, pentru un timp, cu ea.

Sentimentul solidarității cu cel plecat pe care doliul îl întreține cântărește mai mult, cred, decât măsura bunei cuviințe pentru care a fost instituit pe o perioadă simbolică: nouă zile, șase săptămâni, șase luni, un an - fiecare dintre acestea însemnând o împlinire a stării de nemurire la care a ajuns sufletul celui plecat de pe pământ. Aceasta este o soluție de echilibru, iar atunci când doliul se mută în suflet, te trezești ca dintr-o stare confuză de incredibil, și îți spui că dacă viața merge înainte, este numai pentru că doliul ce te pustiise de culori, te pustiește acum de tine însuți, punând în loc ființa în numele căreia l-ai îmbrăcat și l-ai dezbrăcat.

La această cenzură transcendentală a doliului mă gândeam, abătută, pe o bancă din curtea bisericii, în timp ce înăuntru se slujea Vecernia pentru Adormirea Maicii Domnului. În jur era o atmosferă sărbătorească, un du-te vino și o rumoare de gospodărie la ceasul înserării, se aduceau pâini calde de la brutăria de lângă gară și se aranjau mese pentru praznicul de a doua zi. Plutea în aer inconfundabilul miros de sfârșit de vară/vacanță și început timid de toamnă, de apropierea unui nou început de an bisericesc (1 septembrie), de viață firească și nesfârșiă, un aer atât de bine știut din copilărie. Abia întors de la Mînăstirea Nicula pe care o înconjurase de trei ori mergând în genunchi, fratele Iulian, între căratul unei mese și al unui coș s-a apropiat de mine, întrebându-mă : “L-ai mai visat? “. “Nu chiar“, i-am răspuns aproape absentă, la granița dintre vis și realitate. “Știi ceva? “ - a continuat el, insistent: “Ar trebui să-l lași în pace. Că el este în paza Domnului. Amintește-ți de el numai când trebuie: cu o lumânare, cu un covrig, cu o pâine și ce poți să dai. Că ce dăm aici, aia primim și dincolo. Fiecare trebuie să-și vadă mai întâi de el, să se mărturisească, să se grijească, fiindcă zilele lumii sunt numărate“. Am rămas ușor înmărmurită: Creștinismul, un individualism? Nu ne mântuim numai în Biserică, iar Biserică este acolo unde se adună mai mulți, vii și morți, în numele Domnului? Sau poate că Iulian subînțelegea în cele ce mi-a spus Biserica întrupată în Iisus Hristos din trupul Fecioarei Maria, ea însăși Biserică, așa cum auzim în cântări, și datoria fiecăruia de a urma, cât poate, aceste modele? Nu m-aș încumeta să spun decât că răspunsurile la aceste întrebări se află în cărțile sfinte, la care fiecare dintre noi poate să revină atunci când toate celelalte explicații îl nemulțumesc.

Și iată că am început să răspund și la a doua parte a întrebării: pe lângă cele de mai sus, acum citesc ca să recenzez o lucrare colectivă coordonată de Ana Bazac: Datoria. Perspectivă multidisciplinară, Editura Academiei Române, 2012; iar în vederea unei cărți pe care eu însămi o voi coordona citesc și adnotez studii și cărți despre identitate. Bineînțeles că-mi aerisesc zilnic creierul cu literatură, citind reviste (mai mult online), cărți mai vechi, mai noi și recente de poezie (cum ar fi Frânghia înflorită de Radu Vancu, apărută anul acesta la Casa de Editură Max Blecher), cărți mai noi și mai vechi de proză, publicate însă recent (cum ar fi Istoria calviției mele de Arnon Grunberg apărută la Humanitas în 2008 sau Charlotte Löwensköld de Selma Lagerlöf, apărută cu Jurnalul Național, în vara aceasta).

Dar asta numai pentru că m-ați întrebat și eu vă mulțumesc de întrebare cu aceste răspunsuri.

 

4 septembrie 2012

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Ultimele cărți parcurse: Despre mască și iluzie - Mihai Măniuțiu, Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache, Arta prezentului - volum de convorbiri între Fabienne Pascaud și Ariane Mnouchkine, Sextant - Jurnal de călătorie - Constantin M. Popa, Intelectualii români și Curtea Regelui - Nicolae Coande (impresii aici). Acum citesc Ionescu-Ionesco, un veac de ambiguitate - Octavian Saiu.

În privința scrisului, am finalizat recent a doua piesă de teatru, am început alta și lucrez, mai încet decât aș vrea, la roman (vezi aici un fragment).

 

Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

Plușul verde al mesei de biliard

 

Scriu și citesc pentru cartea Pantofii de atlaz și cizma din piele - nesemnificativul în literatură. Vă ofer spre lectură un fragment ca să mă credeți că nu vorbesc ca ăștia care una spun, alta fumează, vorba lui Arghezi. Așadar:

 

Ascunzișuri, apropouri, scene de bar, lume ca în filmul Reservoir Dogs al lui Tarantino în care mister Green, mister White, mister Pink, și care or mai fi fost, stau și discută porcos la o cafea proastă, se întreabă dacă e legal sau nu, dacă e moral au ba, să dea bacșiș muierii care îi servește și în aer plutește o amenințare mută, nici nu știi de unde vine, de ce e groasă treaba, ce se va întâmpla cu domnii aceștia care vorbesc ca eroii lui Charles Bukowski din romanul Femei, în scena cu același bar, cu deosebirea că acolo, în povestea lui Charles, avem masa de biliard și tensiunea sexuală pe care o împrăștie primprejur: “Am intrat de curînd într-un bar. Eram cu patru tipi, prieteni apropiați. Stăteam sorbindu-ne halbele de bere, rîdeam, știi, ne distram. Nu deranjam pe nimeni. Pe urmă, mi-a venit ideea să joc un biliard. Îmi place. Cred că atunci cînd o doamnă joacă biliard, arată că are clasă.
- Eu nu știu să joc, am zis. Mereu rup plușul verde al mesei. Și nici măcar nu sînt o doamnă.
Mă rog. Mă duc la masă, unde era un tip care juca singur. Mă duc la el și îi spun: «Ascultă, joci la masa asta de multă vreme. Vreau să joc și eu cu prietenii mei, n-ai vrea să ne lași și pe noi?» S­-a întors și s-a uitat la mine cîteva clipe. Apoi a rînjit și a zis: «Bine».” (Bukowski, 2003, p. 322). Aici totul este primejdios și erotizat și nici că poți spune de unde anume, plutește în aer așa ca în filmul acela al lui Tarantino. Altă lume, alte apucături. Cu totul alta decât aceea a lui Tit Liviu Grobei, personajul central din romanul Bunavestire, care visează și el, domină, se vrea dominator, dar o face de la înălțimea unei viziuni înalte, o Concepție, o Filozofie care așază voința de putere în străfund ideatic, în vreme ce la Bukowski totul e (fals!) la îndemână, totul este (fals!) acultural, (fals!) nefilozofic, este lumea în nesemnificativul ei adus în pagină din orizontul lipsit de anvergură majoră al stării la birt, pe lângă biliard și (fals!) doar atât. Lumea proastă și agresivă de prin baruri chiar dacă, și aici e tensiunea reușită, privirea celui care o străbate este a unui intelectual, un alter ego al scriitorului care cade mereu în capcana nesemnificativului viețuirii și are cel mult tristeți post-coitum, mahmureli după beții cu opiu, morfină, wiskey. Grobei se dedă mahmurelilor prin nostalgii provinciale, este mai puțin superman și asta chiar atunci când se metamorfozează în Übermensch-ul nietzschean în care forța personalității nu vine din fapte și înfăptuirile viețuirii, ci din faptele (și înfăptuirile) reflecției ironice, intelectuale, romantic abstrase. Iată reveria bărbătească a lui Grobei-devenit-Übermensch: “cu toate doamnele între treizeci și cincizeci, cărora le-aș recita din Rimbaud și Holderlin, în fața cărora aș juca perfect mica curte de provincie, pentru care aș remonta cu plictiseală și ceva farmec feudalitatea provinciei, cu straturile, parfumurile, câini uriași, lungi, rasați, vasalii cu nevestele lor prolifice, cu bădărănia lor reconfortantă, scuipăturile lor tonice, cu aservirea lor searbădă dar durabilă, cu cizmele de piele subțire, ca hârtia, cu carâmbii înalți, răsfrânți, cu vinurile, nopțile ce se amestecă cu dimineața, partidele de pocker și preferans, biliardul leneș unde se povestesc scene de alcov” (Breban, 1994, p. 420). Așadar forța poeziei cu “biliardul leneș unde se povestesc scene de alcov”,  nu forța pumnului ca în scena din barul cu masa de biliard cu pluș verde din romanul bukowskian în care, inevitabil, totul sfârșește previzibil: “Tipul tocmai își juca ultima bilă, cînd a apărut un amic de-al lui: «Hei, Ernie, am auzit că renunți la masă». Și știi ce i-a spuns tipului? Zice : «Da, renunț în favoarea curvei ăleia!» L-am auzit și am văzut roșu în fața ochilor! Tipul era aplecat peste masă ca să tragă ultima bilă. Am înșfăcat un tac și i-am tras una în cap cu putere. A căzut lat pe masă, de parcă ar fi fost mort. Era cunoscut în bar, așa că au sărit niscai amici de-ai lui, dar, între timp, cei patru prieteni ai mei au sărit și ei. Neică, ce cafteală! Sticle sparte, oglinzi făcute bucăți... Nu știu cum am ieșit de-acolo, dar am făcut-o. Ai ceva droguri?” (Bukowski, 2003, p. 322).

Violența se naște te miri unde și tot în preajma mesei de biliard a localului unui hotel, cum este cel în care își duce Jim traiul și unde, careva știut, îl ironizează insuportabil la o beție pe malul fluviului Menam. Ni se spune că a avut noroc danezul acela, căci danez era, întrucât a fost pescuit din apa „repede și neagră” de niște inși aflați întâmplător pe acolo – “o barcă cu chinezi, porniți probabil să facă vreo tîlhărie, l-a pescuit pe ofițerul regelui Siamului” (Conrad, 2004, p. 151 ș.u.). Danezul avea calitatea de “ofițer al regelui Siamului” ceea ce nu l-a ajutat prea mult. Finalul pare desprins din Clanul Sicilienilor cu neuitatul Jean Gabin, Lino Ventura, Alain Delon. Jim s-a întors acasă “către miezul nopții, (…) fără pălărie la bordul vaporului meu” ca în filmul cu atrăgătorii răufăcători care se întorc și ei acasă pe muzică de Ennio Morricone, autorul neuitatelor reverii cu muzicuță și trompete din Once Upon A Time In The West (A fost odată în Vestul sălbatic).

Nu altfel stau lucrurile în pravoslavnica Rusie, prin localuri deocheate pe lângă care tocmai trece povestitorul însemnărilor din subterană și vede lucruri cu totul asemănătoare, același biliard, bătăi, fereastră, stradă (în locul fluviului, de data asta), nimic schimbat: „o dată, trecînd noaptea pe lîngă un asemenea așezămînt, am văzut prin vitrina luminată cum niște domni, după ce s-au bătut cu tacurile de biliard, au zvîrlit un partener pe fereastră”. Fapta  stârnește porniri ciudate în trecătorul-povestitor care, de altfel, și le identifică exact: “Altă dată, astfel de istorii mă scîrbeau; atunci însă, nu știu ce m-a apucat, dar m-am pomenit pizmuindu-l pe domnul zvîrlit pe fereastră; și-l pizmuiam în așa hal, încît am intrat pe loc înăuntru, în sala de biliard” (Dostoievski, 1996, p. 165).

Altundeva, în Franța, prin orășelul Maisons, în localul pompos numit Café de Paris avem toate cele, mai puțin violența, lumea pare provincial-resemnată în tabieturi calme: cînd nu lucra, omul se instala la Café de Paris împreună cu ceilalți, și stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de - să zicem - vermut cu apă minerală în față și vorbeau și-și povesteau tot felul de istorii și jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alți oameni pe lîngă mese, iar aici, toată lumea ședea pe la mese.” (Hemingway, 1994, p. 74). Lumea din localul cu masa de biliard este colorată, suabă, nordică, yankee, cu țoale dintre cele mai exotice, cu clientelă din te miri ce ținuturi și cu ocupații dintre cele mai rare, așa ca toreadorii dintr-o altă povestire a lui Hemingway care își fac “apariția de fiecare seară la Café Fornos, unde picadorul solid, cu părul negru, juca biliard, matadorul cel scund și serios ședea împreună cu banderillero-ul între două vîrste și cu alți oameni serioși, la masă, avînd în față o cafea cu lapte” (Hemingway, 1994, p. 209). Înainte de toate, însă, jocul de biliard este simbol al luptei de clasă și de emancipare socială la anul 1851 în Gazeta de Transilvania, nr. XV, pp. 321-322 în care găsim o notiță semnată de un autor de prin părțile Devei împotriva unui nemeș care se exprimase public împotriva ridicării iobăgiei. În articol lucrurile sunt spuse neînfricat: „Fără a-l numi, (în articol, n.n.) se arată că e unul «din aceia carii în toată viața lor nu fac și n'au făcut altceva decît că trag cu pipa, bat la biliard și la cărți»... «unul din aceia carii în veci au trăit numai din gata». La unul ca aceștia, «scopul incriminării împilatului popor este clar și învederat»”. (Bibliografia periodicelor, 1967, p. 354).

 

Bibliografia

Bibliografia analitică a periodicelor românești (Vol. 1). (1967). București, Ioan Lupu, Nestor Camariano, Ovidiu Papadima: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
Breban, N. (1994). Bunavestire. București: Editura Albatros.
Bukowski, C. (2003). Femei. Iași: Editura Polirom.
Conrad, J. (2004). Lord Jim. București: Editura Leda.
Dostoievski, F. M. (1996). Însemnări din subterană. Iași: Editura Timpul.
Hemingway, E. (1994). Povestiri. București: Editura Univers.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey