Valentin Boiangiu
Mirela Cioabă
Ioana Geacăr
Eduard Rudolf Roth

 
sus

Ce rol joacă un artist într-un spațiu public tot mai manipulat și manipulant? Mai sunt auzite vocea lui, adevărul lui - fie el și estetic, nu neapărat etic sau civic? Există înca autoritate, în sensul competenței și a impunerii valorilor autentice? Dar publicul vi se pare mai atent, mai superficial sau mai indiferent decât în urmă cu 10, 20 sau 30 de ani?

Comentarii cititori
sus

Valentin Boiangiu

 

Artistic vorbind, o ducem mai bine ca niciodată

 

Arta nu oferă neapărat ceva concret, ea sugerează posibilități de exprimare și de interpretare. E vorba de noțiuni indispensabile omului, de care nu toți sunt conștienți, dar e parte din designul nostru și fără ele nu se poate trăi. Deci întrebarea e cam inutilă, fără a fi nepoliticos.

Apoi artistul nu spune niciodată adevărul, nu e menirea lui/ei să facă asta. Artistul observă adevărul și încearcă totdeauna să vadă și să pună în evidență nișele sau spațiul din jurul adevărului, unanim sau majoritar acceptat. Asta nu știu dacă este etic, dar e necesar.

Întrebarea despre necesitatea artei se tot pune în societatea europeană, în principal de la iluminism încoace sau și mai devreme poate... de la Voltaire încoace.

Autoritatea depinde, zic eu, de spațiul geografic și politic și se schimbă deseori. Sistemul de valori e mult diferit acum ca în urmă cu, să zicem, chiar 20 de ani.

În România, de exemplu, sistemul estetic de valori depinde foarte mult de iconografia noastră religioasă care a ținut secole de-a rândul - e un fel de bizantinism - și după aceea e influențată mult de socialismul realist. Pe care mulți îl rejectează ca influență, dar există. Are, pe undeva, rădăcini în Renașterea italiană, mai tarziu înrudită cu realismul sovietic și cu arta nazistă. Există și o apreciere a barocului și a rococco-ului francez drept consecință a încercării de afirmare ca o clasă socială a celor... mai spălați. Și poate că e și o urmare firească a franțuzismelor de modă veche din România, nostalgia acelor good old days, a Bucureștiului ca Mic Paris, etc.

Arta e într-o strânsă și intimă relație cu semiotica. Iar aceasta, bineînțeles, se schimbă în concordanță cu nevoile societății și asta, implicit, atrage arta după ea. Deci valorile sau ierarhiile nu trebuie impuse sau rigidizate, ele trebuie identificate și lăsate să se dezvolte organic. Din păcate asta nu se prea întâmplă cu arta de media din România - televiziunea în primul rând. Publicul nu e mai atent neapărat la arta contemporană, dar este în mod sigur mult mai expus. 

Publicul nu este mai superficial sau mai atent, publicul își vede de viața lui. Acolo trebuie să intervină arta, nu în public. Să-i ceară să fie mai atent și mai puțin superficial. Dacă știe să intervină în viață într-un mod discret, atunci publicul ar putea să observe potențialul artei.

Eu cred că toată arta a fost civică, totdeauna. O maimuță care vrea o banană de pe o creangă mai înaltă se zbate și se cațără până la ea. Un om se cațără o dată, de două ori, dar până la urmă obosește și începe să se gândească. Și găsește o nuia mai lungă și îi face un cârlig la un capăt și ajunge la banană. După aceea păstreză nuiaua și-o arată lui frate-său care-și face și el una tot cam așa. Și uite-așa s-a născut designul/arta. Care e clar că e civică. O întreagă nebunie.

Mai e ceva: arta a fost totdeauna manipulantă. După mine, calitatea determină valoarea. Și eu nu definesc calitatea ca pe ceva de nomenclator ci e ceva organic, ca și societatea. Calitatea ține de efortul intelectual al semnificantului și asta determină numărul de aplicabilități ale lucrării de artă în orice formă s-o manifesta ea.

Artistic vorbind, se poate spune că o ducem mai bine ca niciodată. 

Comentarii cititori
sus

Mirela Cioabă

 

Artistul rămâne un însingurat:
un urs care mormăie într-o peșteră de cristale

 

Ce rol joacă un artist într-un spațiu public tot mai manipulat și manipulant?
Prin natura sa, subjugată în principal de legile subtile și incontrolabile ale creației, artistul autentic nu aparține spațiului public decât prin opera sa, care chiar dacă vizează aspecte socio-morale nu are ca scop manipularea maselor și nici nu poate fi suspectată ca născându-se din aderența la vreo ideologie anume. Din operele de artă se pot naște, e drept, ideologii, dar invers nu este posibil, căci ieșim din sfera artei și ne încadrăm în aceea a "activismului cultural". Sigur, artistul este și el un cetățean, dar unul atipic. Că el se iluzionează cu ideea că este un cetățean ca toți cetățenii, și chiar mai mult decît atât, asta se datorează faptului că uneori simte, involuntar sau voluntar, nevoia să se agațe de sfânta normalitate ca să nu se piardă în hățișurile interiorității sale. Chiar dacă mimează sociabilitatea, el rămâne un însingurat; un urs care mormăie într-o peșteră de cristale. Se știe bine că urșii nu trăiesc în haite. De aceea, discursul său cetățenesc, dacă nu este total inadecvat, este confuz, contradictoriu. Și ca să definim mai exact rolul artistului în spațiul public, fie el manipulat sau manipulant, ne-am opri la acela de "încurcă lume".

Mai sunt auzite vocea lui, adevărul lui - fie el și estetic, nu neapărat etic sau civic?
Deși vorbește în șoaptă, artistul se face auzit în spații mult mai largi decît trompetiștii apocalipselor sociale. Șoapta are, prin natura ei, darul de a seduce auzul și nu pe acela de a-l răni. Chiar dacă sunt artiști copleșiți de scepticism în ceea ce privește receptarea operelor lor, nu este nimic îngrijorător în asta: arta lor lucrează la distanță și fără acordul lor. Ei sunt doar triști ca un imperator care nu mai poate controla armatele pe care le-a trimis în lume spre a o cuceri.


Există încă autoritate, în sensul competenței și a impunerii valorilor autentice?
De ce ar trebui ca o valoare să se impună? Ea există și atât. Dacă există nu poate fi ignorată într-un spațiu al libertății. Comorile, chiar dacă sunt îngropate în pământ, vine un timp când încep să ardă. Nu cumva artiștii își  pierd prea repede răbdarea? Jarul e mai periculos decât focurile de artificii.

Dar publicul vi se pare mai atent, mai superficial sau mai indiferent decât în urmă cu 10, 20 sau 30 de ani?
Dacă ne referim la publicul de teatru, el este cu mult mai atent și mai exigent de la o zi la alta. Să nu uităm că beneficiază de mijloace de informare mult superioare anilor precedenți. Superficial nu cred că a fost niciodată, iar indiferent a fost doar atunci când se cuvenea să fie. Un spectacol de teatru nu este o expunere oarecare a unei intrigi. El provoacă reacții nebănuite în spectator. Indiferența poate fi una dintre ele. Au fost spectacole care provocau leșinul unor spectatori mai sensibili și spectacole la care se căsca ostentativ. Nu mă refer doar la spectacolele Naționalului din Craiova, ci și la cele de aiurea. Nu un actor sau un regizor a inventat expresia "cocoțat pe scenă", ci un spectator, firește. Dacă el vede într-un actor doar un ins cocoțat pe scenă, a cui să fie vina? Nu întotdeauna strădania actorilor și a regizorilor de teatru trece rampa. Să-i lăsăm publicului dreptul de a fi așa cum este: autentic!

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

Literatura azi e un organ care secretă exacerbat

 

Scriitorul simplu nu mai are azi niciun rol, vocea lui se pierde în vârtejul cotidianului, pentru că a pierdut respectul pe care-l mai avea acum 20-30 de ani. Meseria lui oricine poate s-o facă dacă umple niște foi și are bani să plătească editura. Cartea nu mai e percepută ca obiect estetic la nivel urban, ci  drept produs de serie.

Atunci când scriitorul e învestit cu o anumită putere politică, sau culturală (când are tron!!!), atunci când este portavocea unui partid și scrie editoriale să educe percepția politică a cititorilor săi, precum Cărtărescu, manipulează, pervertește.

Eu tot mai cred în puterea cuvântului scris, în relația  intimă cititor-scriitor, de unde se desfășoară, acaparatoare, vocea subtextuală din cărțile bune, călăuza care poartă cu sine o imensă dragoste de oameni, chiar și atunci când vorbește despre un univers decăzut.

După ce Nicolae Manolescu a devenit mai mult un personaj politic decât critic literar, îndepărtat de realitatea literară românească, nu mai există o autoritate în ierarhizarea și impunerea valorilor. La fel, după moartea lui Marin Mincu n-a mai fost nicio personalitate care să continue adunarea într-un cenaclu a atâtor voci scriitoricești din diverse generații. 

Cine își mai asumă dirijarea unei mulțimi creatoare, fragmentate, atomizate (unde valoare și nonvaloare laolaltă se-nghesuie amestecate și malaxate)?

Literatura azi e un organ care secretă exacerbat.

Paul Valery atrăgea atenția asupra scăderii valorii într-o epocă mult prea productivă, ca aceasta, când se scrie si se publică foarte mult.

Un fenomen al cantității abundente, sau al amestecului inegal de substanțe...

Publicul (căruia îi dai întâlnire cumva?) este mai atent în măsura în care știi să-l apropii, să-i încălzești inima și mintea într-un dialog partenerial, sau de tip spectacol în care adaugi și puțină teatralitate...

Publicul de azi are în fața ochilor un carusel cu o mie de fațete, oferte numeroase, are ce să aleagă în viteză, nu te așteaptă, trebuie să te dai peste cap, să faci pe dracu-n patru, să-l posezi, să-l acaparezi.

Poți spune în general și că publicul de azi este superficial, sau indiferent, dispersat, atâta timp cât nu relaționează, cât nu s-a „conectat”...

Este o hidră sensibilă, ușor de „furat” și  manipulat...

Comentarii cititori
sus

Eduard Rudolf Roth

 

Ce rol joacă un artist într-un spațiu public tot mai manipulat și manipulant?
Periferic. Decorativ. Întrucâtva exotic. Și este normal să fie așa. Artistul a fost un icon social doar în momentele în care societatea, în ansamblul său, a acceptat ideea de artă ca pe un pilon esențial al propriului sistem de valori. Și cu toate că poate părea paradoxal, nu valoarea ei intrinsecă, ci mai ales normele și instituțiile care au patronat și promovat arta (dintre ele rolul primordial avându-l, fără îndoială, educația) i-au conferit acesteia forța modelatoare care a șlefuit de-a lungul istoriei societăți și civilizații.

În spațiul public al prezentului românesc cele mai multe forme de exprimare ale artei par mai degrabă atavisme sociale moștenite din trecut, un soi de excentricități tolerabile, stări de manifestare sectară atât în expresie cât și prin aderență socială. De ce spun asta? Ei bine, cu toate că place ideea unei societăți guvernate de trăiri spirituale revelatoare și stări de transcendență metafizică în urma contactului cu o capodoperă, realitatea este cu totul alta: cei care consumă și produc artă fac parte -în marea lor majoritate- dintr-un grup semi-închis, izolaționist până la uzură și cu o identitate „elitistă” conturată -în general- în afara mainstream-ului.

Ca atare, între artist -care promovează hegemonia unor valori muribunde- și arhitectura sistemului de valori dominant din prezent apar, oarecum organic, numeroase „coliziuni normative”. De asta, artistul nu poate juca un rol de catalizator social decât la nivel de in-group, adică la nivelul enclavelor cultural-sociale pe care le frecventează. Pentru ceilalți -marea majoritate- el rămâne un peisaj vivant, deseori exotic, alteori util pentru recalibrarea statutului social, dar mereu inferior difuzorilor de valori dominante: manelistul, asistenta TV cu picioare lungi și cu un CV de cuceriri impresionante, fotbalistul, politicianul, etc.

Acum, există evident și excepții: oameni cu un profil de artist care ajung în rolul de formator de opinie. Experiența mea de aproape 13 ani în domeniul mass media publice m-a făcut să cred însă că marea majoritate a acestor oameni acceptați pe scară  mai largă de către societate, fie și-a certificat valoarea (și) în afara țării, fie identitatea lor este construită în urma unui lung șir de conjuncturi favorabile (notorietatea și prestigiul câștigate în perioada comunistă, etc). În această ultimă categorie se află însă și anumiți promotori ai „artei mercantile de consum” (estival) care s-au adaptat valoric cerințelor unei piețe mai… permisive, atunci când vine vorba de calitate.


Mai sunt auzite vocea lui, adevărul lui – fie el și estetic, nu neapărat etic sau civic? 
În acele enclave sociale în care și prin care trăiește, creează, interacționează, da, fără doar și poate. Este, la urma urmei, o expresie a identității comune a grupului, împarte cu ceilalți, dacă nu valori și perspective identice, măcar aceeași „limbă”. În interiorul grupului -pe scenă, într-o galerie de artă, în paginile unei reviste, pe un site cultural, etc- vocea lui generează ecouri, arta lui modelează expresii și caractere.

Nu poți omite faptul că multe voci românești se aud mai întâi în alte spații geografice după ce s-au bucurat de o deplină și splendidă ignoranță în țara de baștină. Asta se întâmplă de cele mai multe ori datorită faptului că în democrațiile vechi cultura nu are un rol periferic în societate, iar linia dintre ridicol sau kitch-os și sublim este extrem de bine tușată. Există însă speranța că timpul, interacțiunea directă din cadrul Uniunii Europene vor recalibra, chiar și indirect, sistemul de valori autohton.


Există încă autoritate, în sensul competenței și a impunerii valorilor autentice?
Limitată. Societatea post-comunistă românească este dominată în continuare de oamenii care s-au format în era roșie a României și de oameni care au parvenit în perioada șmenar-mercantilă de după ’89, oameni cărora -în marea lor majoritate- educația, arta și cultura în ansamblul său nu le creeaza nici un fel de vibrație. Din acest motiv, polii de autoritate sunt reprezentați -de cele mai multe ori- de fix aceiași oameni care s-au aflat în această situație și în timpul perioadei comuniste, oameni care au reușit să înlăture cu succes orice posibil challenger care le-ar fi amenințat hegemonia. Din fericire, timpul lucrează pentru societatea românească, iar purificarea ei spirituală și culturală are șanse să se împlinească.


Dar publicul vi se pare mai atent, mai superficial sau mai indiferent decât în urmă cu 10, 20 sau 30 de ani?
Există, din punctul meu de vedere, două tipuri de public consumator de artă: social și hard-core. Ambele categorii sunt, cred eu, neschimbate (în mare măsură) de la o generație la alta. În primul grup se află acel public superficial, motivat să ia contact cu arta din varii și neimportante motive, în timp ce aceia din urmă iubesc, trăiesc și vibrează din, în și prin artă.

Paradoxal, pe fondul declinului vizibil al școlii românești și al degradării societății în ansamblul său, are loc o mutație structurală majoră la nivelul publicului de calitate: tinerii care vin din urmă -nu doar că sunt extrem de informați dar și extrem de atenți, constructivi și pozitivi. Pun întrebări, au remarci pertinente, se angajează în discuții și dezbateri, trăiesc arta simplu și autentic. Am văzut asta la filarmonică, la teatru, la concerte, în galerii de artă, la lansări de carte când am fost în țară, în Timișoara, în București, în Iași, în Craiova.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey