Flori Bălănescu
Valentin Boiangiu
Andreea Bratu
Ioana Geacăr
Mircea Gheorghe
Adrian Rezuș
Lorena Stuparu

 
sus

Ce (ne) mai este adevărat astăzi?

(X. K.)

Comentarii cititori
sus

Flori Bălănescu

 

Ce (ne) mai este adevărat astăzi? Ce a fost întotdeauna. Cred că de aceea aspirăm, unii dintre noi, la aflarea, conservarea și practicarea Adevărului. Dacă îți asumi principii universale nu ai cum să cauți altceva, decât să afli și să lupți pentru ceea ce este adevărat în jurul tău și spre binele Celuilalt. Adevărul înseamnă memorie. Dacă ai o memorie amneziată, deformată, manipulată, reeducată, înseamnă că nu ai învățat încă să cauți să gândești și să trăiești în normalitate. În firesc.

Cred că istoria ne oferă atâtea exemple despre semnificația adevărului/ adevărurilor câte nu putem noi asimila. Nimic nu s-a schimbat de când omenirea are memorie, cu excepția mijloacelor (tehnicilor) de prelucrare a realității, deci de percepere și asumare a ceea ce trăim în mod direct ori ni se sugerează subliminal. Or, dacă secolul XX, în care ne-am născut majoritatea celor care încercăm un răspuns la această întrebare, a fost catalogat cel mai sângeros, cel mai criminal, din istoria omenirii, se datorează nu neapărat numărului imens de morți, cât metodelor folosite pentru atare atrocități.

Ca să răspund mai exact la întrebare: Ceea ce ar putea tinde azi spre adevărat este efortul de restaurare a memoriei crimelor și victimelor acestor crime ale secolului XX, făcute în seama și în dreptul unor ideologii mincinoase și criminale.

Comentarii cititori
sus

Valentin Boiangiu

 

Baudrillard a zis că: „There is not real world”.
Adevărul e cam ca arta - își schimbă valorile și scara ierarhică în concordanță cu mersul societății. E o metaforă.

Din nou această întrebare e prea ambițioasă în complexitate și ar trebui menționat ce se urmărește cu ea.

Adică iarba pe care calci, de exemplu, în parc, este reală când o calci tu. Dar adevărul portretizat de media trebuie interpretat. Chiar și iarba de pe google images trebuie interpretată.
Eu cred în adevăruri și în altele nici nu vreau să cred. Și sunt ok cu asta.

În post-modernism, filozofic vorbind, trăim într-o lume și într-un mod pluralist, deci, simplu și general, adevărul e pluralist în manifestare și percepție. Adevărul, ca și alte noțiuni abstracte ale vieții, își schimbă înfățișarea în concordanță cu timpurile.

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Adevărul gol-goluț

 

Adevărul-adevărat sperie. Doare. Supără. Intrigă și deranjează, ca un corp gol-pușcă ce ziua în amiaza mare, chiar în sfânta Duminică, se plimbă dezinhibat prin fața ochilor noștri increduli și vexați (în afara cazului în care corpul se întâmplă să fie cel numit Marina Abramoviæ, poate). Toate astea, pentru că, exhibat fără rușine și fără teamă, nu mai lasă loc de nimic: anulează speranța că poate ceva-ceva s-o ascunde totuși dincolo de ce vedem, ceva ce putem diseca, analiza, interpreta după bunul nostru plac și reaua noastră curiozitate.

Până la urmă, adevărul-adevărat rămâne doar o noțiune abstractă, un cuvânt presat și scurs de sevă în ierbarul vetust al limbilor noastre de mult răstălmăcite. În realitate, adevărul meu e altceva decât adevărul tău, și adevărul nostru nu seamănă tot timpul cu adevărul lor. Decupăm, sortăm și combinăm artistic sau instinctiv doar ceea ce ne convine din Adevărul întâmplat, recompunându-l așa cum ne servește interesele și liniștea. Îl învălurim în feregea ori într-o burka azurie, îl camuflăm așa cum ne pricepem, lăsând la vedere doar atât cât să pară acceptabil ori util la un moment dat.

Și-atunci, ce mai rămâne cu-adevărat adevărat în jurul nostru? Cariera de succes a unui om de afaceri, clădită pe mici neadevăruri strategic plasate și dospite până la compromisuri și șantaj? Promisiunea de mai bine a vreunui politician, vândută în culisele unei emisiuni la oră de maximă audiență? Jurnalele TV și editorialele filigranate indecent pentru a mângâia obrajii ziși subțiri ai unora și altora? Mariajele de peste cincisprezece ani târâite de ochii lumii, și trăite altfel și aiurea după bunul și desul plac al lui (sau al ei)? Denumirile pompoase de cursuri și materii care nu te (a)duc nicăieri, dar te îmbracă în diplome și certificate? Oamenii în uniforme de tot felul și menirea lor peste care s-au așternut praful, oboseala, blazarea, uitarea?

Ce ne mai rămâne? Poate doar oglinda (pentru că priviliegiul lui Dorian Grey nu ne e la îndemână). Deși, așa cum spunea eroul cărții mele preferate, „e oare adevărat că mă înșel mereu?”*

*Les Egarés, Frédérick Tristan 

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

Viața ca art performance
 

De la Nucet până în Gara Targoviște niște bătrânei s-au tânguit de lucrurile care nu mai sunt ca altădată, nu mai sunt adevărate. Sucul ăla galben, aromat, cu gust bun, pâinea neagră pe care o mâncai jumate până ajungeai acasă, acum e doar coaja, înăuntru doar miez rarefiat, dacă apare un produs nou repede i se schimbă gustul, “de parcă, mă, ar fura ingredientele ca pe vremea lui Ceaușescu, de parcă le-ar căra acasă pe sub fuste”, ori scot din gramaj după ce au atras cumpărători, în loc de cozonac cu nucă, cozonac cu o cremă de făină și aromă de nucă” , bomboanele fondate cu gust pregnant de nucă s-au transformat în ceva zaharos însoțit de un pic de esență de migdale chipurile, laptele e un lichid amar după termenul de valabilitate, chiar  dacă-l pui la acrit tot amar și cu bale se face, cu bale mari, mă, în magazine găsești doar jambon fumé, arată-mi tu neafumat în țara asta! L-or fi făcând mai repede așa? Dacă te duci la poștă să ceri timbre să trimiți un plic, vânzătoarea îți dă timbre fiscale, farmacista nouă habar n-are să-ți recomande ceva, ca aceea veche. 

Nevastă-mea, cum vede  o înmormântare, zice:  hai și noi lângă bocitoare, să plângem, ne mai descărcăm fără să se uite lumea la noi.

Dacă trebuie să cumpere ceva de bumbac, preferă coada de la second handul zis “Visul imaginației”, din Micro XI, de dimineață, cu câteva ore se așază la coadă înainte de ora de deschidere pentru lucruri cu adevărat din bumbac “că în comerțul nostru socialist” toate produsele sunt chinezești, scrie pe etichetă bumbac sută la sută, dar nu au neam bumbac! Așa a aflat, stând la coadă,  să facă ciorbă de oase fierte de două ori, după ce le-a fiert o dată, le bagă la congelator și le fierbe și  săptămâna viitoare în altă ciorbă, doar atât merg, de două ori.

Nu mai există niciun gust aparte, nicio rețetă nu mai e respectată, prăjiturile par făcute cu aceleași ingrediente cu alte mici adaosuri, mezelurile au cam același gust afumat excesiv și acrisor, mă, și salamul, ai văzut? Mai demult îl tăiai feliuțe și mâncai cu tot cu maț, acum nici măcar cu cuțitul nu poți să tai plasticul în care e înfășurat, darămite să-l mai și mănânci, omori pisica cu plasticul ăla!”

Ritmul  consumului e mare, contează cantitatea, nu calitatea, îhâm.

De fapt, altceva voiam să scriu, dar am apucat din greșeală pe alt drum:

Adevărată este doar arta pe care o creezi, adevărat trebuie să rostești, să bolborosești în scrisul tău, acolo doar trebuie să fii credibil, altfel, realitatea e teatrală, cum ieși afară din casă știi că trebuie să joci un rol în fiecare zi și trebuie jucat bine, pentru că ai șeful politic director, care spune azi ceva și mâine contrariul (ești pregătit să joci mingile astea?), pentru că trebuie să supraviețuiești comunicând cât mai puțin, pentru că doctorul supraaglomerat țipă la tine, că vânzătoarea te pune să iei ce-ți dă ea, nu ce poftești, că obiectul ăla era la rând, dacă nu ți-l dă la rând se strică, pentru că prietenii se uită ciudat când îi abordezi, pentru că ieri, când deschideai ușa constatai că locuiești pe strada aia și azi, când deschizi aceeași ușă, vezi că deja strada s-a schimbat. Un răspuns trebuie să ai, să improvizezi la tot pasul, viața ca art performance îți cere dăruire totală, potrivire pe calapod.

Viața  asta nu e viața mea, dar seamănă cu ea.

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

O certitudine și două atitudini

 

Nu cred că trăim într-o epocă favorabilă certitudinilor. Și asta nu de azi, nu de ieri, ci de vreo cîteva zeci de ani încoace. Și nu e vorba doar de certitudini individuale ci, mai ales, de mari certitudini colective - naționale, internaționale, mondiale. Nicio valoare „definitivă” „certă” de dinaintea celui de-al doilea război mondial nu s-a păstrat ca atare după. Și niciuna dintre certitudinile din primii ani postbelici din deceniul al cincilea din secolul trecut nu s-a păstrat nealterată peste zece, douăzeci, treizeci de ani. Anii ’80 au consemnat prăbușirea mondială a sistemului comunist. Și o dată cu el  a dispărut o retorică, o ideologie, o filozofie economică, un stil de viață și de gîndire, o tipologie morală, un univers de fantazare pentru lumea din afara lui. Cu zece cincisprezece ani înainte, prin anii ’60 și ’70, toate păreau valabile pentru cel puțin cîteva generații.

Dar vorbim de certitudini pozitive și certitudini negative. La sfîrșitul anilor ’80, certitudinea cea mai clară, cea mai evidentă era o certitudine negativă și anume că societatea românească este blocată și prăbușită în mizerie economică din cauza conducerii comuniste. Certitudinile pozitive au apărut imediat după implozia regimului. Dar ce a mai rămas din ele la aproape un sfert de secol de la execuția lui Ceaușescu? Mult prea puțin. Nu știu care e diferența dintre un tînăr care are acum 20-23 de ani și un tînăr care avea aceeași vîrstă în 1990. E de presupus că tinerii din 1989-1990 aveau certitudini mai multe și poate mai generoase. Sau mai patetice și mai radicale.  Nu fiindcă erau mai buni, ci fiindcă momentul istoric pe care-l trăiau era propice tuturor iluziilor. Ori de la iluzie la certitudine trecerea e ușoară și se face în mod natural.

Tot ce a urmat nu a fost decît un proces cînd lent, cînd accelerat de eroziune a acestor certitudini. Au apărut nuanțele, oportunismele politice, corupția, incompetența, demagogia, reaua credință etc. care le-au subminat. Astfel, a fost o vreme cînd primirea în Uniunea Europeană părea o soluție sigură pentru înlăturarea tuturor disfuncțiilor societății românești și pentru intrarea definitivă a țării într-o eră de prosperitate. În zilele noastre,  după tot ce s-a petrecut în Grecia, după recesiunea care a lovit țări mult mai puternice economic decît România, precum Italia și Spania, după tulburările sociale care sub o formă sau alta au cuprins majoritatea capitalelor europene, certitudinea prosperității este mult mai puțin evidentă. Așa încît nimic nu ne garantează că valorile în care credem astăzi cu o siguranță inebranlabilă (dacă există asemenea valori și dacă noi credem în ele) vor fi la fel de certe și pentru cei de după noi. Și acest sentiment al provizoratului, al condiționării istorice schimbătoare este, pentru cine-l trăiește, o sursă de scepticism. Nu se mai poate crede în nimic fără nici o umbră de îndoială.   

Evident nu e nimic original într-un asemenea punct de vedere. Ideea istoricității valorilor (de tot felul, inclusiv a celor literare) este de multă vreme un loc comun. E un loc comun dar totodată și o certitudine universal valabilă, și în timp și în spațiu. Una dintre puținele la care putem adera fără teama de a fi deziluzionați în viitor!

Dar revenind la certitudinile noastre temporare, și la scepticismul pe care-l generează efemeritatea lor, cred că impulsul natural de a crede totuși în ceva anume, în adevăruri stabile și  capabile să ne ordoneze viața se poate materializa în două atitudini. Amîndouă îmi par perfect valabile, în funcție de ceea ce sîntem fiecare înlăuntrul nostru:

I. Nu ne interesează care vor fi certitudinile urmașilor noștri și nici cît de schimbătoare vor fi fiind certitudinile actuale. Sîntem datori să credem în cele care guvernează lumea de azi, în adevărurile timpului și istoriei noastre personale și colective. Sîntem datori să trăim sub umbrela lor fiindcă numai așa putem evita izolarea și inadaptarea la contemporaneitate. Căci decît să ne risipim viața singuri, derutați și sceptici fiindcă nu avem încredere în nimic și nu știm unde e nordul, e de departe  preferabil  să avem o busolă care să ne arate direcția dorită. Asta înseamnă certitudinile, busola. Și chiar dacă se întîmplă ca busola să fie falsă, tot e mai bine să ne luăm după ea decît să rătăcim la întîmplare schimbînd mereu direcția și astfel neavansînd deloc. Rătăciți într-o pădure, ne spune Descartes, trebuie să mergem hotărîți într-un singur sens. Chiar dacă sensul e altul decît cel bun care ne-ar duce repede la ieșirea din pădure, totuși consecvența cu care vom merge doar înainte ne va ajuta  pînă la urmă să ajungem la drumul mare.
 
II. Ceea ce se numește certitudine este de fapt un punct de vedere al locului și al timpului nostru și este condiționat de contextul restrîns sau lărgit în care trăim. Nu e de loc sigur că trăim într-un timp și într-o societate care nu se înșală. Marile tragedii și marile crime istorice de pretutindeni s-au întemeiat pe acceptarea pasivă sau sub presiune manipulatorie a unor puncte de vedere aberante, drapate în certitudini. Se cuvine din acest motiv să examinăm critic în spirit cartezian toate certitudinile ce ni se propun (în familie, la școală, prin tradiție, prin media etc.) și să acceptăm și să interiorizăm doar certitudinile care trec proba acestei examinări. Și tot așa, se cuvine să fim gata în orice clipă să examinăm, în același spirit cartezian, și alte puncte de vedere ce pot apărea în vecinătatea noastră, cu pretenția de a fi acceptate ca niște adevăruri sigure, ca niște certitudini, valabile pentru totaă lumea. Și la nevoie, trebuie să fim capabili nu doar să respingem falsele certitudini ci și să înlocuim certitudinile perimate cu altele noi. Chiar dacă pentru asta va trebui să ne schimbăm viața. Busola ne-o construim singuri și îi verificăm tot timpul funcționarea. Iar în exemplul lui Descartes cu pădurea, sensul în care ne deplasăm este crucial. Dacă greșim drumul, nu ne poate garanta nimeni că vom trăi suficient de mult ca să găsim ieșirea.          

Comentarii cititori
sus

Adrian Rezuș

 

2+2=4 (!)

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Târziu, la un colț de tejghea

 

„Adevărul e că se fură” ne spunea adesea un coleg de facultate, pe când lui însuși își spunea „Pictorul intergalactic”. Era acesta din urmă un adevăr?

De atunci, chestiunea a crescut în complexitate. Adevărul e că se minte mai mult, mai incontrolabil, mai cinic-transparent.

Iată o primă distincție: din punct de vedere logic și etic, adevărul se distinge de fals, respectiv de minciună. Reconstrucția paradoxului mincinosului este superfluă.

Adevărul-corepondență cu faptele, adevărul-convenție, adevărul-coerență, adevărul analitic și nici măcar adevărul sintetic sau acela pragmatic nu funcționează la nivelul istoriei îndepărate sau recente - fiindcă aici perspectiva este grabnic schimbătoare și mai ales fiindcă orice putere impune viziunea ei; iar relatarea, interpretarea documentelor, comentariul celui mai onest cronicar, reporter, analist, cercetător instaurează cu voie sau fără de voie subiectivitatea. Vinovați fără vină: asta ține deopotrivă de stadiul metodologic, etic și estetic al problemei. Adevărul acestei clipe este că am uitat adevărul artistic și adevărul iubirii. Dar nu-i nimic, acestea au un statut cu totul și cu totul special: o iubire nedezmințită în timp este un adevăr.

Era atomului, a geneticii, a cuceririi cosmosului au trecut și ele mai rapid decât orice vis ferice al omenirii, pentru a face loc cuprinzătoarei ere a informației. Iar aici revoluțiile se petrec cu o vitează atât de uluitoare, încât nici nu ai timp să-ți schimbi bine paradigma și s-o arunci în coșul de rufe murdare, că se și întâmplă un salt uriaș, sub al cărui arc doar specialiștii pot desluși mărunții pași.

Adevărul obiectiv, adevărul relativ, adevărul intersubiectivitate are Blowin’ In the Wind.

Și totuși cele mai apropiate de adevărul valorii sunt mediile obținute în urma procedurilor peer-review efectuate „pe bune”. Ar mai fi cazul personajelor carismatice, „magnetice”care întrunesc acordul unei recunoașteri publice spontane.

Adevărul este lucrul pe care îl mărturisim cu toată credința.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey