Florentina Armășelu
Ana-Maria Bamberger
Valentin Boiangiu
Camelia Căprariu
Florin Oncescu
Lorena Stuparu
Melitta Szathmary
Radu Marini

 
sus

De această dată, i-am rugat pe cei care se adună la tejghea să ne împărtășească o amintire, o întâmplare, o poveste legată de Moș Nicolae sau de Moș Crăciun. Cum au aflat despre ei, care a fost cel mai frumos dar pe care l-au găsit în ghete, mai vin și astăzi? Mai jos, răspunsurile... 

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

 

Brioșe, turtă dulce și "Dolce di Transilvania"

 

briose mos nicolaeDacă la noi ziua de 6 decembrie marchează începutul sărbătorilor de iarnă, în Luxemburg, Moș Nicolae (Kleeschen) este așteptat de copii încă de la sfârșit de noiembrie, să le pună în papucii pregătiți de cu seară bomboane și tradiționalele brioșe-omuleți (Boxemännercher) de Sfântul Nicolae. În noaptea de 5 spre 6 decembrie, el revine cu adevăratele cadouri, jucării și dulciuri, sau cu câte o nuielușă pentru cei nestâmpărați (ceea ce se întâmplă destul de rar, trebuie spus), din tolba însoțitorului său mai puțin simpatizat, Houséker. În plus, la îndemnul lui Kleeschen, Ministerul Educației a decis să transforme ziua de 6 decembrie în sărbătoare legală pentru preșcolari și elevii de școală primară.

turta dulce mos nicolaePe lângă popularele brioșe nelipsite din galantarele patiseriilor în această perioadă, copiii, dar și cei trecuți de vârsta copilăriei, pot găsi alte specialități de sezon pe tejghelele tarabelor din piețele de Crăciun, instalate în centrul orașului de la mijlocul lunii noiembrie și până în ajunul Crăciunului. De la cârnați luxemburghezi (Mettwurscht) și vin fiert (Glühwäin), la castane coapte, mere caramelizate sau trase în ciocolată, nugá, vată pe băț și căsuțe, inimioare, ursuleți și Moși Crăciun de turtă dulce.

dolce di transilvaniaTot hoinărind prin piață, am parte de o surpriză. Unul din chioșchiuri poartă o pancartă din lemn pirogravat cu inscripția: "Dolce di Transilvania". kurtos mos nicolae

Pe tejghea, mai multe exemplare bine rumenite de cozonac secuiesc (Kürtös). 

În interior, alte câteva zeci, albe încă, înfășurate pe rulouri, așteaptă în cuptor să îmbrace aceeași haină glazurată de culoarea caramelului. Mă așez la coadă și, privind din nou pancarta, gândul mă duce la Stoker și la fantezia lui care, după un secol și mai bine, nu și-a pierdut încă puterea de seducție asupra consumatorului occidental.

Comentarii cititori
sus

Ana-Maria Bamberger

 

Cel mai frumos dar

 

Într-o zi de Moș Niculae, în 6 decembrie 2000, am primit cel mai frumos dar din viața mea. Este ziuaana maria bamberger
în care a venit pe lume fetița mea, Alexandra Maria. Am fost amândouă într-o situație foarte riscantă din punct de vedere medical, în care lucrurile s-au aflat o clipă în cumpănă și ar fi putut evolua și altfel, și din care am scăpat cu bine. Asta m-a făcut să cred din nou în puterea magică a acestei date și a acestei sărbători, ca pe vremea când eram copil.

Mi-am amintit de bunicul meu, Nicu, plecat de mulți ani dintre noi, și mi-am imaginat că a fost lângă noi și ne-a ocrotit.

În asemenea momente simți că ți s-a dăruit un răgaz, un nou început, un bonus - și șansa de a înțelege poate, pentru o clipă, cu adevărat cât de fragilă este viața și cât de valoroasă, și să fii recunoscător știind în același timp că ai dreptul și datoria să te bucuri de ea și s-o trăiești așa cum ți-ai dorit dintotdeauna, încercând să aduci bucurie și alinare și celor din jur.


Decembrie 2013

Comentarii cititori
sus

Valentin Boiangiu
(un chat cu Marius Dobrin)

 

Mamaie locuia în Paradis

 

VB-Să trăiți!

MD-You too, Sir Valentin!

VB -Am 3 grupe azi, cu greva asta.

vb1MD-Iată, neașteptatele efecte ale grevei!

VB-Ți-am trimis o poză de sezon

MD-Bruegel?

VB-Aha. The master of winter scenes...Picturile lui Bruegel sunt încărcate de conotații istorice și sociale. 

Îți mai trimit o poză. Ăsta e monstrul care vine să ia copiii neascultători din Austria. Asta înainte de Crăciun.

vb2MD-Mă sperie.

VB-Păi trebuie să te sperie.

MD-Eu nu sunt obișnuit cu ei.

VB-Avem și noi balauri, zmei, Scaraoțchi.

MD-Da, avem. Interesant mi se pare că nu am in memorie reprezentari ale acestora

VB-Când eram mic vorbeam cu prieteni de-o seamă despre Necuratu'. Am o carte cu basme culese de Ispirescu, unde scorpia și zmeii apăreau în stil chinezesc. De Crăciun trebuia să fiu cuminte. Altfel nu primeam nimic. Trebuia să căștig buline. Rădăcinile capitalismului.

MD-Eu am în minte că doar Moș Nicolae e legat de comportament. El are și nuiaua.

VB-Se zice că Moș Nicolae e de fapt originalul Moș Crăciun. El aduce cadourile în Olanda. Moș Crăciun e o invenție modernă. Cei de modă veche și de vârstă mai înaintată folosesc pe Moș Nicolae ca să dea cadouri. Nu știu cum apar darurile. Parcă într-o șosetă mare, preluată aici în Anglia și în US de către Moș Crăciun.

MD-În Aglia există Sfântul Nicolae?

VB-N-am auzit. Sfântul o fi, dar nu prea se zbate, popular vorbind.

MD-De Moș Nicolae erau daruri modeste și eventual nuiaua. Se puneau în ghete.

VB-Și mai e nuiaua?

MD-Greu de spus. Eu i-am pus-o lui Albert, de fiecare dată. Să însoțească darurile.

VB-De decor?

MD-Păi grăiește singură. E un mesaj.

VB-Latră dar nu mușcă. Nuiaua ca și Krampus din Austria. Sperietoare.

MD-Până la urmă, cea mai tare sperietoare e aia de refuz de plată.

VB-Nici în Austria nu cred că-i ia pe copii de-adevăratelea.

MD-Spuneai de buline pentru Moș Crăciun. Cum era cu bulinele alea?

VB-Mama avea un clasament. Nu neapărat grafic, mai mult verbal.Camde la început de decembrie. Și trebuia să țin minte ca să fiu bun până la Crăciun. Să adun buline. Când eram mic primeam un cadou. Atât. Și acum mai țin minte două dintre astea, din doi ani diferiți.

MD-Care au fost?

VB-Mai întâi un avion de pasageri, chinezesc, care mi se părea imens pe atunci. Și mergea în cerc, nu știu de ce. La bord se aprindea o lumină. M-a fascinat. Trebuie să fi fost mic pentru că încă locuiam la mamaie, la casă. Mi l-a adus Moș Crăciun cu sania și i-am spus poezie. Era un actor de la teatru, cu tolbă.

MD-A venit cu sania? Îi mai ții minte chipul?

VB-L-am văzut la poartă. Barbă multă. Venise cu sania pe stradă. Feeric!!!!!!

MD-Cine trăgea sania?

VB-Caii.

MD-Mai era lume pe stradă?

VB-Da. Toată lumea. Mamaie locuia în Paradis. Acolo era ca-n povești. Ca-n picturile lui Bruegel. Mă uit des la ele.

vb3MD-Al doilea cadou memorabil?

VB-A fost o locomotivă. Nu prea făcea ea multe... Poate mi spunea că atunci când o să fiu student la electromecanică o să fac practică la Electroputere. Avea o formă distinctă pe care nu o mai văzusem niciodată și nici n-am mai văzut-o până am ajuns în Anglia, laYork, la muzeul căilor ferate. Locomotiva cu forma aia se numește Mallard. Îți trimit poza.

MD-Chipul acela al Moșului seamănă cu chipul celui de azi? Să zicem de la Coca Cola.

vb4VB-Aha.Normal. Originalul Moș Crăciun avea costum verde și Coca Cola l-a schimbat în roșu.

MD-Mama mi-a arătat câteva foi de hârtie pe care erau lipite abțibilduri din copilăria ei. Erau ale vecinei și prietenei sale, tanti Mariana, dar le recunoștea ca fiind din propria ei copilărie.

VB-Ție-ți cam plac abțibildurile. Mie-mi plac timbrele.

MD-Erau cu grafica anilor '30-'40. Culori foarte vii.

VB-Vii, dar nu ostentative, acide, ca acum

MD-În bradul de Crăciun puneam un moș din carton, ușor lucios, cu dublă față. Și de jur împrejur un soi de fire albe, ca un penaj. Cu sacul de daruri în spate, cu cizme vechi în picioare. În roșu, cu bradul verde și zăpada albă.

VB-Aici, înAnglia, dacă te îmbraci în roșu, cu verde și cu alb ți se zice că parcă ești brad de crăciun. E o formulă.

MD-Mergeai cu colindul?

VB-Da, des. Cu colindul și cu plugușorul. Și strângeam bani. Dar munceam mult la recital și-mi făceam și bici de funie. Îmi plăcea să fac designul artistic, repertoriul.

MD-Singur sau te asociai cu alții?

VB-De regulă cu încă doi. Dar mă mutasem deja la bloc. Crescusem. De obicei eram cu Cristi Cățeaua Mare și cu unu' de la F14, nu-i mai știu numele. Doi smardoi. Trebuia să te asociezi cu doi mai duri pentru că umblau multe găști mafiote, mai ales dacă-ți extindeai aria. Te atacau și luau banii.

MD-Cum era biciul?

VB-Îl făceam cu tata. Biciul era dintr-o mătase sintetică. Cu ceva limbi de piele împletite printre ele. Dar bubuia de scula toate blocurile din jur. Aveam tehnică, meserie. Aveam o listă bine pusă la punct cu oamenii primitori care ne dădeau și prăjituri. Mergeam la domnul Ion Oblemenco. Ne primea totdeauna cu drag și ne dădea și gras. Primul lucru pe care mi l-am luat cu banii de plugușor a fost....o valiză. De la Mercurul vechi, de la etajul 4, 'sport și voiaj'.

MD-O valiză? Ca să pleci în excursie?

VB-Oriunde, dar să plec.

MD-Îți plăcea să pleci?

VB-Da. Da. Da. Da. Și acum vreau să plec mereu. N-am bani să plec de câte ori vreau.

MD-Departure/arrivals.

VB-Dar pot să plec și la distanțe mai mici. Nici nu mai știu de ce tot vreau să plec.

MD-Când mergeai cu colindul, aveai în gând sensul religios? Ce colinde cântați?

VB-Mmm, combinații, putpuriu. Cred că erau destul de tradiționale. Niciodată n-am asociat Crăciunul cu religia. Colindele erau o dimensiune socială. Îmi plăcea cu Cățeaua Mare, cu Cristi, fratele lui Zdârnă, Sorin sau Cățeaua Mică. Mergeam prin zăpadă, cântam, mâncam prăjituri, râdeam și făceam bani.Camatât.

MD-Ai avut brad de plastic?

VB-Nu. Am acum. Tu ai?

MD-Am avut. Acum nu am.

VB-Eu dacă-mi iau natural, nu știu ce să fac cu el după aia. Mi-e milă că trebuie să moară.

MD-Interesant că târziu de tot am înțeles că steaua din colinde era de fapt cu șase colțuri. Nu spunea nimeni că e steaua lui David.

VB-Nu însemna nimic asta pentru mine. În vârful bradului aveam ceva lunguieț. Acum am o prințesă. Ramonei îi plăcea mult. Sunt foarte emoționat când o pun în brad. O las ultima.

MD-Mai ții minte ce poezii îi spuneai moșului?

VB-Mă tot gândesc... Atunci cu avionul am spus una cu ...."C"....litera asta-mi stă în cap...

Mă oftic că nu-mi amintesc.

MD-Dă-i răgaz. Vine ea. În ce măsură bradul de Crăciun a influențat arta? Cum se reflectă el în artă?

vb5VB-Nu prea se face artă cu pomul de Crăciun. Scene de iarnă, da, natură, gheață, zăpadă. Pomul de Crăciun e complet arestat de către cultura populara. Artiștii nu prea se iau de el. Arată prea arbitrar. Ți-am trimis o lucrare de-a lui Caspar David, cu un naufragiu și gheață.
...Poate Zdreanță?! Arghezi?

MD-Eu asociez bradul cu mirosul lui  specific și cu portocale. Eventual portocalele învelite în câte o foiță  fină pe care scrieJaffa. Cumpărate de mama dintr-o lădiță de lemn de la alimentară, de la Cazacu. Fresh, ăsta ar fi cuvântul.

VB-Portocale?! Alea erau ilicite în comunism. De fapt, da, numai de Crăciun mai aveam câteva. Și-o banană, două.

MD-Portocalele erau frcute magice, asociate sărbătorii.

vb6VB-Iată încă o imagine. Pe mine mă face să plâng. E genul victorian, dar echivalentul american. Câteodată făceam decorații de brad cu mama. Lanțuri colorate din hârtie. Dar de multe ori nu prea aveam lucruri strălucitoare și mama mai punea resturi de lamé în brad, să lucească.

MD-Cum mai este Crăciunul azi?

VB-Acum pe mine nu mă mai atrage Crăciunul. În oraș e isterie completă. Am vacanță dar am de corectat disertații și eseuri. Afară, de obicei, vremea e gri închis, cu mici excepții mai albe. Eu-s mereu departe de locul de care-s atașat emoțional.

MD-Ce fac de Crăciun ceilalți: asiaticii, africanii, indienii, arabii?

VB-Asiaticii au Eid, altă dată. Eu îi zic Chapatti Xmas. Africanii nu-s chiar așa de mulți. Aici sunt jamaicani sau caraibieni. Și-s ori musulmani, ori creștini.

MD-Și musulmanii ce fac de Crăciun?

VB-Cumpară. După, de Boxing Day, 26. Și țin restaurantele deschise până târziu, când se îmbată ceilalți și vor să mănânce indian la ora 2 dimineața. Aici, de obicei, asiaticii musulmani sunt foarte segregați de societatea engleză. Dar când e de cumpărat, se adaptează imediat. Cu puhoaiele. Cu sacii. Cu disperare.

MD-Atunci e bun și shopping-ul la ceva.

VB-Este, sigur. Religia e foarte departe de Crăciun, aici. Se merge la biserică, de fapt doar unii. Bisericile care au mai rămas se umplu, mai ales catedralele. Dar mai mult social sau pentru concerte. Și-s pline de turiști sau de „elite”, oameni de obicei educați, de modă mai veche. Cei de condiție medie sau masele, nu! Hlizire și shopping!

MD-Shopping, noua religie.

 

Notă

1-Jan Brueghel The Elder, Hunters in the snow, 1565
2-Krampus,Austria
3-The Mallard,NationalRailwayMuseumYork
4-Green Santa
5-Caspar Friederich David, Sea Of Ice, 1823-24
6-John Koch, Christmas tree, oil on canvas

Comentarii cititori
sus

Camelia Căprariu

 

Ieri, după rătăcelile festive prin supermarket, proaspătă posesoare a sacoșei cu mici minunății, cu steluță de Crăciun, floare purpurie semnificativă, cu zâmbetul îndreptat către cei care intrau în templul cumpărăturilor, ieșind, deci, mulțumită, din market, l-am văzut pe... Moș Crăciun!
Fix cum trebuia să fie, cu barba albă rezonabilă, cu mustață, păr alb, burtică...
În haine contemporane și nu roșii, fără fesul cu moț alb, dar era chiar el!
M-am jenat să-l opresc, să-l întreb de sănătate, părea senin și hotărît, deci sunt mulțumită, am stea de Crăciun și l-am văzut și pe moș în carne și oase ...

Comentarii cititori
sus

 

Tataie procura brad, dar nu făcea pe moș Crăciunul
[mini-interviu cu sora cea mică a mamei mele - prin E-mail, fără preaviz]



Cati, cum se serba Crăciunul la Cobadin, când erai tu mică? Erau anii `50 și, din câte știu, era sărăcie mare. Ce-ți amintești? Vă duceați și la Mereni, când încă nu se mutase bunica voastră la Cobadin, nu?
Chiar dacă era sărăcie, îmi amintesc că Mama spunea că de sărbători nu există sărăcie, apoi cred că făcea eforturi ca să fie chiar de toate pe masă, iar pe noi ne direcționa spre a ajuta la toate pregătirile preparatelor, cum ar fi covrigei, pișcoturi, cornulețe, cu care umpleam coșurile pentru colindători. Evident că nu lipseau nucile și merele. Evenimentul cel mare era primirea colindătorilor, cu care trebuia să fim mai darnice dacă erau "flăcăi faini", presupunându-se că pot fi viitori pețitori pentru noi, fetele. Nu-mi amintesc să fi petrecut vreun Crăciun la Mereni, probabil nu mă duceau iarna, din motive de frig, pentru că Bunica încălzea doar o cameră, în schimb de Paște ne plăcea la Bunica, uimitor era pentru noi de ce vopsea așa de multe ouă.


În copilărie, de Crăciun și Anul Nou, eu eram plecat când la Constanța, când la Vulturești, când în vreo tabară, la munte. De la Constanța, îmi amintesc de un colindat, George și cu mine, în Berechet. Aveam pocnitori făcute din două bucăți de metal, un ansamblu mojar-pistil, legate una de alta cu sârmă. În mojar se punea fosfor, de la chibrituri. Ca să scoți o pocnitură, trebuia să rotești sârma și să izbești metalul de ceva tare, cum ar fi treptele de ciment de la intrarea în casele oamenilor. Îmi amintesc cum, după ce am ciobit o treaptă, și nu mai sunt sigur care dintre noi a reușit performanța aceasta, a fost nevoie să ne salvăm alergând.
Tu și George erați altă generație de colindători. La noi, la țară, cei care colindau în ajunul Crăciunului erau Nicu și colegii lui. Cel mai spectaculos era plugușorul, cu zgomote de bici, și buhaiul, care era un fel de tobă special construită. Când trăgeai de un fel de coadă, făcea un zgomot special, dar cumva plăcut. Nicu era responsabil cu biciul, pe care îl făcea cam cu o lună înainte. La vârful biciului punea fire de păr de cal, luat chiar din coada calului. Apoi urmau colindatul cu Steaua și mersul cu Capra. Eu beneficiam de toate bunătățile pe care le aducea Nicu. Pe vremea aceea, erau foarte puțini care dădeau și bani. Tot referitor la colindători, pe 1 ianuarie, pe lângă sorcovă se umbla și cu semănatul, adică băieții veneau cu o mână de grâu și urau ceva de belșug în anul ce abia începuse.


Brad împodobit făceați?
Da, aveam brad de Crăciun, însă nu aveam globulețe, așa că înveleam nucile cu staniol luat de la bomboane și le legam cu ață în pom. Și mai puneam și bomboane foarte colorate, tot legate cu ață. Iar ca beteală făceam fel și fel de minunății din hârtie creponată, iar ca imitație de zăpadă puneam bucățele de vată albă și eram tare fericiți că aveam pom. Ceea ce vecinii noștri nu aveau. Mi-i amintesc pe copiii din vecini cum veneau să se uite la al nostru. Pomul și bomboanele le procura Tata, restul, noi, de la magazinul comunei. Nu pot să spun cât de mare era bradul, știu că eu nu ajungeam decât până la nivelul 2 de crengi, asta fiind prin 1953. Pomul era împodobit de Jeni, de Nicu și de mine, frații mai mari erau după fete.

Tataie făcea pe moș Crăciunul?
M-ai făcut să râd cu întrebarea asta. Pe-atunci nu se obișnuia ca părinții să se îmbrace în moși Crăciuni. Nu la noi în comună.


A consemnat Florin Oncescu

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Când încă nu-l mai așteptam pe Moș Crăciun

 

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moși!
Când Moș Crăciun era încă Moș Gerilă, credeam foarte multe lucruri despre lume și dacă brădulețul micuț era cocoțat pe masă îmi înălțam, sau dacă brădulețul drăguț era vânjos, încât de-abia îl puteai fixa în suport pe podea îmi coboram aceste credințe până la întâlnirea privirii adormite cu darurile dătătoare de sensul întrebărilor fundamentale: - Știi ce fac eu după ce pleci? - ... - Te aștept... - și nu prea aveam timp să mă autoexaminez și cred că de aici se nășteau frumoasele așteptări an de an. Deasupra ferestrei pe care doar ce plecase Moșul, scriam cu albastru înclinat: Oricât de nesăbuită ar fi puterea mea de-a iubi făpturi imaginare, totuși, cât de aproape ești, Cerule, totuși de tine nu mă vor putea despărți vreodată nici măcar cele două apartamente inegal suprapuse în care făpturi ca și mine te presimt și te-așteaptă!

Despre distanța dintre mine și cer din vremea aceea uit mereu să visez: un scenariu frumos, cu cei ce călătoresc pe uscat și pe ape, în adânc și în aer și “precum atunci, și azi - întocma” se așteaptă unul pe altul fiindcă s-au întâlnit într-un fel de coincidență din răspândirea particulelor elementare și a pulsarilor (un fel de stele neutronice), dintre miliarde la puterea infinit de quarci, hadroni, interacționând unul cu substanța vitală a celuilalt, pe care deopotrivă și-o extrag din radiațiile α, β și  γ.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moși: Eugen avea un dulap neobișnuit de înalt pe care ne cocoțam eu și Florin, aflat mereu în vizită prelungită, de-acolo citeam poezii și-aveam impresia că Dorina e într-un fel de prăpastie, eu eram speriată de șamani și de la un punct încolo Eugen nu mai voia să povestească nimic pentru că se temea de frica mea și mai ales de ciudățeniile prietenului său care spunea că e fericit și cobora din când în când să-mi aducă de-afară un bulgăre de zăpadă ce mi se topea imediat în palmă, sau o floare încă în viață ce se ofilea de atâta căldură neașteptată încă, iar el spunea că așa este și iubirea.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moși: Pentru că rareori am putut povesti ce mi s-a-ntîmplat în realitate : Totuși, pe locul 1 este păpușa din clasa a –V –a de la tata: cu ochii ei albaștri, în rochia ei roz, cu șosețelele și pantofiorii strălucitor de albe[1] - părea venită chiar din altă lume. Toată ziua de Crăciun i-am ales cărări printre șuvițele blonde și după aceea am scris Labirintul din capul păpușii - manuscris, firește, pierdut.

Pe celelate locuri și la același nivel sunt păpușa de la tata de când aveam 19 ani: cu ochii ei albaștri, în rochia și cu boneta ei albastre, în brațele asistentei îmbrăcate în alb care mi-a dăruit-o când l-am vizitat pe tata la spital- era singura mângâiere în fața diagnosticului de anevrism aortic.
Păpușa de la Cătă-frățiorul, de când aveam 16 ani: cu ochii ei albaștri, cu fusta roz și bluza bleu-ciel, cu pletele ei platinate era totuși altfel decât celelalte, fiindcă mi se părea un fel de omagiu al infantilității universale.

Îndemnându-mă șugubăț să caut sub pernă în dimineața ninsă pe crengile nucului de la fereastră, păpușa de la bunicu’ și bunica, de la „Măria Vâlcea” (așa îi spuneau oamenii magazinului nostru sătesc prin anii ’60): cu capul ei de ipsos, cu mâinile și piciorele textile, cu rochia ei înflorată m-a însoțit toată ziua de Crăciun în vizită pe la fini (nu știu de ce nu veniseră ei la nași - probabil fiindcă erau prea mulți), alergând pe văi și prin curți împreună cu Nuțu, un verioșor de gradul trei, pe care, dacă mă gândesc bine, nici că l-am mai văzut de-atunci.

O rochie superbă, liliachie, croșetată de mama din „buclé”, o declarație de la un prieten, în seara de Ajun: prefer să te conduc pe tine acasă prin zloată, decât să fiu cu Miss Universe pe Coasta de Azur.

Un glob albastru-argintiu, strălucitor, de la un prieten din facultate, înainte să intrăm în vacanța de iarnă, în anul patru. L-am purtat cu mine prin anii de navetă, prin anii de locuire în „proprietate personală” , în anii ne’nțeleși ai chiriașului grăbit - iar când s-a spart mi-am dat seama că vorbele ce se rînduiau ca și cum de la bun început ar fi fost legate, nu ne vor mai cuprinde aici în bucuria de-a le căuta firul.

Păpușelul de la Anca-surioara, confecționat manual, cu bluză galbenă și pantaloni verzi de melană împletită, cu fețișoara roz și păr cărămiziu - o tandră consolare dintr-un decembrie ingrat.
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moși: Lănțișorul de argint de la Florin, în brăduțul nostru minuscul - de fapt un buchet de crengi gata împodobite, cumpărat în ultimul ceas din Piața Amzei, în Ajun, după care am trecut pe la Humanitas să ne cumpărm ultimele apariții. Prin’94. Prin ’98, cu o zi înainte de Crăciun, făcând bilanțul contabil: „Hai să-ți cumperi trenulețu’ ăla” - la insistențele mele că în vitrina librăriei dintre Apusului și Piața Gorjului aș fi zărit un tren de jucărie minunat, convenabil ca preț și foarte necesar în creșterea și educarea Măriucăi noastre care împlinise deja un an și patru luni.

O trusă de farduri de la Vasi, un ruj de la Anuța, un colier de la Maria, „ ca să fii bucuroasă”. Anu’ ăsta copiii mi-au promis că au să vorbească cu Moșul să-mi aducă o păpușă și un ursuleț, ca să nu apuc eu să-i mai exasperez cu daruri pentru mine, din moment ce ei deja au crescut.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moși! De oriunde, am fi la fel de departe, de fiecare dată cînd mă pregătesc să-mi fac o cafea am aproape doar atmosfera, buna mireasmă, rostul scrierii, ca și al cântării și nici nu știu ce întâmplare să aleg, ca să nu nedreptățesc vreun Moș.



[1] Acord pluralul la neutru, fiindcă acestea împreună sunt lucruri J

Comentarii cititori
sus

Melitta Szathmary

 

Da, mai cred în Moș Crăciun...

... pentru că în fiecare an, de Crăciun, that „kind of magic” is a „special kind of magic
... pentru că în fiecare an, de Crăciun, culorile, aromele și gusturile au altă intensitate, altă dimensiune, altă percepție
... pentru că în fiecare an, de Crăciun, the same old songs and the same old Christmas tree are different
... pentru că în fiecare an, de Crăciun, pregătesc și aștept cadourile, le deschid și mă bucur cu o emoție care e doar a Crăciunului
... pentru că în fiecare an, de Crăciun, (mă) pot copilări mai mult

DA, mai cred în Moș Crăciun!

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

 

De-aș fi Moș Crăciun

 

moș crăciun e moș gerilă

mariniE sarcină de partid tovule. Le ai cu teatru, ești în trupa de comedie Pro Parodia* sau cum îi zice, ai luat ceva premii pe unde v-am trimis cu sindicatu’, cu uteceu’, cu partidu’ așa că mergi la tovu’ magaziner să-ți predea costum’! Vei fi la serbarea noastră pentru copiii întreprinderii noastre, noul moș. Aăăă… Gerilă. Că la noi nu merge cu ăla vechi, cu crăciunu’. Se aude?

Gata. Mâine la ora doi’sce fix vei împărți cadouri la ăi mici. E sarcină de partid!  Dacă totul va fi bine ai un bilet la stațiune, la vară. Ai grijă, să fie toată lumea mulțumită. Ne-am înțeles? Spor la treabă, tovule!

*

Care treabă, care moș? Oauu! Păi, eu sunt tânăr, n-am mai jucat rol de moș. Și chiar nu-mi plac copii, păi… Toți mucoșii ăia, să-i ascult cum miaună, cum cotcodăcesc, cum se scarpină-n în nas. Cum le curg balele. Scârbos, câh!!! Ce mă fac?!

Iar ecoul îm țiuia în ureche, în cap, în suflet: E sarcină de partid tovule… Mâine la ora doi’șpe fix vei împărți cadouri la ăi mici. Cine, eu? Cum adică, Moș Gerilă e moș Crăciun? Ai vere, eu moș?! Râsu’ curcii…

*

Dar comuniștii o știau una și bună.

Da tovarăși, Moș Gerilă e moș Crăciun!!! Ce mare lucru, l-au exilat pe Moș Crăciun. Iete fleoșc, au pierit iei o grămadă dă oameni mari, Mircea Boșorogu’, Ștefan Babanu’ Mihai călare pe șapte cai, arebalta pește, stați liniștiți, tovarăși!      

Nimic nou sub soare. Au schimbat ei istoria, oamenii, țara, dar un moș. Nu-i greu, nu-i greu. Ba e greu, Moș Crăciun niciodată nu va fi Moș Gerilă! Și n-a fost.

A fost omul nou, omul societății socialiste multilateral dezvoltate. Pe drumul luminos al construirii socialismului și comunismului în scumpa noastră patrie: Republica Socialistă România. Bla, bla, bla… Așa că dacă nu era loc de Moș Crăciun s-a făcut/creat un nou loc în schemă.

Dragi tovarăși și voi fă, acu’ ie gata cu moș crăciunăl vechi, ăla iera burghej și moșier, avea căși și atelaje cu reni tomite în Laponia, sau dracu’ știe pe unde a înțărcat bălaia. Gata, gata! De azi ie… Moș Gerilă, un cadru dă nădejde al nostru, al Partidului Comunist Român. Iel ie, dargi tovarăși, nou’ om al societății socialiste multilateral dezvoltate.
Bla, bla, bla

                                                  *

Hă, hă, hă! Bună ziua dragii moșului, bine v-am găsit! Ați fost cuminți, i-ați ascultat pe părinți, pe bunici, v-ați spălat pe mânuțe, pe dințișori, aveți unghiuțele tăiate…Mai repede, mai repede, mai repede… Da, doream să termin odată cu rolul trasat de partid. De Moș Gerilă.

Mai repede, mai repede, mai repede… Da, doream să-l fac praf pe moșul ăsta nou. Așa că nu știu cum, dar numai puteam să respir, numai aveam aer.

Mai repede, mai repede, mai repede…Masca de moș cu o barbă penibilă din vată era lipită mocănește de un plastic ordinar și strânsă fix cu un elastic. Cam mic. Pe semne că se făcuse reducere ca la toate lucrurile din perioada aceea, de tristă amintire. Puaf!

Și totuși era greu, n-aveam aer iar niște copii mai inteligenți, mai artiști decât mine își dădeau aere. Cre’că din aeru’ meu. Da, aer vreau și eu, dar nu de la mișcoroanțele ălea mici.

Mai repede, mai repede, mai repede…Mă terorizau cu… ghici cu ce? Normal, cu Luceafărul. Stai vere, ești copil, mă omori cu zile, doar n-ai să reciți nouăzeci și ceva de strofe. 

Mai repede, mai repede, mai repede… Mooor! Ajutor! Și ajutorul a venit. Exact de unde nu mă așteptam mai puțin. De la un mierlau, mierlau. Cum care mierlau? De la un ăla mic și bocitor. Șef, meserie de meserie. Bulan tată. Sigur, ie un pui de tifos înfocat, de fotbal. Bag mâna-n foc. Pun pariu pe-un Cico, că Pepsi de unde?! Mai bine o poșircă neaoșă, de-a noastră, decât o licoare imperialistă americană.                 

Că mie și sete, curg transpirațiile pe mine, ca Jiu la vale. Ce mai, m-a salvat o gâză de copil. Era un bebe. Adică o beboaică, de câteva luni. Mică, roșie ca steagu’ partidului, cre’că în ceru’ gurii. Mieuna de mama focului, stricând mezamplasu’ deștepților ăia mici. Erau o fată și un băiat. S-ar putea să fi fost frați, verișori, ceva orătănii, sigur că da. Se dădeau ei mari. Cu Eminescu, cu Luceafăru’, cu nervii mei, cu aerul meu, pe care mi-l rechiziționase un neica nimeni. In nemernicia lui, în contextul sarcinilor de partid. Harști, tăiase din elasticu’ meu. Bă nesimțitule, așa faci Tovarășului Moș Gerilă? Tai elasticele de la masca omului nou. De Moș Gerilă. Parșiv om, sau poate un sabotor, un anticomunist. Te pomenești că și ăsta a sărit de doi-trei metri în sus să-și ceară drepturile de anticomunist. Că vezi doamne a atentat la Moș Gerilă. Al comuniștilor. Dar zău, chiar a atentat.

Mi-a făcut figura. Ce să-ți spun? A adus deservicii destabilizatoare regimului comunist. Harști, i-a tăiat elasticu’. Lu’ Moșu’. Lu’ Moș Gerilă. Adică mie. Mă lași! Băi taică, dar cu purceaua ce-ai avut. Cum care purcea? A mea, că era viața mea. In joc, pe scenă. Infofolit, drapat în roșu ca al evului aprins al epocii de aur. Eram ca porcu de gras.

Costumat cu o pernă la burtă și arătam ca scroafa din coteț. De gras și roșu ce eram. Numai că eu eram pe-o scenă. Muream dracu’ La datorie. Că eu era s-o mierlesc. Noroc cu gângania aia mică, din sală, că a grohăit și s-a terminat spectacolu’.

Era un talmeș-balmeș. Nu te mai înțelegeai om cu persoană și copil cu moș. Bărzăunii ăia doi, frați, rude, nechezau din Luceafăru’, iar aia mică făcea serenade guturale. Doamne, ce nebunie. Nebunie cu Moș la pupitru. Adică cu je.

Să-i dea Dumnezeu  sănătate. La aia mică. Cre’ că acu’ e mare, are fix 30 de ani. Sănătate, numai’ bine! Revenind la nesimțitu’ ăla cu elasticu’ care era să mă gușuie, o să fie altă poveste. De belea. Băi, las că te prind eu odată și-o dată. Cum ce-am să-ți fac? Nimic, nimic! Și totuși parcă, parcă i-aș pune și eu masca aia. Pe moacă. Măcar 5 minute, pe fața lui de anticomunist. Uuu, demagog vopsit! Să văd cum respiri în aerul ăsta nou. Democratic….

Fine del primo tempo
la reumă

Visam?! Nu, nu visam. Zău, vă rog, vă conjur să mă credeți chiar n-am visat, nu v-am băgat inverse, nu vreau medalii, diplome, sau alte acareturi de scăpătați demagogi și parveniți.

Nu dom’ne! Recunosc, dar nu în fața Marii Adunări Naționale, ci în fața Marii Adunări Naționale a copiilor. Recunosc tot. Că erau adunați cu convocatoru’ de la sindicat să li-se dea drepturile. Adică o pomană. Comunistă. O pungă cu dulciuri de pom, o portocală mai borșită, o banană amărătă și alte nimicuri capitaliste. Praf în ochii omului muncii.

Supravegheați slugarnic de fețele lungi și trase ale părinților și bunicilor lor. Obosiți, obosiți. Căci erau mai mereu consumații de serviciu. De serviciu suplimentar al cozilor interminabile ce dădeau cu rația. Ba un ou, ba un litru de lapte, ba amărăta noastră de pâine. Toate pe cartelă. Să nu ne umflăm. Să mâncăm rațional. Conform normelor eticii și echității comuniste.

Nu-i așa că sună ca dracu’ formulele astea de exprimare ale vechii și prea bogatei limbi de lemn, folosită la greu ca limbaj colocvial în anii de tristă sau de veselă amintire?! De regimul comunist. De tristă amintire. Pentru unii mumă, iar pentru majoritatea ciumă. După nevoi, după necesitățiCa așa e-n comunism. Ba cu gura, ba cu palmele, ba… să mă lase-n pace.

Amintirile mă năpădesc, numai rezist. Lasă că nu-i problemă că am fost Moș Gerilă. Asta este, îmi asum și succesele dar și scăpările. A fost de groază. Și epoca, și oamenii dispuși să te sape. Recte nea …Caisă, un neica nimeni pus pe economii și atentator la aerul Tovarășului Moș Gerilă. Un om nou al societății socialiste pe drumul construirii socialismului și comunismului în zbor.

Cu renii lui cu tot. Un om, un actoraș tânăr, fără prea multă glagorie la el, băgat la înaintare, la amărăștenii ăia de copiii cu bietele lor chei de la gât. De la cutiile de chibrituri de apartamente în care zăceau ei și rudele lor. Că erau părinți, boșorogi de bunici, frați fără număr, nu contează.

Jean boxează. Dar atunci Jean era puțin plecat. Să se nască. Iar eu eram figura zilei. Figurantu’. De serviciu. In slujba partidului, la înaintare. Tot înainte! Croit să-mi duc sarcina de partid cu chiu cu vai, cu sacu’ lu’ moșu’ greu, greu. Dar trebuia s-o fac și p’asta până la capăt. Doar era sarcină de partid. Iar în joc mai intrau și perspectivele.

Estivale. Și fetițele…Și cred că mai aveam un picuț și vedeam capătul de la tunel, și o lumânare post mortem mă aștepta drept răsplată. Iar fetițele aveau să mă tot aștepte. Mult și bine. Sau mult, prost și fără rost. Adică fără obiectu’ muncii. Mai corect, le așteptam eu. Când le venea sorocu’. Să vină la mine. Pe lumea cealaltă. Unde nu-e nici durere, nici întristare, nici suspin. Și nici sarcini de partid. Cre’că?!

Dar am avut noroc cu mogâldeața aia de fătucă. Soprană de nota 10. Când a dat drumu’ la țavă m-a scos de pe imaș. I-auzi brâu, trece râu…Trece, trece regimentu’ zece. Trece, trece dar stai frate, unde trece? C’aici e tarlaua mea. Băi, să nu dea dracu’ să treacă ăștia până nu împart eu daru’ la puricii ăștia micii de copii. Oameni ca lumea, de gașcă. Adică de regiment. N-au trecut do’mne. Nici unu’. Nici  nu i-am văzut. Zău.

Dar nici n-aveam eu timp de ei. De abia aveam timp de mine. Să nu mă sufoc, să nu mor. Am de ce mulțumi la ghemotocu’ ăla de om. Mică, mică da’ cu țavă. M-a scos din funcție și am răsuflat și eu ca omu’. Dar nu ca cel nou. Ci ca cel oropsit. De nesimțitu’ de trădător al cauzei socialismului și comunismului pe bătătura noastră. Mă felicitam că am scăpat, cu viață și cu o deplasare moca.

La mare. Uraaa, gata, să vină fetițele! La soare, la mare, la revedere. Și marea, și soarele. A plecat alt nesimțit. In locul meu. Mai corect în locul său. Că așa-i în comunism. Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine pune o vorbă bună… partidul. Și au pus, și cred că a plecat ghici cine? Da, magazinerul, economistu’ nostru. De serviciu, de elastice. Vă închipuiți oameni buni, și oameni răi, câta elastic a economisit omu’ ăsta de mi-a luat și marea, și plaja și perspectiva unor aventuri galante. La mare…la soare, la revedere.

Dar ce a fost a trecut. Pe la mare, pe la soare, pe la anu’ și la mulți ani! Și așa s-a terminat cu chiu, cu vai, cu o ofertă neonorată nici până azi.

*

Se aude Tov. Secretar de partid? Poate vă destupați mai bine urechiușele dumneavoastră de om subțire aciuit prin diverse Plenare și Congrese ale PCR și vă onorați promisiunea făcută mie, cu plecarea la mare, la soare...știți dumneavoastră?! Da, sigur că da, vă veți ține de cuvânt. Scuze, scuze, v-am reamintit de neonoranta dumneavoastră promisiune în contextul în care ea avea o mică, doar o mică scăpare. Vă deranjez, știți, n-ați precizat anu’ deplasării mele la mare. Moca. Prin sindicat. Așa că eu aștept. Incă. Poate, poate mai mă așteaptă știți dumneavoastră cine… Marea, plaja, soarele și potențialele june care precis or să mă primească cu brațele deschise, mai abitir ca acum fix 3o de ani, de la onoranta dumneavoastră promisiune.

Lăsând spiritul de glumă pe mâna foștilor, aș dori să reiterez că: deși am fost șocat de primirea sarcinii mele de partid, unde trebuia să-l întruchipez, să-i dau viață omului nou, Tovarășului Moș Gerilă pentru o grămadă de suflețele chinuite și ele ca și propriii lor părinți de un regim preferențial și discreționar, chit că nu le aveam cu copiii, de nici un fel, de nicio culoare. Mărturisesc cu mâna pe inimă că azi, la 30 de ani distanță altfel stau lucrurile. Imi sunt simpatice toate gâzele de oameni, îi ascult cu mult drag, cu atenția cuvenită unui pui de om, îi apreciez pe cei care îmi recită… ghici ce? Normal Luceafărul. De ce oare? Pentru că acum numai trebuie să mă chinuiesc cu o mască cu barbă. Acum am  barba mea. Naturelă. Ce-ai fată? Da, e a mea. De la mama natură. Ninsă ca și anii și peripețiile comune în jocu’ cu cei mici. Mai ales cu copilul meu, comun cu soția mea personală. E o fetiță. Care mi-a dat aripi, binețe și un bilet la reumă, la tratament. Să mă dreg. La mareee… Moca. Uraaa! Să numai stau la mila tovilor de partid. Săru’ mâna fetița mea mică și dragă. Merit și eu acu’.

Gându’ meu zboară să zic: o recunoaștere post mortem. Ptiu drace! Mă luă gura pe dinainte… Te pomenești că am dreptate, te pomenești?! Logic, analizând contextual celor afirmate mai sus, sigur, sigur am dreptate. Da, e vorba de o moarte. Dar nu încă de-a mea. Era vorba de moartea partidului. Dar nu a ăstora de-acum. Ci a Partidului Comunist Român și implicit a regimului comunist, de tristă amintire.     Așa că eu, n-am nicio treabă. Doar să mă duc…la mare, la soare, la reumă. La fetițe, la muieri. Gata, gata!

A înțărcat Joiana. N-ai să vezi. Doar reumă și iar reumă. Atât! Și dimineața, și seara. Iar suplimentar altă reumă. Doar la prânz. C’așa-i la mare, la soare. Doar acum am și eu prestanța mea… și jăndaru’ la purtător. După mine. Am cu ce…mă! Dar până la vară mai e mult. Poate, poate… se mută marea. Și vine ea la mine. C-am tot așteptat-o și pe ea și pe…Da, și pe…Pe soare bineînțeles. Dar la ce să mă fi gândit mămico? Stai liniștită… da, mergem împreună. Cum să merg doar eu?! Doar tu și eu. Noi doi, ca doi porumbei. La reumă. Fine del secondo tempo

                                                                                                                                    de-aș fi moș crăciun
Terțo, sau scherțo tempo

Da, da, da, orice băiat de mic se visează să fie…Făt Frumos. Eu n-aveam date și nici datele necesare personajului, nici epoca numai era propice unui asemenea rol. Hei, ce vremuri? De mult apuse. Așa că mai iau și eu o pauză. De țigară. Că tot nu fumez. Deci, nimeni, nimeni nu ținea cu mine. Cu je. Era oribil, era de neînchipuit, era comunism, băi ăștea, deștepților.

Nu de ieri, de alalteieri, ci de ani răi. Căci ăi buni îi luase… gaia. Doamna Gaia, vă rog, vă rog eu frumos, știți, adicăăă, îîî, nu cred că știți, eu în nemernicia mea nu am prea apucat așa, cum să vă zic eu, anii,îîî...aniii ăia ăi buni, la prestanța mea, la fizicu’ meu, ce ziceți ăăă, așa, nu-i așa că ași avea și eu nevoie de ceva mai bun? Zic și eu, că doar n-am dat cu apă fiartă. Nu, nu nu fac eu chestii d’astea. De unde, că azi la noi, la bloc, nu e?! Nu, nu, blocu’ e! Incă. Apa nu e. E, da’ nu e… e pe sponci. Dar cum e, cu fericirea, ce ziceați…?! Și eu credeam… tot așa. Mai vorbim noi, da, da. Săr’na… săr’na! 

Așa că am zis: ce-o fi, să fie. Și a fost să fie. Nu soarta a fost cea care a decis pentru mine, ci organu’. De partid. Vigilent și atotcunoscător. Iată de ce…am mers pe mâna partidului, pe firu’ roșu conducător. Inainte tovarăși, tot înainte! Cu surle și trâmbițe. Cu stângu’ partidului înainte tovarăși! Și așa a fost să fiu… Moș Gerilă.    Și dacă a fost vreunu’ mai bun ca mine, să… tacă. Că s-a dus vremea lui, s-a dus cu sania, cu partidu’, cu tovii lui cu tot. Ducă-se! Nu contează unde. Hai, pa!

Scăpat de povara lu’ Moș Gerilă, nu m-am mai dus la nicio magazie să-mi iau costum. Sâc, sâc! M-am dus învârtindu-mă, după indicațiile lu’ tanti Jana, cea care-mi tot făcea… ochi dulci. La butonierele noului costum de moș. Frumoasă dom’le! Nu tanti, ci haină nouă, călduroasă și mai lipicioasă de alt moș.

Moș Crăciun mi-a intrat ca o mânușă la inimă și pe ușile copilăriei atât de dragi mie. Căci toți cei care suntem parfumați și avem în suflet o țâră de ludic, avem cu ce ne juca. Permanent. Haide, mă! Cum  unde, mă?! La joacă. E vremea jocului de joacă, așa că joacă-te copile! De la 1an la 1o1 ani, tot să te joci. Valabil pentru toți copiii cuminți, ascultători și care s-au spălat pe dinți.

Cu periuța, cu pasta de dinți. Frumos, frumos. Și dimineața și seara. Ca toți copii ce vor să crească mari și sănătoși. Așa că privindu-mă în oglindă când îmi umpleam gurița cu un kilogram de pastă de dinți, că așa ne spunea tova educatoare că e bine, e frumos, e sănătos.

Deci, mă priveam că prostu’, dar nu ca Popa Prostu’. Căci nu eram nici popă, și nici prost. Incă. Aveam tot timpu’ din lume pentru câte și mai câte…Și timpul, și sorocu’ lor a venit. Mai abitir ca moșu cu sacu’ lui cel plin și cel roșu. Chit că regimu’ s-a schimbat, sacu și roșu’ a rămas. Roșu. Ca și moșu’. Adică nu. Moșu’ Roșu s-a dus cu Moșul regimului său. Ceaușescu…Adică, Moș Gerilă, s-a dus…pa. Pa, pa Moșu’ Roșu.

Gata, adio și-un praz verde! Bun venit: Moșu’. Bun venit, Crăciun! Bun venit și lu’ Moșu, și lu’ Crăciun. Și gata, la treabă. Că avem treabă. Destul a șomat. Il așteaptă atâția copii. La treabă moșule! Hai copiii, avem treabă! Hei, copiii moșului, voi, ce-ați mai făcut anu’ ăsta…

*

Da, ce caraghios mă arată oglinda asta?! Cu pasta asta de dinți pe față, parcă aș fi moș. Un moș cu barbă albă. Hi, hi, hi, ce față albă am. Ca moșii, am îmbătrânit. Dar parcă ar fi bine să fiu chiar moș. Ași avea atâtea jucării, ca Moș Crăciun, stai că nu e voie cu Moș Crăciun. Acum e Moș… Gerilă. Da’ și ăsta are jucării. Ce-ar fi, da, ce-ar fi dacă aș fi…Moș Crăciun? Mamă, ce tare, tare aș fi! Ce mișto…Ho, ho, ho, bună seara copiii, ieu sunt Moș Crăcium…ați fost cuminți, i-ați ascultat pe părinți, pe bunici, v-ați spălat pe mânuțe, pe dințișori, aveți unghiuțele tăiate…Ce îmi trece prin cap? De unde moș, că ieu sunt mic… ce prost sunt!!! 

*

E adevărat, mi-am dorit să fiu moș, adică un Moș Crăciun autentic, nu cu barbă de vată, ca cea de la masca ăluilat moș, adică a celui Moș Gerilă. Câh! De tristă amintire. Sau mai corect zis: de tristă respirație. Vai mie! Și sincer, nici cea din pastă de dinți, ca-n copilărie nu catadicseam s-o mai port. Așa că la vremuri noi, alți oameni noi. Doar sunt un… Moș Crăciun, actor in jocul copiilor.

Și trebuia să am răbdare cu copiii. Așa că m-am școlarizat cu răbdare, cu tact, cu cei mici. La purtător. Ideal să-i chestionez, să mă joc cu ei, să râdem împreună de năzbâtiile lor. Alături de părinții și bunicii lor. Alte vremuri, alți copii…

Doream, râvneam să fiu iar moș. De ce? Simplu. Ca să fiu și eu copil. Un copil mare lângă o mare de alți copiii. Să mă scald împreună cu ei în ochii lor senini și luminoși, să savurez dulceața zâmbetelor lor în insectarul inimii mele. Pregătită să adune zâmbetele lor într-o țară specială. Tara de zâmbilici.

Adică ȚARA ZÂMBĂLICILOR. Iar eu, să fiu DJ sau Maestrul de ceremonii. Doamnelor, domnilor, dragii mei copii, vă doresc din tot sufletu’ : Bun venit. Bun venit în TARA ZÂMBĂLICILOR! Aici doar joaca și zâmbetele sunt permise. Vorbele urâte, supărarea, cearta se vor lăsa de grabă la garderobă, lângă ușă. Amendăm orice gest, orice grimasă de supărare. Vă rugăm păstrați-vă zâmbetele la purtător. In stare bună de funcționare. Aici, doar zâmbetului i se deschide orice poartă/ușă, geam. Pregătiți-vă zâmbetele la control!

*

Sigur, sigur toți copiii lumii râd la fel de frumos și de drăgăstos, ca să nu spun sonor. Ca ai noștri. Iar dacă sunt înconjurați cu dragoste și atenție de care au mare nevoie, dacă sunt motivați  și susținuți ei reușesc să facă lucruri imposibile. Motivație specială să ne luptăm împreună pentru dreptul lor firesc, cotidian de a zâmbi. Niciodată un efort făcut de către un adult pentru ei, nu e prea mare.

Încercați și îmi veți da dreptate! Copii noștri merită: respect, atenție, timp. Hai să ne jucăm mai mult cu ei, să intrăm cât mai des în joc. Cu ei. Să nu uităm că și noi am fost și suntem încă copiii.

Chit că peste unii au trecut și anii și ne-au uitat jocurile, că le-am fost parteneri fideli și copii ca orice copii. Doamne, doamne, dă-ne, doamne, joacă!

-sfârșit- fine - fin - the end - koпeџ - și de la capăt-

NOTA

(n.aut.-PRO PARODIA grup de umor 1980-1993, multilaureat al festivalurilor de umor și pantomimă, promotor al umorului absurd, al sincronizărilor, al parodiei, participant la Cenaclul Flacăra, Serbările Scânteii Tineretului, din Craiova, România)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey