Mihai Dincă
Mircea Gheorghe
Doina Ghiță Marinescu
Ioan Lascu
Vlad Logigan
Adriana Mihaela Macsut
Florin Oncescu
Diana Solkotovic
Lorena Stuparu

 
sus

Spune-ne o poveste!

De cinci ani, cuvântul la ordinea zilei este criza. Economică, financiară, a capitalismului, a datoriilor, a sistemului bancar, a Uniunii Europene, bașca vreuna politică sau morală. Există însă un colț în noi pe care criza nu îl atinge, indiferent de condițiile externe, și unde îngrămădim sau doar punem din când în când semne ale „frumuseții dupe lume”, cum zicea Babi, un personaj.

„Spuneți-ne o poveste! O întâmplare sau o aventură trăită sau visată, cu ochii închiși ori deschiși, simplă sau miraculoasă, un gest care v-a surprins ori v-a mișcat, o peripeție, o dovadă de solidaritate. Sau orice istorioară găsiți de cuviință să o împărțiți”, este invitația pe care am adresat-o nu la foarte multă lume - eu unul pentru că am mai scris la roman, așa că în privința comunicării dovedesc tot mai mult, așa cum spune Ionel Ciupureanu, „o lene”.

Răspunsurile primite le puteți citi mai jos.

(C.M.U.)

Comentarii cititori
sus

Mihai Dincă

 

                                        Calea București via Rovine         

 

Vine lent înspre mine cu gâtul între umeri și gluga trasă pe cap. Ajunge în fața mea și zâmbește.
- Ce zici, mă, nu te-am mai văzut demult, ce mă-ta faci?
- Nimic… mă duc acasă. Tu ești ok?
- Ce, nu se vede? zâmbind iar… Mă duc la tovarășu’ ăla al meu Luci; mai băgăm ceva ca băieții. Nu vrei să vii? Am niște filme pe stick, luăm o berică…
- Nu vin, serios, sunt obosit. Mersi oricum…
- Te-ai angajat undeva?
- Nu…
- Păi și nu cauți nimic? Faci un ban, oricum stai degeaba pe acasă.
Zâmbesc timid, distrat…
- Da. Aș putea să fac asta.
Niciodată nu știu ce să fac în situații de genu’, nu am destul curaj să mă las dus de revolta ce mi-o stârnesc întâlnirile astea, să-l fac într-un fel să dispară.
- Mă… hai că eu trebuie să plec, distracție plăcută!
- Bine, fratelo, ne mai auzim… Bă!... da’ de  „tovarășu“ ăla al tău ce mai știi?
- Cine?
- Mă, Lexa ăla vere, sau cum îi ziceți voi… mai blond așa și cu dintele spart.
- Nu am mai vorbit demult, habar nu am…
- Zice că vrea să-mi ia sistemu’. Ai număru’ lui?
- Nu.
- Păi și cum fac rost de el?
- Dar crezi că eu știu, nu ne întâlnim… mai mult din întâmplare.
- Atunci fii atent, ia număru’ meu și dacă vă întâlniți, spune-i să mă sune, spune-i că vrea unu să îl ia, că îmi dă altul mai mult pe el, dar sunt băiat și țin cont de înțelegere.
- Ok, îi zic.
- Hai că dau o bere dacă e... și ceva bun!
- Bine. Dar hai că mă duc și eu, chiar sunt obosit.
- Bine, fratelo, te pup! Vorbește și tu cu el, auziși?
Îi fac un semn din mână.


Mă gândesc cum interpretează unii faptul că le zâmbești plictisit, le răspunzi plictisit, poate nici nu îi interesează, cât timp stai și te prefaci că asculți e foarte bine și te sufocă. Vomită pur și simplu cu povești idioate fără a lăsa vreodată impresia că se simt prost. Am fost prins de multe ori între ei, am facut-o și de bunăvoie, urmăream numai duelurile lor. Toți, aceeași atitudine, aceleași povești despre femei, afaceri, mașini, în mai mereu aceleași locuri, când unu' ataca restul îi țineau piept din spatele țigărilor și sticlelor de cola, dar asta e altă poveste, acum la doi metri în spatele meu un alt prieten vechi, de înălțime medie, blană stufoasă, capul și picioarele mult mai subțiri, un doi și iar unu, absolut nereușit. Latră cu furie, din lateral apar încă doi, ceva mai calculați, așteptând parcă un semnal anume să atace. De fiecare dată încerc să îl iau pe fiecare altfel, l-am întâlnit treaz, beat, fumat, liniștit, euforic, trist, nervos, el mereu același. Totuși am găsit o strategie, merg în lateral cu palma întinsă spre el la semiînălțime și îi vorbesc până la intersecție, dincolo locatarii sunt prea puțin interesați de prezența mea.


Farurile unui X5 îmi scot în evidență pata cafenie de deasupra genunchiului. Coboară un bărbat scund cu burtă și început de chelie care mă privește indiferent. Pentru o clipă îmi taie drumul și intră în scara blocului.
Privesc aiurea printre zăbrelele gărdulețului verde, ce înlocuiește gardul viu din nu știu ce motiv, cert e că teritoriile trebuiesc bine definite.
- Bună seara!
- Bună seara!
- Prezentați-ne, vă rugăm, cartea dumneavoastră de identitate!
Îmi pipăi buzunarele blugilor dintr-un reflex stupid.
- Nu am buletinul la mine.
- Atunci vă rog să comunicați datele colegului meu!
Sinceritatea ei îmi pare parcă mai mult decât profesională.
- Și dacă stați pe Calea București ce cautați în zonă?
- Am fost la un prieten.
- La ora asta?
Uimit și ușor zâmbind îi caut privirea colegului care verifică datele; mă evită.
- Aveți arme albe, ceva?
- Ceva ce?
- Orice este interzis prin lege să purtați la dumneavoastră.
- Nu am.
- Atunci vă dorim o seară bună!
- La fel!

Trag în piept mirosul de cauciuc ars venit de peste calea ferată, ține loc de lemne, de butelie, de mâncare și de căldură ca peste tot. În fiecare noapte pneurile uzate de la vulcanizarea asta dispar peste șine, e ceva mai mult decât o reciclare. Bilete de pariuri, pachete de țigări, chiștoace, ambalaje, din sens opus o altă persoană, bmw-uri, golf-uri, opel-uri înmatriculate în Bulgaria, aproape toate rupte, zbiară, încep alarmele, delirul câinilor, chestii...

Oare câți bani se ia pe pet-uri, sunt doi copii, băiatul mai mare se uită în tomberon, mă vede, își bagă mâinile în buzunar și se depărtează. Apoi îi zice celuilalt ceva în țigănește și râde.
Privesc betonul înghețat în timp ce-mi suflu un abur cald pe față, sunt locuri în  care pot ajunge privind doar în jos, crăpături, pete, denivelări peste care știu foarte bine ce se ridică de jur împrejur.
- Băiatu’, dați și mie doi lei să iau o pâine!
Merg mai departe fără să mă întorc, brusc mă apucă de mânecă, întorc privirea și o fată cam de vârsta mea, hainele îi erau destul de curate, mi-a părut nebună mai degrabă.
- Mi-e foame, dă’ doi lei!
Mă ține strâns de mână, mă pierd puțin, trag brusc.
- Ia, fată, mâna de pe mine!
Mă prinde de geacă cu ambele mâini și mă fixează:
- Băiatu’, da’ ce frumos ești!
Mă sperii și mai rău, o împing.
- Dă-mi în rasa mă-tii drumu’! și se dă mai în spate.
- Mamă, ce puți a băutură băiatu’, ești beat! Și pleacă râgâind, plec și eu, mai am puțin și ajung, din senin un scurtcircuit care mi-a tăiat filmul, toate filmele. Intru în casă, mă simt prea obosit, mi-este greu să mai fac ceva de mâncare. Mă dezbrac. Arunc hainele în fotoliu, aprind veioza, mă las în pat și continui Micul lord de la pagina treijdoi, simt cum mușchii picioarelor mi se relaxează, mă gândesc, puteam face asta mult mai devreme...

 

Comentarii cititori
sus


Mircea Gheorghe

 

Edith

 

Era vineri și de o săptămînă, plecînd de la biblioteca unde lucra de cîteva luni, Anton o conducea pe Edith la stația de metrou cea mai apropiată, unde, presupunea, fără el, ei i-ar fi venit foarte greu să se orienteze cu bastonul de oarbă prin mulțimea forfotitoare și grăbită.

Edith avea între 25 și 30 de ani și i se părea urîtă. Dar era așa fiindcă nu știa cum arată și deci nu avea cum să remedieze și să pună în valoare ceea ce, în ființa ei, ar fi putut deveni frumos. Uneori, în intunericul care o înconjura, uita pentru cîteva secunde, că este observată. Ori nu-i păsa. Își zîmbea, își freca nasul cu insistență sau își mușca buzele. Se gîndea, desigur, la ceva important pentru ea.

Altminteri, era sensibilă și Anton știa că citise în braille cam tot ce se găsea în bibliotecă. Avea o scriitoare preferată, o romancieră, Marie Laberge, autoarea unui roman Anabelle unde era vorba despre un pianist de geniu, orb.

Anton nu avea o conversație bogată cu ea, dar nu din vina ei. Dimpotrivă, ea ar fi fost foarte mulțumită dacă el ar fi fost mai puțin rezervat și ar fi trăncănit despre indiferent ce. Mai ales despre cărți. La bibliotecă, de altfel, Edith era foarte guralivă cu Ani, colega ei, tot oarbă, pe care o învăța să lucreze la calculator. 
Sau cu Nadine, secretara. Nadine nu era oarbă, dar în schimb era neînchipuit de grasă. Și cam necioplită.

Edith era de cîteva zile de-a dreptul fericită: se pregătea să plece, la sfîrșitul săptămînii în  Statele Unite, la New Hampshire. Cu chum-ul ei firește. Dar mai întîi se ducea în Estrie, o zonă turistică din Quebec, unde locuiau părinții ei. Era încîntată să vorbească despre călătoria asta.

"E frumos în Estrie", zise Anton, apăsat de tăcerea lui pe care se simțea obligat să o întrerupă cu o replică. ”Peisajele sînt pline de lumină.”
Știa că nimic nu e mai lipsit de politețe decît să lași un orb să-ți vorbească, fără să dai nici un semn de interes. Dacă taci tot timpul, el poate intra în derută, nu știe dacă-i mai ești aproape sau dacă îl mai asculți. Și îi este penibil să te întrebe dacă ești încă acolo.

Edith a tresărit. "Da, e frumos". Și a continuat să povestească volubilă cum o să fie în America. 
Anton nu o mai auzea. Se simțea stupid. Mare prostie să-i spui unui orb despre un peisaj că e frumos și plin de lumină! Avea oare Edith o impresie cît de vagă despre cum era cu adevărat Estrie? Anton nu știa nici măcar dacă Edith a văzut vreodată. Probabil că nu fiindcă ea nu vorbea niciodată despre un timp în care ar fi avut vreo impresie vizuală. Ca Ani, de exemplu, devenită oarbă la adolescență.

Cei care au văzut cîndva și și-au pierdut la un moment dat vederea nu sînt niciodată cu totul orbi, spunea Ani. Ei refac mintal imaginile obiectelor pe care le-au văzut altădată și nu simt că se mișcă într-un univers lipsit de puncte de reper. Masa, covorul, piatra din calea lor nu sînt pentru ei abstracțiuni, știu cum arată o formă rotundă sau una ascuțită, știu ce înseamnă un culoar, un perete, sau o scară; au în minte imaginea unei pîini, a unui strugure, știu cum sînt casele, iarba, pomii, cerul. Dar ceilalți? Născuți în întuneric, ei descoperă cu mare greutate și niciodată suficient, că întunericul e populat de forme stranii, de un număr infinit de obiecte despre care nu vor putea spune niciodată altceva decît că există, că se spune despre că sînt pătrate, rotunde sau ascuțite; obiecte și contururi plăcute sau neplăcute la pipăit care trebuie sau nu ocolite.

Or, Edith povestea bucuroasă despre călătoria ce o aștepta la sfîrșitul săptămînii, fără nici o urmă de dezorientare. Să fie întunericul de la Montréal altfel decît întunericul de la New Hampshire? se întreba Anton, mereu tăcut, mereu incapabil să înoade o discuție convenabilă. Care erau emoțiile inedite ce o așteptau pe Edith, cîtă vreme cele legate de peisaj îi erau refuzate? Căci majoritatea emoțiilor noi cînd călătorim, sînt legate de ce vedem - o apă, un munte, chipuri necunoscute, o plajă, un restaurant intim, o cameră de hotel luminoasă, o fereastră care se deschide spre o imagine agreabilă, o catedrală medievală. Și cîte altele încă.
A, nu, mai rămîneau emoțiile legate de iubitul ei. Dragostea, poate. Urmau să stea la New Hampshire zece zile. "O să fie o călătorie frumoasă", spunea acum Edith.

Au ajuns la linia de metrou ce trebuia s-o ducă spre casă și Anton a ajutat-o să intre în vagon. 
El nu mergea cu ea, drumul lui era altul.
Edith avea încă întipărită pe față însuflețirea cu care îi povestise despre călătoria plănuită. Și atunci, fiindcă ea pleca pentru mai mult timp, lui Anton i-a părut brusc rău că n-o s-o mai conducă în zilele următoare la metrou și i-a făcut spontan un semn amical de despărțire. Din nou, fără să-și dea seama imediat, că e inutil.
Dar nu avea importanță. Ușa vagonului s-a închis și privirea lui Edith a rămas lipită de geam, pietrificată.

 

Comentarii cititori
sus

Doina Ghiță Marinescu

 

Amintiri cu Mihai Șora

 

Când eram mică, bunica mă răsfăța cu dulceață meșteșugită din prune galbene, căreia îi adăuga o frunză de mușcată creață, pentru aromă. Când mă vedea cum învârt lingurița-n aer ca să picure dulceața, îmi spunea oarecum conspirativ, împărtășindu-mi secretul: Trebuie să se lege! Să se prelingă încet... și dulce, în chesea.

Așa se preling acum amintirile mele, legate de dl. Șora. Amintiri grozav de limpezi.

Eram profesoară la Calafat, un orășel cu rezonanțe aproape rituale. „Cotele Apelor Dunării” intra în emisie la radio fix la prânz, prin vocea ușor melodică a unei crainice care recita: Turnu Severin, ieri, 260 centimetri, scade 4 centimetri; Gruia 555 centimetri, scade 3 centimetri, Calafat crește 3 centimetri... Colegilor mei de primară, gimnaziu și-apoi liceu - papiști (adică de la Liceul Papiu Ilarian din Târgu Mureș) - ne întâlneam destul de des, chiar și după absolvirea facultății, care de pe unde aciuiați - li se părea teribil de amuzant când le spuneam unde debarcasem din cel Ardeal. Singura, de altfel. Ceilalți își aleseseră locuri mai... terestre. Eu, la Dunăre. Ca să iau la rându-mi cotele, de-adevăratelea.

Dar exista un echilibru. Era cel mai potrivit loc de pe pământ unde, împreună cu dl. Șora, prin acei ani ’80, în dățile când îl aveam oaspete, să ne plimbăm pe străzile paralele și perpendiculare sau să coborâm în prăvăliile pustii de carne, pustii de legume, încântându-ne însă amândoi, atunci când vânzătoarele cu inele de aur filigranat scoteau de sub tejghea incredibila sticlă din care laptele înghețat împingea cu obrăznicie capacul de staniol.

Într-o iarnă de pomină a acelor ani, cu nămeți cât blocul de 4 etaje din prefabricate, dl. Șora a venit la noi în vizită. Soțul meu, repartizat la Calafat ca profesor de franceză după absolvirea facultății, convins de Noica să mănânce jăratic întru cultura de performanță, îi fusese în același timp repartizat de autorul Devenirii întru ființă domnului Mihai Șora, ce urma să devină, conform proiectului noician, „antrenorul lui cultural”. Și, de atunci, prietenia cu tăcutul Mai Știutor s-a legat cu dragoste și temeinicie. Ca dulceața bunicii.

Aveam două camere. Într-una, cea cu biblioteca, cu o canapea și două fotolii, îl culcam pe dl. Șora. În cealaltă, dormeam noi cu Bogdan, fiul nostru, tare mititel. Doar că, de la țopăitul pruncului întru devenire... bipedă, piciorul patului cedase, iar extinderea canapelei devenise deja o problemă. Cum să doarmă dl. Șora într-o... rână? Singura soluție pe care am găsit-o a fost să așezăm sub canapea, în dreptul piciorului buclucaș, ceva solid, în măsură să susțină greutatea... dialogului interior! Singurele volume demne de o asemenea sarcină erau Kant, Hegel, Husserl, Heidegger, cele mai groase tomuri din bibliotecă. A, da, și teancurile de file xerografiate din istoria lui Călinescu.

Echilibrul era perfect. Se putea dormi și chiar visa pe așa picior de... pat. Improvizații erau oricum la tot pasul. Când aveam nevoie de filosofia de sub pat, puneam în locul ei un scaun din bucătărie. Dar, desigur, nu orice scaun, ci unul demn să preia corvoada filosofică, cel ce avea prinsă pe el mașina de tocat carne. Căci bucătăria era doar o biată chicinetă, un alt univers mioritic destinat preparării celor mai grozave chifteluțe, mașina de tocat trebuind musai să fie prinsă de scaun, întrucât nicio masă, oricât de fantezistă, n-ar fi încăput acolo. Dl. Șora demonta instalația pentru chiftele cu aceeași răbdare cu care Nietzsche demonta prejudecățile, și remonta mai apoi piesele ca să echilibreze demersul filosofic...

Sâmbăta seara, urmăream tele-enciclopedia și ascultam vocea lui Pittiș. Cât ținea curentul. Dimineața, ascultam viața satului. Tot cât ținea curentul. Și ne uitam, împreună cu Bogdan, la desenele animate cu Oblio și Bălănel. Și sorbeam îndelung cafeaua - și ea improvizată: nechezolul sprijinit uneori pe-un picioruș de naturală - în zațul căreia Mai Știutorul deslușea premoniții îndrăznețe. Chintesența unui viitor mereu improvizat!

Inventam lumea în orașul al cărui echilibru rămânea sprijinit în cotele apelor Dunării...

 

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

 

Suprarealitate în mic
(Din jurnalul „Întâmplătoarele zile ale poeziei”)

 

Scena era mută si puțin conturată. Fundalul era un imens văl cenușiu, cu marginile topite în nevăzut.

Stăteam cu fața spre peretele din stânga. Paralelipiped nedefinit, doar trei superficii. Deasupra ștăngi, poate o pasarelă. Culoare dispersată de cenușă. Mișcare presupusă, o translație puțin înapoi pe o platformă, eșafod mobil.

Mecanisme inexplicabile. De-aș putea opri, fără nici o consecință, circulația sângelui. Să pot pipăi căldura și umezeala viului, pe dinăuntru. Circulația sângelui nu se poate opri, nici circulația cenușii, nici a liniilor și a culorilor.

Bene în unghiurile de sus, tot timpul sus. Goliciune în fața unei iminente răsturnări. Tigve rase, extremități și cavități conturate – urechi, orbite, arcade. Groaza deșertării în gol. Mulți prinși și înghesuiți într-un loc strâmt, regulat, geometric. Când culoare, când transparență. Oameni goi basculați în gol. Puțin mai încolo circulă cenușile. Gol în învolburarea de cenuși, de peste tot. Tigve rase, rotunde ca niște nuci de cocos.

În culori atomii rămân neschimbați. Țiuie și-și dau brânci, dar rămân neschimbați. Surâs de piatră, o apă latră.

În surdină, vuiete de înapoiere prin spațiu, platforma a ajuns în urmă. Un tentacul, carne de hrib, îmi încolăcește mâna stângă. Mă scapă, se ridică. În mâna dreaptă țin un fus lung de lemn, carne de hrib. Îl las. Fug.

Spațiu cunoscut și irecuperabil. Genunchii îmi vâjâie pe lângă urechi. Calc peste băltoacele spaimei, cenușă sleită. Mă aleargă un soldat. Mă aleargă un vâjâit, parcă mai tare, pe după urechi. Țin în mână un mic paralelipiped verde, ofilit. Vreau să-l îndepărtez. Mă prefac într-un mic paralelipiped verde. Mă țin în mână.

Ma-a-a-mă! Ma-măă! Câmp

12 decembrie 1983 

Comentarii cititori
sus

Vlad Logigan

 

Dimineață bizară

 

Am visat clătite. Multe clătite.Smile Se făcea că eram undeva la o casă și când m-am uitat pe geam, uah, ce văd în grădină! Un copac cu mii de clătite! Era o minunăție, avea clătite cu de toate! Încă mai simțeam o urmă de gust când m-am trezit.

Iar acuma... stau ca prostu' cu ochii-n gol și mă-ntreb: cum naiba s-o fi numind copacul?
Un clătitar sau un clătit?
Pff, dimineață bizară…

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

 Poveste despre L'Illustration

 

Am descoperit revista L'Illustration împreună cu o colegă și prietenă de-a mea din școala generală (ajunsă astăzi medic) într-un pachet de maculatură uitat prin laboratorul de chimie. Făceam deja franceză din clasa a V-a și am reușit să citim articolele. Bineînțeles că am rămas fascinate de minunata lume antebelică și interbelică descrisă în paginile revistei. Ne-am împărțit numerele de revistă găsite în acel pachet de maculatură. Pentru cei care nu știu, le aduc la cunoștință că, pe vremea când eram eu elevă la gimnaziu, exista în fiecare an o cotă de materiale reciclabile de dus la școală, formată din maculatură și borcane. De multe ori am recitit numerele acelea din scoarță în scoarță. Mai târziu, după 1990, am putut citi mai multe numere din această revistă de legendă, la Biblioteca Franceză și la Lectoratul Francez din Craiova.

Revista a apărut la Paris, din 1843 până în 1944, fiind desființată după eliberarea Parisului pentru că devenise un organ de propagandă pentru naziști. În 1891 aici s-a publicat prima fotografie de presă și în aproximativ un secol de existență au apărut 5294 de numere cuprinzând 180.000 de pagini memorabile, adevărate mărturii documentare despre actualitățile vremii. Iată linkul în care găsiți povestea completă a acestei remarcabile reviste care a marcat dezvoltarea lumii moderne de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX: http://www.lillustration.com/.

Vă urez lectură plăcută!

 

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

O baterie descărcată și-o palmă pe umăr

 

În vara lui 1972, adică după terminarea clasei a V-a, am fost în tabără la Călimănești. Tabăra era organizată de Casa Pionierilor de la Craiova. În clădirea care, ulterior, a adăpostit și mai adăpostește Casa Universitarilor, frecventasem, sporadic, în timpul anului școlar abia încheiat, cercul de electrotehnică. Întâmplarea e legată nu de tabără, ci de pregătirea ei.

Acasă, mă declarasem dornic să mă înscriu. Mobilizat de maică-mea, taică-meu a mers cu mine la Casa Pionierilor, ca să vorbească cu profesorul organizator, unul și același cu profesorul cercului de electrotehnică.

O altă întâmplare, de la o ședință a acelui cerc, mă făcea să resimt o oarecare jenă față de profesor. În timp ce el ne dădea explicații referitoare la un circuit electric oarecare, plasasem o sârmă între bornele unei mici baterii. Un gest necontrolat, o modalitate neinspirată de a-mi ocupa mâinile. Nu aș fi continuat, probabil, mai mult de cinci secunde. Însă el m-a văzut, și-a întrerupt expunerea și m-a întrebat, rar, de ce fac ceea ce fac. Am tăcut, încurcat. M-a lăsat să tac vreun minut, apoi mi-a spus că singurul efect al acțiunii mele este descărcarea bateriei, după care și-a reluat explicațiile, lăsându-mă pradă sentimentului că eram un adevărat idiot.

Când eu și taică-meu ne-am apropiat la vreo douăzeci de metri de intrarea în clădirea Casei Pionierilor, dinăuntru a ieșit profesorul. A privit în lungul străzii, în ambele sensuri, apoi a trecut pe celălalt trotuar, îndreptându-se în direcția opusă celei din care veneam noi. I l-am arătat lui taică-meu, i-am spus de cine-i vorba și am început să alerg după el. Taică-meu m-a urmat, cu pași mari.

Profesorul părea grăbit, mergea repede. L-am prins cu greu. Am economisit efortul de a-l depăși bătându-l pe umăr. Eu și profesorul aveam aproape aceeași talie. Gestul meu, la fel de nepremeditat ca și descărcatul bateriei, mi se păruse foarte la îndemână. Era ca și cum mi-aș fi bătut pe umăr un coleg. În același timp, i-am strigat, gâfâind: „Domnu' profesor!“

Profesorul s-a întors spre mine și m-a recunoscut. A vorbit cu taică-meu, iar înscrierea mea în tabără a fost aranjată.

După despărțirea de el, taică-meu și-a exprimat o nedumerire: „Tu-ți bați pe umăr profesorul ?“ Atunci am realizat monumentalitatea noii mele gafe. Cea din urmă, ireparabilă. Pe acel profesor nu l-am mai văzut de atunci. Deși s-a ocupat de organizarea taberei, el însuși nu s-a numărat printre însoțitorii elevilor. Iar în toamnă am evitat să mai frecventez cercul de electrotehnică.

Din tabăra propriu-zisă nu-mi amintesc mare lucru. Am dormit pe saltele pneumatice, într-o sală de clasă a unui liceu. Mergeam zilnic, înainte de masa de prânz, la un izvor din parcul central al stațiunii. Deplasarea se făcea oarecum în coloană. Ne divizam în grupuri mici, de doi-trei copii, după amiciții. Aveam bani de buzunar, primiți de acasă, și ardeam de nerăbdare să-i cheltuiesc. Un grăsun căruia îi cerusem un mic împrumut, până la întoarcerea la dormitor, m-a refuzat diplomatic. M-a sfătuit, ca un adevărat adult, să nu mai dau banii pe prostii. 

 

Comentarii cititori
sus

Diana Solkotovic

 

Frumos

 

Frumos. Sentimentul cu care te trezești și care persistă până te speli, te îmbraci și răspunzi la întrebările tipic matinale: „Mama, unde mi-e șortul albastru? Am educația fizică și n-am în ce să fac!”, „Dragă mi-ai călcat cămașa cea nouă? Știi că am inspectorii ăia pe cap astăzi!” etc, etc, etc. Sentimentul că plutești până ce scormonești și extragi de sub un teanc de nimeni-nu-știe-ce șortul alb și negociezi culoarea cu puștiul care, probabil, e al tău în altă zi, azi seamănă cu soacră-ta. Simțirea care te scaldă când scoți din dulap o cămașă albă, nu cea nouă, aia o păstrezi pentru a treia nuntă a lu’ vară’ta că de, vin doar snobii, și oricum bărbatu-tău nu-și dă seama. Plutind ajungi la serviciu și încă nu ți-ai amintit ce ai visat. Un singur lucru știi: ai visat ceva așa de frumos că atunci câna ceasul a sunat ai fi vrut să nu fie pentru tine. Un client nemulțumit care șterge milimetrul cu care ai crescut ieri în ochii șefului nu face decât pentru o secundă să pălească fericirea care te inundă. În pauză nu poți să răspunzi colegelor de ce arăți așa de bine. Orice ai spune nu contează. Cele mai în vârstă comentează: „Sigur și-a găsit pe vreunu’. Ce fraier și bărba-su’. Așa au, dragă, noroc ăstea! Și ce bărbat bun are!”. Cele mai tinere: „O lua Gerovital? Am auzit că face minuni. Și uite cum arată la vârsta ei!” Pleci acasă, pui masa și visezi cu ochii deschiși. Spre seară te uiți la o dramă romantică și speri din tot sufletul că e o poveste adevărată. Când se termină te duci la culcare și îți găsești soțul dormind în fața televizorului la meciul pe care „trebuie-neapărat-să-îl-văd” și încerci să ții minte scorul pentru a da informarea la prima oră să nu facă bășcălie de el moronii de la serviciu.

Frumos. În vis îți apare ce te face să strălucești: soțul, copiii, casa, serviciul, strada, viața. Cel mai frumos lucru din lume e că ești aici și niciunde altundeva. Păcat că în timpul zilei uiți ceea ce visezi. Norocul e că rămâne sentimentul cu care te trezești și care persistă până te întorci în pat.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

„Meelc, meelc, da-co-bel”

 

pe când purtam cu mine peste tot
trei globuri albastre* ca niciodată până la 35 de ani
împleteam pulovere albastre și creșteam cărți albastre
îmi cumpărai minole și napolitane cu cremă de alune albastre
iar eu te-așteptam cu toți pomii înfloriți
ca în livada cu vișini a poetei Liliana Ursu
când am surprins-o
pe Maria cântând aplecată în iarbă
„Meelc-meelc, da-co-bel”
sau ca atunci când îl căutam pe Vasi prin casă
și-am auzit deodată
„Este o onoa’he să stai în șifonieh”
apoi Ana a-nceput să-ngrijească CD-ul cu „Ani de liceu”
îl legăna și-i cânta „ani de liceu”
îl așeza cu grjă pe pernă și-l învelea cu o păturică de pluș
la fel și cactusului amărât i-a dat să bea din sticla ei
i-a spus „Apărătoare Doamnă”
și “Dormi coopile drag/Mama îîți triimiite/Peeste-al seerii prag/Visuri liiniiștiite/Dooormi ușor-ușor/Clipeele tă-cuu-te/Se ooopresc din zbor/Fruntea săă-ți săărute”
iar când l-a luat somnul a rezemat de ghiveci
icoana Sfântului Pantelimon vindecătorul
un pahar de iaurt, o banană și două felii de pâine prăjită
„Album de animale și de oameni”
desena Vasi pe la cinci ani
când „liniștea e un sunet pe care nu-l auzi”
- o maximă tot de el -
iar Ana compunea „Pisica pierdută”
cu sensul precis al regăsirii
„Ce este «drag»?” m-a întrebat Maria
în timpul unei scene de „mama ’obita, ’moasa, d’aga”
Uite-așa, când te strâng în brațe și îți mângâi cârlionții
Uite-așa mi-e drag de tine
Când îmi râde inima la orice cuvânt al tău
Uite-așa când abia aștept să te-ntorci de la nisip
și atunci te sărut peste tot uite-așa când
taci zâmbitoare arătându-mi c-ai înțeles
Iar acum voi
abur parfumat al ceaiului de plante
și clinchet al linguriței cu miere
„să fiți cuminți, să fiți silitoare”.

 

*(înaintea lui Lomonosov și Lavoisier mamele din lumea-ntreagă descoperă  legea conservării masei în principiul consevării energiei la comanda „gă!” o mulțime infinită de Mendeleeve  în tabele numai de Dumnezeu știute adaugă picăturile iubirii fără de noapte și fără de zi după cum se prelungește vocala „ă” :

„mi-este foame” sau „schimbă-mă”, „mă plictisesc”, „cântă-mi ” sau „plimbă-mă”, „mă revolt” sau „mă minunez”, „vreau să mă joc cu Simon și Rachelle, ca ei doi să valsez”).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey