Constantin Arcu
Emil Belu
Luminița Corneanu
Cosmin Dragoste
Horia Dulvac
Mircea Gheorghe
Răzvan Penescu
Răzvan Petrescu
Roxana Știubei
Lucian Vasiliu
Tudor Călin Zarojanu

 
sus

Despre literatură și scriitori

1. Este literatura română una provincială? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

2. Care este, după dumneavoastră, portretul scriitorului profesionist?

3. Ce vi se pare mai important într-o carieră literară? Prestigiul social ce decurge din statutul de scriitor? Succesul financiar? Prețuirea criticii? Dragostea și interesul cititorilor? Sentimentul horațian de „exegi monumentum aere pereniuns”, așadar posteritatea? Altceva?

(Mircea Gheorghe) 

Comentarii cititori
sus


Constantin Arcu

 

Tonul care se dă în literatura română este fals

 

1. Nu pot spune dintr-un foc dacă literatura română este sau nu provincială. Și la ce repere s-o raportăm? De altfel, nu știu de ce ar trebui să ne facem o problemă din asta. Provincială sau nu, numai valoroasă să fie. Nu vreau să supăr pe nimeni, însă mi se pare că literatura română (contemporană) nu-i competitivă și rămîne de căruță în raport cu alte literaturi europene. Luată la bani mărunți, nu prea există. Nimeni nu o ia în serios, să nu ne amăgim. Cîteva traduceri lipsite de impact și cîteva recenzii ocazionale ori plătite nu înseamnă mare lucru. Nu sînt scriitori români de talia albanezului Kadare sau a cehului Kundera, de exemplu. Și cred că starea de fapt se datorează în bună măsură criticii literare. Criticii buni într-adevăr se învîrt în jurul unor reviste ce fac lobby marilor edituri și au ca obligație de serviciu să descopere aripa genialitățiii în fiecare apariție de acolo. Orice dobitocie băgată în pagină este învîrtită pe toate părțile pentru a i se descoperi nu știu ce relevanțe estetice. Iată, recent, la un tîrg de carte, doi onorabili critici literari s-au învîrtit vreo jumătate de oră în jurul cozii, minunîndu-se de o imagine ce li se părea genială. Era o bazaconie stupidă din opera unui poet manierist! Însă în opinia lor Shakespeare, Dante sau Goethe n-au atins asemenea profunzimi! Dacă va exista vreo judecată de apoi în literatură, cu siguranță criticii literari vor da seama de calitatea mediocră a literaturii române. Nu exagerez cu nimic susținînd că tonul care se dă în literatura română este fals. Camertonul criticii este... dezacordat! În aceste condiții, nu știu de ce să ne batem capul dacă literatura română e provincială sau nu.

2. Portretul scriitorului profesionist? Sintagma „scriitor profesionist” mă poartă cu gîndul, nu știu de ce, la Hemingway, la Steinbeck sau la Fitzgerald. Apoi îmi vine în minte rusul Makine care a pornit de la zero și a ajuns să-și publice cărțile în Franța și să trăiască din scris. Profesionistul, în opinia mea, ar fi scriitorul care își cîștigă existența prin scrisul său, pe care îl urmăresc editorii și ale cărui opere sînt plătite generos de edituri. Cei care ronțăie bani publici din spatele unor sinecuri obscure sau lîncezesc prin biblioteci și publică volume peste volume, mediocre și inutile, luînd pîinea de la gura copiilor, nu au nimic de-a face cu profesionismul. Chiar dacă nu fac nimic altceva decît să scrie. Înainte de ‘89 au existat scriitori care trăiau, se pare, din scris: Arghezi, Marin Preda, dar și alții mai mărunței. Am citit undeva că Preda, pentru romanul Cel mai iubit dintre pămînteni, ar fi ridicat de la casieria editurii (?) o geantă diplomat ticsită cu bancnote de 100 lei! Vă dați seama cîți bani a scos?!

3. Ce m-a fascinat la viața literară? Boema, să zicem. Mi-ar plăcea să duc o viață libertină, în beții interminabile cu prietenii și să scriu sub narcoză. N-a fost să fie. Cînd beau, nu-mi iese nimic. Am încercat, scriu numai bazaconii. Nu-i vorbă, mi se întîmplă uneori și cînd sînt treaz! Așa că m-am văzut nevoit să renunț la alcool. Se spune că Nichita Stănescu scria poeme remarcabile în stare de beție, pe șervețele de masă. Fascinant! Ce-ar mai fi? Prețuirea cititorilor, de ce nu? Iată, nu demult am primit un e-mail de la un apreciat poet bucovinean: „Felicitări pentru fragmentul de roman din revista Vatra, pe care l-am citit cu atenție și bucurie.” Pe bune, mesajul mi-a pricinuit multă bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să tot primesc astfel de aprecieri din partea cititorilor. Sînt o fire slabă și, spre deosebire de alți confrați, nici prețuirea criticii adevărate nu m-ar lăsa indiferent. Iar dacă aș cîștiga bani din scris, precis nu le-aș da cu piciorul. Uf, constat că am toate păcatele înșiruite de Dvs.! Cu rușine mărturisesc că nici posteritatea nu-mi este indiferentă. Pentru că există ceva încă și mai rușinos. Condamnabil, chiar. Mă fascinează gîndul că aș reuși cîndva să scriu o CARTE comparabilă cu Don Quijote, Crimă și pedeapsă sau cu Ulise, care să se citească secole de-a rîndul. Vă dați seama ce... mălai visează unii?!


Comentarii cititori
sus


Emil Belu


Există în România câțiva scriitori buni,
lipsește doar piscul semeț, sclipitor în soare

 

1. Literatura română este, în ciuda bătutului cu cărămida în piept, una „profund” provincială. Eu, cititor înrăit, trăitor de aproape douăzeci și cinci de ani în afara granițelor românești (Germania și Canada) am decepțiile mele literare, ultrasubiective, desigur!
Să mă explic.
În puținele zile libere pe care le am, bântui neobosit bibliotecile, librăriile și anticariatele orașului - cititor nărăvit pe veci la „ieslea” literaturii.
În arondismentul montrealez unde locuiesc, există o imensă librărie (Renaud-Bray), cu o suprafață de expunere de mărimea unui teren de fotbal. Nu am găsit nicio scriere a unui autor român contemporan. Am văzut o singură carte, autor Norman Manea, am uitat titlul, dar el, care trăiește la New York, nu intră în această discuție. Am văzut, în schimb, rafturi pline de autori ruși, mulți polonezi, japonezi, iar autori spanioli cu nemiluita! Vorbesc de contemporani. Ai noștri, nicăieri!
Să o luăm matematic.
Condiția necesară, numai necesară! dar nu și suficientă pentru ieșirea din provincialism, zic eu, ar fi să văd în această librărie și cărțile câtorva scriitori români ai momentului. Desigur, nici volumele lor să nu zacă cu anii în rafturi, prăfuite, îngălbenite, acoperite de valul uitării. Să vezi cititori răsfoindu-le la raft, să auzi comentarii elogioase, ba chiar din difuzoarele răspândite peste tot, să  auzi îndemnul de a cumpăra extraordinara carte a scriitorului X, născut la gurile Dunării. Ideal, ar trebui să aibă o bună vânzare, să fie  citite, să stârnească controverse, patimi, de ce nu? Cronicile elogioase să nu lipsească din revistele de specialitate, ba chiar un cititor străin să ți-o recomande cu entuziasm, ție cititor român.
Am un coleg de muncă la o companie montrealeză. Inginer mecanic, columbian de origine, studii de specialitate în vechiul Leningrad, nu excesiv pasionat de literatură, dar cu puținele lecturi, care par de gust, în special autori sud-americani și câțiva clasici ruși, avem ce discuta în pauzele de masă. Jorge Castellanos, acesta e numele lui, este  originar din Aracataca, orașul de baștină al lui Gabriel Garcia Marquez. Știe o mulțime de lucruri despre laureatul Premiului Nobel, iar eu, un pasionat cititor al columbianului, îl bombardez cu o mulțime de întrebări. Într-o zi îi mărturisesc o uimire:  mai rar autor la care prezența florilor în scrierile sale să fie atât de pregnantă ca la Gabriel Garcia Marquez. Impresionat de această prezență inedită, mai ales după ce am citit Dragoste în vremea holerei, am încercat să notez într-un caiet numele tuturor florilor ce colorau aceste pagini. Îl întreb despre mulțimea de flori cu nume necunoscute mie: bougainvillia, passiflora, geraminos, pitosporus... și mi le arată bucuros pe computer (lipsesc mirosurile!). Nu îl întreb despre cocaină sau despre Pablo Escobar, fostul rege al drogurilor, cum deobicei îl chestionează ceilalți colegi, ci despre ce fluviu e vorba în Dragoste în vremea holerei? Magdalena, desigur, îmi răspunde bucuros de interesul meu pentru Marquez. Într-o zi, văzându-l îmbufnat, îl întreb dacă a văzut îngerul înaripat căzut în curtea unui țăran și închis, apoi, în cotețul găinilor, ba chiar dacă a văzut o luptă de cocoși în Macondo. Râde cu gura până la urechi! Îl chestionez și pe teme extraliterare: despre Mercedes Barcha, soția lui Marquez, despre cei doi copii care nu am prea înțeles ce au devenit, iar când îl întreb de boala celebrului său compatriot, trăitor acum în Mexic, vocea modulată îi trădează emoția.
Când Jorge Castellanos, colegul meu de muncă, originar din Columbia (Colombia, mă corectează duios), mă va întreba pe mine, românul Emil Belu, despre poetul Emil Brumaru, să zicem, voi fi la fel de mândru, cum este el de Gabriel Garcia Marquez. Aștept să-mi pună, la rându-i, tot felul de întrebări: dacă am fost la Dolhasca, locul începuturilor literare ale poetului; dacă am fost la Iași, ce „fluviu” este Bahluiul? ce este acest funambulesc  amestec de îngeri, crini, melci și fluturi, dulcețuri și arome cu iz patriarhal din poeziile moldoveanului; dacă am citit Submarinul erotic; ce știu despre Tamara, marea iubire a poetului, rătăcită pe alt continent.
Dacă asemenea  întrebări îmi vor fi adresate, e clar că a doua condiție, cea a suficienței, a fost îndeplinită. Acum, eu, improvizat inginer „hotarnic” al literaturii române, pot afirma cu mândrie că suntem „megieși” cu marile culturi ale lumii!

2. Fiecare scriitor ar trebui să se întrebe, când ia „pana” în mână, asemeni Mariei Zambrano: „Mais pourquoi écrire si la parole existe?”. Întrebarea, probabil, i-a fost adresată și lui Cioran de către discipola lui Ortega y Gasset, pierduți, amândoi, în nesfârșite taclale, la Café de Flore, în Cartierul Latin. Nu cunosc răspunsul moralistului, dar sclavi ai acelorași obsesii: „universul nopții și teroarea originară”, parcă l-aș bănui: „o carte este o sinucidere amânată”. Terapie sau chilipir, aventură sau glorie, acesta ar fi țarcul pe unde scriitorul își plimbă Pegasul.

Definiția scriitorului găsită într-un dicționar, mi s-a părut laconică: „autor de opere literare (prozator, poet, dramaturg)”. Întorc paginile dicționarului la „operă literară” și confuzia se adâncește. Definițiilor lacunare le prefer pe cele parabolice: „poetul - un  animal marin care se târăște pe pământ și care visează să zboare (Caldwel)”.
Într-o definiție a ziaristului profesionist, plină de stângăcii, se spune, printre altele, că trebuie să aibă ca ocupație principală și retribuită, presa. O inserție a unui asemenea deziderat într-o definiție a scriitorului, ne-ar  păgubi de mulți mânuitori ai condeiului. „Se numește profesie aceea care te hrănește”, ne amintește Seneca. Câți scriitori s-au hrănit din această profesie?
Sintagma „scriitor profesionist” mi se pare o abureală. Ești scriitor, sau nu ești!
Nu am auzit de medic profesionist, de arhitect profesionist, de inginer profesionist. Și șoferii profesioniști tot șoferi sunt! Contabilii, mai cu moț între celelalte îndeletniciri umane, sunt „experți contabili”! Haida, de!
E drept că nu există o școală specializată în literatură, (a fost una, cu iz proletcultist, de tristă amintire) dar validarea scriitorului este atestată de primirea în USR. Nu discutăm acum criteriile de admitere în această breaslă.
Nu am văzut în carne și oase un scriitor profesionist, doar pe cei care, mai în glumă, mai în serios, își spun între ei „Maestre”, o ironică adresare rostită din vârful buzelor, pe un ton ce se vrea admirativ. Puțini sunt scriitorii români care au câștigat sume considerabile din vânzarea cărților, dar și aceștia mai au și alte îndeletniciri: profesorat, editori, redactori pe la diverse publicații, avocatură, medicină etc.  Deoarece, mai toți scriitorii trăiesc din alte ocupații, de ce nu ar fi scrisul o „dambla”, mai mult decât o profesie?
Apoi, nu neapărat scriitorul profesionist (poate fi agronom sau felcer comunal) este autorul ideal, criteriile de apreciere diferă de la cititor, la cititor. Idealul scriiturii, pentru I. D. Sîrbu, era „O carte pe care să o citească și tata, și Blaga”. Pentru alții, idealul scrierii ține de alte coordonate. Pentru mine, scriitor profesionist, ca să păstrez sintagma chestionarului, este cel care a scris cărțile cu care dorm sub pernă, așa cum doarme credinciosul cu Biblia la căpătâi.

3. Orice scriitor visează, dacă nu la mai mult, cel puțin ca numele lui să fie vehiculat în târg (provincie). Este micul lui secret, nemărturisit. Cât despre critica literară, am o zicere a unui junalist canadian, o citez din memorie: „A întreba un scriitor ce crede despre critică, este ca și cum ai întreba un lampadar ce crede despre câini”. A ajunge la „Exegi monumentum aere perenius”, cum este formulată întrebarea dumneavoastră, urcușul e abrupt, dificil, chiar și pentru scriitorii reprezentativi ai țării. Cum, la ora actuală există în România câțiva scriitori  buni, unii chiar foarte buni, cred că ne lipsește doar piscul semeț, sclipitor în soare. Masivul Himalaya are paisprezece vârfuri peste 8.000 de metri, dar numai unul, unul singur! este Everestul (8.848 metri).
Sentimentul horațian, dincolo de o autoflatare, presupune o urgență: să faci „oul de aur” în timpul vieții, să nu îți mai dea insomnii verdictul posterității. Altfel zis, o „mântuire literară” în imanent. Dar, pentru asta, parafrazându-l pe Noica, ai nevoie de  o iluminare, o revelație, un drum al Damascului, și atunci nu te mai numești Popescu, Sorescu sau Stănescu, ci Dante Alighieri, Shakespeare sau Dostoievski.


(Montréal, Canada)


Comentarii cititori
sus


Luminița Corneanu

 

Cred în scriitorii români

 

1. Cred că literatura română de azi nu este cu nimic mai prejos decât oricare dintre literaturile europene contemporane. Cred că literatura română, reformulând, face parte din literatura europeană, că scriitorii români pot sta cu fruntea sus alături de colegii lor, oricât de celebri, din alte țări, și o spun (și) ca om care a avut ocazia să vadă pe viu dezbateri literare cu participare românească în cadrul unor importante târguri internaționale de carte. Vă asigur, ne putem mândri cu ai noștri.
Cred în scriitorii români, pe care-i citesc cu drag și-i recenzez, zic eu, cu onestitate și pe care îi recomand, când am ocazia, traducătorilor și editorilor străini. Dacă n-aș crede, dacă n-aș fi crezut, nu mi-aș fi petrecut zilele și mai ales nopțile din ultimii zece ani scriind despre literatura română contemporană.

2. Nu știu ce e scriitorul profesionist, eu sunt un scriitor cu două joburi. Bănuiesc că este vorba de scriitorul care trăiește doar din scris. Dacă așa e, nu știu decât unul, pe Filip Florian. Mai știu pe alții care au încercat, dar s-au lăsat păgubași și și-au luat slujbe cu program și condică de prezență. Prozaic, dar te ajută să plătești facturile. Mircea Cărtărescu e profesor, Nicolae Manolescu a fost profesor. Într-o țară în care tirajele cărților de poezie au în medie trei cifre, iar ale cărților de proză, patru, e cam greu să speri realist la a trăi din scris. Vă rog să notați că am vorbit în fraza anterioară de autorii de beletristică. De critică nici nu mai aduc vorba.

3. Dragi prăvăliași, nu mă-ntrebați de „cariera literară”, cu atât mai puțin de „statutul de scriitor”, că mă faceți să râd. Care statut de scriitor, în România de azi? Oricum, criticul literar stă așa, mai cumințel, alături de scriitor, și-l arată pe el, îl recomandă pe el cititorilor. Critica literară nu e despre tine, e despre ceilalți.
Și ca să nu mă suspectați că fac pe Maica Tereza, mărturisesc abrupt că am început să scriu nu tocmai ca să-mi fac monument „aere perennius”, dar ca să estompez puțin sentimentul că viața e scurtă și se scurge pe lângă noi repede. Mi se părea că textul scris e acel ceva care poate rămâne, nu musai din noi, „opera” adică, ci după noi, adică durabil, solid, mai puțin supus capriciilor timpului decât ființa umană. (Da, uite, până la urmă poate că Horațiu avea dreptate...)
Am descoperit ulterior că scrisul îmi e apreciat, că mi se spune că mă pricep, că uite, domnule, chiar mă pricep, cărțile care mă entuziasmează iau premii (scuzați lipsa de modestie!), că oamenii, unii profesioniști de marcă ai scrisului, îmi zic: „m-ai convins să cumpăr cartea cu recenzia aia”, că pot sprijini un debutant pe care poate altfel nu l-ar vedea nimeni. Și mi-am zis că da, merită să continuu. E o mare bucurie să contribui la soarta fericită a unei cărți bune.
Există însă în mintea mea, când scriu, în primul rând cititorul - da, cititorul de cronică literară, rara avis, cel căruia îi adresez textele mele din periodice. Mai ales pentru el scriu, ca să-l orientez într-o piață literară adesea haotică și ca să-i arăt ce cred eu c-ar merita să citească din ce e recent publicat, ca să-i arăt că literatura română contemporană există și-o duce bine. Alteori, scriu recenzii ca să pun lucrurile la locul lor, când mi se pare că împăratul e gol și nu îndrăznește nimeni s-o spună.
În rest, când nu e vorba de scris recenzii, ci cărți, sper ca prin viitoarea mea carte despre Leonid Dimov (care în momentul când scriu acest text e încheiată și-și caută o editură prietenă) să contribui la o mai dreaptă cinstire a acestui minunat poet.

 

Comentarii cititori
sus


Cosmin Dragoste

 

Provinciali mi se par toți aceia care umblă abulic
după recunoașterea 
cu orice preț de către centru

 

1. Acum depinde în ce termeni discutăm despre provincialitate. Dacă ne raportăm la teoriile lui Deleuze și Guattari și la cele ale lui Gobard, devenim prea… „științifici” în a demonstra că literatura română nu este una provincială. Mie mi se pare provincială această literatură a noastră nu prin prisma subiectelor abordate, ori a  decalajelor încă vizibile față de eforturile novatoare occidentale, sau prin preluarea mimetică, de maimuțe cu grade reduse de inteligență, a unor modele și implementarea haotică, inadecvată, a acestora pe cadre improprii. Nu. Provinciali mi se par toți aceia care umblă abulic după recunoașterea cu orice preț de către centru, având stupida credință că un premiu mare literar (de ce nu, Nobelul) poate fi considerat ca act de validare în fața lumii. Această obsesie literar-națională mi se pare cu adevărat provincială, o mentalitate marginală, reminiscențe convulsive încă nerezolvate din copilărie, atunci când premiul cu coroniță te propulsa în vedetă în fața vecinilor și a tovarășilor de joacă de la bloc. Până nu vom scăpa de această marotă de prost gust, nu văd cum vom fi capabili să depășim un stadiu înapoiat de provincialitate și vom putea să ne vedem de treburile imanente ale literaturii, care să producă plusvaloare.

2, Scriitor profesionist. Sintagmă ambiguă. E cel care are drept profesie să scrie? Sau cel care nu e diletant? Personal, nu cred în scriitorul profesionist, care scrie pe bază de contracte, care are angajamente semnate cu edituri pe ani de zile înainte și care trebuie să predea, la termene bine precizate, diferite forme de literatură. Literatură la comandă. Scriitorul promovat. Marketing. Cred, însă, în scriitorul autentic. Nu e nevoie ca acesta să fi scris măcar un rând ca să fie scriitor. Nu e nevoie să fi publicat vreodată ceva, să se fi scris despre el, să se fi integrat în mașinăria imundă a traseismului cultural, să se fi degradat uman. Este cel care scrie continuu, cu fiecare respirație. Lumea se scrie și se rescrie continuu prin ochii lui, prin fiecare por al lui, atunci când merge pe stradă, când bea cafea, când privește fără țintă. Realitatea se creează permanent prin intermediul lui, se metamorfozează, devine act de iubire și de cunoaștere, devine transcendere.

3. Cariera literară depinde enorm și de mediul în care se petrece. Altele sunt coordonatele-cadru în România, altele în Zimbabwe, cu totul diferite în Canada sau Germania. Într-o țară ca România nu cred că se poate vorbi de un prestigiu social al scriitorului (nici măcar de cei impuși „cu forța” în centrul atenției, așa-zisa „elită culturală”, în fapt o adunătură de interese, care, oricărui om cu câțiva neuroni în plus, îi declanșează instantaneu reflexul vomitiv). Exact pe dos stau lucrurile în țări echilibrate și emancipate cultural ca Austria, Anglia, Italia. Îndoielnic este și succesul financiar în România, din postura de scriitor. Este relativizat la maxim. Dar el există în Franța, în Spania, în Japonia etc. Și astfel de diferențieri se pot face la fiecare criteriu expus în întrebare. Așadar, trăind în cadrul prestabilit România, cu consecințele de rigoare, ce îmi pot dori eu, ca scriitor? Să mă pot exprima. Să găsesc calea prin care cele simțite, trăite și gândite de mine să aibă acces la alteritate. Atât. Restul nu este decât efemeritate.


Comentarii cititori
sus


Horia Dulvac

 

Meserii, vocații, identități



Nu aș avea nimic special împotriva  provincialismului, ci eventual împotriva primitivității și barbariei cu care se însoțește.
Complexul provincial are un potențial resentimentar uriaș - i-am simțit uneori atingerea veninoasă și ura gratuită, înainte să am prudența să mă feresc…
Așadar da, literatura română se zbate încă în mizele mărunte ale unui simptom pe care acceptăm să îl numim provincialism (unul care din păcate se asociază cu reacții clinice mai  grave).
Nu voi argumenta prea sistematic această încadrare - e suficient totuși să facem câteva observații simple. Întâi, simptomul provincialismului este dat de incapacitatea de a furniza o masă critică a numărului (pur și simplu!) scriitorilor cu circulație universală (nu geofâgrafică, ci valoridă). O universalitate ea însăși avidă de pitorescul și capacitatea de reflexie a particularului și provincialului.
Apoi, o anume inadecvare  a discursului - unul cu miros puternic de autopastișă, grandoare locală și cenaclu „Cântarea României”. Cine poate fi cu adevărat interesat de un discurs tarat de prefăcătorie (nimic mai ridicol decât să te minți în fața foii de hârtie, ca să parafrazăm pe Ezra Pound!), de mimetism primitiv sau lipsă de gust (în afara artizanilor negustoreștilor cronici ce ascund în cele mai multe cazuri un barter binevoitor?)
Oricât de frivole ar părea - în debutul lor schimbările - viitorul se construiește din aceste precedențe ce își conțin propriile frivolități . Așa că nu e de mirare totuși dacă generația de care pomeneam (și din care fac și eu parte) se va fi trezind inadecvată, buimacă într-un context schimbat.
Dar nu am vrut să fiu prea critic cu noi înșine. Sunt însă exigențe continue ce fac din fiecare rând scris un miniatural debut.
Vorbind de actualitatea discursului, trebuie totuși spuse, ca să rămână, două lucruri: unul, prin propria sa natură, actul scrierii este unul exploratoriu, un fel de soluție a descoperirii și regăsirii în expresie și limbă, și deci nicio anterioritate stilistică nu mai contează.
Așadar, mulți optezciști trebuie să își rescrie textele, să își reconsidere felul de a scrie, pur și simplu ca o reevaluare a practicilor de creative writing, și după aceea lucrurile se vor schimba.
Apoi, trebuie să fac o critică și generației nou venite, post - douămiistă să îi spunem așa. Pomeneam de felul în care lumea/ prezentul  sunt construite pe precedențe; orice investigație proprie, oricât de îndepărtată sau intens experimentată, toate acestea nu au valoare în artă decât dacă sunt susținute plastic. Altminteri, totul s-a experimentat - și vai, descumpănitor de bine. Noua generație are ceea ce optzeciștilor le lipsea - adică posibilitatea unei recunoașteri imediate, dar succesul este poate cel mai greu de gestionat.
În fine, omițând alte câteva zeci de argumente care ar putea fi scoase la lumină, literatura română este provincială și pentru că s-a enclavizat  în jurul propriilor cercuri de simpatii și interese, dar și după (de neînțeles) criterii regionale. Este provincială în interiorul propriei circumscrieri, adică este pur și simplu structurată pe provincii - la rândul lor după regiuni istorice -  dialogul dintre acestea este distant și protocolar. Iar acest „provincialism intern”, ca să îi spunem așa, este mult mai aproape de natura proprie a literaturii noastre decât inadecvarea sa culturală, care poate fi și conjuncturală, și determinată de feluriți factori (chiar dacă pentru unii scriitori, o carte tradusă sună mai bine decât în limba română, în varianta sa originală, ca să fim răutăcioși)

Portretul scriitorului profesionist: întâi de toate, deși mi-am dorit toată viața să trăiesc din scris, adică să fiu un „scriitor profesionist”, lucru care nu s-a întâmplat, am ajuns să descopăr acum că nu prea mai înțeleg ce înseamnă asta.
Am văzut că nu e nevoie să fii scriitor profesionist ca să scrii bine, așa cum nu e absolut necesar să te călugărești ca să te apropii de Dumnezeu – evident, al doilea statut te poate disciplina, dar nu garantează nimic.
Apoi am văzut că te poți face de râs și dacă ești „angajat” scriitor cu normă întreagă: poți să scrii tomuri voluminos- inutile (aici mă revoltă puternic afirmația obtuză că prozatorul trebuie să aibă șezut - șezut să aibă cei care fac o asemenea afirmație!) în timp ce o lume mică te aclamă ca scriitor profesionist..
Trebuie să recunoaștem (deși nu ne face plăcere) că miza profesionalismului  se joacă în postumitate (încerc să o spun fără patetism și trăgând cu ochiul la exemplarul de pe bibliotecă al lui Mateiu Caragiale - Craii de curte veche,  care s-a întâmplat să îmi fie în raza vizuală).

Dar nu sunt naiv - știu ce înseamnă practica și exercițiul scrierii și culturii zilnice - fără a  fi profesionist, nu am încetat nicio zi exercițiul gândirii și reflecției, atât filosofice cât și stilistice. Și nu pentru că m-ar fi obligat vreo profesie, ci pentru că asta îmi era și este natura - de care nu mă pot îndepărta fără ca asta să-mi fie fatal. Nu știu dacă asta înseamnă profesionalism și nu știu dacă el are o obligație de parteneriat oficial cu vocația.
Mai știu că fiecare moment de scriere l-am simțit ca pe un timp recuperat al vieții mele, trăită într-o anume îngăduință și că asta nu avea absolut nicio legătură cu exercițiul vreunei eventuale profesii. Ce treabă mai are iubirea de pildă cu statutul oficial de soție sau amantă, atunci când sunt declanșate energiile ei? Sintagma meserie de scriitor are ceva monstruos, în cele din urmă, așa cum ai vorbi despre meseria de călugăr cu care îți asiguri acoperișul și traiul.
În fine, mai trebuie spus că o asemenea atitudine nu cauționează desigur amatorismul (ci tocmai îl concediază) - un amatorism pe care l-am depistat prezent cu aplomb (uneori academic) la profesioniști cu patalama. Între cele două agresivități - a diletantului și profesionistului cu patalama - nici nu știu pe care să aleg. Cred că știu: le abandonez pe amândouă cu aceeași grabă și mă alături anonimilor fertili și tăcuți care fac sarea pământului, un soi de plancton bogat format din ratații geniali care nu încetează să mă surprindă și ale căror prospețime și abilități de supraviețuire m-au complexat de când mă știu.

Să răspund totuși la întrebare: un model de echilibru între comanda profesionistă și relaxare ar putea fi Ernest Hemingway. Dai cezarului profesionist ce e al cezarului și apoi te retragi la pescuit, între oameni vii. Sau iată altul și mai bun, aproape genial, în toate detaliile: Constantin Brâncuși - străbați pe jos un continent și înfrângi o biografie adversivă, pentru ca la capăt să îți regăsești simplitatea (una arhetipală), să gătești porții duble la cină pentru străini, să ai prospețimea să o  pe domnișoara Peggy Guggenheim. Sau și mai neconvențional: scriitor profesionist poate fi oricare dintre cei care – în afara oricărui angajament oficial sau public – își câștigă în cele mai diverse și incredibile moduri existența, aproape ducând o viață dublă, adevărata lor obsesie fiind vocația căreia în final trebuie să îi dea socoteală. Profesionalism - e un cuvânt prea soft, deja depășit de angajările disperate ale supraviețuirii și destinului.

Nu am vrut să fiu patetic, dar măcar prin asta am reușit să sugerez cam ce aș răspunde la a treia întrebare, fără să o fac . Iată răspunsurile care s-ar deduce:
Ce vi se pare mai important intr-o cariera literara? Prestigiul social ce decurge din statutul de scriitor? – Da! M-ar lăuda familia.
Succesul financiar? – Da, ar fi consacrarea oficială (măsurabilă chiar în monezile sfintelor numere).
 Pretuirea criticii?  - Da, mi-ar alimenta orgoliul și m-aș simți într-o relație favorizată cu Dumnezeu.
Dragostea si interesul cititorilor? – Da, m-aș simți bun universal.
Sentimentul horatian de ”exegi monumentum aere pereniuns”, asadar posteritatea? – Da, aș deveni cumva asemeni zeilor, complice cu timpul.
Altceva? – Da, ceva ce ține de viața mea călătorind pe un vehicul al identității. O identitate atât de strâns legată de noi, încât e capabilă să declanșeze cele mai cumplite coșmaruri atunci când suntem dezlipiți de ea, ca o etichetă nefolositoare. O identitate pe care o pierdem, cu împotriviri agonice probabil,  atunci când murim.


Comentarii cititori
sus


Mircea Gheorghe

 

Literatura nu poate suplini deficitul istoric de prestigiu
al culturii române în ansamblu

 

1. Mai întâi ar trebui să stabilim la ce ne gîndim cînd spunem provincial. Dacă e vorba de un sens depreciativ, răspunsul este categoric nu. Literatura română nu este cu nimic inferioară altor literaturi prestigioase. Mi se întîmplă să citesc autori contemporani din topul național și din afara lui ale căror texte fac parte din aceeași ordine valorică (prin pertinență, viziune, rafinamente, expresivitate etc.) cu cele ale altor autori străini premiați și traduși cu panaș și în românește. 

Dacă prin provincial înțelegem o vocație strict locală, în opoziție cu vocația universală a literaturii neprovinciale, de la centru, ar trebui să ne gîndim unde se află centrul acesta, similar, la nivel național, cu o capitală. E limpede că nu mai există demult un asemenea centru și răspunsul este din nou nu.

Totuși o nuanță se impune. Literatura română nu are o vocație strict locală însă, din păcate nu poate suplini deficitul istoric de prestigiu al culturii române în ansamblu. Nu e provincială, dar e relativ izolată. În orice caz, mult mai izolată decît ar merita. Faptul acesta nu aduce în discuție valoarea ei, ci doar recunoașterea acestei valori. Milan Kundera discută în acest sens, într-unul din eseurile lui, cazul lui Kafka. Deși Kafka a scris în germană și el însuși se considera scriitor german, faptul că era catalogat în străinătate drept scriitor ceh l-a obligat pe prietenul și admiratorul lui, Max Brod, să facă eforturi extraordinare, timp de douăzeci de ani și cu sprijinul unor mari scriitori germani spre a-i impune opera atenției generale. Dacă ar fi scris în cehă eforturile acestea nici nu ar fi existat: „Chiar dacă un editor din Praga ar fi reușit să publice cărțile unui ipotetic Kafka ceh, niciunul dintre compatrioții săi (adică niciun ceh) nu ar fi avut autoritatea necesară pentru a face cunoscute în lume aceste texte extravagante scrise în limba unei țări îndepărtate despre care nu știm mare lucru / of which we know little - Chamberlain în legătură cu acordul de la Munchen din 1938.

Cauzele unei asemenea ignorări cînd e vorba de culturi (Cehia, Polonia, România) aflate în afara clublui european pe care-l schițează, de exemplu, Paul Hazard în Criza conștiinței europene sunt și interne și externe. Rezultatul pentru noi este că scriitorii români chiar și atunci când sunt traduși în limbi de circulație internațională nu se impun, ca autori de best sellers-uri internaționale, precum mai recent sau mai demult Ivo Andrici, Orhan Pamuk sau Ismail Kadaré - ca să ne oprim doar la trei nume mai aproape de noi, care nu fac parte din aria clasică a literaturilor occidentale și care nici nu pot invoca avantajul lingvistic al unei limbi de mare circulație.
Pe de altă parte însă, este greu de susținut despre cultura albaneză că ar fi mai prestigioasă decît cultura română și mai ferm conectată la marea cultură europeană. Kadaré este o excepție care nu face din literatura țării lui o mare literatură europeană. Dar oricum am întoarce lucrurile, abia momentul în care vom avea doi, trei sau mai mulți  autori români cu zeci de mii, cu sute de mii sau chiar cu milioane de cititori în mai multe limbi, abia momentul acela va marca într-adevăr intrarea literaturii române în circuitul universal.

Bineînțeles, un asemenea succes în afara țării trebuie să fie precedat de unul înlăuntrul ei, căci de ce s-ar oferi un editor străin să publice un autor obscur, puțin citit în propria-i țară?
Recentul Salon de carte de la Paris, unde standul românesc a avut un mare succes de librărie poate semnifica un pas sau mai mulți în direcția bună.

2. Evident, talentul, vocația și continuitatea sunt condiții necesare făcînd parte, de fapt, din conceptul de scriitor. Dar în ceea ce privește statutul său de profesionist, scriitorul, simplu spus, ar trebui să trăiască din cărțile sale, precum doctorul, avocatul, inginerul, instalatorul sau notarul trăiesc din serviciile pe care le oferă. Pentru asta el trebuie, printre lucrurile care depind de el, să respecte o etică a profesiei, să fie angajat permanent într-un proiect, să promoveze despre sine o imagine care să nu-i deservească opera și să fie capabil să dezvolte relații de lungă durată cu editorul său. Așa de pildă, cînd contactează un editor ca să-i propună un manuscris, el trebuie să aibă în rezervă și altele în diferite faze de lucru. Căci o colaborare fructuoasă nu se rezumă la publicarea unei singure cărți. Editorul trebuie să știe că poate conta pe un colaborator fidel care-i poate oferi într-un interval rezonabil, un alt manuscris sau alte manuscrise de valoare. E un motiv în plus pentru el să facă o promovare insistentă a primului manuscris devenit carte. Într-o viață literară normală, relația editor - scriitor se întemeiază pe respect reciproc. Cînd  competența, flerul și deschiderea unuia se întîlnesc cu talentul, flexibilitatea și profesionalismul celuilalt, și editorul și autorul se simt privilegiați să lucreze împreună.
Evident că lucrurile ar fi mult mai simple dacă scriitorul român ar avea la dispoziție serviciile unor agenți literari, ca în alte părți. El s-ar concentra în mai mare măsură pe componenta fundamentală a profesiei sale - scrisul.

3. Cred că într-o carieră literară menționabilă, toate aceste elemente sînt importante dar esențial este cititorul. Receptivitatea și reacția lui determină, sau cel puțin le influențează în bine sau în rău, și pe celelalte. Și de fapt, un scriitor fără cititori este un non sens. Dacă cititor nu e, nimic nu e ar fi putut spune sfîntul Pavel în caz că și-ar fi dat cu părerea despre literatură.

 

Comentarii cititori
sus


Răzvan Penescu

 

Nu facem lucruri pentru milioane de oameni,
dar nici nu știu dacă ar trebui să ne dorim asta

 

1. În epoca asta a globalizării, nici nu mai știu definiția "provincialului"... Probabil că sîntem "provinciali", dar văd asta ca pe o normalitate asumată, nu ca pe o formă de înapoiere. Pentru că definiția din capul meu are conotații pozitive.
Dacă e vorba de teme, da, sîntem "provinciali", în sensul că temele despre care scriu cei mai mulți scriitori români au culoare locală, dar e bine și normal să fie așa. Scriitorii trebuie să scrie despre ceea ce știu mai bine, adică despre ceea ce le e în jur. Așa fac toți scriitorii buni, chiar și cei care scriu SF.
Dacă e vorba de difuzarea textelor românești, da, sîntem o literatură mică, cu succese punctuale în țară și peste hotare, unele dintre succese, prestigioase, dar nu de masă. Ca și la film, dar la o scară infinit mai mică, nu facem lucruri pentru milioane de oameni, dar nici nu știu dacă ar trebui să ne dorim asta.

2. Din ceea ce am citit că înțeleg alții, un scriitor profesionist e un om care scrie de la ora X la ora Y și nu mai face altceva pentru a-și cîștiga existența. Mie personal mi se pare dificil de trăit o astfel de viață. Eu nu mă descurc să fac lucruri creative după program. Dar probabil că așa cum eu sînt bun să lucrez cu numere după un program, alții pot să potrivească cuvinte după un program.

În România nu cred că există mai mult de cinci astfel de oameni care să trăiască exclusiv din scris. S-ar putea chiar să exagerez. Așa că, probabil, trebuie să restrîngem portretul la prima parte, ca să strîngem totuși niște scriitori.

3. Mie mi se pare că trebuie să scrie doar cei care nu pot altfel. Cei care nu își pun problema avantajelor unei cariere literare, ci fac așa pentru că nu pot sau nu vor ca viața lor să fie lipsită de scris. Mi se pare că important e să fii satisfăcut interior știind că ai făcut ceea ce trebuia să faci.

Restul cred că e iluzie.
Cel puțin în România, prestigiul și succesul financiar sînt aproape inexistente. Prețuirea criticii nu înseamnă prea mult, cel mult poți decupa niște articole și să le pui într-un album (desigur însă că ai deveni rapid ridicol dacă ai încerca să arăți cuiva acel album). Oricum există doar o mînă de critici și din ei doar cîțiva sînt respectabili...
Dragostea cititorilor nu prea se poate manifesta cînd tirajele sînt de cîteva mii sau chiar dacă sînt de cîteva zeci de mii. Nu știu nici un scriitor român care să aibă fan club. Și nu știu nici un scriitor după care să alerge fetele așa cum alergau după The Beatles.
Iar în ceea ce privește posteritatea, cred că e tare improbabilă în avalanșa de cărți care se revarsă în librării în fiecare zi. Vorbesc frumos de cîțiva, recomand cărțile lor prietenilor, dar habar nu am dacă peste 30 de ani o să mai știe cineva de ei. Și sînt convins că nici ei nu au siguranța asta și nu mizează prea tare pe urmașii urmașilor noștri.


Comentarii cititori
sus


Răzvan Petrescu

 

Sîntem mult peste 20 de milioane,
deja cît o țară întreagă numai de scriitori

 

1. Aproape toată literatura actuală a lumii este provincială. Nici măcar stîngace sau naivă, ci umbros cretină. S-a strecurat pînă-n lista premiilor Nobel, vezi J.M. Coetzee, Elfriede Jelinek, de Herta Muller nu zic nimic, că-s naționalist german. Nici de Imre Kertész, îi îndrăgesc pe unguri în mod înaripat. Faci o întoarcere de 180 de grade-n librărie și dai peste Amélie Nothomb și alți 369 de scriitori belgieni. Multe femei. În loc să facă tunuri și elice de elicopter, s-au apucat de scris cu o desfătare ieșită din comun, au mult talent. Și-o puzderie de bărbați s-au luat după ele, lăsînd andrelele pe podea, lîngă pisicuță. După unele statistici trăiesc pe glob cam 20 de milioane de scriitori de ficțiune, și deocamdată nu s-au apucat chinezii serios de treabă, încă mai sînt înnebuniți de ping-pong. Și au descoperit brusc și plăcerea Jocurilor Olimpice. E drept că ultimul Nobel l-a luat Mo Yan, dar omul e atît de piratat, încît nu-i sigur că e el. Indienii au mari probleme cu apa potabilă, iar celor care totuși scriu le mănîncă șobolanii hîrtia, sînt niște șobolani grăsuți ce iubesc romanele de dragoste și eclerurile. Musulmanii sînt preocupați cu învățarea detonării în stil ikebana, deci n-au timp. A avut doar Naghib Maftuz, pentru că se plictisea. Prin urmare, a simțit nevoia să plictisească în stil egiptean o grămadă de oameni, motiv pentru care i-au dat un premiu Nobel foarte mare. Douăzeci de milioane de scriitori publicați. Și toți își descriu eu-l, tradus apoi în 24 de limbi moarte. Prin literatură provincială se înțelegea, la noi, una foarte greu de tradus pentru că era prea cantonată în societatea românească de neînțeles pentru mapamond și plină de regionalisme imposibil de echivalat în limba-boului de  mare circulație. Se dădea și se mai dă exemplul lui Creangă, stranie eroare, căci ce poate fi mai universal decît Povestea pulei, cu un efort concentrat se poate traduce „bîrzoete” drept în japoneză. Și este o short story extrem de emoționantă despre singurătate.
Repet, nu are rost să vorbim dacă este sau nu provincială literatura română sau oricare alta atîta vreme cît se va scrie și citi Harry Potter, model seismic de provincialism mental. Și simt nevoia să precizez că Stăpînul inelelor e însuși Suleyman Magnificul, dar cu elfi.

2. E înalt, atletic, de preferat cu ochelari fumurii și lentile groase (poate fi și orb, în urma unui accident de tramvai). Stă aplecat într-un unghi de 14 grade deasupra tastaturii roz, cu spatele ușor curbat, dar și-l îndreaptă dimineața la ora 6, cînd face jogging împreună cu o vecină foarte frumoasă, în părculeț. Dacă vecina îi propune jogging pe toboganul copiilor, nu refuză niciodată și se întoarce acasă plin de nisip. Se scutură în camera de lucru, covorul capătă o tentă melancolică. Cînd se uită la monitor, pe ecran i se disting trăsăturile puternice, pentru că ecranul e stins. Nas acvilin, buze groase, urechi virile (dacă scriitorul profesionist este o femeie, urechile au un pufușor auriu ieșind senzual din conductul auditiv). Șanțul nazogenian e proeminent, are pomeții dați cu cremă hidratantă sau rinofug. Umeri lați, pe stîngul și-a făcut cuibușor o pasăre mică, din familia cuculidae, ce cîntă din oră-n oră cu un pronunțat accent irlandez. Are mîini mari, degete prelungi, acoperite de păr negru, cîrlionțat, la nivelul falangelor doi și trei. Dacă are și artrită, părul e smuls cu penseta în așa fel încît agilitatea digitală să devină extremă, fenomen ce-l împinge uneori pe scriitor să cînte la pianul altei vecine, de la parter, cu care a fost coleg de grădiniță. Își aduc aminte de orele minunate petrecute împreună cînd se jucau cu cubulețele, cînd erau niște prichindei încîntători, cu nas mic, se mîngîie, își șoptesc cuvinte fierbinți din Kierkegaard, și la pian răsună deodată Eroica. Pentru un scriitor profesionist programul de lucru este sfînt în ciuda faptului că nu-l poate respecta niciodată, așa că scrie cînd poate, de dimineața (după jogging și după ce i-a dat de mîncare cuculețului), pînă seara, la opt. Apoi se duce la concert, deoarece este foarte cult, vine acasă, ascultă din nou concertul pe care l-a cumpărat la ieșirea din Ateneu de la un grec, un CD ambalat într-o țiplă pe care niciodată nu o poate desface într-o manieră civilizată, așa că o smulge cu brutalitate, o aruncă pe jos, calcă pe ea din greșeală și nerăbdare, țipla pîrîie, el se sperie, se așază cu inima bătînd tare în fața computerului și scrie scena din pădure. La CD-player se aude concertul pentru pian, din păcate un anumit pasaj se repetă ca atunci cînd se bloca acul pick-upului într-un anumit loc al LP-ului Glasul roților de tren pentru orchestră, vasăzică grecul îi vînduse alt CD, ca de obicei. Pe la miezul nopții, scriitorul profesionist adoarme cu capul pe fotoliu.

Este fatalmente islamist fiindcă numai așa poate avea oficial mai multe neveste tinere, dar, fiind rezonabil, se limitează la trei, plus cele două vecine. Are grijă de ele citindu-le duminica, cînd le strînge roată-n sufragerie, absolut tot ce-a scris în timpul săptămînii, ar părea ceva barbar, dar nu este avînd în vedere că n-a elaborat decît 150 de pagini pe care se repetă, oarecum ca în Shining, un singur cuvînt. După lectură, urmează seminar. Deși nevestele ar prefera să exemplifice cu pasaje din Kamasutra, nu o pot face decît atunci cînd hotărăște el - adică rar, pentru că un scriitor profesionist are întotdeauna peste 50 de ani (părul negru care lipsește la începutul descrierii este vopsit). Nevestele îi fac de mîncare, îl alintă, îl dau cu soluție hidrosalină, îi taie unghiile, duc gunoiul, îi cumpără produse de patiserie - deși lui îi place cel mai mult limba cu măsline, cele trei plus două se dau peste cap să i-o găsească la supermarket, uneori o găsesc, dar e rusească -, îl piaptănă, îl îmbrăcă, îl duc la circ (adoră circul, dresura, clovnii, se roagă de fiecare dată să nu cadă trapezistul, rîde cînd vede căluți și ăla cade etc.), stau cu el cînd se uită la filme europene de artă, numai din anii ’60, cînd ascultă muzică clasică, în special marșuri funebre, apoi îl îmbracă cu pijamaua de mătase pe care e cusut, pe spate, numele său, cu litere enorme, îi cîntă ca să-l adoarmă, fac triluri, dacă nu adoarme îi fac diferite alte lucruri indescriptibile pentru că ele-s trei și tinere, iar cuvintele bătrîne și solitare, și din nou vine dimineața și bate pendula (căci are o pendulă în baie).

Din cele de mai sus se poate lesne înțelege că scriitorul profesionist nu are serviciu sau, dacă totuși are, trebuie să fie unul solicitant, enervîndu-l în așa hal încît atunci cînd ajunge acasă va scrie cu o furie devastatoare despre locul de muncă, mijloacele de transport, clădire, colegi, șefi, și cu deosebire despre paznicul care uită mereu să-l salute. Ideea este că acest artist trebuie să trăiască din vînzarea cărților sale, pe care le scriu nevestele iar el le semnează, ar fi inuman să meargă zilnic la un job ca orice ratat. Și trăiește bine, are automobil cu pompă de aer și-o uriașă oglindă retrovizoare în care-și poate aranja bretonul tailandez ce-i cade peste ochii verzi - am uitat să menționez, scriitorul profesionist are ochii verzi. Sau, dacă nu este posibil, sînt la fel de fermecători și cei căprui, umezi, catifelați și neapărat miopi, altfel ce rost ar avea ochelarii fumurii, mai ales că acum și-a cumpărat unii negri?

Din punct de vedere politic este de stînga, dar în fundul sufletului e de dreapta. Și invers. Cum are o clipă liberă, militează pentru handicapați. Participă la strînsul recoltei, culege mure. La începutul fiecărei luni face un marș de protest, iar după marș merge la un restaurant muncitoresc unde bea cot la cot cu hamalii și lampagiii (o breaslă care se încăpățînează să dăinuie, pentru binele comunității). Bea moderat, cel puțin la început, în tinerețe. Apoi bea din ce în ce mai mult, face crize de epilepsie ca Dostoievski pe care-l admiră din toată inima și-l recitește miercurea, uneori cade într-un somn adînc pe care detractorii îl numesc comă alcoolică, dar vin la fix cele trei plus două femei și-l ridică de pe podeaua murdară, îl duc la spital, și acolo o asistentă îi face perfuzii, pe urmă îi face niște lucruri indescriptibile pentru că e tînără și așa mai departe. Iese din spital revigorat. Participă la ședințe de cartier și, în general, la toate întrunirile, are un dezvoltat simț al datoriei. Prin urmare este un neadaptat, dar premiile literare (sau lipsa lor) îl adaptează: se duce să bea la același restaurant muncitoresc. După cîțiva ani, clinchetul cirozei devine alarmant și nu mai bea decît suc de portocale pe care le descojesc femeile care așteaptă acum cîte un copil. Cojile parfumează biroul scriitorului, îl inspiră. Marcat de traume din copilărie și educat într-o manieră militară, este un om profund moral, așadar îl apasă vechea dilemă dacă un scriitor moral este obligat să ducă o viață morală, și hotărăște că nu.

Își întemeiază relații cu oameni de cultură și nu numai, merge la spectacole de binefacere, apare la sindrofii însoțit de o singură soție, cea mai mare, care, în loc de văl poartă un basc tras pe ochi, își face cont pe Facebook, poartă discuții interminabile cu oameni necunoscuți, își construiește un site web, albastru, intră pe Twitter, intră pe YouTube, vorbește și acolo, mărturisește unor fani heavy metal că-i scriitor, le-o destăinuiește tuturor, scrie cugetări, sfaturi, fragmente de roman, rețete, compune scrisori de mînă, se duce la televiziune, își face cont pe toate serviciile de e-mail, pe Messenger, pe Skype și, ca să fie sigur, își făurește-un blog. Postează cît mai multe poze de-ale lui, zeci de portrete splendide, le preferă pe cele unde privește-n sus.

Nu este prea deștept, cu toate c-ar putea fi, la rigoare. Nu este nici prea talentat. În schimb are o dantură perfectă. Sînt lucruri ce par minore, dar garantează succesul. O dată pe an merge la o moschee din Carpați și se roagă înverșunat să cîștige Marele Premiu Literar sau măcar la loto. Ține post. Își cumpără Coranul în dublu exemplar, Biblii are deja trei, dacă nu cumva le confundă cu soțiile. Pînă la urmă coboară cu forța din turnul moscheii, trăgînd aer în piept cu nesaț. Aerul e proaspăt, prin jur aleargă veverițe roșcate, strîngînd alune la piept, cele mai multe fără ochiul drept, pentru că și l-au pierdut în luptele cu credincioșii cărora le plac alunele. Cînd ajunge în camera de lucru, nu prea mare, însă cu tavanul scund, se apucă să tasteze scrîșnind din dinți în timp ce cucu-i cîntă staccato pe umăr.
În fundalul portretului, în vreme ce el scrie, se vede oceanul, și, deasupra lui, o fotografie de pe vremea cînd împlinise paisprezece ani și mergea cu tricicleta roșie pe-o cărare misterioasă, lungă și dreaptă, Cărarea Vieții. Tot din fundal se aude, fără contenire, sonata lunii.

3. La 25 de ani mi s-a părut importantă aura. Care coboară peste un scriitor adevărat anunțîndu-i o strălucită carieră, dacă nu literară, atunci de contabil sau pădurar. Acesta din urmă se bucură de un imens prestigiu social îndeosebi acum, cînd urșii descind în marile orașe de la poalele munților și mănîncă tot ce întîlnesc în cale, inclusiv copii care se duc cuminți la școală. Statutul de scriitor a ajuns jalnic, celebritatea e obscură, sau discutabilă, apare cu deosebire și violență atunci cînd sîntem confundați cu fotbaliști spanioli ori reușim să ne debarasăm de etică, să ne fabricăm o imagine făcînd porcării, eu cred că sîntem mult peste 20 de milioane, deja cît o țară întreagă numai de scriitori. Și numărul pare să fie într-o continuă creștere, despre ce prestigiu social s-ar mai putea discuta?

Succesul financiar e o glumă, în România nu cred că există mai mult de zece scriitori cu așa ceva. Dacă întrebarea e una generică, primul răspuns rămîne neschimbat, în schimb aici, la capitolul bani, unii oameni care și-au făcut o profesie din scris, și trăiesc în alte țări, au și reușite pecuniare, dar nu sînt de regulă mari scriitori. Nici acolo. Îmi vine-n minte John Grisham, care dădea un interviu acum vreo 20 de ani de pe proprietatea sa despre care spunea că are multe hectare, nu se vedeau cîte, se vedeau niște păduri, erau ale lui, așa a spus arătîndu-le duios cu mîna, avea o mînă cu inel de aur, plus o herghelie de cai de rasă, plus vila impresionantă în stil baroc american în care s-a lăsat filmat așa cum stătea el pe-un mic balansoar, cu modestie, despre femeia care-a scris sau ce i-a făcut lui Harry Potter știe toată lumea cît a ajuns de bogată, în sfîrșit, să reținem că scriitorii buni trăiesc dacă nu fabulos, cel puțin normal pe alte meridiane, și presupun că nu și-au făcut vreodată iluzia că-și vor cumpăra palate din cărți. Gumă de mestecat, da, geamantane-ntregi. Orbit. Banderas.

Prețuirea criticii mi s-a părut întotdeauna notabilă. Mi se pare și acum. Chiar dacă știu că o recenzie, fie și una foarte bună, te justifică, te împlinește, te delectează pentru prea puțină vreme, pentru că la scurt timp după ce o citești ești obligat să te întorci la ce făceai înainte de-a o lectura, de regulă bezele, și vraja dispare. Mai ales că nu merge cuptorul. Și există întotdeauna teama de o cronică nefavorabilă, teamă care depinde de cît de sigur ești pe tine, de cît de sigur ești că scrii bine, eu sînt încă nelămurit, am îndoieli, poate voi reuși să ajung zen post-mortem.

Ei bine, da, am ajuns să cred că admirația (dragoste e cam mult spus) cititorilor are o importanță specială. Îți dă un sentiment dificil de descris, ești satisfăcut, plenar, fermecat, simți nevoia să-i mulțumești acelui anume om căruia i-ai plăcut, după aceea fiecăruia, apoi tuturor, în așa fel încît poți ajunge cu ușurință la forme sexuale de răsplată, multe în tren, în tufișuri, pe burlane etc. Totuși există o problemă, și nu e cea de mai sus care se rezolvă cu voință de fier și încredere în miraculos. Să zicem că ai o mie de cititori fideli. Nu poți să-i cunoști pe toți, așa că mereu te va pîndi teama că unii dintre ei (nu știi cîți) sînt ușor idioți. Ceea ce înseamnă că și ce ai scris tu e idiot. Dacă tragi însă linie, ajungi la concluzia că nu te mai interesează cît de inteligenți sînt cititorii, pentru că-i mai semnificativ faptul că le place cum scrii.

Am mai discutat, și fără să fiu întrebat, despre posteritate. De fapt numai la asta mă gîndeam cînd eram tînăr, mă durea exact în cot de faimă, bani, cititori. Eram tîmpit. Aveam dreptate. Acum, cînd posteritatea îmi bate-n geam, cu totul indecisă, parcă nu mai sînt atît de sigur că mă interesează. Poate și pentru că mi-am dat seama de la o vreme cît de mulți sîntem, ăștia care murim după posteritate. Or, nu-i deloc atît de generoasă, atît de mare, nu încap în ea toate sufletele scriitoricești, care sînt, cum ziceam (mă obsedează), cu milioanele. Trăim o veselă epocă a efemerului, ca fluturii, și nici măcar nu sîntem atît de frumoși, mă sperie orice lepidopter care-mi intră noaptea-n cameră și dă din aripi și mă privește cu ochi negri și rotunzi, parcă-s niște bucățele de moarte zburînd dezordonat, nu știi cînd te atinge vreuna. Ca să nu mai spun că uneori sînt lăcuste, așa că n-ai cum să afli dacă ai intrat în posteritate, pentru că acolo unde vei fi, sau cum i s-o fi spunînd verbului în zonă, se pare că toate astea ori nu mai contează pentru că nu mai dai doi bani pe ele, ori nu mai contează pentru că nu mai există nimic după viață, înclin spre această variantă, cu tot islamismul meu radical, aproape budist.

Doar toate la un loc ar avea ceva relevanță. Adică și prestigiu social, și bani, cu nemiluita, și exaltarea criticilor, și dragostea cititoarelor, și o posteritate frumoasă, cu fundă.

Funda este un nod în forma aripilor unui fluture, făcut dintr-o fîșie de mătase și servind ca podoabă. În caz de urgență, poate fi înlocuită cu o panglică.


Comentarii cititori
sus


Roxana Știubei

 

Scriitorul profesionist?
Neapărat să fie înalt și să-i placă dungile

 

1. Nu, literatura română nu este provincială, literatura română este un cerc.

Nimic altceva decât un raționament logic (din acelea cu care sunt maltratați elevii în primul an de liceu!): literatura este făcută de oameni ca Filip Florian, Peter Sragher, Florin Lăzărescu, Vasile Baghiu și alți câțiva - puțini. Oamenii enumerați nu sunt provinciali. Rezultă că literatura română nu e provincială. Restul e... mâzgălitură.


2. „Scriitor profesionist“ - sună atât de conformist, de limitat!
Scriitorul e și el om, deci să poată fi emoționat, enervat/enervant, obsedat, tandru, voluptuos.
Și apoi trebuie să aibă mereu pantofi curați și ceasuri pe care să le spargă. Neapărat să fie înalt și să-i placă dungile.
În alt peisaj, el să fie mereu acolo când am nevoie.

3. De fapt, sunt în perioada în care cred că cel mai important este, înainte de toate, să scrii pentru tine, să fii tu bine făcând asta. Din plăcere sau pentru că nu poți altfel sau pur și simplu. Trăiască egoismul! Restul sunt, ceea ce enumerați dumneavoastră în întrebare, niște recurențe. Ramurile unui copac - cel de la sfârșitul lumii.


Comentarii cititori
sus


Lucian Vasiliu

 

 Nu văd nimic peiorativ în ideea de provincie culturală

 

1. Precum Portugalia, Danemarca și alte ținuturi, suntem provincie (regiune) europeană, după ce am fost provincie romană, otomană, sovietică... Nu văd nimic peiorativ în ideea de provincie culturală, cu specificul ei, cu demnitatea ei spirituală! Discutabil este... provincialismul unora, altora, multora...

2. Eminescu, „portretizat” de Florina Ilis în romanul recent Viețile paralele...

3. Toate cele enumerate, în proporție armonioasă. Un plus pentru capitolul CITITORI!


Comentarii cititori
sus


Tudor C
ălin Zarojanu

 

Cu rare excepții, scriitorii români par interesați
de un singur subiect: eul


1. Da, literatura română este categoric una provincială. Ceea ce nu implică neapărat un sens peiorativ, necum acuzator. Este provincială față de literatura vest-europeană și cea americană exact în același fel în care Buzăul, să zicem, e provincial față de București. Evident, poți prefera să trăiești în Buzău.

Provincialismul literaturii române contemporane poate fi constatat în primele zece minute în care treci prin fața rafturilor unei librării. Metropola literaturii occidentale este orientată spre câteva genuri foarte bine conturate și extrem de bogat reprezentate, corespunzătoare tendințelor generale ale publicului-țintă: romanele fantasy pentru copii și adolescenți, respectiv thrillerul religios și istoria recentă (WWII, Vietnam, Afganistan, Irak, universuri concentraționare) - pentru adulți. Aproape nimic din acestea pe plaiurile noastre. Noi nu suntem în stare, după mai bine de jumătate de secol, să oferim un nou Cireșarii, cu atât mai puțin un Harry Potter autohton sau un Stăpânul inelelor. Zero. Cât despre cărțile pentru adulți, cum excelent îmi rezuma cineva de curând, dacă un scriitor “greu” - inclusiv dintre cei români, până nu de mult - își încununa, eventual, opera, cu o lucrare despre însăși viața lui, așa, mai spre senectute, la vârsta înțelepciunii și a concluziilor, o mare parte dintre autorii zilelor noastre ÎNCEP prin a-și povesti extraordinarele întâmplări care le-au populat cei peste 25 de ani de trecere prin lume… Viața mea e un roman pare a fi titlul-etalon, generic, al cel puțin o jumătate din literatura română contemporană. Ce Sanctus, ce Tânără în comă, ce Spionul lui Stalin - astea-s subiecte!? Păi, când ți-oi povesti eu ce-mi făcea mama când chiuleam de la școală, cazi pe spate! Religia nu există ca subiect - în general, d-apăi sub formă de thriller. Nu există ca subiect nici viețile unor oameni spectaculoși, fie ei exploratori sau foști disidenți. Despre Radu Filipescu a scris o nemțoiacă - subiectul n-a fost interesant pentru niciun român. În general, scriitorilor nu li se pare interesantă nici perioada comunistă, nici cea post-comunistă. Un roman despre “Epoca de aur”, despre revoluție, despre 13-15 iunie! Spre deosebire de film. Tinerii regizori români sunt morți după subiectele astea, drept care lumea e moartă după filmele lor. Drept care cinematografia românească, spre deosebire de literatură, nu e provincială, ci metropolitană. Cu rare excepții, scriitorii români par interesați de un singur subiect: eul. Cu cât mai profund, cu cât mai greu mărturisibil, cu cât mai torsionat și mai pervers - cu atât mai bine.

2. Într-o țară normală, cu o piață normală de carte, scriitorul profesionist trăiește (în special) din ceea ce vinde. În plus, este parte a unui sistem care funcționează (agent literar, PR, turnee de lansări, lecturi publice, marketing, promovare, prezențe în media etc.) și în cadrul căruia nu are decât două ocupații: să scrie - respectiv să facă acele lucruri pe care profesioniștii i le cer să le facă pentru buna vânzare a cărților. Nu bate - decât ca debutant, uneori nici atunci - la ușile editurilor, nu caută “intrări”, relații etc., nu se roagă de prieteni din presă să scrie despre cărțile lui. Am stat de vorbă cu Simon Toyne, om de televiziune cu greutate (interviuri cu alde Omar Sharif, Michael Caine, Peter Fonda și Steven Spielberg, producător, realizator, premii, tot tacâmul) care mi-a explicat că s-a lăsat de TV și s-a apucat de scris - acordându-și un an pentru un best-seller - pentru că… având copii mici, voia să petreacă mai mult timp cu ei și pentru asta avea nevoie de o mai mare independență financiară!! Hello! S-a lăsat de televiziune și s-a apucat de scris - de la zero - ca să se umple de bani! Și s-a umplut.
În România, după știrea mea, nu există scriitori profesioniști.

3. Cărțile. Să scrii ceea ce crezi, ceea ce simți că trebuie să scrii, să faci tot ceea ce poți ca să se publice, ca să se răspândească și apoi ca să obții feed-back de la ele. Pornesc de la premisa că omul care scrie o face întrucât consideră că are ceva interesant de spus - de aceea, nu poate să-i fie indiferent dacă, într-adevăr, s-a dovedit interesant pentru măcar o mie de oameni, măcar o sută, măcar zece. Dacă se confirmă asta, orice altceva (bani, premii, celebritate, posteritate) e secundar. Nu lipsit de importanță, dar secundar.


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey