Attila F. Balázs
Andreea Bratu
Rita Chirian
Nicoleta Dabija
Suzana Fântânariu-Baia
Ioana Geacăr
Mihók Tamás
Constantin M. Popa
Roxana Știubei
Lorena Stuparu
Viorel Pîrligras
Florin Oncescu
Iulia Militaru
Felix Nicolau
Aprilia Zank

 
sus

 

Nostalgia

Comentarii cititori
sus

Attila F. Balázs

 

Nostalgii de toamnă

 

 

Recuzite

 

În odaia mea de 2x4

am îngrămădit furate de prin poduri catrafuse:

gioarse străchini fără vârstă fuse

stacane oale vechi bălțate și ciobite

câlți ornice mojare călimări

tălăngi frigări toiege alcătuiau colecția mea

și bineînțeles cărțile mele preferate

le-mpachetam cu grijă

când îmi schimbam bârlogul

în dezordinea-mi organizată logic

nu voi fi răbdat nicio intruzie

fetei care cumsecade și cu sârg

a rânduit odaia i-am dat liber

apoi în capcana liniștii ce amorțește

am stat mereu în așteptarea a ceva

de nenumit

m-am legănat numai pe valul intuiției

cu șopote de scoică

 

  

Natură moartă

  

mirosuri

lumină strecurată prin perdea

golul ce-l mânie pe dumnezeu

 

cheia căzută din încuietoare

tic tac-ul ornicului gâfâit

cești de cafea pahare mucuri de țigară

 

amprenta capului pe pernă

cearșaful boțit

ca rânjetul cotoroanței

 

iar cea care stă pe marginea

patului

nu ești tu

 

 

Cavalerii goi

 

ce-a mai rămas din noi

din cavalerii zilelor banale

date cu fard

ce plini de noi sărbătoream

tot felul de pierdute bătălii

pe când precum baloanele umflate

pocneau de pizmă-nvingătorii noștri?

 

ce-a mai rămas din noi cutezătorii

ce umbrele lăsatu-ni-le-am

de izbeliște

noaptea-ntorcându-se însă hoțiș

încât pe-amprour la trezire

ne aciuiam în picoteala lor călduță?

 

noi cei ce-am crezut

că dacă suntem – este și cuvânt

iar prin acesta suntem și vom fi –

pășim prin coridoare albe în afara

a tot ce este timp

căci visurile ne-au fost șterse

în vreme ce dormeam

și-n pragul noii zile

ne tot privim năuc

unul pe celălalt și laolaltă:

                ce-a mai rămas din noi?

 

În tălmăcirea lui Șerban Foarță

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Zăpezile de altădată

 

Nu știu cât de sănătos e să te lași pradă nostalgiilor, deși, atâta vreme cât implicit această îndeletnicire dovedește o bună funcționare a memoriei, poate chiar e un exercițiu necesar măcar o dată pe an - în ciuda durerii anunțate de la bun început. Cu siguranță, majoritatea nostalgiilor sunt legate de copilărie, mai ales dacă a fost o perioadă senină a vieții, așa cum ar trebui să se întâmple pentru toți. Cu siguranță, fiecare dintre noi are nenumărate nostalgii, mărturisite sau ascunse în spatele unui zâmbet încrezător cu care îi păcălim pe ceilalți că privim doar înainte, nicidecum în urmă. Cu siguranță, cele mai multe rămân nedivulgate, închise cu grijă în cutia cu amintiri la care umblăm foarte rar.

Nostalgiile mele cele-mai-nostalgice sunt două: una, proustiană ca mecanism, se leagă de marțipanul bunicii. Făcuse rost de rețetă într-o cofetărie din Budapesta. Instantaneu, marțipanul a devenit prăjitura blazon a familiei. Îmi amintesc cum o ajutam pe bunica să întindă stratul de pastă verzuie în care se contopiseră zahărul, grisul, laptele și esența de migdale amare, peste care puneam apoi cu grijă un al doilea strat, cu cacao. Rulatul lor era punctul culminant, apoi urma așteptarea înfrigurată (căci totul trebuia să se închege în frigider). Urma răsfățul ritualului: mâncam prima felie tăiată din rulada de marțipan desfâcând rând pe rând spiralele și savurând-o pe fiecare în parte; următoarea felie o mușcam cu poftă ca să simt îmbinarea celor două compoziții, apoi treceam din nou la despărțirea pe culori, cu scuza era că fâșiile trebuiau mâncate repede, ca să nu se înmoaie și să devină lipicioase. Ritualul a dispărut odată cu bunica. Rețeta încă mai există și am încercat-o de mai multe ori, fie împreună cu mama, fie singură, dar ceva nu merge. Ca la mai toate rețetele, există probabil un secret care nu s-a păstrat. Încă mai sper ca bunica să mi-l șoptească în vreun vis.

Cealaltă nostalgie are parfum de toamnă târzie și scenariu tarkovskian. Mi-e foarte dor de diminețile cu ceață groasă de sfârșit de octombrie, din care răzbăteau mai întâi de departe, ca o părere, apoi tot mai aproape, înfundate de câlții lăptoși ai ceții, cadența potcoavelor unui cal și vocea invizibilă care repeta obsesiv „Varză! Varză!” Vocea care anunța promisiunile Crăciunului și „neaua de mai an”.

Comentarii cititori
sus

Rita Chirian

 

Dureri ale întoarcerii

 

Mărturisesc că prima întoarcere pe care am făcut-o când mi s-a propus subiectul a fost la dicționar. Algos vorbea despre durere. Dar care durere: a absenței sau a reîntâlnirii? Apoi mi-a devenit clar că este vorba despre durerea (& neputința) drumului înapoi. Procesul. Traseul. Unde vrei să te întorci și cât de greu e drumul într-acolo; ți-e clar că nu există un drum cu start și cu finiș - unul numai cu start: durerea care te izbește în cerbice, în călcâi, în șira spinării, paralizantă - & nu mai poți înainta - fiindcă înainte nu e nimic din ce-a fost, la fel cum în spate nu e nimic din ce-a fost: durere de stază; durere de gravitație; durere de holbat & hipnoză.

Durerea-mea-de-întoarcere: de câțiva ani, să fie trei sau patru - trebuie să-mi acceptați confesiunea - singurele cărți care mi-au prilejuit bucurie au fost cele de istorie, de psihologie, de sociologie, „teoretice” & „științific-vulgarizatoare”, ba chiar tratatele de astrologie, micile mele „logoenciclopedii”, singurele care mai fac să zvâcneasc-un mușchi și-o sinapsă. Căci literatura - afect și imaginație - e structuralizantă & previzibilă până la exasperare; și dac-aș putea - cu puteri supraomenești - să institui o prohibiție, aș face-o în ceea ce privește lacrimile, literatura de lamento, literatura plânsului și melos-ului, și a dragostei și a singurătății și a fricii de moarte și a reziduurilor misticoide, literatura de mâțe sensibile, încordate ca arcurile, electrocutabile sub fieștecare atingere a coloanei vertebrale. Literatura, am crezut mulți ani, o să-mi prilejuiască accesul la ceva altminteri necunoscut, un fel de viață infraterană: dar viața secretă de dincolo era tocmai viața de aici, cu oameni & tare & înălțări. Visez să scriu o carte din care oamenii să lipsească. La fel, să lipsească tot ce este omenesc. Poate cea mai apropiată de ce-mi imaginez este literatura pentru copii. Dar și acolo se vor strecura - pe nesimțite - obișnuințe & dramicele, apeducte inundate de leșuri & lesturi. Chiar eu, în spatele cărții, n-o să rămân decât un biet om, & asta o să fie destul cât să arunce totul în aer. Poate că cel mai bine ar fi să înceapă mașinile a înșira povești: povești despre mașini cu suflet de mașină. Oximoron. Passons.

N-o să mă mai întorc niciodată în punctul în care credeam că literatura - harfă spânzurată & cântec de sirenă - e produsul unei caste de inițiați. Nu mai e cu putință. Sunt din ce în ce mai puține cărți pe care-mi doresc să le fi scris, din dragoste & admirație, eu. Sunt din ce în ce mai puține cărți în care să întrevăd un rând/o imagine/o poveste nemaiîntâlnită. E postmodernism & megalomanie în ce spun acum, firește. Și o mare durere. Dar și a auzi discursuri despre modestie, cuvinte encomiastice & exaltări despre hârțoage penibile, laude iscate de fițuici grafomaniace, despre eflorescență, emulație și extaze mi se pare o uriașă ipocrizie - una pe care o duci în spate ca pe o cocoașă nenorocită. Nu mai știu să înțeleg și să accept ce-i interesează pe oameni, de vreme ce, scriind și citind, intru în contact cu Neliniștea-cea-mai-mare, cu marele-semn-de-întrebare-al-fiecăruia și, la capăt, nu mai rămâne decât: asta-i totul? - masa asta informă e TOTUL? Ăștia sunt oamenii - căci asta e literatura? -, mici, banali, infantilizați, cretinoizi, clișeizați, desemantizați, jurnaliști & documentariști, identici până la isterie & distopie SF?

Nu mai vreau să citesc literatură care să nu-mi spună nimic. (Da, citești ceea ce ești, cum am putut să uit?! - ce barbarie justificativă și asta!) Vreau să mă întorc în punctul în care credeam că literatura-urmează-să-mi-spună-ceva. Și chiar să-mi spună. Și n-o să se întâmple. Și cred, chiar dacă nu vreau și chiar dacă-mi interzic să cred.       

Comentarii cititori
sus

Nicoleta Dabija

 

Trei nostalgii

 

Un cuvânt care sună frumos într-o limbă te face să te gândești, firesc, că tot ceea ce el duce în spate, ca ființă, e la fel. Nostalgia mi s-a părut mereu unul dintre cele mai frumoase și mai melodioase cuvinte din limba română. Chiar dacă îi simți și zbaterea de pasăre prinsă în laț... De altfel, cred că nici un nume nu e ales la întâmplare, fiecare rezonează cu reprezentarea lui. Când aveți puțină vreme faceți și voi un exercițiu simplu: pronunțați un cuvânt, clar, limpede, încet, ca o chemare, apoi gândiți-vă la ființa lui, la obiectul pe care-l reprezintă. O să vă mire cât de potrivite sunt toate! Eu îl practic des, ca pe o meditație, așa cum, în momente de derută, rezolv câteva exerciții de logică și îmi pun rapid gândurile în ordine.

Așadar, nostalgia. Nostalgia este ca o toamnă târzie, cu frunzele deja căzute și ude. E vremea când stau castanele împrăștiate pe alei și maroul lor roșiatic se înnegrește și se zbârcește de-atâta ploaie. Dar strălucirea lor de aripă de cărăbuș face și pe cei insensibili să se aplece măcar o dată și să urce în autobuz cu câte una în buzunar.

Și mai ales, Nostalgia e singura care se poate identifica Nastasiei Filippovna, adorata și nesuferita, frumoasa și capricioasa, imposibila și accesibila, cruda și nebuna femeie creată de Dostoievski. Întotdeauna mi-am închipuit-o ca pe un ideal feminin, ca pe un „prea mult” uman, unul în care binele și răul viețuiesc împreună, ca doi iubiți ce și-au pus pe foc iubirea, dar care tot nu pot unul fără altul. Pentru a visa la ea numai și tot merită parcă să trăiești, să trăiești Nostalgia.

Comentarii cititori
sus

Suzana Fântânariu-Baia

 

suzana fantanariu 

De ce-ar fi toamna ruginie?


De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi catifelată, lucioasă 
clară în nuanțele maronii ale 
pământului bogat, ocru, 
sienă arsă, transprentă, 
învăluitoare ca o perdea 
diafană și rară 
galbenă-i toamna 
ca o lumină-n vânt. 

Rugina aspră atacă fierul 
metalul dur neprețuit, rece 
și nu frunza gingașă 
cerată densă roșie 
de iederă ca sângele 
vie, încolăcită tulpina 
ca șarpele lui Laocoon 
clorofila țâșnind 
printre crengi. 

De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi de ceară colorată 
alunecoasă, plină de rod, 
miresmată ca niciodată 
suculentă, vinul cel bun, 
toamna revărsată
în matca adâncă.

De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi rumenită ca pâinea 
în cuptor, făina măcinată 
caldă pulbere, toamna 
frunzele legănate în vânt 
nu mor prin cădere, 
găsesc contur și forme 
desen pe covorul 
cel moale. 

Foc și fum, curățenie 
toamna până la cer 
flacăra pământului matern 
înăuntru odihnește, mocnind 
atât de adâncă-i valea 
să cobor de pe munte 
strigând amețitor 
toamna-i de dor. 

Concertez, cânt  veselă-n vânt 
multicolor cu perna 
de frunze filigranate, în zbor 
în „durata impură” 
să mor. 

De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi tactilă, mângâiată 
stropită de culoare-pictură de  Pollock, 
gomflată de roade rostogolind 
bogăția suculentă de timp sănătos, 
anotimp curajos 
către iarnă pornind spre sfârșit 
aurie, decolorată toamna 
seducătoare, încoronată 
regina a noua din an 
tronând. 

1 octombrie  2014, orele 2, Timișoara

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr


Nostalgia simțurilor

 

După Revoluție, dughenele de tablă s-au răspândit precum ciupercile, încolonate pe lângă trotuare, luând fața magazinelor sau firmelor. Era una specială totuși, în fața Pieței 1 Mai din Târgoviște, cu cafea și dulcegării la prețuri accesibile. Formele voluptoase ale boabelor de cafea cu diferite arome te ademeneau de afară: de ciocolată (preferata mea, după ce le-am încercat pe toate, pe rând, cu religiozitatea unui cafegiu!), vanilie, scorțișoară, fistic, coniac, rom, șampanie. Alături, în boluri străvezii, textura luxuriantă a acadelelor, a alunelor acoperite cu straturi de ciocolată sau marțipan, a rahatului turcesc, sau a ceaiurilor exotice de iasomie,  a castanelor coapte de care auzisem doar în cărți.

Ei, dughenița mea n-a rezistat prea mult, în locul ei e un banal magazin de cosmetice. Am încercat să găsesc alt loc, au apărut două magazine asemănătoare pe Centrul Vechi însă cu niște prețuri mari. Când mi-a văzut mirarea, într-unul din ele, o tânără vânzătoare mi-a dat exemplul ei, cum cumpără câte puțin, 50 de grame să zicem, cum bea cafeaua în cești foarte mici, ca de țuică fiartă (altă nostalgie!), că mai bine puțin și bun.

Alte nostalgii în luna bucuriilor, mai de demult: băutura copilăriei mele, cu gust de citrice și pișcător,  „ci-co” (de câte ori făceam cumpărăturile aveam și un leu în plus pentru suc), sau „quick”, înlocuite după anii ’90 cu „brifcor”, sau  „tec”!

Apoi țigările „Double Horses”, „Apollonia”, „BT” care se mai găseau pe la chioșcuri prin anii ’80, înlocuite repede  cu „Cișmigiu”,  sau mai scurtele „Snagov”, „Carpații” fără filtru, în fine.

Dar profiterolul înalt și ofertant al anilor ’80? Dintr-o cofetărie din spatele Universității  București.

Dar cutia de corespondență din curtea părintească? De unde scoteam revistele literare la care eram abonată (la toate eram abonată!), cărți poștale, vederi, scrisori! Nostalgia m-a făcut să ridic capacul ruginit cu câțiva ani în urmă și să mă las înțepată de o viespe care a ieșit din cutie.

Dar telegramele? Care ne chemau pentru o convorbire telefonică la sediul poștei mai apropiate, peste câteva zile, și când vorbeam (cu emoție și cu lista din cap să nu uităm ce aveam de spus!) eram întrerupți de vocea telefonistei „mai vorbiți?” Dacă mi-ai fi spus atunci că o să port permanent telefonul la mine precum azi, hm, chiar ai fi gândit sf! 

Comentarii cititori
sus

Mihók Tamás

        

Reverii din umbra bunicului

 

Merg cu bunicu-meu pe un mal artificial de râu.
- Parcă tu muriseși, îi spun deloc arogant.
- Nu, Kevinaș, nu încă.
Îi simt în tonul vocii mulțumirea izvorâtă din preocuparea mea în legătură cu vitalitatea sa.
- Numai bine, atunci ia-mi o înghețată Panda! și îl apuc de mână.
Degetele lipsă îi cresc la loc, fascinant, iar ridurile i se netezesc progresiv la fiecare pas. Începe să pună stăpânire pe mine o criză de emoții nemaiîntâlnită când observ tot mai apropiatele însușiri ale mâinii lui de cele alor mele. Chiar și-n pofida bronzului său natural. Ajunge aproape în faza de tată, când răcoarea fabricii în care pătrundem ne departajează vârsta. Înțeleg că nu-mi va putea fi prieten la cataramă niciodată. De ce aș fi insistat?

***

Da, ce vremuri, când în curtea atelierului lu’ bunicu’ stăteam cu frate-meu, provocându-i pe ucenici. Unul dintre ei era mut. Sau nu, avea doar dificultăți majore de vorbire, deși astea nu-l împiedicau să-și pună în lumină calitățile de orator, cu toate că utiliza o singură interjecție. La drept vorbind, nu am cunoscut mulți oameni atât de expresivi.
- Hașeh, așeh, eșe, heșeh... hașe! afirmase el într-o zi bunicului meu.
Acesta îi zâmbea înțelegător printre melodiile pocăiești fredonate pe nas. Își mai trecea ca dintr-un trend dosul palmei peste bărbia aspră.
- Hașeh, ș-așeh! – continuă mai vehement mutul, văzând că nu îi este satisfăcută cerința.
Bunicu-meu s-a oprit din fredonat. Fiind bătrân nu a văzut decât ce era la suprafață. Zbaterile mutului au fost azvârlite în culise.
- Șașeh! Așeh!...
Prea târziu, bunicu-meu i-a dat verdictul final:
- Noa, știi ce? Ia d-aci! și i-a fluturat degetul inelar ridicat, ca locțiitor al celui mijlociu, tăiat într-un accident cu o mașină de prelucrat lemnul.

***

Trec cu foarfeca prin albiile fluviilor, desființez lanțuri montane străvechi cu un arțag ce pare a fi de neoprit, până ajung în dreptul graniței țintite. Mi se arată în față bunicu’, cel de la care am moștenit harta. M-am obișnuit cu deprinderea sa de a se sătura de neant. Oprindu-mă, încerc să unesc dezbinările formelor de relief și îl asigur pe un ton răgușit că tot ce vede nu reprezintă decât încercarea mea de a ilustra cu un contur imaginar locul continentelor Laurasia și Gondwana.
- Știi, tectonica plăcilor, adaug pentru o mai mare verosimilitate.
- Drumul foarfecii tale înspre Franța (mă bate pe umăr de două ori) l-ar sesiza și un orb pipăindu-ți harta destrămată. Dar te las, Kevin, că vine Duhul și nu trebuie să afle că mai învii din când în când. Eu te-am iertat. Pa Kev’!
Întorc harta cu desenul în jos, tremurând și apăsând tot mai tare podeaua cu dosul degetelor de la picioare.
- Unde mi-s continentele?! Spune-mi, unde sunt?! – mi se adresează Duhul mânios.
- Pa pertea... pep... pe partea cealaltă.
- Arată-mi-le!
Mă dovedesc neputincios în ascunderea păcatului de odinioară. Îmi iau mâinile păzinde de pe hartă și le arunc pe spătarul scaunului pentru a le mai potoli de tremurici. Duhul suflă, iar boarea reîntoarce hârtia.
- De ce te răscoli împotriva voinței mele? se răstește Duhul la mine. Nu oare numai cine le-a făcut are autoritatea să le schimbe sau chiar să le nimicească?
Dau din capu-mi înecat în sudoare și după ce îmi reașez mâna dreaptă pe masă mi-o retrag brusc ca un delincvent care așteaptă să i se pună cătușele. În subita mea mișcare îmi rănesc cu foarfeca pielița golfului dintre degetul mare și cel arătător.
- A f... fo-fost o slăb-iciune de-a me-mea...
- Kevin. Ai două minute să repari tot ce ai stricat. Dacă nu izbutești, îți voi despica pielea în forma tăieturilor săvârșite pe hartă.
Și Duhul a dispărut, găsindu-l pe bunicu-meu în poziție neclintită în împărăția sa.

***

Licărea, pot spune, o rază infantilă pe asfalt, eu galopam înspre conferință, fără să o acuz. Natura sa nu aparține domeniului meu de cercetare, îmi zic. Și ce melancolie echivocă, toate iubirile se sfârșesc reciproce. Se sfârșesc? Păi da, de ce mă mir, asta o știam pe când pluteam în increat. Fir-ar, de ar înțelege cineva reciprocitatea asta bătută în cui, adevărat îi spun, i-ar cădea liniștea în poale, cu condiția să-și suflece brațele. Pământul și neaua, primul pe post de susținător, apoi vindicativ cu o instigare blajină de absorbție. Mama și fiul, al doilea cu rol de sugar, apoi de agent al inovației. Nu există iubire unilaterală, cu sens unic. Iar plămânii Terrei eliberați de povara unei doctrine, pot respira indiferent. Dreptatea există, compensarea este scrisă. Îmi orientez privirea în jos către ciocatele-mi prăfuite. Iau un bulgăre de nea amestecat cu noroi. Îl frec concludent de cizme, după care acestea nu se încăpățânează în a-și exorciza praful. Doi copilași, preșcolari aș zice eu, se opresc în fața mea, nedumeriți (aveam eu impresia) de poziția mea angulară. Mă trag din drum. Dar văd dădacele lor dându-le indicații și filmându-i în consolarea unor râsete satisfăcute. Vezi, Kevin, chiar și ăștia-s reciproci... Intru în sală.
- Se putea și mai târziu, mă stigmatizează ușor Arhanghelul.
- Păi la voi ș-așa nu există noțiunea de timp, îl taxez eu pe măsură. Fii amabil și toarnă-mi o tequila.
Îmi mijesc ochii prin mulțimea fumurie și-l văd la geam pe bunicu-meu cel răposat făcându-mi un semn de convenție din trioul degetelor sale etern bronzate. Supremă reciprocitate! Arhanghelul îmi poruncise ceva de trei silabe conținând vocalele aiă, dar eu nu mă mai aflasem prin preajmă. Am alergat la bunicu’. M-am așezat pe laba piciorului său, un loc confortabil, de altfel. I-a sunat telefonul, dar eu, cu o iuțeală consternantă, i l-am închis.
- De ce?
- Sunt sigur că nu bunica te-a căutat.
- De ce?
- Ea ar fi venit personal.
- De ce?
- De ce – răspund și eu în mod interogativ – ești filozof în trezie?
Își ia un elan inspirațional, semn care mă convinge că de data asta va ieși de sub regimul stereotipic.
- În trezie? De ce?
- Ah, bunicule, mă scurtcircuitezi!
Îmi întinde o înghețată Panda scoțând-o de după ceafa mea în impresia unei scamatorii dezinvolte.
- Ai grijă de tine... și... fii... (se îneacă-n lacrimi subit) știueuce!
Îmi deschid ochii și mă scutur de fânul nupțial. Păi în acest loc zăcea perechea ideală, din care o jumătate reprezentam eu. Eram doar în delegație? Fluturii nu pot fi serioși.
- Keeeeevinnnnn! Punnnnne pe foooooc!
Doamne sfinte! E zăpăceală mare. Bine că țiglele stau locului, mai pot răsturna ceva.
- Hic!
- Ce ziiiiici???
- N-am z-hic nimic!
- Ăsta-i Rimărețul meu, îmi spune o voce din cap, în schimb, o durere din aceeași zonă îmi dictează altceva.
Îmi desăvârșesc rutina și mă culc. Răzleț.
Doi tipi îmi întind contractele lor onirice. Fiind bine antrenați mă îngrădesc între trupurile lor.
- Ne-am înșelat gagica, eu pe a mea cu a lui și el pe a lui cu a mea. Ce te interesează pe tine amănunte d-astea, dă-ne numai CNP-ul tău. E chestie de obraz, ne cunoști dară din liceu, Kev’!
Îmi cunosc și numele... hai că îmi dau consimțământul, deși n-aș zice că mi-au fost colegi. Puteam măcar să îi verific după față, dar ce folos, când există intuiții, temperamente, zodii... Mă eliberez astfel. Constat că mai am de parcurs cinci minute de drum în doar două minute de timp. Răsuflu vioi, reciprocitatea mi le va interschimba.

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa

 

                          Un sfat util împotriva nostalgiei

 

Nu înțeleg unde vreți să urcați, domnule!

ați ajuns deja la ultimul etaj

pe acoperiș doar crescătorul de corbi

are acces

 

Chiar dacă îmi scapă logica aripilor răvășite

ale poemelor de veghe

mă străduiesc să hrănesc

tăcerea ferestrelor

departe de retorica vieții sau

a acestor pantaloni de ceremonie

vedeți, îmi vin perfect și totuși

față de alții pierd mereu

verticala îndurării păsărești

 

Corbii poeților au început iar

zborurile lor răsucite

semne de carte

înfipte în fundul provinciei

nu suport pliscurile grosolane

plescăitul rimelor strâmbe

infernul abordabil al gloriei

aspirate de nările boante

ale Podișului Getic din decor

 

Vă vreau binele, domnule!

coborâți!

eu rămân

sper că ați înțeles

cine adulmecă taina întunericului

de fapt am idei ascetice

coborâți, domnule!

Comentarii cititori
sus

Roxana Știubei

 

Nostalgia. Nos-tal-gi-a. Sună frumos, dar în majoritatea timpului nu-mi place. Poate pentru că mă face să mă simt, într-o oarecare măsură, neputincioasă. Asta se datorează unei secvențe din copilărie pe care mi-o amintesc perfect și la care mă întorc de fiecare dată când mă ridic după o perioadă proastă. Toamna (anotimpul meu preferat). Eram în ultimul an de grădiniță; mama a venit să mă ia la sfârșitul programului prelungit. În drum spre casă mi-a arătat blocul unde aveam să ne mutăm peste numai câteva luni. Curiozitatea m-a făcut să întreb de ce. „Pentru că ne vom cumpăra un apartament acolo”. La răspunsul primit se cuvenea să continui cu o altă întrebare: cum? Mama mi-a povestit că urmează să facă un împrumut la bancă, apoi va returna banii în decursul multor ani. Am așteptat să termine, apoi am strâns-o mai tare de mână și am rugat-o să-mi explice asta când voi mai crește, ca să pot înțelege. Nu știu când voi înceta să mă raportez la această amintire, dar sunt sigură că ea mă poate defini aproape de absolut. Am fost un copil responsabil. Sunt un copil responsabil.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Nostalgie. Variațiuni

 

De când am primit invitația „Vă așteptăm contribuțiile - una sau oricâte nostalgii - pentru rubrica “la tejghea”, până pe 7 decembrie 2014, dacă vă tentează și găsiți răgaz” m-am pus pe treabă. Mi-e de ajuns cuvântul nostalgie ca să-mi mobilizeze capacitatea melancolică de a contabiliza locuri și timpuri imposibil de regăsit așa încât am mai multe începuturi incoerente în succesiunea lor pentru care orice încercare de a le suda ar deveni ironia de a nu le fi ales, poate, pe cele mai reprezentative - dar și timpul este prea scurt.

 

Nostalgie 1

 

„ (…) Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă, 
Zi-mi de lapona Enigel
Și Crypto, regele-ciupearcă! (…)

- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară; 
Azi zi-mi-l strâns, încetinel, 
La spartul nunții, în cămară. (…)”

(Ion Barbu, Riga Crypto și Lapona Enigel)

 

Nostalgie 2

 

Nostalgie este o stare de duminică: nostalgia paradisului pierdut.

În opera lui Mircea Eliade, Carl Olson vedea o „Teologie a Nostalgiei” (The Theology and Philosophy. A search of the Center, 1992).

Nostalgia unui timp natural preistoric și foarte îndepărtat de ziua de azi. Nostalgia unui timp istoric irecuperabil al promisiunilor. Nostalgia unui timp individual al fericirii: „(…) melancolia este singura experiență religioasă pe care mi-a îngăduit-o Dumnezeu. Și ea poate izvorî din orice; dar mai cu seamă din amintirea celor ce au fost” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006).

Stă în puterea omului să redobândească o stare de grație din alt timp și alt loc, consistența sufletului de atunci, căldura lui înțelegătoare și mângâietoare de acolo?

„Setea de sacru” a omului dintotdeauna camuflată în cele mai diferite experiențe dovedește de fapt limitele omului pus în situația de a-și mărturisi credința, incapacitatea funciară de a renunța la imaginea sa despre sine. O, da: inconștientul este religios. Dar „sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, traducere de Elena Dulgheru, 2000).

 

 Nostalgie 3

         

Speram ca măcar la ieșirea din târg

Să întâlnesc un suflet

Să-i pot vorbi

Nici nu știu de ce umbra mea se-ncăpățânează

An de an să meargă spate la spate cu umbrele voastre

Fiecare are de spus lumii lucrul cel mai important

Triumfal și trist

Dacă trec și cărțile tale

În CV-ul meu

Mi se pare că îți dau viață din viața mea

Când voi depune CV –ul

Pentru concurs

Voi muta cărțile tale în alt document

După aceea

Le voi așterne

La loc

Cu sentimentul unui gest subversiv

La adresa vieții și morții.

 

Nostalgie 4

 

„De aceea sufletul se chinuiește. (…) Priviți cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau, uneori, chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al unei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn. Și care-i folosul? Două-trei fraze reușite. Câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta… mereu același lucru… Te doare sufletul! Începem conversațiile… Mereu același lucru, pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași cărți… Adăugați la acestea mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși un strigăt amar: «(…) Dați-mi măcar o clipă să privesc lumina lui Dumnezeu!» (…) Dar cine-l ascultă?! Vedeți, aici nu este de bon ton să hrănești sufletul cu adevărul lui Dumnezeu. (…) Și sufletul se chinuiește (…)” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, traducere de Elena Dulgheru).

 

Nostalgie 5

 

Nostalgia este o boală a inadaptării, o neîmpăcare cu lumea și, prin urmare, o gâlceavă permanentă: nostalgia nu te lasă să trăiești, chiar dacă instinctele te obligă să supraviețuiești. Este refuzul „modului de spălare isteț” și de a fi „descurcăreț” este incapacitatea de-a înțelege formula avantajului reciproc și întrebarea: „nouă ce ne iese din afacerea asta?” este subiectul central al dialogului interior: aș vrea să mă reîntorc măcar pentru o zi în casa de pe strada 13 Septembrie din Craiova sau în apartamentul 9 de la blocul F 8 pentru că acolo nu am știut ce înseamnă moartea.

 

Nostalgie 6

 

 „(…) Acestea nu sunt ceasuri ca toate celelalte ceasuri… (…) Dacă aș fi fost pictor, cred că asta m-aș fi trudit să înțeleg: s-ar putea păstra, într-un tablou, un anumit timp întru totul prielnic revelațiilor, un anumit moment calitativ deosebit de restul momentelor care alcătuiesc Timpul cosmic? Cum aș fi putut păstra, măcar pentru propria mea folosință și beatitudine, ceasurile după-amiezei de astăzi, lumina, gustul, misterul lor?”. (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, 1991, vol. I, vol. II).

 „Scriind articolul despre Dor - A saudade romena pentru Acção, recitesc încă o dată Mai am un singur dor. Credeam până acum că e vorba aici de dorința de reintrare în Cosmos. Încep să cred că e altceva: dorința de a-și regăsi, prin moarte, adevărata sa familie cosmică (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci reîntoarcere acasă, la ai săi“. (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006)

 

Nostalgie 7

Așteptasem de prea mult timp să mă văd în văzduh

și acum îmi era dor de mama.

Culorile coborau încet scara inimii:

merișorul cu flori roșii de primăvară

copacul cel galben crește pe sub gutui

vișini, piersici și corcoduși

soarele și umbra noastră

covorul de frunze

din mijlocul curții

 

Nostalgie 8

Din răsputeri trebuie știut: dintre obiectele acestei lumi, numai oamenii pot  întineri. Plantele sunt veșnice și eu întârzii în locul meschin din mintea mea și îmi pierd timpul prin haosul virtual când nunta noastră abia începe în cer ca o tăcere de care nu m-am desprins. Și-apoi, noi avem în comun zile și nopți în care am vorbit la nesfârșit despre neutralitatea castanului vagabond și despre îmbătrânirea ursului de pluș. (Acum el mă urmărește cum scriu, va reciti, deci trebuie să fiu foarte atentă!). A stat atât de mult ascuns după perdea, odihnindu-și oasele bătrâne pe un coș plin cu cărți. E atât de îngreunat. Uneori mi se pare că a luat înfățișarea ta, pentru că nu l-am văzut de-atâta vreme. De asemenea, i s-a stricat și aparatul cu ajutorul căruia respira, mormăia și digera. Dacă-l întorci și-l apeși auzi doar un sunet înfundat, de carton. Brațele (lăbuțele) îi atârnă inerte, grele, nu mai are bucurie pe chip, i s-a alungit boticul, i s-a turtit capul, e pur și simplu sfâșiat. L-am adus aici pentru a-l putea descrie. Are paltonașul rupt. Ce să fac? Cum să-l vindec? Dintre obiectele acestei lumi, numai omul poate  întineri.Și cum aș putea să nu pierd aceste minute  în care scriu, în loc să trăiesc? Unii spun că numai acesta e singurul semn că existăm, că noi trăim cu adevărat numai în aceste pagini unde înregistrăm atât cât se poate verbaliza din ceea ce e nedefinit și nu aparține acestei vieți, din zvonurile unei lumi pe care nu o cunoaștem, din această parte a noastră, a unei ființei care numai din când în când ni se alătură, pe care numai din când în când o conștientizăm, pe care în final iarăși nu o cunoaștem și care nu ne justifică în nici-un fel, nu ne explică și nici noi pe ea, care oricum ne va supraviețui, ca o tortură.

Dar e bine c-am venit aici ca să pot vorbi: să mă-ntristez că lucrurile se prăfuiesc, că nu rămân așa cum au fost și asta nu numai din vina lor, și să înțeleg de ce Hegel identifică Spiritul Absolut cu Ideea Absolută. Acestea din urmă nu circulă și prin urmare nici de vreun loc de popas pentru ele nu putem vorbi. Doar noi căutăm uneori căi de acces către ele, spre suflet, spre umanitate, spre esența pe care n-o putem percepe. Să le oferim locuință, pat, pensiune pentru o clipă, pentru o noapte, pentru o zi! Un loc de odihnă sau un loc de distracție în care ideile se simt bine. Adică spiritul de fapt.

Și astfel știu ce voi avea de făcut când am să ies la pensie: voi spăla și voi repara păpușile (deocamdată, în perioada asta, să le recuperez și să le izolez de praf pe cele de pe balcon și de pe hol) cu sentimentul că readuc la viață o lume uitată. Voi fi restauratoare de păpuși și de vieți. Am să fiu de fapt chiar din acest moment, când încerc să scot la lumină, să sesizez, să lipesc ce-a mai rămas, să pun cap la cap documente, să le datez, să vorbesc despre împrejurările lor, etc., să-mi scriu istoria, metoda vine de la sine și e totuna cu obiectul, pentru că existența fiecărui om reface în mic, la scară redusă, istoria umanității: antichitatea mea, evul meu mijlociu, renașterea, modernitatea începătoare, înfloritoare și târzie, veștedă.

Și adevărul e că încăperea asta cea mai bună impresie o produce seara. Atunci îi este pusă în valoare dimensiunea de lume din vis. Oamenii în general sunt dezamăgitori. Singurul lucru pe care l-am învățat de la ei a fost să mă întorc mereu spre cărți. Via năpădită de ierburi. Sunt adevăruri pe care nu le poți spune decât la sfârșitul lumii. Dar chiar și atunci...

 

Nostalgie 9

Baci, Elefantu’, Woody, Meleacă, Rocco Lenon, Cățelușa

Răsturnica, Ursula, Puși, Bitum, Țavă, Bale, Gundar, Amedeo, Hopa-Hopa Uite Popa

Calu’, Cămila, „Cai-Cămile/Cai-Cămile”, Struțu’, Vulpașin, Eureka, Pleșa, Telemea

Doar câteva nostalgii din trecutul vieții

Când smulg acest sunet

http://www.youtube.com/watch?v=iaQZ_j8nios

și-n loc de ”Belfast” - „Uu-rechi”

intonați

până când nu vă-nstrăinați. 

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

 Despre Revelații...

 

În general, îmi caut sau găsesc cărțile prin librării sau pe site-urile specializate. Sunt unele volume pentru care am străbătut toată țara, sunt unele pentru care am făcut și drumuri în străinătate. Există însă volume care mă găsesc ele pe mine. Nu trebuie să le caut. Nu știu de existența lor până ce nu dau cu ochii de ele. Cert este că ele apar întotdeauna ca răspuns la întrebările lăuntrice care mă urmăresc atunci când viața îmi pare ciudată și, uneori, nefirească. Întotdeauna ele ridică un văl de pe privirea mea încețoșată de umbra prejudecăților sau a orgoliului.

La data aceea a fost așa: treceam întâmplător prin dreptul raionului cu materiale ortodoxe din cadrul unui mare supermagazin în care intru, de obicei, doar ca să frecventez sectorul de carte. Mi-a sărit în ochi în mod ciudat și nu-mi explic nici acum de ce, coperta anostă, de un crem pal, mi-a atras atenția printre celelalte opuri, lucrate profesionist, despre viețile sfinților sau prelaților, despre viața monahală sau mai știu eu ce. N-am văzut din prima ce scria pe ea până când nu m-am apropiat. Era vorba de Tarkovski - filmul ca rugăciune, de o ilustră necunoscută pentru mine: Elena Dulgheru. Aflu, citind cartea, că este critic de film și că aceasta ar fi teza ei de licență la absolvirea facultății, că e prima și, până la data când am descoperit-o, singura care a încercat o profundă și pertinentă interpretare a operei lui Andrei Tarkovski. Dar nu acest lucru era important pentru mine, ci faptul că acest volum - singurul din raionul amintit - reînnoada relația mea cu filmele regizorului rus și mai bifa câteva răspunsuri la întrebările rămase în suspensie după multiplele vizionări.

Atât despre carte. Acum, mă voi referi la o altă întâmplare a vieții mele legată de opera lui Tarkovski. Poate credeți în revelații, poate credeți în predestinare și poate ați avut vreodată senzația că, pentru o clipă, ați privit după perdeaua vieții, reușind să zăriți fugar mecanismul complex din spatele existenței noastre, după care sensul existenței nu va mai reprezenta niciodată același lucru pentru voi.

Leg întâmplarea pe care o să v-o relatez de alte situații bizare în care, de exemplu, am scăpat neatins de o puternică explozie de gaze petrecută la nici zece metri de mine în cantina unui liceu, explozie care a rănit multe persoane aflate la distanțe mult mai mari, sau cea în care am pierdut trenul de dimineață care trebuia să mă ducă la București într-o delegație, l-am pierdut pentru simplul motiv că eu, care nu am pierdut niciodată trenuri, nu m-am trezit la timp. Mai bine că nu m-am trezit, deoarece acceleratul cu pricina s-a ciocnit cu un personal plin cu navetiști pe la Roșiori și au existat multe victime, despre care, desigur, regimul Ceaușescu nu a spus nimic la vremea respectivă.

La vremea când s-a petrecut întâmplarea, vizionasem deja și Rubliov, și Solaris. Celebrul film Stalker (Călăuza), îl cunoșteam atât de la televiziunea iugoslavă - singura unde puteam viziona filme străine atunci -, cât și dintr-un cinematograf mărginaș, de cartier, unde a rulat doar două zile filmul cu pricina. În sală, atunci, eram doar vreo șapte inși care ne-am regăsit a doua zi, la altă vizionare. Am plecat, toți, răvășiți de impresia puternică și simbolistica filmului pe care am discutat-o multă vreme, la ieșire, în plină stradă.

A urmat apoi, într-o seară târzie și friguroasă de iarnă, un alt film pe care l-am văzut la televiziunea iugoslavă - Nostalgia. Filmul respectiv, în seara vizionării, nu făcea decât să-mi confirme legătura puternică pe care regizorul o avea cu Divinitatea. Personajele - un scriitor rus și prietena sa - evoluau în Italia, pe urmele unui compatriot plecat în acea țară, un compozitor care dispăruse în căutarea Divinității. Un al treilea personaj, preocupat de sensul existenței, le vinde un secret despre drumul în descoperirea credinței, apoi pleacă la Roma și își dă foc în semn de protest față de faptul că lumea s-a alienat și a pierdut credința în Dumnezeu. Scriitorul hotărăște să încerce experiența, așa cum i-o descrisese amicul său: trebuia să traverseze un bazin gol - o termă veche, romană - cu o lumânare în mână, apoi va avea revelația. Și, sub privirile prietenei sale, aprinde lumânarea și începe traversarea bazinului. I se stinge lumânarea în câteva rânduri, iar regizorul îl urmărește în cadre lungi, tăcute, cum o ia de la capăt. Tensiunea se transmite spectatorului la cote maxime. De data asta, reușește. Mai are câțiva pași. 5... 4... 3... 2... 1... În acel moment, imaginea televizorului se stinge, lăsându-mă într-o beznă grea. Îmi trebuie secunde bune ca să-mi liniștesc pulsul și să-mi dau seama, într-un târziu, că era ora la care se stingea lumina în tot orașul...

N-am aflat niciodată cum s-a terminat filmul. A venit Revoluția, au trecut ani buni. Am revăzut, de mai multe ori, majoritatea filmelor lui Tarkovski. Mai puțin Nostalgia. Pentru mine, acela a fost finalul cel mai puternic. N-aș dori să-l demontez.

La urma urmei, nostalgia se manifestă și așa.

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

N-am nostalgii

 

N-am nostalgii. Nu mai am. O dovadă în acest sens am obținut-o recent. La ultima trecere prin locuința din București, am constatat că nu aveam unde să-mi depozitez cărțile și dosarele aduse cu mine. Am inspectat dulapurile și etajerele. Mi-am regăsit, pe un raft, puse unul peste altul, magnetofonul și pick-up-ul. Achiziții, pe banii părinților, din anii de liceu, făcut la Craiova, în ’75-’79.

Magnetofonul n-a mai fost folosit după aceea. În liceu, în treapta întâia, colegul Luci mi-a înregistrat două benzi mari cu jazz, de la Louis Armstrong până la Pete Fountain, pe care le-am ascultat până au început să scârțâie. Am avut muzică diversă. Mă atașasem de o bandă cu muzică country, poate Johnny Cash, care mi-a dispărut. Împrumutată unor surori, am primit în schimb motivări de nereturnare fanteziste și scuze pe care, deși mâhnit adânc, m-am grăbit să le accept. Cu o față de bandă integral înregistrată cu Joan Baez am făcut fericiți membrii echipei care ne-a zugrăvit cândva apartamentul. Echipă de întreprinzători studenți, e drept. Cu magnetofonul meu, am fost providerul de muzică la un banchet de sfârșit de an, la un liceu de fete. N-am continuat în linia asta de muncă, chiar dacă, atunci, o blondă părea că mă găsea interesant.

Pick-up-ul l-am folosit intens în anii de facultate, în București, dar și după, până la plecarea în Canada, în ’95. La Aeronave, aveam vreo doi colegi posesori de colecții ample de discuri („viniluri”) de muzică clasică. Unul dintre ei, mai ales, când asculta o nouă achiziție nu spunea că ascultă cutare concert, ci că îl studiază. Eu am strâns puțin peste o sută de discuri, fără să ajung să mă compar cu vreunul dintre cei doi amici. Strângerea și ascultarea lor a fost în primul rând un proces de învățare, asemănător lecturii clasicilor. Plăcerea a fost și ea prezentă, uneori cu intensitate, dar n-am devenit un meloman care pretrece ore întregi în fotoliu, eventual pe întuneric, vrăjit de muzica picurând (ori detonând) dinspre boxele pick-up-ului.

Și ce credeți că s-a întâmplat după descoperirea acestor doi dragi martori ai tinereții mele pe un raft beznicos de dulap? În următoarele două ore au ajuns amândoi pe okazii.ro, popularul site de vânzări online. Cu poză, descriere sumară și un preț echivalând cu o ofertă de donație.

1. pick-up TESLA NZC 160 Stereo + 2 boxe, 20 RON.

2. magnetofon TESLA B100 Stereo, 20 RON.

Asta se petrecea sâmbătă, pe la ora șase seara. Duminică, la ora unu a după amiezei, amândouă aparatele erau date. Pick-up-ul a fost săltat de un domn care avea mașina în service pe o perioadă nedeterminată și care, totuși, a venit cu o furgonetă condusă de nepotul lui. Magnetofonul a fost cules de fiul domnului care și-l dorea. Mi-a rămas mulțumirea că, departe de mine, magnetofonul și pick-up-ul vor cunoaște o nouă viață. Parcă-i mai bună decât nostalgia. 

Comentarii cititori
sus

Iulia Militaru

 

Nostalgie. Pentru întoarcerea unui cuvânt la inocență
(sau Mică relatare mascată a unor fapte recente)

 

Așadar, să scriem despre sau să începem de la nostalgie!

„A scrie despre” înseamnă, în cele din urmă, a povesti un cuvânt, a-l de-scrie, a-l folosi în numele propriu, a ți-l însuși, chiar a pune stăpânire pe el.

Cum poate un cuvânt să fie luat în posesie, un cuvânt care aparține tuturor, folosit de toți, prezent pe buzele celorlalți, să ajună să vorbească despre „mine”, despre ceea ce este doar „al meu”? Iar dacă asta este posibil, totuși, atunci de ce „să scriem”, de ce „noi”? Eu să scriu despre ceva care îmi este propriu ca și cum ar fi comun, împreună cu voi de-scris: com-unul, com-/co-/con- sau „împreună cu” unu, „spre” unu, „alături de” unu.

Ceea ce ne va ajuta să demonstrăm, adică să răspundem la întrebările de mai sus de-montând, va fi un neajuns, o mare trăsătură negativă a limbajului, confuzia semantică, derapajul de semnificație, slaba (aproape inexistenta) legătură dintre stupidul cuplu semnificat-semnificant, care ajunge să își posede referenții în funcție de necesitate, de context și de avantaje. Pentru că există, așa cum o să vedem, o tendință a limbajului de a-și arunca în afară, a-și con-damna propriile cuvinte. Aceste cuvinte pot oricând deveni amenințătoare pentru el, îl pot oricând decapita/castra, dacă li se lasă inocența originară, semnificația concretă.

Așadar, să începem de la nostalgie, cu nostalgie. Tristețea provocată de o dorință, care ne străbate, în căutarea unui loc, unui gol pe care să-l umple cu o imagine, cu un chip: a revedea un loc drag, o persoană apropiată, a retrăi un episod din trecut. Dar și dor de depărtări, de necunoscut. Dor de patrie și lâncezeală cauzată de acest dor. Prin urmare, tot ce urmează nu este altceva (și nici nu trebuie înțeles altfel, în măsura în care poate fi ceva înțeles) decât un poem, având ca punct de plecare o stare de semitrezie, plină de o tristețe nedefinită, ne(de)finită, brută și nelimitată, în același timp. Ea va trebui să facă trecerea de la starea semi-, la starea plină, totală, trezia definitivă.

Melancolie și un oarecare vis al morții ce-o însoțește, dorința fără obiect. Numai starea de poem o poate surprinde, poate „pune mâna pe” ea, într-un mod neașteptat. Fiindcă poemul este cel care așază un chip în golul dorinței, îl așază altceva (un celălalt?) în depăratare, în trecut, ca sursă a tristeții și dorinței: „acest acum-prezent al poemului, acum-prezentul meu, acum-prezentul Eului punctual, aici-acum-ul meu trebuie să lase să vorbească acum-prezentul celuilalt, timpul celuilalt. El trebuie să lase timpul, trebuie să-i dea celuilalt timpul.” Și mai departe: „poemul este prin urmare o vorbire în doi, o vorbire în mai mulți, o vorbire care îi reunește, care îi strânge laolaltă în ea pe mai mulți.” Timpul tău în timpul poemului meu. Cum să-l lăsăm pe celălalt să vorbească? În tăcere!

Să ne întoarcem la com-un, la a fi împreună cu unu, com-unitate cu unu sau a trăi laolaltă cu unu: com(un)ism-ul ca stare permanentă de a trăi laolată, de a fi împreună, alături de unu. Cum s-a ajuns la ruptură, la moartea lui unu și cine este acest unu?

Există o frumoasă poveste la care ar trebui să ne întoarcem mereu, cu nostalgie: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Acolo, un tânăr prinț își părăsește regele-tată, pentru că acesta din urmă nu-i poate da ceea ce-și dorește și i-a fost promis la naștere. Lasă uitată o întreagă lume ce se va stinge ușor, tăcută, în absența lui. Fiindcă tânărul prinț pleacă să găsescă un tărâm în numele căruia își poate pierde capul: de la împăratul, de la împărăteasa, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. Pierderea capului se va produce aici, nu printr-o tăiere propriu-zisă, ci prin uitare, prin depășirea celor trei obstacole și descoperirea lumii fără de moarte. De menționat că unul dintre cele trei obstacole era și încercarea de a străbate o pădure plină de fiare cumplite, dar care se dovedesc a fi total inofensive atunci când protagonistul este primit în regatul tinereții veșnice. Unde va trăi liniștit doar printre sălbăticiuni și printre femei. Nimic, nicio altă autoritate deasupra capului său… și totuși, poate tocmai pentru că era deja pierdut acest cap al său, pierdut sau, mai bine zis, lăsat undeva, pradă morții. În ținutul uitării nu e loc de violență, un singur act de acest tip, o singură crimă, îndreptată chiar și asupra celui mai mic și mai inofensiv animal, iepurele, va fi suficientă pentru ca echilibrul să se rupă, pentru ca amintirea sau nostalgia să revină în sufletul prințului. Nevoia de a-și regăsi capul – regele, părinții, regatul – îl inundă odată ce a pășit în Valea Plângerii, odată ce ucide iepurele. Nevoia de putere, nostalgia autorității? Și se va întoarce.

Printre ruine niciun cap. Doar moartea.

A uita, a-ți pierde capul sau a (te) de-capita. Apoi, regretul, întoarcerea, încercarea de-a recupera capul pierdut, a strânge capete înlocuitoare, a capitaliza. În mod abuziv, disperat, să pui ceva în loc, în gol, pentru a măslui o crimă, pentru a ascunde o greșeală.

Ceea ce lipsește poveștii este prezența răgazului care ar fi trebuit să se strecoare între două momente. Capitalizarea nu dă acest răgaz între revenire și deschiderea tronului în care se află moartea. Nu mai permite nostalgiei să se instaleze, nostalgia după locul Tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Lipsește așadar timpul tărâmului celuilalt, care să se insereze în timpul „acum”. O singură amintire va fi posibilă, cea a regelui/regatului decapitat/ucis sau uitat.

În acest timp al meu, care se vrea invadat de celălalt, neputincios în fața morții celuilalt și față de care se vede ca supra-viețuitor, ca vinovat și ucigaș, există o tristețe cauzată de neputința întâlnirii, neputința regăsirii limbii ceilulalt și substituirea ei cu ceea ce îmi este mie mai propriu, adică o a doua ucidere a lui Eu. Moartea mea în numele tău. Numele tău care să mi se substituie Mie, Eului supraviețuitor.

Dar, să revenim încă o dată la poveste. Lângă prinț stă mereu animalul, bestia domesticită, cel fără de care găsirea celuilalt tărâm nu ar fi fost posibilă și care îl însoțește și la întoarcere – calul. Plecarea de la rege sau de-capitarea este momentul în care acest cal se transformă dintr-o mârțoagă în cel mai puternic armăsar al hergheliei, singurul care se ține „drept”, nu „cade” atunci când voinicul pune mâna pe el. Animalul vorbitor, cel căruia îi auzim glasul ori de câte ori prințul se află într-o primejdie, și-ntotdeauna ceea ce spune este un sfat, cum să supraviețuiască, cum să-și păstreze capul pe umeri, tocmai pentru a-l pierde. Scopul supraviețuirii fiind decapitarea. Ascultând mereu vocea bestiei reușita este garantată. O singură data nu îl ia în seamă, o singură data îl lasă să plece fără îl urmeze, și atunci își găsește sfârșitul. Cine moare de fapt în această poveste?

Calul, cel care stă drept pe picioarele sale, care nu se prăbușește, „maiestatea falică”, „ieșirea din sfera umanului” și cel care supraviețuiește tuturor morților și tuturor decapitărilor. Am putea să-l privim ca pe acel altceva din grajdurile regale, acel altceva din prinț/prinți/rege/regi. Pentru că-ntotdeauna, dacă e să-i dăm ascultare lui Derrida, întotdeauna sunt mai mulți, niciodată unu. Și totuși, doar unu conduce, doar unu e la putere, doar unu e de-capitat.

Com-uniunea prințului cu calul, com-uniunea prințului cu bestiile de dincolo (fluxul, curgerea, călătoria) este posibilă doar în timpul revoltei (atunci când își cere dreptul și nu i se dă), al renunțării la putere/regat, și-n timpul uitării, a stării de decapitare permanentă, fără nostalgia capului, departe/în alt loc, unde străinul-prinț va fi acceptat (acceptat prin iubire, pentru că se îndrăgostește de tânăra fată care-l întâmpină) și se va înstrăina. Dar capitalizarea și dorința de moarte vor rupe această legătură, pentru că ea nu se face decât în „răgaz”, în „tihnă”, adică în „timp”, în înstrăinare, prin iubire.

A nu mai avea timp, iată păcatul capitalizării! Com-unul/laolaltă cu unu va pieri.

Acolo unde există timp, bestia ne vorbește, ne vorbește prin tăcere, sfatul sau cuvântul primit de la celălalt. Ce poate fi mai tăcut și mai impersonal de atât? A face/a înfăptui cuvintele altuia.

În acest punct intervine, se inserează limbajul, fiindcă limbajul stârnește nostalgia, limbajul care ucide tăcerea, ucigând bestia (chiar și o simplă rănire a ei va fi suficientă, vezi iepurele din poveste). Dor, nostalgie după celălalt în limbaj, care ne unește, ne aduce în com-uniune, creează com-unisme inconștiente, tocmai atunci când este mai impersonal, mai abstract, când vorbește ca și cum ar tăcea, când nu spune de fapt nimic, iar nostalgia ne întoarce la celălalt (ca putere), rupându-ne de celălalt (ca altceva). Limbajul se teme cel mai mult de tăcerea lui, pentru că riscă, în acest fel, să fie castrat, să i se ia forța cuvântului, forța de a reprezenta, de a închide/limita exteriorul; de fapt, de a trasa limita dintre afară/lume și înăuntru/Eu, limita dintre prinț și bestie/cal. El are nevoie de cuvinte tari, noi, personale care să rupă vechile legături semnificat-semnificant-referent, să își demosntreze tăria, misterul și forța de regenerare. Cine este acest cal? Cum îndrăznește să se măsoare cu el? Și atunci com-uniunea/com-unul își schimbă sensul, va fi capitalizat, i se va demonstra impostura în limbaj și în numele limbajului, pentru că nu este ceea ce spune că este, adică nu-i o com-uniune cu bestia, ci o capitalizare a unui rege decapitat, a unui mort; adică, nu tăcere, doar cuvinte regenerate. Aici, în acest punct, se sfârșește călătoria prințului.

٭

Și-n cele din urmă întrebarea: de ce spaima de com-unism sau communism, de ce spaima de acefal? De ce nostalgia capului? Sau e doar vina că am (supra)viețuit (ori supraviețuit) decapitării?

Comentarii cititori
sus

Felix Nicolau

 

Nosta sau melan?

 

Nostalgiile, cu întoarcerea lor la origini nefructificate, pot genera artistice nevroze, ceea ce face bine la poeticitate. Din păcate pentru viitorul meu poetic, nu prea am nostalgii, dar am melancolii: visarea legată de lucrurile trăite, moliciunea trecutelor înfăptuiri, adică erori. Căci tot ce comitem e eroare, privit în linie absolută.

Nostalgii, orișicât, aș fi vrut să am. Acel „n-a fost să fie” discutat de C. Noica în Sentimentul românesc al ființei, pe vremea când nu era nasol să ai asemenea sentimente. Exemple: nostalgia unei altitudini mai mari, nostalgia de a fi fost un star rock în USA, eventual chiar Axl Rose, nostalgia de a fi primit premiul Nobel pentru literatură, iar eu să fi fost deja atât de bogat încât să donez banii din premiu unui contracandidat, român, firește, nostalgia de a fi avut o vilă pe malul Mediteranei și să ies de acolo doar pentru a interpreta câte un rol în vreun film al lui Lars von Trier.

Cum sunt un individ fundamental mediocru, mă simt perfect cu înălțimea mea de castor, viața de tren-avion-hotel a unui star rock m-ar obosi și m-ar scoate din ritmurile complexe, premiul Nobel nu numai că nu mă interesează, dar cred că este și toxic pentru cultură prin falsele ierarhii pe care le creează, când subsolurile lui sunt exclusiv geo-politice, iar filmele lui Lars von Trier mi se par seducător de provocatoare, însă dacă aș juca în vreunul, n-aș mai putea să îi gust, apoi, nebunia.

Rămân, totuși, cu nenumărate melancolii, iar asta mă umanizează, orișicât. 

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

 

the malachite carver

 

for my birthday

I would get books

patent leather shoes

sometimes a doll

never a teddy bear

 

my first book

was book number 1

my second, book number 2

the third, book number 3

and so on

till I lost trace of numbers

 

book number 9 was about

this malachite carver

a young boy

from a Russian village

no family

no one really knew

where he came from

 

but he could carve

wondrous shapes

in this rare stone

from the heart of the mountain

 

he would set beholders in awe

people who came a long way

some on mules

some barefoot

to behold his mastery

 

only he

he got gloomier and gloomier

his thin hands went thinner

his pale face went paler

 

every day he would crawl deeper

into the core of the mountain

to find the singular

the most precious malachite

for his scrimshaw

filigree like dragonfly wings

brilliant like dew on daisies

 

till one day the villagers noticed

that he hadn't come back

they waited and wondered at it

waited and wondered

 

thought of searching for him

but no one knew

his hidden paths

no one could find

his traces

 

autumn followed summer

winter followed autumn

his name was slowly forgotten

only now and then

somebody would call it

 

but I

I wept and mourned

wept and grieved

then buried book number 9

in my small cemetery

with my broken doll

my sparrow

and my kitten 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey