Mihai Barbu
Augustin Cupșa
Dumitru Augustin Doman
Ioana Geacăr
Letiția Ilea
Veronica D. Niculescu
Irina Petraș
Maria Pilchin
Liviu Ioan Stoiciu
Lorena Stuparu
Dumitru Țepeneag

 
sus

 

Visuri și ținte

 

Fiecare om visează și, din când în când, se visează ajuns într-o situație – de obicei onorantă. Un creator, poate cu atât mai mult, are și el aspirații, ținte, dar și momente de bilanț și de evaluare.

La tejgheaua Pravaliei culturale, oaspeții noștri ne-au împărtășit, pentru acest număr de februarie 2014, “Visuri și ținte”. Celor care nu sunt foarte tineri le-am propus și o privire “dialectică”: “Visuri și ținte de altădată” – împlinite sau nu, exemple de ajustări, de visuri la care au renunțat, în întregime sau parțial, de ținte atinse, ratate ori ratate deocamdată. (C. M. U.)

Comentarii cititori
sus

Mihai Barbu

 

Visuri și ținte. În cartierul Vulturilor, ex Evidențiaților

 

Pentru că am avut norocul (sau, poate, neșansa) de a fi trăit în două sisteme politice (ce nu au nimic comun unul cu altul), cred că s-ar cădea să vă răspund, în două formulări total diferite. Asta ar presupune un text lung și, în mod previzibil, plicticos. Ca o soluție de compromis vă propun să concentrez totul într-o singură istorisire din Petrila natală, cea de pe vremea adolescenței mele. Ea ar putea să sugereze, cât de cât, care ar fi putut fi visele și țintele noastre. De ieri și de azi.

Pe atunci locuiam, împreună cu părinții și ceilalți trei frați mai mici, în cartierul Evidențiaților. Îi zicea așa pentru că era un cartier mic cu doar 7 blocuri, parter plus un etaj, fiecare cu câte patru apartamente. Acolo stăteau, în marea lor majoritate, stahanoviști, eroi ai muncii socialiste și mineri fruntași. Noi nimerisem acolo oarecum din întâmplare. Totul s-a datorat faptului că vreo câteva case de colonie (printre care și cea în care locuiam noi) trebuiau, în mod imperios, să fie demolate pentru a se largi strada Republicii. Aceasta era o arteră de circulație, solicitată de dezvoltarea mineritului, care traversa Petrila de la Tunel (sau de la Cimitir, că erau la câțiva pași unul de altul) până în cătunul Răscoala. Casa noastră era împărțită în două și fiecare familie care locuia acolo se simțea îndreptățită să primească o locuință mai bună. Tata a avut prioritate pentru că vecinii noștri, familia Rusu, aveau doar doi băieți pe când noi eram patru copii (fără a o mai socoti și pe mama mare). Cum un miner destoinic din cartierul Evidențiaților și-a construit o casă (proprietate personală - lucru rar în acea vreme) acesta i-a zis tatei că ne-ar lasa apartamentul cu condiția obținerii unei repartiții de la Sfatul popular. Partidul a pus în balanță cele două cereri și ne-a dat, imediat, repartiția.

Părinții noștri erau funcționari la mina Petrila. Acolo, mama s-a angajat de tânără și tot de acolo a ieșit la pensie, socotind cu creionul chimic în mână, zi de zi, de dimineață până seara, salariile minerilor. Tata era contabil și a lucrat, până la pensie, în doar două locuri. În cel de-al doilea serviciu a fost transferat, cam împotriva voinței lui, de la Petrila la Petroșani, la solicitarea sindicatelor miniere Astea au fost visele și țintele secundare ale părinților noștri. Pentru că cele nemărturisite (dar subînțelese de noi, copiii), au fost să ne dea la școală și să ne facă să înțelegem că doar urmând o facultate vom avea o viață diferită de cea a lor. Așa că toți patru am absolvit Institutul de Mine din Petroșani și am lucrat, o perioadă, în subteran. Pentru cel care lucra în subteran, chiar dacă purta o cască albă în cap, idealul era să iasă, cât mai repede, la lumină. Planurile erau “mobilizatoare”, țara cerea cât mai mult cărbune, iar munca în subteran îți ocupa cea mai mare parte a zilei. “Din întuneric vă aduc lumină” era, pentru majoritatea celor care trudeau sub pământ, doar un vers proletcultist fără acoperire, bun de citat, la ocazii festive, în presa scrisă, la radio și la televiziune. Nimeni nu cobora în adâncuri cu gândul la acele versuri...

În afară de noi, în cartier mai era o singură familie a cărui bărbat nu era miner. Domnul Costică Popescu era contabil, era finul părinților noștri și trecea, în primul rând, drept un om extrem de descurcăreț și de mobil. Într-o lume care era obișnuită să-și păstreze locul de muncă, de la tinerețe pân-la bătrânețe, dl. Popescu (de loc din Oltenia) își schimba serviciul de câte ori credea c-o să-i fie mai bine. Desele sale treceri dintr-un serviciu într-altul nu erau văzute cu ochi buni de oamenii așezați ai locului. Finul nostru ne spunea, de câte ori venea să bea o țuică cu tata, cum că a auzit el că un american își schimbă serviciul, în medie, de cel puțin cinci ori în viață și că și-a pus în gând să-l depășească. Toți îl ascultam cu gurile căscate și, cu toate că ne părea cam utopică, idea popesciană mi s-a întipărit adânc în minte. Pe atunci, eram ferm convins că voi trăi toată viața într-un singur sistem pe care nu l-am ales, dar în care încercam să ne simțim, cât de cât, liberi.

Am înțeles, de la bun început, că nu voi găsi, atunci, cuvântul ce exprimă adevărul. Literatura de tip esopic, să bați șeaua ca să priceapă iapa, nu mi se părea o soluție viabilă și demnă de urmat. Așa că am ales pentru a ne exprima (îl includ aici și pe fratele meu Ion, cu care împărtășeam aceleași năzuințe artistice) să apelăm la un tip de umor trist & absurd, sublimat în desene fără cuvinte. Am reușit să intrăm într-un circuit internațional care ne-a ținut câțiva ani în priză, publicând în cataloage somptuoase alături de importanți graficieni și desenatori din Est și diverși “colegi” din Vest. A fost o dulce iluzie că ne-am fi atins ținta artistică. După Revoluție am observat că marii caricaturiști din Vest preferau să publice în gazete importante și că, pentru ei, aceste expoziții și saloane internaționale nu erau tentante din punct de vedere financiar.

Așa am ajuns, într-un 1990 plin de iluzii și burdușit de speranțe. Atunci m-am gândit la cele spuse de finul Popescu privitor la el și la americanii săi. Am renunțat definitiv la desenul umoristic și am lucrat, vreme ce câțiva ani buni, în presa cotidiană locală scriind, zilnic, articole de tot felul. Am înființat, în Valea Jiului. reviste și publicații săptămânale, unele efemere, altele trainice. Am lucrat, la un incipient serviciu de relații cu presa în administrația locală, am fost profesor de limba și literatura română la licee din Petroșani și Petrila, am devenit doctor în filologie la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca. Am scris o teză despre un Scriitor contemporan care s-a născut și a trăit, o vreme, într-o Colonie petrileană, peste drum de cartierul Evidențiaților. L-am cunoscut fugar și fără să fi știut că el, Ion D. Sîrbu, a ales o cale regală pentru a da seamă despre cele trăite de el într-o epocă potrivnică. Omul a avut puterea să scrie pentru sertare care urmau să rămână închise sine die.

Am văzut la televizor, după 1989, că la proba de pistol viteză trebuie să ochești și să tragi atât timp cât ți se arată ținta. După câteva secunde ea dispare și, cu toate că ai ochit bine, tragi în gol și nu punctezi nimic. Nu cred că e o probă potrivită pentru ardeleni. În ceea ce mă privește, cred că am tras multe focuri inutile în direcția țintei. Multe s-au pierdut la orizont, altele vor fi lăsat o frumoasă dâră de foc și fum în urma lor, iar când am nimerit, cu adevărat, ținta am constatat că cercurile lovite au fost cele periferice. Ce mai contează? Minerul Zorba, după ce i s-a prăbușit, spectaculos, funicularul care trebuia să-i aducă bani, faimă și femei, i-a zis Scriitorului câteva vorbe memorabile. Le reproduc cu recunoștință: “Hai să dansăm, boss!”

Post scriptum cu alte visuri, alte ținte… Tata nu a mai apucat să se bucure de toate binefacerile libertății. Nici dl. Popescu. El a avut parte, din partea fiicei sale care s-a mutat la București, de o înmormântare în stațiunea Sinaia. Acolo, Ancuța și-a ridicat o casă de vacanță și a vrut ca tatăl său să-i fie alături în week end-uri. Cei din cartier au socotit această onoare drept o primă realizare postumă a fostului lor vecin. Mama a trăit până nu demult și s-a bucurat, din plin, că a putut să meargă, nestingherită, la biserică și chiar să urmărească, transmisă în direct la televizor, slujba de la Patriarhie. Pentru că, acum, în Valea Jiului se închid mai toate minele, Cartierul Evidențiaților, am uitat să vă spun, se numește, în ton cu vremurile noi, Cartierul Vulturilor.

Comentarii cititori
sus

Augustin Cupșa

  

Niciunul din visurile mele nu s-a împlinit. Am vrut să mă fac fotbalist dar nici nu mă pregăteam, nici n-aveam talent iar de când cu fumatul, nici capacitatea mea de efort nu mai e grozavă (slavă Cerului, că am ales ”cartea”), am vrut să las școala și să muncesc la Marsilia în port dar fără niciun plan și fără bani, n-am ajuns decât până la Dunăre, am vrut să mă fac baterist dar după ce-am luat la Școala Populară de Artă, mi-am dat seama că sunt prea bătrân să mai recuperez handicapul și după câteva ședințe m-am lăsat. Ar mai fi plantația de rooibos în Africa de Sud dar deocamdată nu fac nimic pentru asta și pentru că e un vis iar un vis rămâne un vis, altfel n-are farmec.

Cât despre scris, dacă despre asta e vorba, nu știu mare lucru și n-am lucruri de împărtășit sau lecții de dat. Dacă le-am prins și eu, oricine poate să o facă.

Știu sigur că mi-am dorit Perforatorii și dacă nu mi-ar fi ieșit așa, greșită și exagerată și altfel, n-aș fi debutat sau aș mai fi așteptat. Nu știu dacă e neapărat o țintă. Perforatorii am scris-o cel mai mult în cap, pe stradă, serile într-un bar de lângă gară ruminându-mi gândurile, ascultând sirenele trenurilor care veneau și plecau din Craiova și privind prin geamurile înalte fetele și băieții care treceau de mână pe bulevard, băieții de cartier care jucau la ”păcănele”, bețivi scurși în pahar, televizorul din perete care turna aceleași imagini sclipitoare dintr-o lume căreia nu-i aparțineam și nici n-aveam de gând să o fac, și inevitabil - ceasul cu afișaj electronic pe care cifrele roșii cu muchii drepte se schimbau fără oprire. Și eram tânăr, aveam 23- 24 de ani, îmi amintesc. Apoi zile întregi refăceam textele tot în cap, apoi pe hârtie, mergeam cu capul în nori și odata Veronica m-a întrebat ce mai fac ”băieții” (Robert, Ta & co) și atunci m-am simțit tare bucuros pentru că nu mai era doar jocul meu. E un reper bun în amintirile mele vechi. Și alt reper a fost atunci când am știut că s-a terminat și pot să merg mai departe. Că sunt liber și că am făcut ce trebuia să fac. Oricât de greu mi-a fost după aceea în viață, acolo e o bornă la care mă pot întoarce oricând și știu că dacă am plecat cândva din barul de lângă gară unde cifrele pătrate și roșii se schimbă probabil și acum și am ajuns la Marsilia (mai târziu și altfel decât mi-am dorit atunci, în liceu) pot să o fac din nou oricât de jos aș fi și să ajung oriunde.

Nu văd scrisul ca pe literatură și în niciun caz ca pe o carieră sau ceva care se desfășoară în etape și în sensul unei evoluții sau acumulări și care să se finalizeze cu o așa zisă maturizare. Mă plictisește și eu nu fac și n-aș face așa ceva. N-am ținte. Sau n-am ținte fixe. Țintele mele sunt imprecise și într-o permanentă mișcare, mutându-se prin spațiu concomitent cu mine iar lucrurile le calculez după niște rigori autiste de-ale mele pe care mi-e foarte greu să le expun detaliat. Pe scurt, e o distanță față de mine însumi care se măsoară în ani. Un fel de ”potențial-distanță”. Cât îmi ia ca să fiu egal cu mine însumi. Echilibrul acela, însă e instabil și rapid trecător. Durează foarte puțin apoi se strică de la sine și inevitabil mi-o iau înainte sau îmi rămân în urmă. Hoinăresc iarăși și potențialul meu se modifică iar exigențele mele se modifică și ele și cele două sunt ca două rotițe care se învârt în ritmuri diferite, independente una de cealaltă.

Mă poate influența orice – de la Seurat la Buggs Bunny și de la Heinrich Boll la Johann Cruyf. O stare, un moment, o energie față de care nu mă raportez analitic și nu-mi pierd vremea s-o înțeleg ci s-o asimilez. Iar asta pune mai departe cea de-a treia rotiță în mișcare, de fapt, roata cea mare și care se mișcă cel mai lent - motivația. Și tot nu e de ajuns. Mai trebuie să vină și să prind și momentul când cele trei rotițe se îmbină și atunci se pornește mecanismul iar eu trebuie să fiu pe fază și să fac ”poza”. Apoi urmează munca, retușurile, îndoielile, nemulțumirea și tensiunea. Și de multe ori le las baltă. Dar nu-i bai pentru că nu trebuie să ajung nicăieri în afară de mine însumi. Mi-a ieșit de câteva ori dar mai departe nu știu ce-o să fie. În tot cazul, n-o să fie sfârșitul lumii dacă nu-mi mai iese. Până la urmă, nici sfârșitul lumii nu e cine știe ce dacă nu pică în timpul vieții tale.

Comentarii cititori
sus

Dumitru Augustin Doman

 

Viață de pensionar într-un colț de cafenea

 

Domnule Cornel Mihai Ungureanu, deși sunt eu de-o anumită vârstă, de nu prea tânăr, cum cu eleganță vă exprimați, dați-mi voie și mie să am proiecte, vise, aspirații de acum, nu de ieri, de alaltăieri, de altădată! Ei! Visul meu? E acela să ajung pensionar voios, sănătos și, pentru rimă, bogătos! Și măcar la pensie, să duc o existență de Hemingway, să mă abonez pe viață la o masă dintr-un colț de cafenea din Curtea de Argeș, unde să beau un pahar de rom Havana Club cu suc de lămâie și cu un cub de gheață, un pahar, două, trei etc. Mai ales etc.! Să stau în ungherul de cafenea, să beau, să pufăi din pipă, să citesc de voie/de nevoie, să scriu de voie/de nevoie, să trăiesc de voie/de nevoie. Muza ospătăriță să fie tânără, frumoasă și discretă, să știe, să simtă, să intuiască dintr-o ochire când nu mai am gheață sau băutură în pahar, să le aducă pe nesimțite, plutind ca un zefir până la masa mea, ca o zână bună care-mi aduce darul exact cât închid pleoapele meditativ doar pentru o clipă. Apoi să se teleporteze în lumea ei vulgară, pentru a apărea din nou exact la momentul oportunist.

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

În copilărie desenam casa mea din viitor cu multe camere care aveau destinație precisă: camera de muzică, de dans, de pictură, biblioteca, probabil în zilele geroase, când toată familia trăia înghesuită într-o singură cameră, lațară. Ar fi fost grozav să mai păstrez schița aceea care se-mbunătățea treptat cu vreun detaliu de interior, pentru că eu nu vedeam casa mea decât din interior, să văd cât ar fi corespuns arhitecturii actuale a palatului copiilor unde am un curs de scriere creativă!

Am avut în camera aceea cu lut pe jos și rogojină câteva cărți de la tata: Basme de Petre Ispirescu, Povești de Ion Creangă, Prichindel de Victor Eftimiu (toate cu niște ilustrații faine) și una de la mama, un volum de poezii de Eminescu, fără coperți deja, ferfenițit și din loc în loc, în goluri, cu schițele mamei, niște modele de rochii desenate cu talent. Cărțile acelea erau încântătoare, iar tata îmi aprindea imaginația cu descrierea unor alte cărți populare, cu balade, doine, povești pe care le avea un vecin zgârcit, l-am rugat să i le ceară, dar zicea că nu le împrumută, sigur nici n-a încercat. Am început să visez că într-o zi aș putea să primesc o ladă uriașă cu cărți!

Jucăriile  într-o familie săracă erau rare, Moș Gerilă îmi aducea numai prostioare, sigur gândea ca un bărbat casnic, nu creativ: un aragaz roz de tablă, un set de cutioare de bucătărie, un set de croitorie, niciodată nu mi-a adus o păpușă, așa că mulți ani mici mintea mi-a fost ocupată cu dorința de-a avea o păpușă. Într-o noapte am visat că am primit una, a fost primul meu vis conștient de sine, am strâns cu multă putere păpușa cu ambele mâini s-o trec dincoace, în realitate, eram sigură că pot, nu mi-a venit să cred că în mânile încleștate nu era nimic când m-am trezit, unghiile îmi făcuseră semne în carne. Câțiva ani mi-am dorit să lucrez într-o fabrică de păpuși (bineînțeles!) până prin clasa a VIII-a, când cel care-mi răspundea la scrisori și poezii la “Poșta redacției” a Revistei Cutezătorii mi-a explicat ca unui om mare ce era cu dorința asta a mea, așa că am schimbat macazul. În clasa a VIII-a mi-am reluat o veche chemare, să mă fac învățătoare ca vecina mea de vizavi, numai că Liceul Pedagogic tocmai se desființase în anul ăla în Târgoviște, trebuia să mă duc la Câmpulung, sau la Ploiești, iar în casa noastră nu intra decât un salariu. Am ales un liceu industrial, unde primeam bursă, în clasa a XII-a am renunțat la  pregătirea pentru Politehnică și am dat la Filologie, sfătuită de colegii dintr-un cenaclu târgoviștean!

Cea mai mare fascinație însă a avut-o asupra mea poezia. Prin clasa a treia, am zărit la o prietenă, în camera ei, o carte a Gabrielei Melinescu, Ființe abstracte (o primise la premiu cu un an în urmă). Am încercat să citesc. Eram fascinată: nu înțelegeam nimic, deși era scrisă în limba română! Am luat-o acasă (și la mine a și rămas!) în speranța că o să-nțeleg, dar, deși-mi plăcea, nu-nțelegeam, doar pe parcurs, puțin câte puțin !

Se spune că trebuie să fii atent ce-ți dorești, așa este, mai ales pentru creator, care dă viață cuvintelor. Cred că dorințele rămân în subconștient, iar mai târziu ies în realitate, urzite îndelung cu speranță, voință, pasiune.

Comentarii cititori
sus

Letiția Ilea

 

Nu mai sunt foarte tânără. Mi-am dorit de-a lungul vieții multe lucruri, unele s-au realizat, altele nu. Mi-am dorit să fiu poetă, dar ăsta e un lucru care se câștigă cu fiecare poem bun, nu cred că e dat odată pentru totdeauna. În afară de visurile legate de scris, din care mai păstrez o parte, îmi doresc la ora actuală un singur lucru: să evoluez în ordine umană, să fiu un om mai bun, un Om cu majusculă. Acest țel îmi poate ajunge pentru toată viața. Dincolo de asta, sper să fiu cât mai mult împreună cu mama și să nu-mi pierd prietenii. E mult? E puțin?

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Poate că este cea mai teribilă întrebare din toate, fiindcă ne forțează la o sinceritate atroce, la săpături după un răspuns deloc la îndemână, și ce ne facem dacă nicicum nu găsim unul? Nu putem inventa. Nu există visuri, nu există ținte, nu în sensul acela de punct înainte pe o hartă imaginară. Există pas mic și pas mic, pe același drum cu grijă ținut. Drumul e greu și e firesc, în unele zile pricepi uluit că ai ajuns într-un loc unde poate-ai fi vrut să ajungi, dar nici n-ai îndrăznit să dorești, au fost pas de pitic lângă alt pas de pitic și atât. Îmi doresc liniște, visez la liniștea aceea din timpul scrierii primelor povești, primului volum, de acum zece, doisprezece ani, când nu exista junglă, nu exista vorbărie, eram eu în camera mea, o bibliotecă, un monitor, un brad la fereastră, la capătul lumii. Ce s-a schimbat? În momentul în care știi că există jungla, vorbăria, auzi foșgăiala toată și când stai cu palmele apăsate pe urechi. Izolarea se accentuează. Îmi doresc liniște, o întoarcere în acel punct zero senin și curat, și pentru asta mă lupt în fiecare zi, fiindcă acum liniștea nu mai este posibilă decât prin bătălii.

Îmi doresc și seninătatea din timpul primei cărți traduse, când tot așa nu știam jungla, nu știam urletele, și era pură plăcere, și lipsă de grabă, și un dicționar mare și rupt proptit pe un scăunel cu sertar. Inocența.

Visez să pot termina pasul mic pentru care am ridicat talpa de pe pământ astăzi, acum. Atât și nimic mai departe. 

Comentarii cititori
sus

Irina Petraș

 

Înainte de toate, trebuie să spun că la visatul-cu-ochii-deschiși - căci asta înseamnă, până la urmă, să-ți faci visuri - nu stau deloc bine. Foarte conștientă, clipă de clipă, de faptul că sunt muritoare, îmi gospodăresc prezentul și viitorul funcție de această limitare destinală. Apoi, mare iubitoare de „făcuturi”, extrem de activă și fără stare, prinsă mereu în sumedenie de îndeletniciri (cu o grabă și o nestăvilită curiozitate ivite tot din „știința morții” pe care am deprins-o de timpuriu), mi-am propus mereu să fac (să fiu) ceea ce știu că pot - cu mari șanse de reușită - face (fi). Lucidă și echilibrată, ocolind anume amăgirile, am o atent cultivată disciplină a lungului nasului. Prin urmare, nu cred că „meritam mai mult” de la viață și nici nu cred în deplângeri de acest fel, oricât de bun e omul care a avut parte de prea multe întâmplări rele. Ți se întâmplă mereu exact ceea ce trebuia/putea să ți se întâmple dacă iei în calcul toate condiționările interioare și exterioare, de context și de conjunctură, de moștenire genetică și personalitate. Nu visez la ce-ar fi fost dacă eram fiică de rege ori chiar regină, star de cinema ori laureată a Premiului Nobel. Nu pun mare preț pe onoruri, funcții, premii. Cum am spus-o adesea, toate astea sunt zorzoane trecătoare, care nu pot modifica provizoria mea statură omenească nici măcar cu un milimetru. Nu-mi doresc averi fabuloase, ba m-ar chiar incomoda o sumă exorbitantă picată din senin pe capul meu, eu trebuind să am grija ei. Nu cred în iubiri ca-n filme ori în prietenii eterne și fără cusur, mi se par mult mai importante iubirile și prieteniile dintre oameni care pot conta, vibrant și nuanțat, cu inerente mici poticniri, unul pe celălalt. Nu citesc romane de dragoste și nici nu mă uit la telenovele, căci n-am nimic de oblojit cu ajutorul lor. Vorbele mari rămân vorbe mari, și atât. Nu pun majuscule nici adevărului, nici libertății, nici măcar artei (deși ea mi se pare cea mai mare izbândă a omului față în față cu destinul său de muritor); nu cred în absoluturi, ci în complexa și mereu relativa țesătură de mărunte adevăruri și libertăți fremătătoare și provizorii care alcătuiesc o viață de om.

Dar, dacă nu sunt o visătoare cu ochii deschiși, sunt, în schimb, o mare visătoare nocturnă. Visez dintotdeauna enorm, colorat, epic. Sunt o visătoare de calibru, așa încât am în sertar o Carte a viselor, la care lucrez de mai mulți ani. Cred că ceea ce vezi, simți, înțelegi, pe scurt, trăiești în vis/prin intermediul viselor este o experiență de consistență și însemnătate egale cu ale experienței diurne, în stare de veghe. Și visele intră în definirea de sine, și ele lasă urme, și ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieții-în-stare-de-veghe și povestea-viselor-nopții sunt ambele interpretări subiective și larg condiționate de contexte, sunt ficțiuni la distanță egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte, poate, o singură diferență: faptele și ficțiunea vieții tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. De aici și circumspecția - firească, de altfel - cu care sunt priviți povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul” și acuratețea relatărilor tale de dincolo. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieții diurne, nici a celei nocturne nu sunt ultime și definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcție de date noi, de o știință/înțelegere mai adâncă a detaliilor. Și amândouă sunt acte ale creierului tău. Cel puțin deocamdată, însă, visul e o experiență strict individuală, o aventură singuratecă - nu te poate însoți nimeni, nici un om în carne, oase și gând! - și, de cele mai multe ori, neclară și stranie chiar și pentru visătorul însuși. Dar asta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personală, cu voia ori fără voia ta. Nu știu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…” Visul e, pentru mine, un spațiu/timp de o stranie bogăție. Cred în visele retrospective, nu prospective (chiar dacă am și câteva cazuri pe muchie de cuțit). Iar retrospecția o împing mult înapoi, poate până în trecutul generațiilor succesive care m-au precedat. Nu-mi pot explica altfel complexitatea lor ficțională.

Dacă tot e vorba despre visuri-fără-limită-de-spațiu, o voi lua de la început și voi da un fel de răspuns complementar la cele spuse mai sus. În prima copilărie, pe la vreo 4 ani, spuneam oricui mă întreba că visul meu e să mă fac, când voi fi mare, academician. Cred că auzisem cuvântul la radio și îmi suna teribil de important. Și sigur că-l stâlceam în fel și chip. Mai visam și la bomboane acrișoare sticloase, în toate culorile - pe cele cu un mic sâmbure întunecat tata le cocoța pe dulapul cu arcadă „să facă pui”, eu fremătam de nerăbdare așteptând minunea. Apoi, mă visam doctoriță și tratam toți copiii din vecini cu ceaiuri din buruieni plivite din straturi, ba îi și „vaccinam” cu cuie uneori cam ruginite. Am visat pe la vreo 8-10 ani, când ne jucam „de-a casa” cu sora mea (nu „de-a tata și de-a mama”, cum aud că se spune prin alte părți!), că voi avea o casă mare cu 15 camere - am locuit multă vreme înghesuiți, în câte o unică încăpere, până au construit ai mei casa noastră, cu împrumut de la Bancă. Dar nici atunci nu aveam camera mea - câțiva ani au fost obligați să-și ia chiriași ca să plătească mai ușor ratele… Mai povesteam cum voi avea 15 copii pe care o să-i trimit în 15 țări și îi voi aduce acasă când vor împlini 15 ani - de unde obsesia cu 15, habar n-am, avea un sens aproape de „tîmea”, numele slavon al întunericului, care însemna și „foarte multe, nenumărate” - așadar, „întunearec” de încăperi și de copii. Eram sigură că se vor întoarce albi, negri, galbeni, roșii, că voi reedita Babilonul cu ei și că eu va trebui să învăț toate limbile ca să ne putem înțelege. Știam de atunci că nu invers se vor petrece lucrurile, că nu se vor înghesui alții să învețe românește. Aveam să fiu contrazisă în anii 70-80, când, asistentă la Catedra de limba română pentru străini, mă luptam cu sutele și miile de străini de toate culorile veniți de la capătul lumii să învețe românește. Sigur că era o cale de a deprinde o meserie, dar nu contează până la urmă. Cum fusesem crescută că ești atâția oameni câte meserii știi, meșteream mereu câte ceva și, indiferent ce năstrușnicie îmi trecea prin cap, o și puneam în fapt. De la idee/vis la faptă drumul era scurt (niciodată nu s-au schimbat, de altfel, lucrurile: de câte ori mi-am dorit ceva am pus umărul ca să se împlinească). De pildă, îmi plăceau filmele și mergeam des la teatru. În gârlej/gârlici la pivniță, am deschis, într-o vară, un teatru de păpuși: ascunsă după o pătură prinsă în cuie, jucam poveștile fraților Grimm cu păpușile costumate de mine cu hăinuțe din zdrențe. Copiii din vecini, dar și de pe alte străzi urmăreau spectacolul așezați pe scânduri sprijinite pe cărămizi. Improvizațiile succesive (colibele mereu reconstruite în alte unghere ale grădinii, dar și dez-văluirile teatrale) erau proba, degustată cu încântare, că mă aflam pe un teren sigur - casa și curtea noastră - și îmi puteam îngădui ispitiri ale vulnerabilității.

În copilărie, în adolescență stăteam seara ore întregi în grădină, culcată pe un braț de fân cosit (aveam doar un petic de iarbă, dar tata ținea să ne aducă mirosul fânului cosit și confortul cosmic al culcușului arhaic la îndemână), și priveam cerul. Îmi place în continuare să privesc cerul și sunt mereu cu ochii pe el. Mi-ar fi plăcut să pot călători în spații vaste și în timp, dar mai știam și că nu prea văd cum aș rezolva practic o asemenea ofertă fără a-mi tulbura situarea de acasă, dintre ai mei. Am deprins pe-atunci un obicei - de câte ori eram mâhnită de ceva, rănită de vreo nedreptate, priveam până la plutire adâncul cerului cu stele. După o vreme, reușeam să mă chiar mut acolo, pe o stea, și să privesc înapoi, spre Pământ. Ei bine, Pământul nu era mai mare decât o minge, țara, orașul, grădina mea erau minuscule, eu abia de mă zăream, iar supărarea pur și simplu nu mai exista! Am folosit exercițiul ăsta toată viața și a funcționat. Îl numesc și jocul de-a „lungul nasului”...

Spun adesea că mi-ar fi plăcut meseria Doamnei T. Am exersat-o ori de câte ori am avut prilejul, decorând diversele mele locuri de trecere. Așadar, n-o pun la vise neîmplinite. Sunt ceea ce am vrut și am putut să fiu: profesoară, cititoare, editoare, traducătoare, critic literar și eseistă, pictoriță de vacanță și de plăcere, „bricoloare” multivalentă. Nu am nicio remușcare și nici un regret. Povestea cu „ce-ar fi fost dacă…” nu mă atrage decât dacă sunt în dispoziție pur imaginantă și am chef de divagații jucăușe. Nenumăratele mărunte neîmpliniri, necazuri, tristeți, răni, dezamăgiri sunt ingrediente firești ale vieții de om, nu ratări. Vorba lui Pascal Bruckner, nu ne-a promis nimeni fericirea absolută, de ce-am fi mereu atât de frustrați și nemulțumiți? Înaintarea spre moarte ne e labirintică și implacabilă. Undo nu funcționează.

Și ca să închei în notă mai destinsă, uneori mă gândesc (cu exasperarea ardeleanului iubitor de ordine și disciplină) cât de mult mi-ar plăcea să pocnesc din degete și lumea toată să fie brusc în bună rânduială, s-o poată lua de la început „pe curat”. Dar ar fi rânduiala mea și nu e sigur că lumea ar fi mai bună…

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

(S)ex-consilierea literaturii

 

Ieri la un colocviu, un scriitor de generație mai veche zicea că nu există astăzi literatură și respectiv nici critică literară, că exegeții nu mai citesc, că scriitorilor tineri doar la sex le e gândul. Mă gândisem atunci la masa mea de lucru și la teancul de cărți ce își așteaptă rândul lângă un altul ce își așteaptă metatextul. Nu că m-ar fi supărat acea părere, de mult am înțeles că în literatură nu cu supărări se funcționează, ci m-a făcut să înțeleg că există totuși o diferență, ca să nu zic o ruptură, între generațiile literare. Fiecărei generații îi place să creadă că după ea e potopul, e o zonă de confort în care se ascunde de trecerea timpului.

Care sunt visele tinerilor literari? Să fie doar cele erotice, care poluează literatura, după cum cred predecesorii? Dar m-am prins că anume ei și observă acele pasaje mai picante din textele la zi, ei le citează criticând și uneori ai impresia că juisează la ceea ce nu au putut da ei în texte (cenzură, mentalitate etc). Nu că m-ar interesa pornografismul literar, dar observ că doar despre asta vorbesc cei mai în vârstă. Un fel de voaierism textual?!

Înțeleg de ce înjură scriitorii de azi. De criză, de cenzura de ieri, de frustrări și fobii ale unui scriitor marginalizat de o societate a banului și a consumului, de cultura dată spre vânzare, de politicul flirtând cu artiștii etc. A înțelege ceva nu înseamnă a avea deschideri estetice spre acest lucru, dar, cred eu, un exeget, nu doar cu estetica de mână operează, cum nu operează cu ea ginecologul, andrologul etc.

Or, un critic literar nu e doar un „stilist” și „designer” literar, e și un patolog, un criminalist, cel care urmărește o historia morbi a literaturii. Literatura nu se mai poate face cu metafore, cu trandafiri pe câmpurile textului. Belle-lettres nu sunt o realitate, poate un ideal, un vis spre care tindem dintr-o viață a mizeriei.

La ce visez? Visez frumosul adevărat. Nu visez catharsisul de papier-maché.

Ce ținte am? Vi le spun când le ating... 

Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

 

O mărturisire. Anul 2014, la 64 de ani o iau de la capăt

 

Visul meu de zi cu zi (căruia nu i-am atins până azi ținta), de la 25 de ani, din 1975, după ce m-am stabilizat (m-am căsătorit, s-a născut un copil; după o perioadă de boemă aberantă de șapte ani), a fost să am parte de liniște și pace. De la 25 de ani până azi (în 19 februarie 2014 ar trebui să împlinesc 64 de ani) n-am avut parte decât de zbucium interior și de inconfort exterior. Ca un făcut, unde am locuit am avut factori de stres destabilizatori (las la o parte atmosfera epocii, de atotprezența ochiului vigilent al Securității, de care eu m-am lovit până în 22 decembrie 1989, fiind urmărit operativ; dosarul la Securitate mi-a dat peste cap și locurile de muncă și activitatea literară, fiind văzut ca o oaie neagră a regimului Ceaușescu). Până în 1990, din 1975, am locuit, prin căsătorie, la Focșani, de la finalul anului 1990 m-am mutat cu familia la București (fusesem ales, în februarie 1990, redactor-șef al noului săptămânal al USR Contrapunct), părăsind fără regret în 5 martie 1990 funcția de „președinte de județ” (și de membru al Parlamentului Provizoriu), în care fusesem instalat de revoluționarii vrânceni cu forța pe 22 decembrie 1989. Am avut neșansa să stau cu chirie la stat, până la Revoluție, la Focșani, în două locuri urmărite de ghinion (inițial, după căsătorie, am locuit cu socrii și un frate bolnav al soției, într-un apartament nedecomandat de trei camere) – primul, la parter, în cartierul Sud, unde sub geamurile apartamentului nostru se juca mingea și noaptea, pe asfaltul aleii, cu bubuituri și urlete (în plus, aveam băncile, de o parte și de alta a aleii, pe care jucau table sau se odihneau inclusiv bețivii veniți din piața din spatele blocului). Al doilea, „pe strada Bucegi, pe colț, la intersecție” (nu departe de centrul municipiului Focșani), apartament cu chirie la stat, la etajul 2. Rețineți, aici, la etajul 1 domicilia o familie de țigani – am numărat că locuiau 24 de țigani în apartament de trei camere, găteau toți la o lampă cu petrol (care afuma întreaga scară de bloc)! Unii dintre țigani erau circari la iarmaroc (înghițeau săbii), alții erau muzicanți la nunți, și copiii își făceau nevoie pe scara de bloc neluminată (furau becurile). Până la Revoluție am locuit aici, se subînțelege prin ce balamuc am trecut… Atenție, am impresia că numai eu sunt urmărit de blestem, să nu am parte de liniște – odată ce, imediat după ce am plecat din cele două locuri în care am stat cu chirie la stat, la Focșani, s-a făcut liniște și pace, la primul s-au desființat băncile de pe alee de sub ferestrele apartamentului și s-a interzis jocul cu mingea, la al doilea, la un an după Revoluție, țiganii au părăsit locul, au tranzacționat apartamentul, și scara de bloc are azi aspect civilizat, frumos mirositor, curat.

Cum spuneam, din noiembrie 1990 m-am mutat pe o scară de bloc din București acordată de stat Uniunii Scriitorilor, în semn de recunoștință, prin președintele Mircea Dinescu (era o scară de bloc dată „la roșu”, a durat un an până a fost predată la cheie, fără a se mai face vreo recepție). Repartizarea pe această scară de bloc s-a făcut la USR, erau implorați scriitorii să vină să ocupe apartamentele, n-au prea venit, motiv să fie repartizate și la două femei de serviciu și la doi șoferi de la USR (alte două apartamente, neocupate de scriitori, deși le-au fost repartizate, au fost predate statului, la două personalități politice). S-a tras la sorți și mie mi-a căzut apartamentul 3, la etajul 1 – sub mine, la parter și mezanin (cu scară interioară) fiind un magazin de marochinărie. În primii ani de locuit în Strada Bibescu Vodă Nr. 1, Bloc P 4, Scara 1 am avut probleme cu atelierul magazinului de marochinărie, de la mezanin, abia după ora de închidere a magazinului zgomotul înceta. Din 1997, în mod ticălos, în secret, fără să aibă autorizație (a obținut-o mai apoi, corupând primăria sectorului 4), sub mine s-a deschis, în locul magazinului, un șantier care a spart pereții interiori. Previzibil, a apărut în loc un „irish pub” (proprietarii erau de origine israeliano-irlandeză), un local cu muzică dată la maximum non-stop (tremurau pereții) și mirosuri infecte de la bucătărie (care ne țineau baricadați)!  Din 1997 până azi am trăit numai într-un coșmar – degeaba m-am plâns (șmecherii s-au acoperit „legal” cu o antifonare de formă și cu o tubulatură de ventilație urcată pe bloc), până la urmă secția de poliție m-a anunțat că sunt… nebun. Poliția era / este la fel de coruptă ca funcționarii primăriei, nu e greu de dedus. Cred că știți, soția e și ea scriitoare, membru al USR. L-am rugat atunci pe senatorul Laurențiu Ulici, președintele USR să intervină, a refuzat net (cei de la primăria sectorului 4, care au dat autorizație de funcționare acestei cârciumi de lux, erau oamenii lui politici), motiv să mă supăr și pe el… Au trecut 17 ani de dezastru pentru mine (și pentru familia mea, în general; locuiește cu noi și fiul), am divorțat (fosta soție s-a mutat la Focșani, îngrijindu-și mama căzută la pat, ani la rând), am crezut că vindem apartamentul, împărțim banii la trei și ne găsim liniștea în alt loc – dar au căzut într-atât prețurile în anul 2002 (și mai apoi), încât am renunțat să vindem apartamentul. La finalul fiecărei zile m-am mirat că n-am intrat în spitalul de nebuni cu cârciuma de sub mine, cu program non-stop, care dădea și petreceri „private” (chemam poliția, erau amendați cu o sumă simbolică și patronii își vedeau de petrecere până dimineața, firește). Eu și fiul „ne-am învățat” să nu mai dormim noaptea, ci dimineața. Ni s-a schimbat ritmul biologic. Între timp a murit mama fostei soții, și fosta soție s-a întors acasă, de la Focșani la București. S-a reunit familia, dar cârciuma de lux a rămas neclintită sub apartamentul nostru. La finalul anului 2012 patronii israeliano-irlandezi au închis localul – și de la 29 decembrie s-a deschis un nou șantier, reabilitându-se „irish pub” cu alt patron (cel ce și-a subînchiriat magazinul de marochinărie inițial, s-a îmbogățit, devenind între timp și mare gogoșar în București, „Georgi”)! Șantierul ne-a terorizat nouă luni, în octombrie 2013 s-a deschis restaurantul cu același nume („The Harp”), să fie sigur că-și păstrează autorizația de funcționare, degeaba s-a opus oficial administrația scării de bloc. Și a reînceput nebunia muzicii date la maximum non-stop, nesimțirea de această dată depășind orice imaginație… Degeaba am anunțat poliția și primăria, corupția cinică face ravagii. Urmarea? Nu mai putem rezista. Am hotărât să vindem apartamentul, să împărțim banii la trei (fiul sper să aibă un apartament al lui și să reușească să-și plătească întreținerea, neavând serviciu de șapte ani; la fel, fosta soție, va avea un apartament al ei) și să ne mutăm unde vom vedea cu ochii. Bineînțeles, prețul de vânzare a căzut dramatic, mai rău ca în 2002 (prețul fiind stricat și de prezența cârciumii sub apartament). Nu știu ce va urma, dar e clar că mi se va schimba radical viața din acest an, 2014. De când am dat semnalul plecării, trăiesc într-un stres insuportabil adeseori, am slăbit peste noapte cinci kile (eram și așa slab; poate e semn de boală de despărțire, care m-ar scăpa de toate grijile). N-am dat toate aceste amănunte să fiu compătimit, nu e cazul. Pur și simplu am răspuns la tema „Visul și ținta”. Am un vis, să am parte de liniște și pace! Mă gândesc deja că, blestemat cum sunt să am parte numai de neliniște, acolo unde mă voi muta voi găsi o nouă sursă de nebunie sonoră.

Anul 2014, la 64 de ani o iau de la capăt... Îmi voi atinge ținta, mutându-mi domiciliul, să-mi trăiesc în liniște și pace ultimele zile (basta că voi avea parte de odihnă veșnică după moarte; mă tem că și pe lumea cealaltă voi fi la fel de nemulțumit cum am fost pe lumea asta)? Am anunțat public deja că încerc să ies din literatură, să elimin o altă sursă de stres dus la limită. Dumnezeu cu mila…

3 februarie 2014. București

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Câte ceva despre visul de rezistență

 

Aș avea mai multe începuturi.

Spre deosebire de subiectul tejghelei din mai („Visați?”), tema de-acum nu ține de imaginația psihologică sau ontologică a materiei din care suntem în chip binecuvântat alcătuiți, ci de „imaginația sociologică”, la nivelul căreia nu ne putem face de cap, ca în cazul celei dintâi. Modelele, constrângerile, idealurile de împrumut sau oricum s-ar numi toate aceste presiuni fac din întrebare ceva răscolitor, iar răspunsul poate aluneca ușor în patetism, în frustare, sau în nepăsare, sau în „nereprezentativitate”.

Ca să evit toate acestea, ideal ar fi să răspund prin câteva considerații impersonale, dar cum stilistic nu am timp pentru asta, am să fac mai întâi o distincție între visele de rezistență și visele-aspirație. Pe cele din urmă am să le las la o parte, deoarece constat cu toată detașarea că acestea au fost în viața mea niște personaje autonome, un fel de „tu” sau „el” sau „ea” care-au dispărut de îndată ce eu pe mine mie însămi m-am redat: „că te-am zărit, e a mea vină”.

Să vorbești despre visuri și ținte poate deveni la fel de nesfârșit ca diviziunea oricărui număr natural, dar ca să dau un exemplu de absență a țintei, de lipsă a proiectului, de întâmpinare și de lăsare în voia visului care îți iese în cale și nu de căutare a lui, am să schițez o scenă la o intersecție bucureșteană aglomerată. Plouă cu găleata și eu stau ciuciulete la semafor cu o pungă de cărți în brațe, cu geanta pe umăr și cu altă sacoșă atârnată de brațul stâng. Și plouă și semaforul nu se mai înverzește și între timp trec în viteză prin fața mea mașini care mai de care mai confortabile și eu mă mir de mine însămi și mă-ntreb de ce stau eu acum ciuciulete în ploaie și nu într-o mașină dintre acelea și îmi dau seama că lucrurile stau așa și nu altfel fiindcă eu nu mi-am propus niciodată să am mașină și dintr-o dată mă simt liberă și fericită pentru că înțeleg, iar absența visului-țintă nu mă mai terorizează: eu nu mi-am dorit altceva decât să fiu lăsată pe cât posibil în pace, cu lumea mea trecută încă din primii ani ai conștiinței de sine, cu lumea mea imaginată deși contemporană mie, cu iubirile mele; mai târziu, nu mi-am dorit altceva decât să-mi fac datoria, iar pe-aceasta am toate motivele s-o privesc ca pe-o dulce, iubită „povară”.

Am deja senzația că mă laud. Dar, fie: probabil trebuia să mă nasc în alt timp, în alt loc și în altă „clasă socială”.

Pe scurt, am visat numai ce am găsit de visat: vise de pământ și de apă, vise de aer, poate mai puține de foc: vise materne și vise de mică sirenă, himere ale văzduhului.

Visurile mele de rezistență au fost o limită, și nu o depășire, au fost o groază prea puțin combatantă în fața asaltului meschinăriei, abjecției, prostiei, imposturii, lăcomiei - și nu un arc și o săgeată îndreptată spre nori.

Păcat de aceia care și-au dat viața pentru visuri și ținte „democratice”! Noi ne-am scăldat de-a valma în libertatea lor, unii și-au atins ținte pe care neam de neamul lor nu le-ar fi visat, iar acum ne scăldăm în apele aceluiși râu - cu mult mai tulbure decât în 1989.

Ca să pot ignora imaginile prezente care deșteaptă „o mare abundență de imagini aberante” (Bachelard) (și asta nu mai ține de imaginație de-acum), mă-ntorc în visul-rezistență, la reveria mângâietoare, „visul ferice”, florile de tei...

Comentarii cititori
sus

Dumitru Țepeneag

 

Am aproape 80 de ani. Mi-am atins toate țintele

 

Întrebarea dumneavoastră ar trebui să se adreseze tinerilor. Aș putea chiar spune numai tinerilor. Ce ținte ați vrea să mai am? Și ce visuri?

Dacă mi-ați fi pus întrebarea (de fapt o și puneți - retrospectiv) în anii ‘60-‘70, aș fi răspuns simplu: schimbarea regimului politic. Poate că am fost prea nerăbdător și de aceea regimul m-a expulzat, mi-a retras cetățenia. Unii cred că am avut noroc...

Ajuns în Franța, mi-am propus o țintă precisă: să-mi public cărțile care nu mai puteau să apară în România. Am reușit. Am publicat, în traducere sau direct în franceză, peste 15 cărți.

Culmea e că, după vreo 20 de ani, și regimul politic s-a schimbat. Mi-am văzut visul cu ochii. Mazilescu, Turcea, Dimov și mulți alții n-au avut parte să trăiască această răsturnare în care puțini mai credeau. A fost o schimbare în bine? Oricum s-a ajuns la o variantă de „capitalism sălbatec“ preferabilă național-socialismului de dinainte.

După 1990, am avut o altă țintă: să-mi recapăt cetățenia română și să-mi public cărțile în România. N-a fost foarte ușor. Unii dintre confrați nu mă priveau cu ochi buni. Mă acuzau că sunt grăbit, agresiv. Dar nu se putea să nu reușesc. Mai ales că nu am pretins nici onoruri, nici despăgubiri.

În același timp, cărțile mele au început să apară și în alte țări: Germania, Ungaria, Cehia, Turcia, Italia, etc. În SUA, începând din 2007, am fost publicat în fiecare an. Editorul american a tipărit chiar și un studiu al Laurei Pavel despre mine. Ceea ce nu s-a întâmplat încă în Franța.

Am aproape 80 de ani. Mi-am atins toate țintele. Ce aș putea să mai vreau?

Visuri de posteritate? Literatura mea să-mi supraviețuiască? În România, dar poate și în alte părți... Ce nu depinde direct de mine mă interesează mai puțin. Literatura mea e o literatură minoră (în sensul pe care Deleuze îl acordă acestui termen). În momentele (rare!) de optimism, îmi spun să tocmai în asta ar exista o șansă de supraviețuire. Mi-e lene să dezvolt... Sau poate nu e lene, ci modestie.

Numai că eu sunt pesimist de felul meu. Literatura română încă n-a ajuns să fie băgată în seamă. De aceea mă și lupt să-mi public confrații: să-i traduc ori să-i recomand editorilor străini. Singur am mai puține șanse.

Din păcate, pesimismul meu nu se datorează doar izolării literaturii din care fac parte. Cu fiecare an ce trece constat că civilizația umană e în schimbare. Aș putea chiar vorbi de semne de decădere. Literatura, mentalitatea literară nu se mai supun acelorași principii care se impuneau până nu de mult. Desigur, cititorul a rămas în secolul al XIX-lea. Și asta încă ar fi bine, dacă n-ar suferi, din pricina, printre altele, a televiziunii o adevărată involuție. Vrea să citească aceleași și aceleași cărți care să semene cu ce vede la televizor.

Cred că nu mai e nevoie să invoc și amenințările ecologice. Civilizația umană seamănă tot mai mult cu faimosul vapor nu cu mult înainte de naufragiu. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey