Laurențiu Budău
Vlad Logigan
Nicolae Mandea
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Vă invităm să ne împărtășiți la tejghea opinii sau experiențe care să susțină sau să contrazică ideile expuse de dramaturgul și regizorul David Mamet în volumul Teatrul, Editura Curtea Veche, 2013.

(Pentru cine nu l-a parcurs, câteva impresii într-un număr trecut al Pravaliei).

1. Regizorul este sau nu neapărat necesar? („În majoritatea cazurilor, lăsați de capul lor, actorii ar pune piese în scenă mai bine decât ar face-o toți regizorii, cu prea puține excepții”? „Cele mai multe piese sunt înțelese mai bine dacă nu au avut regizor”? „Majoritatea decorurilor există pentru a ilustra vreo idee a scenografului sau a regizorului și renunțarea la ele nu ar micșora plăcerea publicului”?)

2.Are dreptate David Mamet când spune că „dintre ravagiile regizorale, cel mai direct nociv este denigrarea textului, adică afirmația că textul nu are niciun înțeles sau, în cel mai bun caz, are doar înțelesul pe care catadicsește regizorul să i-l atribuie”? Este în regulă ca regizorul să își aroge dreptul de a da el, nu autorul, înțeles piesei?

3. În ce măsură vi se pare just sau greșit felul în care Mamet prezintă relația regizorului cu actorii și cu personajele? (Susține, de exemplu, că: Regizorii la repetiții sunt academici sau totalitari, iar așa-zisa instruire se termină cu dezamăgirea celui care-și studiază rolul. Actorul nu se poate pregăti studiind eșecul și apoi străduindu-se mai intens. Actorii știu cum să se miște. Cărțile teoretice ale lui Stanislavski sunt o grămadă de prostii. Nu pot fi puse în practică, ca atare, nu-i sunt de niciun folos actorului. Faimosul sistem al lui Stanislavski - disecarea motivelor și simțămintelor personajului este o căutare fără rost. În teatru personajul nu există. Doar intriga. O repetiție bună se va sfârși întotdeauna pe o notă de fapt împlinit, cu actori emoționați și nu foarte obosiți. Repetiția trebuie să se termine cu actorii fericiți și încrezători, lucru care nu prea se întâmplă.

Într-o zi un actor poate asimila doar o cantitate de informații, regizorul să-și țină gura, să nu-l obosească.

Ca în jocul de copii, actorul are nevoie de explicații simple, cât să pornească jocul și să se distreze. Dacă scurta explicație dinaintea jocului se transformă în tratativele de pace de la Paris, jocul nu mai are niciun haz. Regulile interpretării se reduc la cuvintele lui Jimmy Cagney: „Găsește-ți locul, privește-l pe celălalt drept în ochi și spune adevărul”. „În mare parte, așa-zisa regie este o repetare a textului. În text scrie: «Te iubesc» și regizorul spune: «Vezi, aici el își exprimă sentimentele». Ca și cum actorul n-ar ști să citească”. Publicului puțin îi pasă cărei școli îi aparțin actorii sau ce principii îi călăuzesc. Publicul dorește doar să fie distrat. Dar, dintre aceia care nu au darul să-i distreze pe alții și, totuși, nu vor să plece acasă, mulți ridică sabia și scutul intelectului)

4. Ca spectator vi s-a întâmplat să aveți, la teatru, „reacția animalului prădat: stai liniștit și asculți, în timp ce ți se spune ceva ce deja știi și pentru care ți se ia banul”? 

Comentarii cititori
sus

Laurențiu Budău

 

Regizorul este sau nu neapărat necesar? („În majoritatea cazurilor, lăsați de capul lor, actorii ar pune piese în scenă mai bine decât ar face-o toți regizorii, cu prea puține excepții”? „Cele mai multe piese sunt înțelese mai bine dacă nu au avut regizor”? „Majoritatea decorurilor există pentru a ilustra vreo idee a scenografului sau a regizorului și renunțarea la ele nu ar micșora plăcerea publicului”?)

În inima fiecărui actor, oricât de mărunt ar fi el, există o baghetă de regizor. Am avut destui colegi actori care, cu un an sau doi înaintea pensionării pentru limită de vârstă, se apucau tam-nesam să încropească câte un spectacol pe care-l visaseră (după afirmațiile lor) toată viața și pe care nu avuseseră curajul să-l înceapă ori să-l propună direcțiunii până atunci. Considerau că experiența și performanțele profesionale acumulate le oferă destule atuuri pentru o reușită totală. În majoritatea cazurilor produsul era indigest iar cântecul de lebădă unul fals și după câteva minime reprezentații ori imediat după premieră era urcat la pod ori coborât în beci.        

Noțiunea de brainstorming în cazul unui spectacol de teatru mi se pare, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, o utopie. E ca o corabie a cărei cârmă riscă să se învârtă în toate direcțiile, ceea ce la un moment dat poate duce la scufundarea certă a ambarcațiunii. E ca și o clădire cu secțiunile proiectate de mai mulți arhitecți independenți care nu se subordonează unui arhitect șef. Rezultatul este o creație compozită care nu mai reprezintă pe nimeni și nimic. În cel mai bun caz în care construcția stă pe propriile picioare, hidoșenia ei de struțo-cămilă îi pune la grea îndoială dreptul la existență.

Da, regizorul este un rău necesar, oricât de mult ne-ar conveni ori ba acest lucru. Dirijorul suprem.

Există scenografii bune, scenografii proaste și scenografii inutile. În cazul celor din urmă, absență fizică din cadrul unui spectacol de teatru ar putea deveni o valență.

 

Are dreptate David Mamet când spune că „dintre ravagiile regizorale, cel mai direct nociv este denigrarea textului, adică afirmația că textul nu are niciun înțeles sau, în cel mai bun caz, are doar înțelesul pe care catadicsește regizorul să i-l atribuie”? Este în regulă ca regizorul să își aroge dreptul de a da el, nu autorul, înțeles piesei?

În creierul fiecărui regizor (oricât de mărunt) sălășluiește pana unui mare dramaturg. Auzim deseori afirmațiile unor regizori că textul spectacolului a fost unul slab și că a necesitat intervenția lui competentă, altfel ar fi fost un dezastru...

Beneficiez de câteva texte semnate de mine (nu multe la număr) care au fost montate pe scenele unor teatre din țară. Niciunul dintre ele nu este prezent în mod integral în structura spectacolului (nici măcar în spectacolele-lectură), de cele mai multe ori chiar ordinea cronologică a scenelor nu este respectată și chiar sensul lor este denaturat, într-un mod “superior” bineînțeles.

Adevărurile unei piese de teatru trebuie căutate în spatele cuvintelor conținute de aceasta. Din păcate, de cele mai multe ori, regizorii preferă propriile invenții ori năzbâtii în locul unei arheologii temeinice asupra materialului dramatic.

Autorul unui spectacol ar trebui să fie chiar Autorul. Regizorul ar trebui să se mulțumească cu rolul de Coautor sau în cel mai bun caz de Partener... dar nu se poate abține. Suntem oameni, totuși.

 

În ce măsură vi se pare just sau greșit felul în care Mamet prezintă relația regizorului cu actorii și cu personajele? (Susține, de exemplu, că: Regizorii la repetiții sunt academici sau totalitari, iar așa-zisa instruire se termină cu dezamăgirea celui care-și studiază rolul. Actorul nu se poate pregăti studiind eșecul și apoi străduindu-se mai intens. Actorii știu cum să se miște. Cărțile teoretice ale lui Stanislavski sunt o grămadă de prostii. Nu pot fi puse în practică, ca atare, nu-i sunt de niciun folos actorului. Faimosul sistem al lui Stanislavski - disecarea motivelor și simțămintelor personajului este o căutare fără rost. În teatru personajul nu există. Doar intriga. O repetiție bună se va sfârși întotdeauna pe o notă de fapt împlinit, cu actori emoționați și nu foarte obosiți. Repetiția trebuie să se termine cu actorii fericiți și încrezători, lucru care nu prea se întâmplă.

Într-o zi un actor poate asimila doar o cantitate de informații, regizorul să-și țină gura, să nu-l obosească.

Ca în jocul de copii, actorul are nevoie de explicații simple, cât să pornească jocul și să se distreze. Dacă scurta explicație dinaintea jocului se transformă în tratativele de pace de la Paris, jocul nu mai are niciun haz. Regulile interpretării se reduc la cuvintele lui Jimmy Cagney: „Găsește-ți locul, privește-l pe celălalt drept în ochi și spune adevărul”. „În mare parte, așa-zisa regie este o repetare a textului. În text scrie: «Te iubesc» și regizorul spune: «Vezi, aici el își exprimă sentimentele». Ca și cum actorul n-ar ști să citească”. Publicului puțin îi pasă cărei școli îi aparțin actorii sau ce principii îi călăuzesc. Publicul dorește doar să fie distrat. Dar, dintre aceia care nu au darul să-i distreze pe alții și, totuși, nu vor să plece acasă, mulți ridică sabia și scutul intelectului)

Am colaborat în cei aproape 25 de ani de teatru cu diverși regizori. De toate calibrele. Avari, generoși, despotici, teroriști, infantili, culți, inculți, bădărani, domni, realiști, extratereștri, afaceriști, artiști, mari artiști... Niciunul nu a semănat cu celălalt. N-aș putea să afirm cu mâna pe inimă că vreunul din ei a fost regizorul pe care l-am așteptat toată viața. Încă sper. Eu însumi am regizat circa 20 de spectacole (O fi multe? O fi puține?) și am avut câteva realizări notabile. Cu mulți dintre actorii cu care am colaborat îmi mai strâng mâna și azi, de alții sunt ocolit...

Circulă o vorbă în folclorul teatrului: “Când premiera este un succes meritul îl poartă actorii. Când premiera este un eșec, principalul vinovat este regizorul.”

În trupa teatrului în care activez, actorii fac parte din cinci școli diferite de teatru (București, Galați, Iași, Târgu Mureș, Cluj, Chișinău). Pe scenă ne înțelegem de minune. Spectatorul îi alege doar pe cei care reușesc să treacă rampa și nu după criteriul școlii la care au terminat.

 

Ca spectator vi s-a întâmplat să aveți, la teatru, „reacția animalului prădat: stai liniștit și asculți, în timp ce ți se spune ceva ce deja știi și pentru care ți se ia banul”?

Da. Șușe există în toate domeniile artei. Teatrul nu face excepție. Cel mai jalnic mi se pare atunci când se bălăcăresc nume mari. Cel mai jalnic mi se pare atunci când miza unui spectacol o reprezintă doar încasările.

Comentarii cititori
sus

Vlad Logigan

 

1. Da, regizorul e necesar. Fără el e haos. Ai zece actori, fiecare cu o părere despre cum e mai bine să faci piesa. Ar dura, până s-ar pune de acord, un an sau doi. Iar apoi regizorul e omul din afară, ochiul din afară. Un actor nu poate vedea ce joacă, cum se vede jocul lui, din afară, din sală. Riscă, cu ușurință, să fie ca un pian dezacordat. Regizorul e și dirijorul orchestrei și orchestratorul partiturii, măsurii și interpretării unui rol de către un actor. Un rol bun este rezultatul unui dialog bun, creativ, între regizor și actorul respectiv. Cu excepția marilor actori, cei uriași, care, cu oricine ar lucra, sunt fabuloși. Și nu, piesele n-au cum să fie înțelese mai bine de un actor, pentru că un actor citește subiectiv piesa, prin ochii personajului pe care îl va juca, ori regizorul vede prin ochii tuturor personajelor din piesă, și vede și ansamblul, cum e spusă și cum curge povestea. Se întâmplă uneori ca actori, când montează câte o piesă, să obțină ceva mai curat decât unii regizori, dar asta e pentru că acei regizori și-au prins gâtul încercând să fie mai artiști decât arta însăși...

2. E discutabil...

3. E doar părerea lui. Nu o împărtășesc. Mi se pare prea mult să susții că experiența ta e regulă generală. Iar dacă tu nu l-ai înțeles pe Stanislavski sau cei cu care lucrezi îl aplică prost sau incoerent, să spui: „prostii”...Omul primitiv mai făcea asta, se închina la sau nega ceea ce nu putea înțelege.

Comentarii cititori
sus

Nicolae Mandea

 

Discuția este mai amplă. Regia a dominat teatrul (și filmul) secolului XX într-un mod magistral. În ultima perioadă, după observațiile mele cam două decenii, se produce o mutație. Temele de forță ale regiei secolului XX au fost limbajul, specificitatea și regizorul ca autor. Mutațiile în gândirea contemporană și epuizarea primelor două teme au întors în prim plan subiectul antropologic (omul) și contextul (observația de viață). În măsura în care aceste două teme sunt asumate, regizorul își păstrează locul central, dar acest loc se redefinește (de aceea vorbim atât de storytelling).

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu 

 

1. Nu știu să existe spectacol fără regizor în epoca modernă a teatrului, așadar da, regizorul este necesar. Asta nu înseamnă că David Mamet greșește neapărat și că nu sunt situații în care actorii, lăsați de capul lor, fac o treabă meritorie sau altele în care un regizor amator obține rezultate mai bune decât unul școlit.

2. Da, are dreptate Mamet când spune că este nocivă denigrarea textului. Cred că autorul merită ca dorința lui să fie respectată, ca sensul pe care el l-a dat să fie păstrat măcar în esența lui. Regizorul este însă și el artist, mi se pare în regulă ca el să se joace pe un text, să dea un alt înțeles piesei, sub condiția reușitei experimentului. Un text, odată terminat, nu-i mai aparține autorului, dar asta nu înseamnă că poate fi masacrat sau modificat după bunul plac. Folosit însă ca punct de plecare pentru un spectacol minunat, nu cred că ar deranja pe cineva, inclusiv pe autor, chiar dacă ar ieși din tiparele inițiale. Problema e că sunt destule spectacole ratate făcute după texte bune.

3. Nu știu prea multe despre relațiile regizor-actori. Unele fraze sună a adevăr, altele par doar provocatoare. Actorii ar fi mult mai în măsură să se pronunțe.

4. Da, mi s-a întâmplat de prea multe ori să am, la teatru, „reacția animalului prădat:stai liniștit și asculți, în timp ce ți se spune ceva ce deja știi și pentru care ți se ia banul”? Uneori nu mi s-a luat banul, pentru că aveam invitație, dar risipa de timp e pentru mine teribilă. Să asist la un spectacol cu actori blazați, un text din care nu se înțelege nimic și un regizor care crede că a pus, în toată aiureala de pe scenă, sensuri subtile mă indispune și mă enervează. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey