Rita Chirian
Mihail Gălățanu
Ioana Geacăr
Eliza Macadan
Maria Pilchin
Radmila Popovici
Sampradana
Cornel Mihai Ungureanu
C. Zar

 
sus

Mai există miracole? Mai sunt întâmplări cu încărcătură magică?

Exemple, vă rugăm, nu (doar) teorii!

Comentarii cititori
sus

Rita Chirian

 

Nu știu dacă există miracole. Nu știu nici dacă atunci când am scăpat ca printr-o minune din două accidente de mașină - asta, în ultimii ani - cu numai câteva unghii rupte, fiindcă m-am împins în bord, se poate numi miracol. Nu știu nici dacă întâmplarea de la șapte ani - tot legată de un accident de mașină - se poate numi așa (un drum făcut de tata de la Botoșani la Suceava, dimineața devreme, drum la care mama s-a împotrivit cu înverșunare să pornesc, deși tata promisese să mă ia și pe mine, drumul încheiat într-o curbă prin care și astăzi trec cu teamă, fiindcă, demult, aș fi putut, din forța impactului, să mă rănesc rău, așa cum i s-a întâmplat copilului luat - și el, și tatăl lui - la autostop). Nu știu nici dacă tot ce mi s-a întâmplat - mai bine spus, nu mi s-a întâmplat - în ultima lună are vreo sămânță de miracol: pe trecerea de pietoni, o mașină m-a șters numai cu aripa, fiindcă am avut instinctul să pun brațele în față și să mă împing - cum, Doamne?! -, pentru ca, apoi, în mai puțin de două săptămâni, o ușă pneumatică & un tren staționat în gara Vama (?) să fie scenografia pentru un plonjon pe scările de acces în tren, de la un metru jumătate-doi, până pe peron, în urma căruia nu m-am ales decât cu un cot julit, așa cum au, vara, poznașii. Sau, săptămâna trecută, când, gospodărind bărbătește, m-am curentat și m-am trezit admonestând, fără să iau mâinile, sursa: Nu mă mai curenta, dă-o naibii! Și marele miracol - ingestia unor somnifere - cantitate care lesne m-ar fi putut exila de sub cerul albastru - și somnul adânc + trezirea + buimăceala + uimirea, după câteva ore. Au fost somniferele expirate, mi s-a spus. Nu, aveam doisprezece ani, (?) era lângă mine. (?) a rămas lângă mine. Am vise premonitorii, visez date & cifre. Poate, odată, o să câștig la loto. Știu când întâlnesc pe cineva care va cânta o partitură esențială. Cred în ispășire & în karmă. Știu că nu te poți împotrivi nici miracolelor, nici miracolelor în contorsiune. Cred în forța cuvântului & cred în forța cuvântului „cred”. E un fel de țicneală & nu-mi pasă că e țicneală. Sunt miracole/coincidențe/urechi-de-ac, exagerări pe care le ador. Și vreau să existe miracole, și vreau să cred că nimic din ce e omenesc & neomenesc nu mă ocolește.

Comentarii cititori
sus

Mihail Gălățanu

 

Miracolele există funcție de subiect, nu de obiectiv. Ceea ce, unora, le poate părea profan, poate să aibă semnificații nebănuite pentru alții. Și, încă o chestie, ceea ce se vede dinlăuntrul pielii tale diferă fundamental de același lucru văzut de alții.

Exemplul pe care vi-l dau are să argumenteze acest lucru.

Pe la treisprezece ani, înainte de a încheia gimnaziul și a pleca la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, intrasem, deja, în pubertate. Și dobândisem un obicei ciudat, dar stânjenitor: mă apuca leșinul. Dar nu un leșin voit, ci unul așa, din senin. Nu aveam cum să îmi dau seama dinainte că se va întâmpla.

Nu am leșinat o singură dată, ci de mai multe ori: de cel puțin trei sau patru. Firește că părinții mei, îngrijorați (eram unicul copil la părinți), m-au dus la doctori. Doctorii, dovedindu-și, încă de pe atunci, incompetența lor crasă – erau niște ageamii buni, doar, pe post de bărbieri – au ridicat din umeri. Cică așa e pubertatea. Așa se manifestă pubertatea la unii ca mine. Repet, ca să arate cât de lipsiți de orice noțiune despre corpul omenesc sunt, au venit fiecare cu explicațiile lor halucinatorii. Că am lipsă din corp nu-știu-ce și nu-știu-ce. Leșinurile au plecat, după vreun an sau doi (mai puțin, probabil, în total, maximum 16 luni sau un an și jumătate), tot așa cum au și venit. Lăsându-i pe tâmpiții de doctori cu rușinea în mână.

Unul dintre leșinuri, mai amplu, a avut, de data aceasta, și o cauză obiectivă: am căzut. Eram la Școala Generală nr. 28 din Galați, acolo unde și învățam. Am plecat de la casa în care stăteam, cea de pe strada Militară, la școală. Acolo, în timpul unui meci de fotbal, în care nu participam, ci doar chibițam de pe margine, Nick, prietenul meu, s-a urcat pe un pervaz al zidului școlii, încercând să stea drept, în picioare, pe el, pe pervaz, lipindu-se cu totul de zid, fără să se țină cu mâinile de perete.

- Poți?, m-a întrebat.

- Sigur că pot, i-am răspuns.

Și l-am imitat.

Sigur că am putut, dar apoi am căzut. Capul meu s-a atins de caldarâm. Era o porțiune cu beton.

Am leșinat.

Și, atunci, am înțeles că sufletul și trupul nu sunt una. Că pot fi despărțite. Firește, sufletul meu nu ieșise din trup. Dar, deși aveam ochii închiși, puteam vedea terenul de fotbal, puteam auzi, cu mare acuitate strigătele celor care joacă, dar și fiecare vorbă a celor de lângă mine.

Ce e cu el? – a întrebat un copil.

A leșinat, a spus Nick, râzând.

Apoi a încercat să mă trezească.

- Mihai, Mihai...

Eram întins la pământ, fără să fac nicio mișcare. Leșinat. Și, totuși, îi vedeam pe ceilalți. Deși nu eram întors cu fața spre terenul de fotbal, îi vedeam pe jucători. Vedeam meciul. Totul, însă, ca într-o epură. Ca printr-un filtru. Impresia lăsată era cea a lumii văzută printr-o hârtie de ozalid. Culorile aproape că nu mai existau ori erau, cu adevărat, mult estompate. Sunetele se auzeau cu o acustică vrednică de sonorul sensibil al unui film.

M-am trezit și am înțeles că eu am suflet – și am și trup, că ele pot fi împreună sau despărțite. Asta explica lucrurile. Eram suflet în trup – dar nu va fi, pentru totdeauna, așa.

A fost PRIMA LECȚIE DESPRE METAFIZICĂ.

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

Desigur, se întâmplă miracole, uneori chiar se întâmplă, le aștepți, ai vrea, dar nu poți să le provoci, doar aștepți să se întâmple. Cel mai recent miracol s-a întâmplat pe 24 aprilie. Soțul meu, poetul George Geacăr, era internat la Fundeni, secția Transplant medular, pentru analize și în acea zi, când se împlinea exact un an de la transplantul de măduvă, și-a pierdut cunostința, a făcut un ulcer (de care n-avea habar) perforat și a fost operat de un medic tânăr și curajos, ajuns erou național cu puțină vreme înainte, Radu Zamfir, cel scăpat din accidentul aviatic din Apuseni. S-a întâmplat să fie de gardă în ziua aceea și să accepte provocarea, pacientul cu leucemie în remisiune ajunsese cu acea hemoragie internă la 4 grame de hemoglobină și tensiune arterială 3! A supraviețuit operației soțul meu, dar a stat în comă 8 zile în care ni se spunea că n-o să-și mai revină. Am stat lângă el la Terapie intensivă cele două ore permise, la prânz și seara, cu fiu și fiică, ginere și cuscră, toți odată, sau cu rândul, zilnic, vorbindu-i să-i amintim de limba pământească, sau citindu-i din ultima lui carte de poezie care apăruse chiar în ziua de grație, i-am citit și lunga și obositoarea cronică a lui Manolescu din ultimul RL (nr. 18), "Metoda fără critică", dar splendidă  parafrază la "Criticilor mei" a lui Eminescu. Prima dată când a redevenit conștient, în a opta zi de comă, a pus ochii pe fiul nostru care îi arăta cartea “foarte foarte aproape” și spiritul lui s-a crezut că e într-un corp mai tânăr.

Când eram mică credeam în miracol, așteptam mereu să se întâmple ceva. Odată, am visat o păpușă mare și frumoasă și, conștientă pentru prima dată că sunt în vis, am strâns păpușa în brațe ca s-o trec cu mine în realitate, dar m-am trezit singură cu brațele încleștate.

Singura dată când am simțit încărcătură magică a fost tot în somn prin 2000. M-am trezit în capul oaselor cu un sentiment acut și m-am uitat în direcția fiului meu care dormea în aceeași cameră. Lângă el, stătea pe pat și-l privea o femeie luminoasă, nu s-a clintit, eu însă am tot clipit și speriată că nu visez am țâșnit din pat și am aprins lumina, singurul element care ne putea salva. Cred că mi-a fost teamă că o să mă privească în ochi, o teamă mitică. Forma femeii era ca a Maicii Domnului din icoana pe care o aveam pe perete, însă inversă, ca reflexia ei în oglindă. Dacă ar trebui să-i dau un sens, m-aș gândi că era un avertisment pe care nu l-am înțeles atunci, mai târziu, nu mai mult de un an, băiatul s-a îmbolnăvit, din fericire nu a fost diagnosticul grav pe care medicii îl puseseră inițial. În perioada aceea scriam intens și ștergeam la fel de intens pentru volumul Contre-jour, poezie de la capătul lumilor, sau dintre lumi, căutând să simt cu acel simț cosmic pe care-l pierdem prin naștere. Experimentul l-am întrerupt în aceeași vară când l-am început, deși volumul a rămas subțirel. Mi se-ntâmplau lucruri stranii.

Anul ăsta, în iulie, vreme de o săptămână m-a vizitat o prietenă pe care n-o mai văzusem demult și de fiecare dată îmi povestea ce a mai făcut, și aproape fiecare poveste avea o încărcătură... magică. Nu știu de ce, dar Dumnezeu o iubește pe Flori. A trecut printr-o boală chinuitoare și a rămas pe pământ, în fiecare zi iese din casă cu bani puțini, sau fără bani, dar mai întotdeauna întâmplările ei se așază între două lumi. O dată a fost impresionată că o cunoștință nu putea avea copii, deși se chinuise mult cu tratamente și s-a rugat la Dumnezeu, dar nu cu distanța unui ortodox, cu capul plecat, umil, nu, ea parcă L-ar privi direct în ochi, ca pe un prieten, și-l roagă prietenește: “Doamne, hai fă să aibă și fata asta bucuria nașterii, ajut-o tu cumva” . “Și ce crezi? N-a trecut mult timp și mi-a zis că e însărcinată”. Apoi s-a rugat pentru un prieten bolnav de cancer și omul a reușit să învingă boala.

Ieri a ieșit cu gândul că ar face o faptă bună, și, ca întotdeauna s-a rugat: “Doamne, te rog ajută-mă să fac o faptă bună!”. Ajunsese aproape de ruși (în Târgoviște, la Pavcom). când a zărit un bătrân cu părul alb și lung și barbă albă și lungă, orb, cu un baston alb împungând în spațiul carosabil. Speriată s-a dus și l-a tras înapoi , i-a explicat că e periculos, l-a întrebat unde se duce, “la Rectorat...”, “păi, ai greșit, nu e aici” și-i explică și el își dă seama că a coborât cu două stații mai departe. “Ce mă fac eu, pune-mă dumneata pe direcție”,”Păi, e complicată și periculoasă zona pentru nevăzători, hai că te duc eu” și l-a dus până la ușa Rectoratului și el: “Eh, uite că ai făcut o faptă bună!”  

În dimineața asta de 7 august 2014, când curățam cartofii,  am descoperit unul cu o cruce neagră în interior...

Și Antonia, micuța mea cenaclistă de la atelierul de benzi desenate în care ne-am  petrecut o parte din vară, îmi zice (de parcă ar ști la ce mă gândesc) că  a fost în weekend la Mânăstirea Cernica și a stat de vorbă cu un preot bătrân, retras demult, demult, de când l-a văzut înaintea lui pe Lucifer. “Și s-a întâmplat ceva miraculos, când am ieșit din chilie, aveam mâinile pline de smirnă, avea și mama, dar foarte puțin, mamaia deloc. A smirnă  miroseau și moaștele sfântului din racla la care se-nchină toți cei care intră în mânăstire.” 

Comentarii cititori
sus

Eliza Macadan

 

Miracole. Magie. Muzică. O muzică pe care o auzim tot mai rar.
Pentru că urechile noastre și-au pierdut capacitatea de a-i capta sunetele

 

De la începuturile creației și până acum, miracolul ne guvernează. Creația însăși este  miracolul suprem. Creatorul  este un magician. Secolele postiluministe, puține în economia vieții terestre, au adus cu ele combaterea,  cu toate mijloacele și pe toate fronturile, a iraționalului.

Dar nu despre alții ar trebui să vorbesc aici. Voi încerca să vorbesc despre mine - :) o mare provocare. Cred în miracole. Cred in magie. Cred deci exist. Gîndirea nu a fost nicicînd punctul meu forte. Gîndirea singură nu l-a vindecat pe om de ceea ce îl chinuie. Știu, trăim într-o lume a gîndirii, dar gîndirea a luat-o într-o direcție greșită. Este fioros de agresivă și teribil de descurajantă, în vremea în care trăim, expansiunea ignoranței instruite și a gîndirii proaste. Pe parcursul existenței mele mature am încercat să înțeleg ideologiile moderne, diversele forme de psihologie, teorii sociale și istorice, filozofiile (pozitivismul logic, naturalismul, existențialismul). Dar nu mi-am pierdut niciodată simplitatea fundamentală a ființei și am lăsat liber, pe cît mi-a fost posibil, mentalul meu. Un american pe nume Allan Bloom spunea magnific în cea mai imprtantă lucrare a sa, tradusă și la noi, și o spunea referindu-se la societatea americană contemporană, spunea așadar, că orice francez s-a născut, sau devine foarte devreme, cartezian sau pascalian. Descartes și Pascal sunt autori naționali, înainte de toate, care le prezintă francezilor o perspectivă anume, puternică însă, asupra eternelor probleme ale vieții. Ei ar țese cumva stofa sufletelor. Că cei doi filozofi ar produce tipuri mentale. Ei reprezintă alegerea între rațiune și revelație, știință și pietate, de unde, de fapt, decurg toate celelalte alegeri umane. Pare-se că pe cei doi nu-i poate uni nicio sinteză și că astfel a fost pus în mișcare un dualism ușor de recunoscut atunci cînd auzim vorbindu-se despre claritatea franceză, pe de o parte, și despre pasiunea franceză, de cealaltă parte. Este o observație limpede ca cristalul, dacă ne gîndim că Franța este țara în care atît Epoca Luminilor cât și gîndirea catolică și-au găsit un cămin primitor vreme de cel puțin trei secole.

Dar despre experiența mea directă interesează să vorbesc. Copilăria mea a stat sub semnul magiei, am crescut pînă la șase ani la bunici, într-un sat românesc arhaic, unde modernitatea nu pătrunsese încă și unde trăiam ca parte a unui univers guvernat de latura spirituală a existenței. Bunicii mei erau proprietari de pămănturi,  crescători de animale, bunicul era un pătimaș iubitor de cai, dragoste pe care mi-a transmis-o și mie, bunica era o practicantă novice de ritualuri magice prilejuite de diferitele faze ale lunii, momente ale anului solar, o cunoscătoare in materie de plante și ierburi – avea în gospodărie o adevărată microindustrie de medicamente și cosmeticale pe bază de plante. Trebuie să spun că acest sat din Moldova profundă, așezat pe malul unui râu evocat des în literatura noastră, așa tînără cum e ea, a fost decenii la rînd, înainte de primul război mondial, o destinație preferată pentru  țiganii nomazi, sau cel puțin o escală pentru foarte mulți dintre ei. Cînd eram copil, din șatrele instalate acolo rămăseseră locului unii țigani călători și primele cîteva bordeie răsăriseră deja pe malul apei, la ieșirea din sat, iar mai tîrziu, acel nucleu s-a transformat într-un sat țigănesc, unde sedentarii cei noi și-au cultivat arta interpretativ-instrumentală. Bunica făcea toate vrăjile ei - :) bune! - sub atenta îndrumare a unei țigănci de vîrsta ei, care în ochii mei era o femeie  îngrozitor de bătrînă și pentru  care nutream cele mai contradictorii sentimente – spaimă, teroare, admirație, bucurie. Eram ținută, totuși la distanță de discuțiile lor, iar frînturile de conversație pe care le furam, uneori, erau într-un limbaj de neînțeles pentru mine. Revenind la bunicul, care a fost și continua să fie pentru mine Regele Magician, avea prietenii în diversele comunități de țigani care mai populau la vremea aceea pădurile aflate în apropierea satelor din Moldova. O copilărie într-un asemenea spațiu marchează, fără doar și poate, viitorul adult. Trebuie să spun că nu am fost copilul dus la bunici în vacanțe, am fost copilul care a aflat, în cel mai traumatizant mod posibil,  că cei cu care trăia de cînd s-a născut îi sunt bunici și nu părinți. Plecarea de la ei, faptul că am fost smulsă din acea lume fizică și afectivă, a fost pentru mine o a doua naștere. O naștere care s-a produs în timp ce eram în stare de conștiență. Încercînd acum, pentru prima oară, să găsesc o similitudine ca intensitate a durerii pe care am suferit-o, cel mai bun exemplu ar fi acela în care la nașterea sa, copilul ar simți durerea din momentul expulzării din mediul intrauterin. Nu numai că ar simți, dar ar și ține minte, multă vreme, acea durere.

Revenind la revenire J da, cred în magie, cred în miracole. Ele mi se întîmplă continuu. Existența mea ar fi de neconceput în afara acestor dimensiuni. Ar fi de neîndurat. Magice sunt, de pildă, pentru mine, metafore pe care Creatorul mi le trimite în gînduri și miraculoasă este pentru mine trecerea, materializarea  acestor imagini în cuvinte. Magică e iubirea și miraculoasă puterea ei. Natura este cartea nesfîrșită de magie și miracole. Numai că noi avem privirea îndreptată în altă parte. Societatea, așa cum o cunoaștem noi, este de dată recentă. Și este fix pe dos față de cum a fost de-a lungul mileniilor știute sau imaginate. De-ar fi numai acest izolat aspect, și tot ar trebui să-i dăm brînci, să-l scoatem pe înfumuratul Rațional din existența noastră. Atît de scurtă aici, atît de nesfîrșită acolo de unde venim și unde ar trebui să așteptăm cu bucurie și seninătate să ne întoarcem.

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

„Iliada”, Eliade, aeroportul din Moscova și gara din Bălți.
Ghiocul măreției

 

Citind Iliada, la facultate, mă tot întrebam de unde își lua oracolul răspunsurile. Îmi amintesc de glumele noastre pe seama ierbii fumate în preajma acestuia. Profețiile lui pline de echivoc se înrolau numai bine în armata poveștilor halucinogene.

Magia în spațiul nostru este legată de stereotipurile populare ieșite din ghiocurile romilor. Aici îmi amintesc de o narațiune semnată de Eliade, de un poem al lui Pușkin, de Carmen al lui Prosper Merimée etc. Doar că nu prea știu dacă mai sunt politic corecte aceste texte, așa cum ele folosesc acel lexem care astăzi nu îl mai aplicăm romilor. Dar aceasta e o altă temă.

Aveam vreo 22 de ani, era vară și așteptam trenul în gara din Bălți. S-a apropiat de mine cu fustele ei colorate și multe, exotismul lor mă surprinse, era vorba de un design aparte, diferit de cel al fustelor lungi pe care și le cumpără ele de pe la Odessa, de la Piața „Kilometrul 7”. M-a privit în ochi și mi-a zis că nu sunt fricoasă. Chiar nu eram, o anunțam că nu-i dau bani, că nu mă interesează trecutul și viitorul. A râs. S-a uitat la mine și mi-a povestit de-a fir a păr multe, ca la Proust, cu fluxul memoriei... Pe unele le știam doar eu, mi-a dat nume și date și locuri, de mă uimea cronotopul... a plecat fără să-mi ceară bani. Era un master-class oferit mie. M-a lăsat confuză, mă întrebam de unde și până unde.

Acasă mama îmi povesti despre Indii, popoare migratoare, secrete egiptene, spații iberice și multe altele. Altceva însă înțelesei atunci, cu toate misteriile lor, nu sunt tentată să-mi cunosc viitorul, mă deranjase că mă cufundase în el, mi l-a tulburat ca pe o apă în albia ei. La ai mei 4 ani, în aeroportul din Moscova, alta i-a spus mamei că toți ai mei trăiesc în norocul meu. Norocul... Cineva s-a uitat în cafea și a enunțat că voi fi om mare.

De atunci trăiesc tot măsurându-mă, să văd dacă nu am crescut, de atunci trăiesc în așteptarea măreției...

Măria Ta, nu vrei să treci să-și faci menajul?!

Comentarii cititori
sus

Radmila Popovici

 

Miracol

 

Asemeni borcănașului cu sos, căzut de pe pervaz de la etajul cinci în anii de studenție (un prânz pe cinste atunci) și, culmea! rămas întreg cu sos cu tot; asemeni cățelului cu intestinele târându-i-se prin praf pe care l-am zărit mai dăunăzi cum și-a înfipt colții în blugii slimoși ai portarului niciodată treaz de-a binelea (i-o fi ars vreodată un picior în coaste); asemeni bătrânei sub o sută, cu o carte groasă în poale, care zilnic vinde semințe prăjite în stație - fie soare, fie ger, pentru bucata de pâine de mâine; asemeni domnului cu chipiu alb care învață în parc mersul de la zero timp de doi ani după accidentul vascular cerebral și iată că azi pășește fără baston; asemeni unui șir lung de „asemeni”, mi se arată nici prea des, nici prea rar, miracolul - îmi face cu ochiul, mă ghiontește, desenează urme sau pur și simplu respiră.

Azi cineva mi-a spus că se roagă pentru mine, ba mai mult, că i-a vorbit duhovnicului despre… Cum? De unde? Nu ne-am văzut niciodată! Încerc să mă mir și aflu că mi-a citit sufletul în poeme - suficient pentru a aprinde lumânarea unui gând. Gura mea, de fapt degetele i-au răspuns toate într-un glas: „miraculos!”, înainte să aprobe mintea. Da, miraculos…

Poate pentru unii el știe să umple buzunarele peste noapte sau e cel care îi așează de pe brânci direct în fotoliul de piele? Poate e un prinț aterizat pe calul tărcat la poartă? Poate e levitația unui călugăr tibetan sau, poate, - descântecul tămăduitor al lelei Ninica? Miracolul poate orice, prin definiție! Până și firescul ține să-i ia locul. Un zâmbet sincer, o vorbă blândă, o mână de ajutor, un gest dezinteresat - toate se vor miracole și, din păcate, ajung a fi. Încerc, în plină zi, să caut firescul cu lumânarea și dau doar de miracole. Visez sau sunt o „Alice în Țara minunilor”? Doar că… visele care se îndeplinesc sunt rupte de miracol, fără iubire. 

Comentarii cititori
sus

Sampradana

 

Mai există miracole? Mai sunt întâmplări cu încărcătură magică?

 

S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te învețe cineva
cum să le privești, ca să știi că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi.
Treci pe lângă ele și nu știi că sunt miracole. Nu le vezi...

                                                      (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)

Ca să scrii despre un anumit subiect îți este necesară o anumită calificare, cum se spune, trebuie să prezinți un gir. Îmi pare rău, deci, să dezamăgesc, poate, pe unii din acest punct de vedere, dar singura validare pe care pot să o aduc în acest sens este una de ordin preocupațional - da, singura autoritate de a vorbi pe acestă temă vine din faptul că pretind o relație stabilă cu miracolul și mă ocup de a-l lăsa să mă ocupe. Atemporalul? O preocupare zilnică. Întâmplări cu încărcătură magică? Mai sunt și altele?

Când mi-a fost facută propunerea de a scrie despre miracole, firescul m-a lovit atât de frumos, că am realizat instantaneu și fascinat cum asistam chiar prin aceasta la o altă manifestare a miraculosului [Nu, nu spun asta dintr-o poftă excesivă și gratuită de dramatizare - promit să justific aceasta alegere de cuvinte până la finalul articolului]. Așa că în acest moment scriu cu o mare recunostință vechii mele prietene X care m-a ațâțat narativ înspre magic atât de inspirat, dar și acelei Forțe subtile ce șade regește în spatele tuturor ușilor care se deschid uneori așa discret că le poți cu ușurință neglija mai ales în lipsa unui exercițiu serios într-ale miracolelor. Această Forță se va dovedi chiar protagonistul acestei mici luări în seamă a extra-ului din fața ordinarului. Vă invit nu să lecturați o incursiune filozofică sau măcar pseudo-intelectuală în supranatural ori o povestire cu tâlc despre miracole, vă invit să fiți martori unui miracol. Nu e rolul meu să-l destăinui, dacă el se va produce, îl veți simți, veți ști despre ce este vorba și veți zâmbi. Să purcedem deci miraculos sau nu prin cuvinte către ceea ce nu poate fi încăput în cuvinte…

Cum definim miracolul? Ce anume este el? Hai să o luăm așa țestoșește sau școlărește de la definiția pe care ne-o oferă îngăduitorul DEX: 1). Fenomen supranatural, minune; fapt, fenomen uimitor, extraordinar, eveniment, întâmplare contrară legilor naturii, inexplicată rațional 2) fig. Lucru cu calități extraordinare și imprevizibile, care provoacă admirație; minune. /<lat. miraculum, it. miracolo, fr. miracle

Un posibil punct de început ar fi, deci, notorietatea pe care miraculosul a căpătat-o prin aparenta imposibilitate de a fi împăcat cu ceea ce a fost stabilit ca rațional, posibil, normal, și prin imposibilitatea de a fi despărțit cumva de religios - cu precizarea că este vorba de acel religios perceput foarte reducționist, asociat de asemenea superstițiilor și unui nivel de cunoaștere și unei capacități de acceptare și adaptare reduse (Ah, ironia!) Astfel, în mod firesc pentru cei care se focusează pe neajunsurile religiei și pe semnalarea lor semenilor - deși confundarea religiosului, sacrului, spiritualului, oricum am vrea să-l numim, cu instituțiile religioase sau religia ca instituție și putere politică, nu va mai putea fi prea mult timp o scuză pentru acestă negare a ceva-mai-marelui-decât-noi, adică, pe șleau, pentru această teribilă ignoranță - miraculosul este din start fie unealta celor cu agendă manipulativă, fie refugiul celor impotenți intelectual sau supra-potenți demențial.

Dacă îmbrățișezi miraculosul aderi la o tabără care ridică atât de multe întrebari și sprâncene încât te trezești că o arzi mai extra-ordinar decât ai vrea – adică acilea este ordinarul – viața de zi cu zi cu toate ale ei și tu te găsești un pic cam extra, în afara lui, exclus de pe moșia-i din cauza tendințelor de… centru (că, de, acolo șade Miracolul). Mă amuză de fiecare dată când îmi amintesc momentul în care colegii de birou (lucram pe atunci copywriter într-o firmă) au început să mă suspecteze de dumnezeială. Să mai ai vreo pornire spiritualicească în mileniul trei, în plină înflorire științifică și tehnologică sub care încă atârnă un religios demult epuizat li se părea curată sminteală. Nu pot decât să sper că sminteala-mi a sporit proporțional cu înflorirea tehnologică. De fapt, o legătură este și aici, dar nu face obiectul articolului nostru.

Sfântul Augustin spunea ceva de genul „Miracolele nu sunt contrare naturii sau a ceea ce este natural, ci doar contrare a ceea ce știm noi despre natură și natural.” O primă datorie, deci, pe care am avea-o față de noi înșine este permanenta chestionare a propriei percepții despre adevăr, a propriei realități, a ceea ce credem că este natural, a ceea ce luăm, cum zice englezul, for granted, de-a gata.

Hai acum să traversăm un pic granițele propriei limbi și să facem o scurtă vizită unei alteia, puternic înrădăcinată în ritual. O limbă care își revendică esența tocmai din încapsularea elementului sacru în topica umană, a aducerii în concretul limbajului a (așa-zisului) abstract(ului) divin. În ebraică termenul folosit pentru „miracol” este „nes’ (scris - נס), iar traducerea trimite la o acțiune făcută de divinitate, deci o acțiune supranaturală. Pe lângă acest înteles, cuvântul „nes” îl mai are și pe acela de lucru elevat/elevator sau ridicat (la propriu, cum ar fi un steag, de exemplu, sau stâlpul pe care este ridicat steagul); miracolul, deci, vine cu acestă însușire, de a eleva, de a ne ridica la o altă stare de a fi și, la fel cum steagul nu are valoare per se, ci acționeaza într-o dimensiune simbolică, ca semn, „instigând” la o percepție a unei realități „mai mari”, miracolul se comporta și el ca semn ce îndeamnă la o reconsiderare a vieții însăși și la luarea în considerare a unei alte Forțe ce depășește puterea noastră de înțelegere sau acceptare. Alte surse indică încă un alt sens al cuvantului nes – pe cel de catarg, acel lucru esențial pentru o ambarcațiune care face posibilă deplasarea ei într-o direcție sau alta. Se poate astfel ușor dezvolta acea nuanță semantică a miracolului, văzut ca un catarg mânuit de o forță divină care face lucrurile să curgă într-o anumită direcție al cărei rost ne poate scăpa de multe ori, mai ales dacă nu corespunde cu direcția pe care noi ne-am fixat-o ca fiind cea potrivită pentru noi. De fapt, aici este Marea Bubă - deși nu cunoaștem acest teritoriu pe care s-ar putea găsi ceea ce ține de ceea numim noi miraculous și nici nu suntem de cele mai multe ori interesați de a-l cunoaște, „reușim”, în același timp, să avem un criteriu atât de sigur de el, fix, rigid, neiertător, cu care apreciem magicul în existență încât negăm dreptul la miraculos aproape by default oricăror elemente sau evenimente din viața noastră ce nu respectă acest criteriu. Poate primul lucru care ar trebui văzut este că acest criteriu este construit pur și simplu tocmai pentru asta - negarea miraculosului. Singurul lui rol este suprimarea magicului. Cine l-a construit? Noi. Și o facem din nou, de fiecare dată, în fiecare zi, când ne trezim doar pentru a ne continua somnul celor fără poveste, marșul metalic al celor vrăjiți a nu mai crede în Vraja Lumii, exilul în Nerost al celor care, ucigând Mitul, bântuie ei înșiși robotic și demitizați într-o hologramă ce le ascunde, orbindu-i, cu strălucirea Imediatului, nemurirea. În fiecare zi găsim atât de convenabil puse la dispozița noastră uneltele cu care să ne construim și să ne fortificăm celula. Aici, în celulă, ne creștem nebunia, apare acel masochism feroce căci ne punem la adăpost de miracol, lacomi de chiar realitatea care ne doare, care ne sufocă prin exactitatea indiferenței ei. Apoi, ca să-i facem față, ne călim cu și mai multă indiferență și egoism.

Poate cel mai ironic și trist lucru legat de miracol și miraculos este faptul că cei mai mulți dintre noi, chiar și în foarte rarele cazuri când ne mai deschidem mintea, trupul și sufletul către acceptarea miraculosului ca posibil, o facem căutând cu percepția în afara „obișnuitului”, în afara vieții noastre interioare, în afara singurului sentiment care ne poate sparge celula - Iubirea. Cum spunea cineva, tot ce vine din iubire este miracol. Dacă miracolul este absent în viața ta, nu înseamnă decât că iubirea este absentă în viața ta. Suntem vii, dar nu trăim miracolul de a fi vii. Să percepi miraculosul în infinitul fiecarei zile…iată adevărata magie, iată alchimia internă, iată dovada unei practici care a dat roade, a unei iubiri ce-și împlinește rostul eliberată de teamă și condiționări.

Pentru cei care știu deja „care-i treaba cu viața” și pe care ea nu mai are puterea de a-i surprinde sau fascina (asta se întamplă când sufletul a ridicat catedrale Fricii) ce urmează să spun va avea doar ecourile neputincioase ale unui clișeu. Toate miracolele nu fac decât să ne amintească Marele Miracol - Acela al vieții însăși. Destul de previzibil, probabil, pentru mulți dintre voi, nu am cum să nu-l invoc pe Einstein cu faimoasele cuvinte:

“There are only two ways to live your life. One is as though nothing is a miracle. The other is as though everything is a miracle” (Există doar două moduri de a-ți trăi viața. Unul este ca și cum nu există așa ceva precum miracole. Celălalt este ca și cum totul ar fi un miracol). Ei, bine, mie, unul, aceste opțiuni îmi convin de minune și nu mă pun o clipă în vreo dificultate de a alege. Am făcut-o deja în deplinătatea facultăților sufletești și învăț să o fac în fiecare zi, cu mare răbdare, nu din partea mea, ci din partea Maestrului, care stă foarte bine la capitolul timp și omniprezență.

Ne refugiem într-un cotidian ce se refuză miraculosului cu planurile noastre de „reușită în viață”, vânând în același timp metode de a scăpa lui și de a ne satisface fantezii mai mici sau mai mari, mai vinovate sau mai puțin vinovate, mai dăunătoare sau mai puțin dăunătoare aproapelui și nouă înșine. Jocurile video, filmele, muzica, alcoolul, cărțile, drogurile nu reclamă decât nevoia atât de puternică a omului de miraculos și apartenența sa atât de firească la realitatea noastră. Atât de ironic le folosim pentru a nega această apartenență, pentru a înăbuși această nevoie, de frică să nu rămânem în urmă cu „realitatea”, prizonieri într-un „basm” în care nu crede nimeni. În această realitate, dovada maturității pare să o facă refuzul „sănătos”, păzit de artileria intelectuală, a tot ce iese din țarcul dovezilor științifice și al socialului secularizat și secularizant. Singură, existența acestei teme - Mai există miracole? Mai sunt întâmplări cu încărcătură magică? - existența acestui semn de întrebare, remarcă o mare absență în planul sensibilității perceptive, a sensibilității sufletești. Căutăm magicul oriunde altundeva, dar nu în fața noastră, dar nu în noi. Avem nevoie de o certificare externă, legitimă, de o autoritate recunoscută pentru a admite natura propriei realități.

Îmi vine aici în minte acea anecdotă cu cele două prietene care se reîntalnesc după o perioadă lungă în care nu mai păstraseră legătura. Văzând ce copil mare și chipeș are prima, cealaltă nu mai contentește cu mirarea și laudele: „Vai, dar nu-mi vine să cred cât de mult a crescut și ce frumos s-a făcut copilul tău!” Foarte promptă și deloc tulburată de complimente, cealaltă îi răspunde: “Aaa, asta nu-i nimic, ia să-l vezi în poze!” Ne-am obișnuit să trăim viața prin intermedieri și intermediari - să o privim printr-o lentilă mare, care o deformează în fel și chip.

Miracolul este esențial ființei umane – el este cel care face cu adevărat completă ființa umană – el este reminder-ul de a nu te opri în primul strat existențial, de a căuta un scop și o misiune, o cale, de a nu te confunda cu propriile limite, este sonarul care îți semnalează partea cufundată în apă a icebergului, este reclama nevăzutului, a nevizibilului. Miracolul e hrănit de și cu răbdare, perseverență, cu nerenunțare - Oricine ar oferi ajutorul unui altuia dacă ar ști că urmează să fie răsplătit din plin pentru asta; cum ai mai deosebi atunci ajutorul real, necondiționat, sincer? La fel cu miracolul - el se lasă văzut, se revelează acelora care îl înlesnesc altora necondiționat, care oferă fără certitudinea recompensei. Paradoxal, suntem în stare de miracole chiar înainte de a le vedea și conștientiza noi înșine pe deplin. Exemplu? E musai să inserez unul aici, mai ales că atunci când mi-a fost propusă, tema specifica zgomotos (exemple, nu teorii!).

Acum câteva zile m-am întors de la un festival în plină natură verde (Ozora), unde oamenii vin să întâlnească Omul - fiecare cum știe, cum poate, fiecare cu ce are ca practică, deschidere, curiozitate, căutare, dar și poftă de dezlănțuire. Se cântă, se dansează, se joacă, se fac workshop-uri, se fac o grămadă de lucruri, incluzând rătăciri și pseudoînchegări spirituale, dar, dacă propria-ți deschidere și venire în întâmpinare a Celuilalt e autentică, nu ai cum să nu întâlnești oameni frumoși și frumosul în oameni. Vreau să împărtășesc aici doar o mică părticică dintr-o trăire pe care, fără vreo ezitare sau îndoială, o pun sub semnul miraculosului și a ceea ce-l „sponsorizează”.

Mie îmi place să dansez, de fapt nici nu consider că dansez (las asta în seama celor care se pricep), consider că pot intra într-un dialog trupesc cu sunetul. La acest festival I did a lot of talking, aș putea spune. Dar hai să o pun de o coerență narativă acilea și vedem ce treabă are dusul la festivalul ăsta cu Miracolul, El, Miracolul. Eram, deci, pe acest vast tărâm de joacă – zi sau noapte, efervescența umană și coloristica nu scădea, totul urmărea un ritm mereu prezent și precis, chiar și vremea: ziua soare, soare, soare, noaptea - ploaie, ploaie, ploaie… Deși avusesem programul festivalului în mână de câteva ori, plăcerea lăsatului evenimentelor în seama așa zisului hazard biruise tendința de a mă organiza participativ în functie de line-up-ul afișat. Mai simplu spus, nu prea aveam habar cine, când și unde o să cânte. Alții, însă, aveau. Și astfel, cum stăteam cuminte așteptând înfometat în plină noapte la o coadă cu pretenții de Marele Zid Chinezesc să iau ceva de îmbucat sau cum bântuiam prin ploaie în căutare de noroi, iată cum venea la mine câte un personaj fantastic, care, fără necesitatea nici unei alte introduceri în afara unui zâmbet vindecător de firesc, privindu-mă direct în ochi mă înștiință (în universala engleză, bineînțeles) - „Scuză-mă, nu știu de ce, dar m-am gândit să-ți spun că Ott cântă la scena Dragon’s Nest într-o jumătate de oră.” Și ce bine se gândise! Treaba asta s-a întâmplat de 3 ori într-o noapte (adică de 3 ori mi s-a comunicat în felul acesta, „la nimereală”, că urma să se întâmple ceva muzical fabulous la una dintre scene și de fiecare dată a fost vorba de ceva ce-mi doream foarte mult să văd) și m-am găsit martor al unei desfășurări fascinate de „întâmplări” fericite care m-a adus în fața a 3 mari artiști pe care îi urmăream de mult și care mă inspiraseră enorm (îi numesc de dragul celor care aderă la această expresie muzicală, dar și a celor care o pot astfel descoperi) Ott, Sphongle și Carbon Based Lifeforms. În toată acea efervescență emoțională și trupească cu sute de oameni, sute de corpuri animate de aceeași muzică spațială și aceeași dorință de conectare sursa comună, aceeași dorință de a-și exprima pofta de comuniune și libertate prin mișcare (mă refer aici doar la scena unde eram în momentul respectiv, altfel vorbim de mii de corpuri dănțuind încoace și-ncolo, peste tot, în văi și pe dealuri), în toată această efervescență, deci, m-am dedat neclintirii preț de un timp irelevant. Am simțit cum acel dans descătușat și descătușant, acea mișcare browniană supusă totuși acestei hrănitoare simetrii de simțire, care pentru cineva care ar fi asistat neimplicat interior ar fi dus probabil cu gândul doar la o mare risipă de energie, acea mișcare genera însă un alt tip de energie colectivă de o forță inspirațională extraordinară – pentru că acționa la rândul ei ca nes, ca semn, simbol, ca steag ce flutura frenetic anunțând prezența unei energii încă și mai mari. M-am oferit ei, iar dansul s-a schimbat. A devenit un schimb de tăcere interioară. Trăiam conștient și dansam în doua tempo-uri diferite – unul era cel extern, extrem de dinamic, cel al muzicii, celălalt era tempo-ul unui dimensiuni subtile care îți este șoptită în meditație, în rugăciune. Se dansa desculț, pe pământ, pe nisip, în noroi, în ploaie. Se dansa crud, a bucurie de a fi Împreună. Se dansa cu foc, se dansa în aer, se dansa pe apă, se dansa din pământ. Era un dans crud, organic. Se dansa a bucurie de a fi Împreună.

Cuplat orgasmic la acea energie întregitoare de viu, am dansat, adică, am dialogat… și am dialogat… și am tot dialogat… și m-am tot inserat în povești ancestrale despre întrupare. Timpul extern își vedea de treabă, dar la fel și cel intern - afară se luminase de mult, oamenii se împuținaseră pe ringul de dans și continuau să o facă. De fapt, la un moment dat, mi-am dat seama că eram singurul care mai folosea muzical trupul din dotare. În jur descopeream, redescopeream oameni - gustau dintr-un ceai, dintr-o prăjitură și din dialogul pe care eu încă nu-l încheiasem. Ne priveam în ochi… ne priveam în zâmbet. Știam și unii și alții. Știam că nu suntem unii și alții. Ne priveam în Unul. Eu mă odihneam prin ei, ei dansau prin mine. După 12 ore de zbenguială neîntreruptă eram dincolo de putințele mele fizice - ceva însă continua să mă miște, o forță dincolo de mine, îmi dădeam seama că, dacă încetam să dăruiesc, nu aș mai fi fost în stare să mai fac vreo mișcare, aș fi picat ca un catarg rupt de o furtună teribilă, realizam că, daca acel dans ar fi fost al meu, pentru mine, acea energie s-ar fi oprit din a mă hrăni… dar dansul nu-mi aparținea, așa că dăruiam încontinuu și primeam încontinuu. Dialogul renăștea mereu chiar dacă încercasem de câteva ori, de frica epuizării, să mă smulg din acel loc la intrarea căruia stătea scris pe o bucată mare de lemn Ωm in the Dome - artistul care elibera caii sonici pe acea imensă pășune senzorială, subsemnatul care se încăpățâna bucuros să-i călărească, și frații de trăire care mă însoțeau sufletește prin lumina prezenței lor totale. Și astane întoarce, în sfârșit, la subiectul articolului nostru. Eram martorul unui miracol. Mai mult, de fapt, participam la un miracol. Oameni pe care nu-i întâlnisem vreodată veneau să mă țină în brațe, să îmi aducă apa, să îmi ofere un fruct, să îmi mulțumească… Adevăratul dialog abia acum începea… dialogam în lacrimi ce nu se sfiau să se deconspire în timp ce ochii ni se îmbrățișau…

Îmi dansasem măștile jos. Aveam în respirația accelerată povestea unui vârf de munte tocmai urcat. Acoperit din cap până în picioare de sudoare și țărână eram asemenea unei statui proaspăt însuflețite, aflând miracolul Viului. Un copil care mă privise cu cea mai firească curiozitate posibilă s-a apropiat cum numai un copil poate să se apropie de un altul și mi-a râs. Ăsta a fost cadoul său. Mi-a deschis chirugical inima și m-a inundat fizic o mare căldură în acel loc. Și dansul a reînceput. Carnea mustea a spirit trezit. Îmi observam corpul povestind despre fratele suflet. Mișcările urmau logica unei bucurii sfinte. A venit apoi lângă mine un tânăr de 20 de ani ce-mi amintea de Ultimul Mohican râzând și el cum n-am văzut pe nimeni râzând - cu ochii, cu toată fața, cu tot trupul, cu ceva dincolo de trup, cu nevăzutul. Mi-a luat mâna, mi-a deschis palma și mi-a pus-o în dreptul inimii sale, apoi a tras-o ușor ca o delicată smulgere, mi-a strâns-o în pumn, mi-a dus-o către piept, a desfăcut pumnul și mi-a așezat palma în dreptul inimii mele. Capetele ni s-au plecat ca într-o rugăciune și frunțile ni s-au unit asemenea frunților a doi frați ce fuseseră pierduți și s-au aflat după foarte mulți ani. Solidaritatea celor prezenți, așezați în cerc, complici prin zâmbet, privire și mâini împreunate făcea ca totul să pară un ritual de mult uitat, pe care ni-l aminteam acum cu smerenie și recunoștință. Respiram țărână și miracol. Mă îndrăgosteam din nou de oameni. De Om. Am știut atunci că voi dansa mereu să onorez această dragoste.

Cum la începutul articolului promiteam că voi „justifica” de ce am numit „miracol” chiar și faptul că mi s-a aruncat această temă în poală – iată-mă în încercarea de a-mi respecta această promisiune – să fiu sincer, de când am venit de la această întâlnire cu oameni minunați și vii, mă tot bătea gândul și îndemna inima să scriu ceva, să împărtășesc din dragostea pe care am primit-o acolo și să am un fel de confesiune scrisă la care să mă întorc atunci când uit să invit magia în propria viață și uit să mă opresc din a nu observa Miracolul Fiirii. Pentru mine unul nu aș fi știut s-o fac și nu aș fi avut energia, dăruirea și motivația necesară - făcând-o însă ca și în cazul dansului, sub semnul comuniunii și împărtășirii, am primit un binemeritat șut în cur și un deadline - uneltele perfecte, atât de necesare unui procrastinator perfect. Am putut astfel să înfăptuiesc ce pentru mine este acum miracolul de a scrie despre miracole. Și știți ce? Îmi dau seama că s-ar putea să-mi placă și să vreau să continui această temă și această…mărturisire într-o formă sau alta.

Poate că te așteptai la ceva mai mult, poate că miracolul pentru tine, cel care citești acum are o altă însemnătate, un alt înțeles… asta e doar parte din frumusețea sa… aceea de a putea îmbrăca o infinitate de forme… ca un veștmânt ce ți se potrivește perfect ție, miracolul așteaptă să te îmbrace, să te primenească pentru Marele Spectacol al Ființării. Miracolul există fie că îl recunoaștem sau nu, fie că ne deschidem lui sau nu, dar atunci când îl mărturisim, îl sporim, atunci când ne lăsăm locuiți de Iubire fără a ne fi necesare rețete pentru asta, și ne „încăpățânăm” în iubirea pentru ceilalți și pentru noi înșine, făcând-o prioritatea noastră cea de toate zilele, îl udăm ca pe un copac imens ce poartă chiar fructele care ne hrănesc. Nu e nevoie să înfăptuim miracole sau să fim martori „supranaturalului”, Noi suntem Miracolele. Și, crede-mă (sau nu), oricare dintre noi are autoritatea necesară de a investiga miraculosul existenței și de a vorbi oricând, oricui despre el. Lasă-te să-ți fii Miracol și îngrijește Miracolul Celuilalt. Namaste! 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Miracolul este personal, bântuie prin cotloanele vieții interioare, dar nu depinde de tine, nu-l poți controla, stă în puterea altcuiva, presupune o participare. Poate fi darul pe care îl primești când nu îl aștepți sau împlinirea unui vis latent, ceva care nu ți-a trecut prin minte sau altceva, pe care ți-a cășunat, la care te-ai gândit, iresponsabil, în fiecare zi, o fantasmă căreia i-ai tot dat ocol, refuzând să o agăți în șirul renunțărilor.

Miracolul nu ți se cuvine și nu vine pentru că e râvnit sau pentru că faci ce trebuie. Nu are sens ori explicație, nu rupe brusc țesătura de neglijență și stânjeneală, de principii și cumpătare, de rezerve și inhibiții, de prudențe și precauții, de eschive și crispări, de inerție și restricții cotidiene pentru a irumpe intens și exploziv în gloria unui moment irepetabil. Dimpotrivă, e ușor de respins sau de ridiculizat de oricine, dar mai ales de  deținătorii adevărului și ai dreptății, de judecătorii cu argumente și alte arme. O întâmplăre magică se reflectă de cele mai multe ori strâmb în oglinzi exterioare, cinstite sau corecte, și, despuiat de firul fermecat, sub priviri de “opinie publică”, miracolul e sabotat, își pierde semnificația, devine sordid. De aceea, nu poate fi ostentativ, ci discret, ca orice formă de curaj și generozitate, atât de discret încât uneori e doar o vagă complicitate, acceptarea tacită a unei posibilități, absența refuzului, promisiunea repede retrasă a accesului la o taină. Când nu ești forțat să îți reprimi, ai senzația că zbori deasupra lumii, iar această anticipare a miracolului, e tot miracol, nu mai e nevoie ca el să se împlinească. Miracolul există și atunci când nu se întâmplă.

Comentarii cititori
sus

C. Zar

 

Miraculoasă, exis1ența memoriei. 2rădina timpului oprit, al3ătuirea luminii. Miraculoasă, 4umea copiilor, 5chimbarea inimii, 6ragostea noastră.

Amintirea, tangentă la eternitate, amintirea ca formă de artă. Locul unde ceea ce a dispărut rămâne. Amintirea ca punere pe crucea sentimentelor. Viața lor fără de moarte. De aceea zic: nu timpul, memoria face poezia creației posibilă.

Încă puțin. Mai stăm adormiți dimineața, dăm apoi cu niște apă pe suflet. Nu știu alt loc mai frumos, în umbra gândului liniștit. E o grădină în venele noastre, în care copilăria nu s-a sfârșit nici o clipă; iar brațele părinților nemângâie încă. Locul în care visele mele spală picioarele tale. Să vindecăm acest loc și împreună cu el, lumea.

Creator nu a fost primul glas. Creator a fost glasul care a cerut să se facă lumină. L-am mângâiat pe barba murdară, pe bătrânul tristeții care ieșise din mine. În fiecare măr, o bombă atomică. În fiecare bombă, o carte sfântă. Am vrut noi să știm, credeam că e bine. Ceva îmi spune. Că nici nu ne-am spălat pe mâini, când am mușcat din Sine.

Ce să asculți în cuvinte, dacă nu inima? Așa m-a întrebat: „Câte pagini are Dumnezeu?” Nepoțica mea de 3 ani, ce logică, mi-am zis, firește că are dreptate: nu făcuse nici o afirmație... Asta este, așa începem toți, vehicule ale miracolului. Punem noi un volan mai târziu, mândri apoi pierdem motorul. Așa era să stric tot: învățasem să teoretizez. Mă credeam taare deștept, trăgeam câte o mie de concluzii și nu învățam nimic. Prostule, mi-am zis într-un final, ce ai învățat, a fost fără concluzii.

N-ai fost tu niciodată limitat de idee, doar ideea de tine. Am înțeles. Așa sunt clipele noastre finale, au calitatea asta de îți fac mintea să se concentreze într-un fel minunat. Așa sunt clipele noastre ireversibile, îți deschid ușile, ochii. Stăteam în prag și vedeam pentru prima oară trecerea și venirea, norii de păsări colorate trecând prin vitralii; cum se spărgea sfârșitul lumii în bucăți și căderea din turnurile inimii.

Sufletul se oprise, mirat de eternitatea luptei.

De atunci, tot ceea ce scriu este despre schimbarea inimii omului. Că nu se știe cine deschide fereastra. Dinăuntru, dinafară, aripa atinge. Apoi lumina începe să intre. O mulțime de alte lucruri încep să se întâmple. La început, foarte mici, ca vorbitul acela încet cu tine însuți ori precum cuvintele sincere. Parcă și vezi mai bine, e o chestie de orizont și nu de nori. De atunci nu mai nori, niciodată.

Sunt locuri în care se întâlnesc mări cu oceane și fiecare păstrează culoarea sa. Țin la ele, cum ar veni... și unite cum sunt, nu se amestecă. În locurile astea se poate vedea clar linia care separă o singură întindere de ape. Așa și cu dragostea noastră.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey