Andreea Bratu
Ionel Ciupureanu
Gellu Dorian
Ioana Geacăr
Mircea Gheorghe
Viorel Pîrligras
Constantin M. Popa
Lorena Stuparu
Radu Țuculescu
Cornel Mihai Ungureanu
Alexandru Ovidiu Vintilă
Aprilia Zank

 
sus

 

 

În septembrie, Prăvălia culturală ajunge la numărul 50. Cu acest prilej, la tejghea, nu am propus o temă anume, cum se întâmplă de obicei, ci i-am invitat pe prietenii noștri să ne trimită fiecare ce dorește: un gând, o întâmplare, o poveste, un poem, un desen, un fragment de ceva. Contribuțiile, pentru care le mul'umim, se pot vedea mai jos. Mulțumim, de asemenea, cu acest prilej tuturor prietenilor notri, precum și colaboratorilor fideli sau ocazionali.

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Second Life bis

 

(Propunerea de a scrie ceva fără o temă impusă mi-a amintit de examenele din facultate la care ni se cerea să scriem ce vrem. Tuturor ni se păreau cele mai grele, pentru că odată ce îți alegeai tu tema, se presupunea că o stăpâneai la perfecție. Uneori chiar așa și era. Uneori.)

Mai deunăzi, două lucruri m-au făcut să mă gândesc mai mult la un subiect oarecum banal: rețelele de socializare și modul în care ne acaparează viața. Mai întâi, am auzit pe stradă replici dintr-o convorbire telefonică (toți cam strigă la telefon, vrei-nu vrei, e musai să auzi!): „V-am sunat, nu mi-ați răspuns ...    v-am scris pe Facebook, acolo cred că ați citit...”. După aia, o individă și-a făcut plângerea publică pe același FB: „...de trei zile, nimeni nu a mai dat like la blogul meu!” Cam așa trebuie să arate pentru unii sfârșitul lumii!

Din mai mult motive care se pot eticheta laolaltă cu lipsa de timp, mi-am închis contul FB timp de aproape o jumătate de an, și l-am redeschis acum câteva zile (încep deja să mă întreb de ce). Perioada de sevraj a fost depășită cu mult timp în urmă (adicția nici nu a fost chiar așa de serioasă), iar acum am sentimentul care probabil îi încearcă pe toți foștii pseudo-dependenți vindecați: ce rost o fi avut toată aventura asta? E ca atunci când o fostă iubire pătimașă a cărei vâlvătaie moare în propriul ei jar mistuie și ceața care ți-a acoperit temporar ochii, lăsându-ți vederea mai limpede ca după o operație cu laser. Iar ceea ce vezi acum e de un banal care te pune pe gânduri. Brusc, devine neinteresant ce varză crește în grădina unora, ce dinți i-au mai căzut (și unde) copilului colegei de bancă din generală sau ce castele și mall-uri a mai vizitat vecinul de stradă.

În ciuda și în lipsa ta, viața virtuală merge înainte pentru ceilalți. Like-urile se adună la orice mișcare, la fel comentariile, sfaturile, compătimirile și selfie-urile zâmbărețe care să dovedească faptul că toți duc o viață ideală, iar tu continui să auzi în jur „X a postat ieri ...”. În ritmul ăsta, în curând cabinetele de psihoterapie vor da faliment, iar Zuckerescu & Co. vor trebui să facă față unor procese de concurență neloială.

Pe de altă parte, deocamdată FB e singura sursă de informație la zi despre ce se mai pune la cale prin subsolurile orașului, ce proteste mai rezistă, ce reviste culturale mai apar, ce muzici, cărți, citate ne mai scot din apatie (ori din sărite) și mai ales despre ce mai fac prietenii de pe altă față a planetei. Deși, în privința asta ne-ar putea ajuta și telefonul. Pentru care, ce-i drept, plătești dacă te întinzi la vorbă. (Apropo, câtor prieteni de pe FB le (re)cunoașteți vocea?)

Înger sau demon? Mai subjugant decât Second Life? Nociv sau benefic, acest FB? Greu de hotărât, mai ales într-o zi cu ploaie (în real life). Sper doar ca viața noastră virtuală să nu devină mai interesantă și mai bogată decât cea reală și să nu ajungem, ca în acea povestire de Bradbury, conservați de bună voie între patru pereți și conectați 24/24, în clădiri aliniate simetric pe străzi pustii, fără copaci. Și pentru că în acest mediu virtual Prăvălia a reușit să convingă de 50 de ori că are marfă proaspătă și furnizori confirmați,  mai sper ca pe viitor să aud numai „am intrat pe FB în Prăvălia culturală și am aflat că...”. Sau ceva de genu’ (sic!).

Comentarii cititori
sus

Ionel Ciupureanu

 

 

Sub un bec

 

Am apăsat o manetă

ca să mai pot merge

spre exteriorul meu stricat

 

mi-am amintit de tine ascuns sub un bec

să nu fii disperat după ce-ai murit

lângă scrumul tău și-acum mi se ridică fusta

 

în ziua de sine

te evaporaseși când m-ai atins

eu îți voi cânta din mijlocul instinctelor mele. 

Comentarii cititori
sus

Gellu Dorian

 

 

Malaezia

 

Eu sunt poetul ion mureșan

și nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur băutura,

eu nu m-am plîns de vremuri și vremași,

ce-mi păsa mie de ele, de ei,

mie îmi păsa numai de mine și de alambicul meu ascuns

printre lucrurile de nimic,

deși nu o singură dată i-am văzut pe vremași cărînd

în mașinile lor alambicuri peste alambicuri,

unele de tablă de alamă, cu serpentină din sticlă de yena,

altele improvizate din te miri ce,

că omului nevoiaș îi ardea gîtița mereu

și mereu trebuia să o stingă,

dacă de la alte treburi asunse putea fi oprit,

de la această treabă nimeni și nimic nu-l putea opri,

așa și eu, poetul ion mureșan,

că așa mi s-a zis din naștere, pentru că nu puteam fi oprit din plîns

decît cu un țoc muiat în horincă,

eu nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur horinca,

și cum prunii se uscaseră,

merii lepădau în timpul verii, iar tescovina o dădeau la porci,

luam un sac de făină de porumb,

o opăream pînă se făcea un cir peste care turnam zece kilograme de zahăr,

iar cînd acesta nu era, mergea și fără el,

aruncam peste acel borhot un pachet sau două de drojdie,

depinde cît de iute doream să bolborosească borhotul

și cînd începea să înțepe nările cu mirosul lui iute,

trăgeam cu ochiul peste tot satul,

să văd de-i liniște în lanul de porumb,

și puneam alambicul la treabă,

cu o atenție demnă de cel mai bun soldat în plantonul de noapte,

 

pic-pic,

pic-pic – primele lacrimi le puneam într-un borcan

peste care aruncam petale de crin, mitilic

bun pentru frecții –

și iar, pic-pic, pic-pic, pic-pic,

pînă cînd se umpleau vasele cu un lichid ușor albăstrui și plăcut,

slab ca diana,

după care îl treceam iar prin alambic

pînă ce distilarea se oprea la cincizeci de grade,

și cum nu-i puteam spune horică de prune

sau horincă de mere, de pere, de orice alte fructe

care-mi lipseau din grădină,

i-am spus malaezia,

 

vai-vai, nici nu știți cîte picături și rîuri mi-au bucurat viața,

de nici nu știu cîte ori am ascuns și scos alambicul

pe care acum îl port glorios ca pe o cocoașă

pe care toți mahmurii ar dori s-o sărute,

dar eu le ofer

malaezia simplă, tare,

malaezia cu miere de albine,

malaezia cu sirop de afine, pentru cei cu vederea slabă,
cu gust de zmeură, pentru fetele

care știu să iubească un om experimentat

și atît de inventiv ca mine,

malaezia cu sirop de mentă, pentru cei cu stomacul în pioneze,

malaezia cu petale de trandafir,

pentru oricine am tot ce dorește din lungul raft

plin de sticle cu malaezia,

 

numai de-ar da Dumnezeu să se facă și anul acesta porumbul,

că moara e tot acolo, la vad,

iar alambicul, acum, la vedere,

ca un exponat la care vin toți și se roagă

să nu cadă din cuiul din peretele pe care l-am răstignit

pînă la înviere și înălțare.

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

 

humty dumpty

din degetul mare și arătător fac un cerc și te privesc peste capete

toate se amestecă albastrul cerului și frunzele și mesele galbene

până ajung să te vâr în cercul meu

mi-e teamă

că dacă zâmbesc se va spulbera

 

ia-mă cu tine

un maidanez galben

merge în fața mea

îl cunoști? Nu habar n-am de unde-mi știe drumul

parcă mă conduce întoarce capul din când în când

târăște ritmat ghearele pe pavaj ca pe mărgele

pe bulevardul castanilor - un câine pendul

alege câte un trecător merge cu el un timp

apoi și-alege un trecător din direcția opusă

și merge și cu el înapoi

 

***

în rama unei ferestre o femeie pregătește aperitive

îndreaptă privirile spre mine în timp ce-și linge degetele

 

***

de pe balcon

privesc cum obiectele se scufundă

în întuneric - un catarg în vârtej

câteva luminițe mai clipocesc puțin

 

mestec în cafea cu lingurița încet

ca-ntr-un trandafir

 

am tot timpul din lume

 

pe oasele de pește de pe platou

se sparge o bulă de lumină

cândva o să ajungă la mine

 

barca de hârtie

de dimineață

m-am trezit cu fața spre tine

și m-am lăsat purtată

de respirația ta 

mai aproape mai departe

mai aproape mai departe

 

***

în blocul galben

la parter la fereastra galbenă cu jaluzele galbene iese o femeie în galben

și eu nu sunt pregătită pentru poza asta

 

***

m-am ținut după un motan alb cu negru (semăna cu pet-al-nostru)
si el se ținea după o fetiță care se-ntorcea din când în când
si-i zicea:
hai martinică hai măi martinică

 

***

n-ar fi grozav ca

 după ce murim

 să rămânem pe net

cu conștiință?

lucrează cineva la aplicația asta?!

 

***

un porumbel

s-a izbit de geamul meu închis 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

E trist să nu mai ai dreptul să alegi

(din ciclul Întîmplări vechi cu prieteni și mai vechi)

 

Eram tineri amîndoi dar asta nu l-a împiedicat într-o zi pe bunul meu prieten din copilărie, Romeo, să se îmbolnăvească. Cine știe din ce cauză, cine știe de unde i s-a tras, dar de la o zi la alta nu a mai putut pune strop de alcool în gură. Chestia asta era tragică. Și era tragică nu doar pentru el care se afla în centrul acțiunii, ci și pentru noi ceilalți care pierdeam focurile de artificii ale spiritului său stimulat de vin, de bere, de coniac sau de trascău - oricare din ele, fiindcă în privința  băuturii, el era democrat, nu făcea discriminare. Mintea lui devenea de o bogăție extraordinară și Romeo ajungea să mediteze cu profunzime la marile probleme ale omenirii care, ne treceau nouă, ălorlalți, prin cap, fără să le putem rezolva: Precum: Ce este mai simplu, să fii cerc sau pătrat?  Sau: Ce-o să fie cînd greutatea oamenilor o să fie mai mare decît greutatea pămîntului? Sau în sfîrșit: Dacă frumusețea e trecătoare, de ce urîțenia nu este?

Așadar Romeo s-a îmbolnăvit. Își pierduse total pofta de mîncare, avea grețuri mai puternice decît o mamă în devenire, era tot timpul obosit, nu se putea da jos din păcat fără să-l apuce amețeala, și orice picătură de alcool îi dădea dureri de cap insuportabile: lui care niciodată, chiar dacă bea pe nerăsuflate o jumătate de sticlă din țuica ”ochii lui Dobrin” (după numele unui fotbalist din Pitești celebru prin performanțele lui pe teren și în cârciumă) nu i se întîmpla nimic altceva decît că devenea mai deștept.

S-a internat în spital. Nu l-am vizitat, nu i-am dus flori și portocale, nu l-am încurajat și de aceea cînd l-am întîlnit peste vreo lună m-am simțit atît de vinovat că aproape nu-mi venea să-i mai vorbesc.
Dar Romeo nu era supărat pe mine, nu-mi simțise lipsa și asta m-a jignit puțin. Normal era să-mi poarte pică, nu să nu-i pese.
Acum era pus pe confidențe.
Am pus asta pe seama faptului că nu era beat și deci într-o stare anormală pentru el, dar nu, nu era asta, nu era trezia de vină.

- Sunt infirm, mi s-a plîns el. Bandiții ăștia de doctori m-au făcut infirm. Au pretins că trebuie să-mi scoată splina dacă vreau să mai trăiesc și gata, au și făcut-o, mi-au scos-o. Mi-au spus să fiu prudent...

- Cît de prudent? m-am alarmat eu.

- N-am voie să stau mai mult de zece minute în cap. Și nici să merg în mîini n-am voie.

A tăcut deprimat. Am simțit nevoia să-l ajut:

- Da,  înțeleg, dar poate găsim o soluție. De obicei cît stai în cap? Și de mers în mîini, cît mergi?

- Ești nebun?! De ce să stau în cap? N-am stat niciodată! Și nici n-am mers în mîini.

- Și atunci? Foarte bine dacă n-ai deprinderea asta, n-ai pierdut nimic.

- Cum nu? Dar dacă îmi vine cheful, uite-așa s-o fac? Înainte puteam face ce vreau, acum nu. S-a terminat. E trist să nu mai ai dreptul să alegi!

Și prietenul meu Romeo oftă obidit. Apoi comandă un coniac mare.

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

Despre vrăji și scamatorii

 

Prin forța împrejurării, am asistat la geneza multor acte de cultură, la demonstrații de forță ale cuvintelor, am luat contact direct cu personalități artistice uimitoare prin seducția pe care o exrcitau, cu opera lor, asupra gustătorului de artă.

Cantonarea prin mediile artistice mi-a oferit prilejul de a cunoaște genii ale cuvintelor scrise. Nu voi vorbi despre ele. Unele mi-au lăsat o impresie detestabilă atunci când erau separate de opera lor. Egoism, răutate gratuită, lașitate și minciună. Oameni mici cu operă mare. Exemplele sunt la tot pasul și cei care nu sunt străini de uniunile de scriitori știu despre ce vorbesc. Las la o parte comentariile despre acești indivizi deoarece, cred eu, carcasele lor umane se vor întoarce, mai devreme sau mai târziu, în pământ, iar în urma lor va rămâne doar opera, adică ceea ce contează.

Voi vorbi doar despre Cuvânt, care mă fascinează întotdeauna prin puterea ce o poate exercita atunci când mâinile destoinice știu să-l scrie în fraze. Pentru că nu am găsit o explicație logică a acestor „incantații”, deși filologii încă mai studiază fenomenul și scriu, la rândul lor, tone de concluzii – zadarnice, zic eu –, am încadrat acest mister la categoria „vrăjitorii”, căci, indiferent de poziție, limbă sau ideologii, influența asupra cititorilor a persistat. Lucru de neînțeles pentru mine rămâne însă faptul că unii „vrăjitori” nu realizează această situație, sau poate eu mă înșel asupra indivizilor, poate că nu sunt vrăjitori adevărați.

Am întâlnit cazuri în care persoane cu nume mari, de regulă dascăli la școli înalte, revendicau pentru articolele lor o poziție privilegiată într-o revistă literară. Pretextele au fost întotdeauna șocante pentru mine: fie indignarea că unii studenți i-ar fi devansat cu o pagină sau două, funcție de rubricația revistei respective, fie că vecinul de rubrică, al cărui articol ocupa partea superioară a paginii, nu ar fi fost de notorietatea domniei sale. În fine, paroxismul-paroxismului mergea până la copertă, unde numele său trebuia musai să fie primul în enumerarea autorilor sumarizați și măcar dacă acest nume ar fi fost un atú comercial pentru revistă!

Vreau să-i asigur pe acești domni că vraja cuvintelor, dacă ea există cu adevărat la acel autor, se exercită din orice colț al suportului material, fie el și bine ascuns. Numele și textele unor vrăjitori pe nume Nichita Stănescu, Ana Blandiana sau Mircea Nedelciu nu apăreau pe prima pagină a presei literare din vremurile în culori sumbre, cu toate aceastea nimic nu a împiedicat vraja lor să se insinueze luminos în sufletele cititorilor care eram, iar astăzi acești vrăjitori au templele pe care le merită.

Dar poate mă înșel, am pățit-o des și o mai pățesc încă, iar acești grijulii pentru poziția numelor lor nu sunt chiar vrăjitori, ci numai scamatori care ne hrănesc cu iluzii ieftine. Trecătoare.

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa

 

Salonul medieval

 

În casa poetului a răsărit

salonul medieval

prin aburul haotic al tulpinelor sonore

se perindă prea cinstite fețe

blânde spectre repetă aleatoriu

ale lor binemeritate de laudă

fapte scripturale

 

când recită cu gândul întors

ca într-un recent sindrom selfie

superbe decolteuri poematice

foșnete spumoase fâșii de bărbi

fuioare albastre mânate

mătăsos din ochi decorativi

se apleacă inutil

urmă a imboldului obligat

al aplauzelor

 

sub piatra din fața scărilor

veghează voios și ricanant

aceeași broască retorică și fericită

sevind drept prag

pentru beciul căuzașilor

sau, spun unii, pivnița con(in)spiratorilor

 

din pretinse adâncuri

uneori urcă printre ziduri

indispoziții pe alocuri muzicale.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Un fel de-a vorbi în retragere

 

Din răsputeri trebuie știut:

te citesc și ascult
tânguirea mierlei
printre obiectele acestei lumi
tu crezi ce vrei -
atâtea pagini respiră ca din întâmplare
când cuvintele se fac scrum. 

Comentarii cititori
sus

Radu Țuculescu

  

Drumul   melcilor

 

La marginea pădurii, dealul avea o curbură domoală. Iarba era înaltă de aproape două palme. De un verde proaspăt, plin de viață, moale și mătăsoasă, fremătînd aproape senzual sub mîngîierea răzlețelor pale de vînt. Din loc în loc, se ițeau căpșoarele colorate ale florilor de cîmp. Parfumul lor atrăgea valuri de fluturi mici și albaștri printre care se rătăcea și cîte unul cu aripi mari, desenate fantezist în negru, maro și galben aprins.
Păsările cîntau, fiecare în felul său și, totuși, într-o uluitoare armonie, dirijate de-o baghetă nevăzută.
Soarele exulta pe cerul albastru. Nici un nor nu se mișca în jurul său. Imensitatea universului încremenit într-o nepăsare de cristal.

Pe pătură, întinsă pe spate, Despina privea universul printre gene.
Era goală.
Respira calm iar nările-i fremătau discret, precum iarba din jur.
Pleoapele-i străvezii se confundau cu aripile fluturilor.
Șuvițele lungi de păr, se vălureau molcom, împrăștiate pe pătură, în jurul capului, ca niște raze arămii.
Între picioarele molatec desfăcute, buzele umede erau ca o invitație trimisă fluturilor. Să vină și să soarbă nectar cu trompele lor fragile. Să pipăie mărgeaua rubinie.

Despina avea menghina moale și fierbinte, perfect epilată. O copilă inconștientă, pură, convinsă că tot universul este de partea ei. Sexul unei fetițe, fără urme de oboseală în rotunjimi, mîngîiat de adierile vîntului.
Buzele unei gurițe parfumată ca o floare de cîmp.
Scoică rozalie. Cupă de rubin.
Graalul. Îmbiindu-te să sorbi veșnicia.
Păstaie de fetiță, în contrast năucitor cu sînii mari, atinși de-o  lene senzuală.

I-am pus cîte un melc pe fiecare umăr.
O vreme, au stat nemișcați în cochiliile lor subțiri, ca de porțelan, cu irizări transparente. Despina și-a închis ochii căprui, acoperindu-i cu pleoape fine, trandafirii, dotate cu gene lungi, subtil curbate la margini.
Ca și cum și-ar fi transmis semnale telepatice unul celuilalt, melcii ieșiră, în același timp, din căsuțele lor. Își mișcară căpșoarele într-o parte și-ntr-alta, fără grabă. Apoi se iviră cornițele, ca niște antene gata să detecteze pericolele. Mici periscoape apoase.

O porniră într-o alunecare umedă, lăsînd dîre pe epiderma încinsă de soare a Despinei. În urma lor, se înălțau aburi, ca niște fantasme pitice, transparente, rapid dizolvate în aerul curat și înmiresmat.
Urcară pantele sînilor, aflați într-o mișcare domoală și regulată, atinși de respirația Despinei. Buzele i se dezlipiră, îndepărtîndu-se puțin, dezvelind vîrfurile dinților albi.
Gura întredeschisă, în  armonie cu buzele umede ale păstăii netede.

Ajunși în vîrf, melcii se opriră pe marginile cercurilor maronii din jurul sfîrcurilor. Păreau derutați. Nedumeriți. Surprinși. Își aplecară căpșoarele gelatinoase, pipăind zona cu vîrful cornițelor.
Sfîrcurile începură să se înalțe, ieșind, chiar din mijlocul petei maronii de mărimea unui bănuț, precum cornițele melcilor, dar mai groase, mai lungi și mai ferme.
Îi cercetară îndeaproape, atingîndu-i ici colo, mici săruturi întîmplătoare. Unul dintre melci, cel de pe sînul stîng, se hotărî să-și continue drumul, fără a ocoli obstacolul ivit în cale. Escaladă sfîrcul, îndoindu-l, aplecîndu-l în față, trecînd peste el cu dezinvoltură. Pentru o clipă, cochilia i se cutremură. Celălalt îi urmă exemplul. Respirația Despinei se precipită, pentru cîteva momente.

Melcii alunecară în același ritm, pe următoarea curbură a sînilor, descendentă de data asta. Fără grabă, cu meticulozitate vîscoasă.
Cel de pe sînul stîng avea un mic avans față de colegul său. Se unduiră pe relieful ușor denivelat al coastelor, tîrîndu-se spre pîntec, unul după altul.

În mijlocul pîntecului, sălta căușul buricului.
Primul melc se opri exact deasupra lui, să-și mai tragă răsuflarea după un astfel de traseu dificil, numai deal vale. Zăbovi peste buric, pînă cînd celălalt ajunse în spatele său apoi îi cedă locul. Să se odihnească și el puțin.
Unul după altul, o porniră pe panta catifelată a pîntecului, atrași de buzele întredeschise care palpitau,  ca un drăgălaș animal marin. O nevertebrată.
Clitorisul răsărise, imaginînd botul unui minuscul submarin purpuriu.
Ca o bobiță de coral.

Cu o mișcare de parcă ar fi intrat în transă ori în mrejele unei promisiuni de vis, Despina își mai desfăcu, puțin, picioarele. În același timp, mîinile i se depărtară și mai mult de trup. Palmele îi ajunseră dincolo de marginea păturii. Degetele întîlniră firele de iarbă. Le pipăi. Le mîngîie cu potolită ardoare. Cu mocnită pasiune.
Un vulcan pregătit să irumpă.

Cînd Despina își depărtase picioarele, cu cei doi melci se petrecu o schimbare surprinzătoare. Începură să se miște mai repede și, aparent, haotic, pe marginea buzelor epilate, cînd în sus, cînd în jos, cînd în zig zag, alunecînd adesea între ele, dispărînd pe jumătate în scoica umedă, rotindu-se în jurul clitorisului, încercînd să se agațe de el, alunecînd iarăși în despicătura fierbinte, revenind fără agitație, continuîndu-și mișcările cu o încîntare tot mai evidentă, amestecîndu-și dîrele apoase, calde, în timp ce Despina își înteți gemetele, provocînd mici ecouri în adîncul pădurii.    

N-am mai rezistat.
Am apucat cochiliile melcilor, fiecare cu cîte o mînă, și i-am desprins, fără brutalitate, să nu distrug vraja. I-am pus mai jos, pe panta coapselor. Imediat, gura mea a luat locul melcilor care își continuară mișcările, în același ritm, puțin nedumeriți de scurtul zbor făcut prin aer.
Gura mea, o cochilie.
Limba mea, un melc. Mai aspru, mai agil, mai ferm, dar la fel de apos. De fierbinte.

Ecourile pădurii se întețiră.
Corul păsărilor armonizînd, tot mai intens, deasupra capului meu prăvălit între coapsele Despinei pe care melcii își continuau, imperturbabil, dansul.

 

(Fragment din romanul Mierla neagră)

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

„Dragii mei,

 

Veți ști că am primit coletul de la voi.

Cornel vine cântând de la grădiniță și mă strigă de la poartă. Îi dau pachet în ghiozdănel.

În fiecare zi aduce ceva nou. Azi a făcut o casă din plastilină. A fost și în excursie. A văzut multe.

Maica mare ce mai face?

A murit nașu’ ăl bătrân. A avut mormântare frumoasă. Au fost toți ai noștri.

Într-o noapte a venit puțină brumă.”

 

Bunica scria cu un toc portocaliu și cuvintele erau ferme la începutul frazelor, dar se diluau către final.

Comentarii cititori
sus

Alexandru Ovidiu Vintilă

 

***

 

Chiar în timpul nopților albe

într-un leningrad străbătut
de la un capăt la altul
de un râu de vodkă

tremurător ca un șarpe
sau ca degetele alcoolicilor
dimineața

când totul pare a fi sau
chiar este joc și groază

pe un câmp înghețat

unde șuieră vântul

un gest zadarnic în duminica pildei
samariteanului milostiv

și peste toate monumentul eroilor

lenin cu haina deschisă la piept

în bocancii lui grei

din granit masiv

apele adânci ale nevei

străzile luminate intens

afară în dreptul obeliscului din piață

cerul  curat ca lacrima

pe un coridor lung de hârtie

mă preumblu

pregâtindu-mă să mor încă o dată

în acest oraș

înecat în vodkă și ceață când

pe sus zburau păsări negre

în zare se zăreau munții

celălalt țărm

domeniul interior al inimii

tăcerile noastre

la începutul iernii ninge aproape întotdeauna

în aceste castele intacte circulă dintr-o cameră în alta
o lumină fragilă și blândă

strigătul unei șoapte zgomotul estompat al

unor lucruri

de îți vine să urli Doamne

în frigul adevărat al iernii morții[1]

printre cuvinte

ninge cu fulgi mari de sânge

la leningrad

pe nevsky prospekt

într-o noapte albă ca asta

anesteziați ne locuiam umbrele

și anxietatea

singurătatea și frica

doar sobrietatea clădirilor

bisericile intens colorate cupolele lor aurii

formele sublime ale frigului

într-un leningrad străbătut
de la un capăt la altul
de un râu de vodkă

tremurător ca un șarpe
sau ca degetele alcoolicilor
dimineața

când totul pare a fi sau
chiar este joc și groază

și doar iluzia

gestul unui nebun

o stranie amploare

a unui sentiment indescriptibil

 


[1] Sintagmă a lui Jack Kerouak, Cartea viselor, București, Univers, 2007, traducere de Cristiana Vișan, p.180

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

prayer for shadows

 

words fall
like hot wax
on skin

oh, God,
teach us to be kind

teach us to be kind
to the grass under our feet

teach us to be kind
to the shadows
dragging behind us

the half-blind woman
stops the other half-blind woman
tells her
about those bad numbers
creeping under her door
about how they besiege
her place
and grin from the shelves
how they snigger
behind her back –

the other woman
nods sympathetically
takes bread crumbs
out of her pocket
feeds imaginary pigeons

oh God
be good

be good to recycled angels
and to homeless warriors

be good to what is left of the day
and to the darkness to come 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey