Víctor Peña Irles
Adina Mocanu
Edgar Straehle

 
sus

 

 

Violența

Comentarii cititori
sus

Víctor Peña Irles

 

 

Violența „democratică” a sistemului bancar spaniol

 

Rosa Martínez are 70 de ani și stă într-un apartament din Valencia de 50 de ani. Are un grad de dizabilitate de 72% și își întreține fiul, șomer de lungă durată și diagnosticat cu o boală mentală. Datorează cam 55,000€ la bancă, pentru că a trebuit să-și adapteze apartamentul la problemele ei de sănătate și a recurs la credite. Într-o zi a părăsit-o soțul, iar Rosa s-a trezit cu totul insolvabilă. Singura ei sursă de venit este o pensie lunară de 369€, dar nu îi ajunge. Rosa nu merge la magazin, nici la supermarket, nici la piață, nici la mall. Rosa se duce la banca de alimente ca să poată să aducă ceva de mâncare acasă. Dar într-o zi nici acasă nu va putea să se întoarcă, întrucât banca a inițiat un proces de evacuare din cauza datoriilor neplătite. Rosa trebuia dată afară acum trei săptămâni, dar evacuarea a fost amânată pentru săptămâna viitoare datorită presiunii sociale. Singura dorință a Rosei e să trăiască liniștită ultimii ei ani de viață, dar peste o săptămână nici casă nu o să aibă.

Miren din Antsoain, de 41 de ani, a trecut printr-un calvar chiar mai dezolant, dacă se poate spune așa. Fără serviciu de doi ani și fără drept de șomaj, banca nu a acceptat renegocierea ipotecii apartamentului ei, unde locuia cu fiica care are 20 de ani. Miren nu a reușit să învingă lupta psihologică ce implică evacuarea. Pe 21 martie 2015 s-a sinucis.

Acestea sunt doar două exemple ale dramei evacuărilor în Spania. În anul 2014, 34.680 de familii au fost evacuate din casele lor, adică 95 de familii pe zi au rămas fără locuință. Majoritatea evacuărilor sunt executate de către instituțiile bancare, salvate de la faliment cu fonduri publice garantate de un împrumut din UE de 100 de miliarde de euro, ceea ce înseamnă că datoriile băncilor private au devenit publice. Pe lângă aceasta, conform legii spaniole, predarea casei la bancă, salvată cu fonduri publice, nu implică iertarea datoriilor, ceea ce le duce pe victime, în multe cazuri, într-o situație de excluziune socială.

Înfruntăm un nou fel de violență care s-a introdus în societate și care accentuează vulnerabilitatea celor slabi. Această violență se dezvoltă prin mici acțiuni cu aparență legală care le lasă pe victime fără niciun fel de apărare: acordarea de credite ipotecare fără a se ține cont de starea financiară a clientului, impunerea unor condiții abuzive, exagerarea valorii locuinței la încheierea contractului. Suspendarea executării ipotecii prin anularea acestor condiții abuzive este un drum lung și lent care cere clienților răbdare și putere, ceea ce îi face pe mulți să renunțe în timp ce se desfășoară procesul judiciar. Legile au devenit un mijloc de protecție a puterilor financiare, marginalizând o parte din societate care nu mai are șanse să-și dezvolte un viitor bun și prosper. În același timp, societatea contemplă șocată acest nou fel de violență care ne provocă un gol în stomac.

Din fericire, asociații precum PAH (Asociația de Persoane Afectate de Creditele Ipotecare) au reușit să sprijine mii de victime ale executărilor ipotecare prin asistență juridică, medierea la instituțiile bancare, proteste la evacuări de locuință, și chiar prin ocuparea unor apartamente goale stăpânite de bănci. Pe de-o parte, ocuparea apartamentelor poate fi privită ca un fel de „violență” nedreaptă de către societate. Însă, pe de alta, poate fi considerată benefică pentru că e singura formă prin care cei evacuați pot să aibă un acoperiș deasupra capului. Acest lucru este, după părerea mea, semnul unui sistem care îi obligă să supraviețuiască sub orice formă.

Drama evacuărilor e una din consecințele crizei, care e mai mult o escrocherie decât o criză. În timp ce mai mulți oameni luptă pentru a nu rămâne fără casă, numărul bogaților a crescut considerabil. Criza durează prea mult ca să fie o criză, întrucât pare mai degrabă o schimbare de sistem din ce în ce mai nedrept, care aduce un nou fel de violență invizibilă și periculoasă: violența „democratică” a puterii financiare. Totuși, mulți cetățeni au început să se mobilizeze saturați de această injustiție socială, ceea ce se vede prin rezultatele optimiste la ultimele alegeri locale. Așadar, suferința Rosei e pur și simplu imaginea unui nou sistem care cere soluții, încredere, justiție și, mai ales, zâmbete.

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

 

În fața violenței. Victimizare sau rezistență

 

E foarte greu să ne imaginăm o lume fără violență, chiar dacă de multe ori ne creăm propriul spațiu delimitat prin afinități, prietenii, principii în comun cu alții, iar prin acest lucru ne inducem ideea că nu trecem pragul în care să fim loviți de violențe. Bineînțeles, violența are două fețe cu care ne întâlnim la tot pasul, ne îngrozește, dar în același timp ne seduce, o observăm, ne revoltăm în fața ei, dar totodată ne lăsăm pradă ei și o ignorăm. Hannah Arendt susține că violența e un instrument la care se recurge doar atunci când cineva se vede fără putere, iar atunci încearcă diverse forme de a se impune folosind violența. Din această perspectivă, mă interesează relația între o persoană care aproape întotdeauna îndeplinește rolul de victimă și una care are mai tot timpul putere. Aici exemplele sunt numeroase, în principiu cei care sunt considerați vulnerabili, fie că e vorba de copii, femei, bătrâni, imigranți sau persoane cu dizabilități, se consideră totodată și o categorie victimizată, ce are valențe negative, din care nu se poate ieși, pentru că trebuie să depindă mereu de altcineva și mereu poate fi rănită, deci trebuie să fie protejată. O relație de subordonare, practic, dar care în numele „protecțieiœ lasă impresia că este nevoie tot timpul de ajutor atunci când de cele mai multe ori e o scuză pentru a fi manipulați sau controlați în mod abuziv sau chiar eliminați. 

Feminismul a ajutat la deconstruirea relației dintre victimă și putere, mai întâi prin vizibilitatea acesteia și mai apoi prin resemantizarea acestei poziții care era înțeleasă și abordată greșit. Judith Butler o teoreticiană a feminismului, a acordat o atenție specială relației dintre victimă și putere, susținând că victima e înțeleasă ca fiind vulnerabilă, iar acest lucru e perceput total greșit. Mai exact, se asociază victima cu vulnerabilitatea, ceea ce o face să-i fie frică de a protesta, de a reacționa sau de a vorbi pentru ea însăși. Butler subliniază faptul că vulnerabilitatea ar trebui înțeleasă ca o forță, o necesitate de vizibilitate și rezistență în fața structurilor patriarhale, dar și a practicilor neoliberaliste. În acest sens, este nevoie de o solidaritate pentru a crea coaliții și de a revizui acele structuri care au delimitat anumite categorii de persoane prin violență, rezultatul mecanismelor de control și supraveghere. Dar această formă de a protesta trebuie să fie înțeleasă de fiecare persoană ca pe o condiție ontologică, ceva care constituie o ființă umană, nu pentru a lupta pentru supraviețuire, ci ca o modalitate de a critica acele sisteme împământenite, bătute în cuie unde acțiunea politică e văzută ca un element abstract despre care se crede că trebuie să fie deținut numai de anumite categorii privilegiate. 

Nu vorbesc aici de faptul de a acționa prin violență, ci vreau să subliniez faptul că este necesar să se construiască relații bazate pe solidaritate, vulnerabilitate și rezistență fără a răspunde cu acte violente ci cu o revizuire a formei noastre de a trăi într-o lume comună, de a fi atenți și de a-i înțelege pe cei de lângă noi fără a avea prejudecăți sau să-i judecăm după anumite șabloane și norme impuse (mă refer aici la homosexuali, transsexuali, persoane cu dizabilități, minorități etnice etc.). Se poate observa faptul că de cele mai multe ori pentru a obține ceva este nevoie de o acțiune violentă, acest lucru s-a transformat aproape într-un reflex, iar când acest fapt nu este evident înseamnă că unul dintre interlocutori este total anihilat, fără drept de apel. Nu este o regulă generală, dar cele mai multe victime pot acționa prin violență ca o formă de protest, de a atrage atenția, dar de cele mai multe ori este redusă forțat la tăcere sau deseori batjocorită. De aceea, propun aici o lectură a rezistenței prin nonviolență, printr-o acțiune politică în acel sens al dialogului, autocriticii și construirea unei alternative sustenabile pentru a găsi soluțiile cele mai bune. Din această perspectivă, este nevoie de o cunoaștere și o deschidere totală față de cei care ne înconjoară, o nouă structurare și reconfigurare a sistemului care la momentul actual începe să eșueze, iar indivizii au nevoie de o mobilizare pentru a ieși din rolul de victimă totală, pentru că toți suntem vulnerabili și nu trebuie să ne negăm această condiție intrinsecă.

 

Comentarii cititori
sus

Edgar Straehle

 

 

Pensar la violencia burocrática:
uno de los rostros de la violencia contemporánea.

 

Hay experiencias cotidianas que prácticamente todos hemos conocido y sufrido. Por ejemplo, cuando el precio marcado por el recibo de la luz o del teléfono móvil es más alto de lo normal o cuando el banco nos cobra un importe que no comprendemos. Entonces uno tiene la sensación de que se ha cometido un error o una injusticia y se dispone a reclamar. Por lo general, hay algún lugar al que apelar, aunque su funcionamiento no siempre es fluido o eficaz. A veces, cuando el fallo es muy obvio o fácilmente demostrable, la queja puede tener éxito. Sin embargo, a menudo no es así y se genera una sensación de impotencia, que crece conforme este tipo de errores se van repitiendo a lo largo de la vida de uno.

Aquí es donde entra en escena lo que hemos denominado la violencia burocrática. En realidad, su ámbito de acción es muy amplio y tiene que ver con la indefensión que se apodera de uno a la hora de buscar un remedio para solucionar una situación en la que ha salido injustamente perjudicado. Pensemos en otras escenas cotidianas, que pueden darse en relación con la empresa privada pero también con la administración pública: un avión sufre un gran retraso, el servicio de correos extravía una carta, una persona recibe una multa injusta, la red de Internet no funciona bien en el teléfono móvil o en el ordenador. Hay un sinnúmero de experiencias de magnitudes o gravedades muy distintas que podríamos citar, aunque no es necesario. Lo importante no es tanto el problema, como la dificultad para hallarle una solución.

Como hemos dicho, uno siempre puede reclamar o protestar, pero nos encontramos con que la instancia a la que uno acude en primer lugar pertenece a la misma institución que ha cometido el error, que en muchos casos no tendrá la intención de reconocerlo con el fin de no tener que correr con los gastos. Por supuesto, uno siempre tiene la posibilidad de acudir a la justicia ordinaria, pero los esfuerzos y costes económicos que suponen se presentan como un factor de disuasión, especialmente cuando ir a juicio implica el pago de tasas y desembolsos en abogados. Entonces uno puede desistir de reclamar, dado que el remedio puede ser más costoso que la pérdida sufrida. Entonces uno se queja y lamenta, pero no hace nada más. O puede cambiar de compañía de servicios, pero probablemente para ir a otra cuyo funcionamiento sea similar y desencadene el mismo tipo de frustración. La injusticia se comete continuamente y tan sólo redunda en rabia, indignación o resentimiento. En realidad, se ha convertido en un resorte presuntamente necesario para el “buen” funcionamiento de muchas empresas.

La violencia burocrática no tiene que ver tanto con una acción como con una forma de canalizar la acción – de queja, de protesta o de reclamación – del otro. Se trata de una violencia de carácter negativo o preventivo, en cierto modo pasiva e impecable, al ser una violencia sin un autor en el sentido estricto de la palabra. Más bien, es aquel conjunto de mecanismos, tretas y estrategias que procuran enredar al otro en los laberintos de la burocracia para agotarlo, exasperarlo y no tener que darle la razón. Su símbolo por excelencia es la espera, una espera angustiante, no exenta de conflictos, amenazas, sacrificios o turbadores silencios. A pesar de que los errores sufridos pueden ser inocentes, no lo es la manera de gestionarlos. En el departamento de quejas es allí donde el cliente deja de serlo, donde ya no se le da la razón, y se convierte en una molestia.

El mensaje de la violencia burocrática se reduce a lo siguiente: tan sólo se van a reconocer unas formas específicas de quejarse o reclamar, de modo que o bien el denunciante se adapta a los procedimientos establecidos en conformidad con el aparato legal o bien no debe o puede hacer nada; de lo contrario se arriesgará a tenerse que enfrentar a la espada de la justicia. Se trata de emplazar al otro en un double bind que evidencia la perversidad del círculo burocrático. Se propone una falsa dicotomía que excluye las posibilidades intermedias y donde las dos posibilidades ofrecidas suelen conducir a lo mismo: al fracaso de la protesta, la disolución del conflicto. Para ello, se cobija bajo el amparo de la legalidad y se muestra como una violencia democrática, que es invisible y que no agrede físicamente. Se plantea lo que no intenta ser más que un simulacro de solución o de canal de protesta que a la postre sirve de bien poco. Así, la violencia burocrática aparece como una violencia legal que ilegaliza las otras formas de protesta, una violencia legítima que deslegitima las maneras alternativas de oposición.

El cometido de la violencia burocrática consiste en lograr la inacción del otro, disuadirlo de futuros empeños en conseguir aquello que reclama. Por lo tanto, es una fuerza de desactivación, desmovilización y desarticulación, sea dentro de la esfera económica o de la política, cuyo propósito consiste en el mantenimiento del statu quo, del orden vigente, con las desigualdades o injusticias a él asociadas. Además, y este punto es fundamental, a la hora de la verdad no prohíbe ni imposibilita la acción del otro, al menos explícitamente y con tal rotundidad. En realidad es uno mismo quien en última instancia desiste de su empeño y debe asumir la responsabilidad de ello, desresponsabilizando así a la otra parte. Nada prueba que la reclamación esté condenada inevitablemente al rechazo, y en efecto no siempre es así. Se trata de una sensación que se asume como cierta pero que a fin de cuentas suele ser indemostrable. Lo perverso es que esta aura de pesimismo que envuelve a la burocracia contribuye a este tipo de violencia, pues fomenta y consolida el sentimiento de desamparo al mismo tiempo que desalienta al perjudicado.

Además, esta violencia tiene una contraparte activa y más agresiva, más productiva: la eficacia de la violencia burocrática contribuye a una sensación de impunidad que favorece la proliferación de errores deliberados. Se sabe que el otro se encuentra inerme frente a los impedimentos generados por este tipo de violencia, por lo que se puede actuar contra él en caso necesario. Su indefensión espolea la agresión. La burocracia puede aparecer así, en el caso de que no haya una justicia eficiente o unos auténticos mecanismos de control, como una coraza administrativa que encubre y multiplica los delitos que se cometen.

 

 

Despre violența birocratică:
una din fețele violenței contemporane

 

Există experiențe cotidiene pe care practic toți le-am cunoscut și suferit. De exemplu, atunci când prețul care apare pe factura de la lumină sau pe cea de la telefonul mobil este mai mare decât cel obișnuit, sau în cazul în care banca ne încasează o taxă pe care nu o înțelegem.  În aceste condiții, avem senzația că s-a comis o eroare sau o nedreptate și e necesar să reclamăm. În general, există un loc unde putem să apelăm, chiar dacă funcționarul nu e întotdeauna cel mai eficient sau operativ. Câteodată, când greșeala e foarte evidentă sau ușor de demonstrat, plângerea poate să aibă succes. Cu toate acestea, de multe ori nu este așa, iar atunci se generează o situație de neputință care crește atunci când aceste erori se repetă de-a lungul vieții unei persoane.

Aici intră în scenă ceea ce numim violența birocratică. De fapt, zona de acționare este foarte amplă și are legătură cu lipsa de apărare care pune stăpânire pe noi atunci când trebuie să căutăm o modalitate pentru a rezolva o situație în care am fost afectați. Să ne gândim și la alte întâmplări din viața de zi cu zi care pot avea legătură fie cu afacerea proprie, fie cu administrația publică. Spre exemplu, un avion are o mare întârziere, serviciul poștal pierde o scrisoare, o persoană primește o amendă necorespunzătoare, internetul nu funcționează bine pe telefonul mobil sau pe calculator. Există un număr infinit de experiențe de diferite proporții, cu un anumit nivel de gravitate pe care le putem cita, dar nu este nevoie. Importantă nu este problema în sine, ci dificultatea pe care o avem pentru a-i găsi o soluție.

Cum am spus, putem să facem reclamații sau să protestăm, dar ne întâlnim în situația în care instanța la care recurgem aparține în primul rând aceleiași instituții care a comis greșeala, iar de cele mai multe ori nu intenționează s-o recunoască pentru a evita să suporte cheltuielile. Desigur, avem posibilitatea să recurgem la justiție, dar eforturile economice și costurile pe care le presupune acest lucru sunt un factor care ne descurajează, în special atunci când a merge la judecătorie implică plătirea unor taxe și avocați. Atunci, renunțăm să reclamăm având în vedere faptul că poate să ne coste mai mult decât pierderea suferită. În cazul ăsta, ne plângem, dar nu facem nimic în plus. Cel mult schimbăm compania de servicii, dar asta ar însemna să mergem la alta care funcționează similar și poate stârni același tip de frustrări. Nedreptatea se săvârșește în mod continuu și doar declanșează furie, indignare sau resentiment. În realitate, acest lucru s-a transformat într-o sursă necesară pentru presupusa „bunaœ funcționare a multor firme.

Violența birocratică nu are de-a face atât de mult cu o acțiune, ci cu forma de direcționare a acțiunii – de a face o plângere, de a protesta sau de a reclama – a celuilalt. Este vorba de o violență de natură negativă sau preventivă, în mod cert pasivă și impecabilă, pentru că este vorba de o violență fără un autor în sensul strict al cuvântului. Mai degrabă, este acel ansamblu de mecanisme, de vicleșuguri și strategii care caută să ne atragă în labirinturile birocratice pentru a ne obosi, a ne exaspera și fără a ne da dreptate. Simbolul lui îl reprezintă așteptarea, o așteptare neliniștitoare, nu lipsită de conflicte, amenințări, sacrificii sau tulburări silențioase. Dacă greșelile suferite pot fi inocente, felul în care sunt gestionate nu este cel mai bun. Departamentul de plângeri este acolo unde clientul nu mai există, unde nu i se dă dreptate și se transformă într-un sâcâitor.

Mesajul violenței birocratice se reduce la faptul că se vor recunoaște doar anumite forme concrete de plângeri sau reclamații, în așa fel încât persoana care denunță trebuie să se adapteze la procedurile stabilite în conformitate cu aparatul legal sau mai bine nici nu trebuie să facă ceva; în caz contrar, riscă să înfrunte justiția. Vorbim aici despre întâlnirea cu celălalt într-un double blind ce pune în evidență perversitatea cercului birocratic. Se propune o falsă dihotomie care exclude posibilele intermedii și unde cele două variante conduc de obicei spre același lucru: eșecul protestului, dizolvarea conflictului. Pentru aceasta, se ascunde sub protecția legalității și se arată sub forma violenței democratice, care este invizibilă și nu rănește fizic. Așadar, violența birocratică apare ca o formă a violenței legale care ilegalizează alte forme de protest, o violență legitimă care delegitimează formele alternative de opoziție.

Misiunea violenței birocratice consistă în obținerea inacțiunii celuilalt, împiedicarea viitoarelor încercări de a obține ceea ce se reclamă. De aceea, este vorba de o forță de dezactivare, demobilizare și dezarticulare, înăuntrul sferei economice sau politice, al cărei scop consistă în menținerea statului quo al ordinii în vigoare, cu inegalitățile sau injustițiile asociate acestuia. În plus, iar acest punct este fundamental, la momentul adevărului nu se interzice și nici nu se oprește acțiunea celuilalt, cel puțin în mod explicit și categoric. În realitate, noi înșine suntem cei care în ultima instanță abandonăm efortul de a insista și trebuie să ne asumăm responsabilitatea deresponsabilizând astfel cealaltă parte. Nimic nu demonstrează că reclamația este condamnată în mod inevitabil la respingere, și de fapt, nu e întotdeauna așa. Este vorba de o senzație pe care ne-o imaginăm adevărată, dar, în final, nedemonstrabilă. Lucrul pervers e faptul că aura pesimismului care acoperă birocrația contribuie la acest tip de violență, deci favorizează și consolidează sentimentul abandonării, iar în același timp anulează dorința celui afectat.

În plus, această violență are o contraparte activă, agresivă și productivă: eficiența violenței birocratice contribuie la senzația de impunitate care favorizează proliferarea greșelilor deliberate. Se știe că celălalt se găsește fără protecție în fața piedicilor generate de acest tip de violență, ceea ce se înseamnă că se poate acționa împotriva lui în caz de necesitate. Lipsa lui de apărare stimulează agresivitatea. Birocrația poate apărea astfel, în cazul în care nu ar exista o justiție eficientă sau niște mecanisme eficiente de control, ca o armură administrativă ce acoperă și multiplică infracțiunile care se comit.

 

Traducere de Adina Mocanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey