Daniel Botea
Paul Cătălin Curcă
Nicoleta Dabija
Ștefan Doru Dăncuș
Mariana Dobrică
Andreea Gavrilă
Ileana Stănculeasa
Lorena Stuparu
Roxana Știubei

 
sus

 

 

 

Plăcerea

Comentarii cititori
sus

Daniel Botea

 

 

Există plăceri nevinovate, dar vinovăția sau nevinovăția sunt relative. De multe ori am auzit pe cineva spunând că țigara sau cafeaua sunt micile sale plăceri nevinovate. Acum depinde și de context, dar dacă plăcerea “nevinovată” se consumă într-un spațiu închis, iar fumul îi afectează și pe alții, atunci pledez pentru vinovăție sută la sută. Ca să nu mai zic despre faptul că o astfel de plăcere “nevinovată” te face vinovat în fața copiilor, pentru că vei fi mai puțin alături de ei sau o posibilă viitoare povară, cu bolile datorate plăcerii nevinovate. Trecând de la familie la societate, plăcerea nevinovată a fumatului se traduce în costuri sociale și medicale mai mari. Nu vreau să închei într-un mod negativ, astfel încât spun că apreciez plăcerile pozitive. Plăcerea cu care un artist interpretează o piesă, o melodie, un rol ne face și nouă mai multă plăcere și ne dă poftă de viață. Vă doresc să aveți parte de plăceri pozitive pentru voi, familie și societate. Spor!

Comentarii cititori
sus

Paul Cătălin Curcă

 

 

Plăcere sau responsabilitate

 

Plăcerea e ca atunci când unui copil mic îi dai un medicament pentru că e bolnav, dar știi că n-ar putea să-l ia direct, pentru că are un gust amar, și atunci i se adaugă zahăr și arome de fructe. Plăcerea e un ingredient care însoțește lucrurile care trebuie făcute pentru a exista siguranța că ele chiar sunt făcute. Natura plăcerii este să fie un ingredient care însoțește lucrurile care trebuie făcute, ne ajută să le facem mai cu voie bună, nu este însă niciodată un scop al lor. Problema cea mai mare pe care o naște plăcerea este că ea tinde să devină, dintr-un mijloc agreabil care să ne ajute, un scop în sine, care să ducă la dependeță, la neputința de a ne mai depăși cumva limitele, la abandonarea oricărei năzuințe de a mai trece peste hotarele terestre ale existenței. Rămânem ancorați în „aici și acum”, nu mai căutăm acel dincolo, care ne dă sensul pentru care trăim.

Biserica nu e împotriva plăcerii. Nu ne cere nimeni să servim cele mai insipide mâncăruri sau să facem dragoste în scârbă cu partenerul de viață. Dumnezeu însuși a pus plăcerea în lucruri și în acțiunile pe care le întreprindem, ca o garanție că vom continua să existăm, nu vom muri prin înfometare, îngheț, lipsa somnului, și ne vom perpetua ca specie cât timp pământul va oferi condiții prielnice de locuit. În același timp însă, trebuie să înțelegem și pericolele plăcerii. Atunci când o transformăm din mijloc în scop, pe care îl urmăm cu orice preț, trebuie să devenim conștienți că am trecut  într-un stadiu de egoism care cu greu mai poate fi mărginit. Când devii rob al plăcerii, lumea întreagă devine sau o sursă de plăcere, sau de frustrare dacă transformarea nu poate avea loc. Nu mai poți să o primești ca pe un dar de care să te bucuri, pentru care să mulțumești. Oamenii nu mai sunt egali cu tine, posibili parteneri într-un dialog. Îi clasifici numai după câtă plăcere pot să îți ofere.

Plăcerea e inerentă vieții, normală, dar cu condiția să nu-și depășească limitele. Cum însă asta se întâmplă foarte des, atunci e mai bine să o socotim un dușman, să ne dispensăm de ea, chiar și în formele cele mai nevinovate. De aceea călugării renunță la orice lux, mănâncă puțin și prost, au puține ore de somn, își obosesc trupul cu multe munci și cu metanii, încercând astfel să elimine tot ce i-ar ține legați, îndepărtând orice îndulcire de înlesnirile omenești. Ei își reduc tot mai mult contactul cu lumea, de care vor să se dispenseze, ca să fie pregătiți în eventualitatea chemării către celălalt tărâm. Dar oare ne vrea Dumnezeu pe toți atât de nevoitori, de asceți, atât de slabi trupește? Cu siguranță că nu. Călugării își iau o măsură specială. Lecția pentru noi, cei mulți, este să ne dăm seama cât de grea e lupta cu îndulcirile lumii, cât efort ar trebui să depunem ca să ne curățim de zgura patimilor și să păstrăm mereu conștiința neputințelor noastre.

Înainte vreme oamenii erau mai legați de rosturile lor, ca tată de familie, de pildă, oștean, funcționar, țăran etc. Datoria trecea înainte, omul trebuia să corespundă rolului pe care îl primea. Își înțelegeau menirea și erau gata să facă sacrificii pentru ea. În epoca noastră toate acestea au devenit mult mai slabe. Rămân, în continuare, rolurile sociale, dar ele nu mai sunt la fel de constrângătoare. Astfel că, pentru prima oară în istoria umanității, în loc să ne vedem de datoria pe care o avem, ne strigăm cu glas tare, fără rețineri, fără vreo urmă de rușine, „dreptul la plăcere”, ca un drept inalienabil al omului.

Responsabilitatea apare atunci când eu pot să-mi pun în paranteză poftele proprii și să fiu gata să urmez binele pentru aproapele meu. Sunt câteva situații când asta apare firesc, de pildă atunci când fac ceva bun pentru familia mea. Dar să caut doar binele familiei mele e un soi de egoism lărgit. Adevărata responsabilitate se naște atunci când, numai în virtutea faptului de a fi om, acționez în vederea binelui comun.

Sunt cu atât mai capabil de responsabilitate cu cât nu mă las tiranizat de plăcerile pe care mi le oferă viața. Nu e nevoie să le elimin total, ci doar să le mențin în limite rezonabile. Energia mea, unică și limitată, poate să meargă fie spre oameni, fie spre poftele mele. Animalul nu poate vedea dincolo de plăcerea care îi este dată instinctual pentru menținerea vieții și perpetuarea speciei. Omul supus plăcerii devine un animal înzestrat cu rațiune, dar o rațiune pervertită, mult mai slabă decât cea obișnuită, mai puțin capabilă să facă deosebirile firești între bine și rău. În acest caz, rațiunea nu e cea care conduce omul, ci e cea condusă de pofte spre propria lor satisfacere. Iar omul cade mai jos decât animalul. Acesta e supus instinctelor, omul, în schimb, urmărește plăcerea pură, fără să-l intereseze menținerea speciei sau perpetuarea ei.

Ideea de responsabilitate implică automat ideea de libertate, în lipsa căreia nu ar avea sens. Un animal de pradă atacă, ucide și își mănâncă prada, dar nu e responsabil pentru asta. El se supune unui instinct. Omul însă, nu poate invoca niciun alibi în favoarea sa, atunci când face răul. Este responsabil pentru toate acțiunile sale pentru că este liber, sau măcar e considerat astfel. Pe măsură însă ce se supune plăcerii, e mai puțin apt să-și exercite libertatea, care devine un cuvânt gol, o lozincă fără acoperire.

Plăcerea, atunci când vreau s-o obțin pentru mine, pentru satisfacerea poftelor cărora mă supun, mă depărtează de semeni. Eu sunt condus de căutarea plăcerii, iar prezența lor, acțiunea, îmi limitează putințele. Atunci semenul meu devine dușmanul meu, persoana împotriva căreia se cuvine să lupt pentru că îmi limitează sfera acțiunii mele.

Omul supus plăcerii e mai puțin apt să iasă din  subiectivitatea proprie, să aibă în vedere binele comun, să gândească soluții viabile din care el n-ar trage niciun folos. Căutarea plăcerii ne face mai egoiști, nu-i mai înțelegem pe ceilalți, tindem să le atribuim patimile noastre, de aceea îi vom privi nu ca pe semenii noștri pentru care pot face ceva, ci ca pe concurenți care-mi pun în pericol starea și poziția. Și, oricât mi-aș dori eu să trăiesc liniștit, în pace cu semenii, cât timp scopul meu principal va fi să-mi satisfac plăcerile, nu voi reuși acest lucru. Cauza tuturor conflictelor este că eu vreau să-mi satisfac poftele mele, iar lumea din jur nu pare dispusă să depună toate eforturile pentru acest scop nobil al meu. Mereu voi găsi ceva de reproșat oamenilor, la fel și ei mie, va fi o hâră permanentă, ca războiul rece dintre lagărul socialist și blocul capitalist, un conflict surd ținut sub control, dar cu momente fierbinți pe ici, pe colo.

Să fiu robit plăcerilor mă face apt pentru orice ticăloșie. Omul nu e rău de la natură, dar există circumstanțe în viață care să-l pună în postura de a-și dezvolta partea întunecată. Identificându-se cu plăcerile care devin patimi, omul îi simte ca dușmani pe toți cei care se opun satisfacerii plăcerilor proprii. Astfel că, adesea va considera că este atacat de lume, că este într-un război cu ea, când, de fapt, el îi atacă pe ceilalți. Gestionarea unei relații firești cu lumea devine aproape imposibilă.

*

Identificăm plăcerile, cel mai adesea, cu sexul și cu hrana. Dar plăcere există în tot ceea ce facem. În tabietul de dimineață, în privitul la televizor, în conversațiile amicale, chiar și în mersul pe stradă. Sunt acțiuni care nu au o intensitate maximă, dar ele ne pigmentează momentele zilei. Lucrurile pe care le facem nu sunt neutre, ele un un farmec aparte, atât de discret că nici nu-l mai simțim, dar n-am putea să mai trăim fără el. Are vreo importanță asta? Doar aceea că Dumnezeu ne face viața suportabilă, ba chiar frumoasă, cu condiția ca noi să ne găsim desfătarea în „bucuriile simple”, cele care par insipide și terne, și să știm să mulțumim. Dacă nu există mulțumire, dacă le iau pe toate ca firești, ca ceva ce mi se cuvine de la sine și pentru care n-am de dat socoteală nimănui, nici nu mă voi bucura de ele. Fără să mulțumești pentru darurile primite, viața devine o revendicare nervoasă a unor lucruri care, mi se pare mie, mi se cuvin de drept. Sufăr când nu le am dar nu mă mai bucur de ele când mi se oferă, nu le iau în seamă. Dacă însă aș fi atent al ele, aș putea fi fericit fără să mai cer nimic altceva.

*

Șansa noastră la echilibru și armonie este că avem sădite în noi plăceri contrare, care se luptă și se anulează una pe alta. Plăcerii directe și animalice de a mânca i se opune plăcerea socială de a avea un corp frumos pe care să-l prezinți lumii. Astfel, suntem cumva îngrădiți să nu ne dăm frâu liber tuturor poftelor pe termen nelimitat.

Trupul nostru, dar și mintea, cărora li se adresează plăcerile, au o capacitate limitată. Trebuie să facă și pauză, să se odihnească, să creeze, măcar artificial, o lipsă, pentru ca apoi să reia acțiunea plăcută. Dar în acest interval de pauză omul poate, măcar să stea să înțeleagă, să vadă ce se întâmplă cu el, să judece, să își propună măcar să iasă de sub tirania poftelor. E tot un gând bun al lui Dumnezeu atunci când ne-a făcut așa cum suntem. Oricât am fi de supuși patimilor de tot soiul, avem parte și de  momente de răgaz, ca să ne putem vedea așa cum suntem, să încercăm să ne răscumpărăm, să facem ceva din noi înșine. Asta înseamnă că nimeni nu este pe de-a-ntregul pierdut, că fiecare are șansa de a-și contempla propria stare și, oricât de deplorabilă ar fi, poate încerca să iasă din ea.

*

Trăim într-o lume care ne predispune la satisfacerea plăcerilor. Asta ne promit reclamele care ne împânzesc viața, asta ni se spune că e binele, asta preluăm noi ca scop dezirabil în viață. Sigur, nu scăpăm de responsabilitate, ca angajați în diverse legături cu alți oameni, dar e o angajare cu răspundere limitată. Îmi știu foarte bine aria pentru care sunt responsabil, îmi fac treaba, atâta cât pot, apoi nu mai îmi pasă de restul. Ofer un tribut de responsabilitate societății, pentru ca apoi să-mi pot vedea, fără mustrări de conștiință, de plăcerile mele. Se poate trăi așa dar, după cum vedem, e o societate cu slabe legături între oameni, cu relații reglementate formal sau juridic, în care nu mă leagă nimic serios de semenii mei, în care fiecare își vede de treaba lui.  
Semenul meu, dacă nu poate fi o sursă de plăcere pentru mine, îmi e indiferent, iar dacă totuși sunt nevoit să am relații cu el, le reduc la tot ce poate fi mai formal.

Societățile anterioare au reușit să subziste datorită unei solidarități spontane care se crea între membrii lor, dispuși să se ajute unul pe altul, și să acționeze în vederea binelui comun. Acum până și concepte de felul binelui comun sunt privite ca suspecte, deoarece nimic nu trebuie să fie mai important decât individul luat în singularitatea lui și în totalitatea poftelor pe care le are. Nu mai poate fi stabilit un proiect al societății, astfel că nimeni nu mai are de purtat vreo responsabilitate care să depășească nivelul minimal de conviețuire.

Am creat, față de înaintașii noștri, o civilizație net superioară, dar confortul pe care-l avem, lipsa de legătură cu semenii noștri, supunerea la plăcerile de tot felul, fac din noi indivizi poleiți cu  aparența sociabilității, dar tot mai individualiști și mai animalici în fond. Reduși la căutarea plăcerilor, nu mai suntem o comuniune de persoane, ci o populație de indivizi care poate fi ușor manipulată, făcută să zică, să accepte, să dorească orice vor cei ce știu să o conducă.

*

Scăparea este, ca întotdeauna, în Biserica lui Hristos, care se bazează nu pe plăcere, pe poftă, pe crearea de dependențe bolnave, ci pe iubire și pe jertfă. Ca să ne eliberăm de dependența de plăcere ( de dependeță, nu de plăcere), cu toată subordonarea față de trup, de instincte, trebuie să-i urmăm lui Hristos, vieții pe care a dus-o El, și atâtor sfinți, pe care-i avem ca exemplu. Plăcerea nu e interzisă pentru cei ce trăiesc în lume, cu condiția să rămână un ingredient al acțiunilor noastre, nu un scop al lor.

Dumnezeu a sădit în noi plăcerea, dar nu o folosește ca să ne apropie de El. Există muzică psaltică, podoabe bisericești, icoane bizantine care pot fi frumoase, dar ele nu ne atrag, nu provoacă plăcere așa cum o fac, de pildă, cântecele și tablourile lumești. Dumnezeu nu vrea să ne seducă, să ne subjuge cu frumusețea Lui, să ne facă o ofertă de nerefuzat. El a creat lumea, dar nu se potrivește ei, ne cere și nouă să nu ne potrivim acestui veac(Romani 12, 2). Ne respectă libertatea atât de mult, încât se face pe sine absent, ca să nu fim cumva constrânși de prezența Lui impunătoare. Dumnezeu nu exercită asupra noastră o atracție irezistibilă , iar dacă simți cumva asta, cu siguranță te afli în înșelare. De aceea e regretabil dar normal să te plictișești în timpul slujbelor bisericești, dar să stai mereu pasionat la un meci de fotbal.

Plăcerea își are limitele ei, între care poate să se manifeste fără opreliști, ca un ingredient care îți dă avânt. Dacă însă și le depășește, ajunge să ne scadă voința, să ne întunece mintea, să ne reducă gradul de libertate. Este o demonie în supunerea la plăceri și o luptă grea în eliberarea de ele. De altfel, viața creștină este lupta de dezrobire de sub fascinația și puterea pe care plăcerile o exercită asupra noastră. Cât timp caut să obțin plăcere, eu nu sunt liber, nu acționez ca o persoană stăpână pe mintea, pe voința, pe puterile mele.

Plăcerea pe care o exercită Dumnezeu nu ține de simțuri, nici nu satisface orgolii. Nu e la îndemâna oricui, fără să ne fie interzisă în vreun fel. Dar nu se dă fără să o dorești, fără să te silești spre ea. Nu e la îndemâna oricui pentru că nu se dau mărgăritare porcilor (Matei 7, 6), dar ne așteaptă Dumnezeu ca să fim în starea potrivită ca să o primim.         

 

Comentarii cititori
sus

Nicoleta Dabija

 

 

A visa. A citi. Și... și...

 

Un verb simplu mă caracterizează: a visa. Și visarea îmi este, poate în cea mai mare măsură, hrănită de cărți, de citit. Un motiv temeinic să nu mă opresc niciodată. Mi s-ar opri visarea, și-atunci n-aș mai trăi. Visarea înseamnă o temperatură numai a sufletului meu, un refugiu al minții când trupul e obligat să rămână prizonierul unei realități. Dacă ați citit Xavier de Maistre, care călătorea unde voia cât timp era arestat la domiciliu, atunci înțelegeți perfect situația mea. Ca și el, pot evada de oriunde, numai să mi se împrospăteze visarea cu o idee, cu o poezie.

Când simt că eu nu mai sunt eu sub presiunea vreunei munci, a unei realități, o poezie e tot ce îmi trebuie. În timpul serviciului, cel mai frecvent, căci acolo nu mi-e bine, mă opresc brusc și caut pe birou sau în geantă o carte, o deschid la întâmplare și citesc. O singură poezie, îmi e de-ajuns. Apoi, pot să mă gândesc la un vers în vreme ce rezolv o sută de treburi și să fiu fericită. E o plăcere? Nu, o necesitate!

Dar lectura este negreșit o mare plăcere. Și această plăcere poate fi tăiată ca o pâine, în felii groase și pufoase. Iubesc să călătoresc cu trenul, pentru că trenul face loc așa de firesc lecturii! Am de făcut un drum de trei ore, îmi iau din bibliotecă o carte pe care o pot termina în trei ore. Am de călătorit opt ore, îmi iau un roman de terminat în opt ore. Orice coborâre din tren, mai mult decât o coborâre din altă lume, cea a romanului abia terminat, devine un plus în lumea mea. E ca un rol pe care pot să-l joc numai într-un loc nou. E o senzație uluitoare de început de viață!

Când plouă, citesc cel mai mult filosofie și jurnale. Am nevoie de gânduri elaborate și de vieți profunde. Spre deosebire de ce se întâmplă cu cei mai mulți, pe mine ploaia mă trezește și mă provoacă la o visare fără opreliști. Mintea capătă parcă o dimensiune superioară când plouă. Mă întrerup des din lectură (nu mă mai pot pierde într-o carte, o controlez eu pe ea, îi sunt cumva deasupra), pentru că nu mai reușesc să-mi stăvilesc ideile, care se cer notate, în dreptul cărora trebuie să mă opresc, măcar să le salut. Euforia care mă ia în stăpânire durează cât ploaia, nici o secundă în plus sau în minus. Nu contează ce fel de ploaie, că însoțește furtuna de vară sau cade zile în șir în noiembrie, orice ploaie mă face fericită în egală măsură, dar o fericire adevărată, întreagă, clar definită.

Când ninge îmi place să-i citesc și să-i recitesc pe ruși. Nimic nu mă încălzește mai mult iarna decât un roman de Dostoievski asortat unei căni de ceai negru și unui fotoliu, negru și el. Lumea aceea bulversantă și grea deschisă în mine de cărțile scriitorilor ruși e soba, focul și căldura tuturor iernilor mele. Mă feresc să-i citesc în celelalte anotimpuri. Ca să-mi țină de cald la iarnă!

Pentru vacanță, îmi aleg întotdeauna lecturile cu grijă. Trebuie să am cu mine un poet și câteva romane. Depinde cât stau. Citesc la plajă, citesc după masa de prânz, ca să nu dorm, citesc seara în balcon sau în grădină. Și se mai întâmplă ceva. Afectiv, leg întotdeauna o carte de spațiul în care am citit-o. Ca să-mi ajut memoria, îmi presez între pagini câte o floare, sau o frunză. Când se întâmplă peste o vreme să răsfoiesc acea carte, trezesc deopotrivă amintirile și senzațiile locului și visez din nou, alături de ea, împreună cu ea.

Firește, nu adorm dacă nu citesc. O pagină măcar. Cât să mi se spună o poveste, să scap de gândurile zilei și să mă curăț astfel înaintea somnului. Visele nocturne depind și ele de catharsis-ul acesta.

Nici nu știu dacă iubesc mai mult cărțile care îți răscolesc și îți nasc propriile gânduri, sau cărțile care te fură. Probabil că pe primele. Dar recunosc și caut raritatea și prețiozitatea senzației de a te pierde într-o carte. Când te trezești, după niște ore, că ești singur în casă și că stai țintuit într-un pat de nu mai știi cât timp, dar înăuntrul tău parcă ai mai trăit o viață...

Și uluitoarea plăcere a lecturii poate continua la nesfârșit! Un cititor de vocație experimentează orice. De la cititul sub pătură, la lanternă, când trebuie să stingi lumina, pe la vreo gazdă, la cititul pe sub bancă, în timpul orelor de biologie. De la plăcerea dată de o carte mirosind a proaspăt ieșită din tipar, la plăcerea pe care ți-o provoacă strănutul de la foile îngălbenite și prăfuite. De la decizia niciodată asumată de a te rezuma la o singură carte la imposibilitatea de a rezista tentației de a nu începe șapte, de diferite genuri și dimensiuni, încurajându-te singur că n-ai cum să le încurci în minte, fiind ele așa de diferite. De la cărți de știință la poezie, de la filosofie la Biblie, diversitatea fiind o plăcere în plus.

Dar cartea trebuie ținută în mâini, cartea trebuie să aibă foi de hârtie, care să miroasă a tipar ori a galben. E iarăși necesar. Electronic, interesul lecturii rămâne singur. Plăcerea dispare, și cu ea și visarea.

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Doru Dăncuș

 

 

Biblia: Am căutat noaptea în așternutul meu, am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat dar nu l-am găsit.

Omul: N-o putea nimeni absolvi de faptul că era iubita mea. Pentru tatăl ei, omul de afaceri, eram un capriciu de care era sigur că fiica lui s-ar fi debarasat oricând. Reprezentam, de fapt, o prejudecată foarte răspândită. Era vremea artiștilor nereceptați iar fetele cu bani se dădeau în vânt după ei. Gabriella însă mă cunoștea de mult, știa că diplomatică manevră a timpului era acel service unde scriitorii își reparau inimile pentru a repara, de fapt, mersul lumii, trăisem împreună vremuri de penurie financiară, fără cafeaua pacifistă a orei 8.00 dimineața, fără prudența de ambasador a vodcii orei 14.00, fără eficiența calmă a vinului orei 22.00. Niște simpli drogați într-o lume halucinată.

Biblia: Amândouă țâțele tale sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare cari pasc între crini.

Omul: Gabriella nu purta sâni, purta utopii. Erau imateriali, liberi să facă ce vor. Sărutându-i, sărutam Calea Lactee – uneori universul întreg. Erau cruzi, transfigurați de adolescență, nedumeriți. Înnebuneam. Mușcam versiunile lor lumești. Sânii ei erau începutul lumii, două Atlantide ce perforau scoarța pământului și apăreau în partea cealaltă ca două insule; pe ele creșteau jungle, băștinași, triburi, ginte, artiști, meșteșugari, capitaliști, comuniști, revoluții, iar spre sfârșitul Atlantidelor apărea ultima generație: fariseii.

Biblia: Ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai nici un cusur (...) ce frumoasă ești, iubito, ce frumoasă ești!

Omul: Gabriella era imună la trupuri, nici al ei n-o cerceta. Recitaluri de orgi pe care eu le voiam superficiale dar nu erau decât nedrept de elementare. Nu era femeie? O, era. Era chiar femeia. Un front pe care apar miliarde de siluete, deși trăgătorul știe că nu există decât una reală. Sub cerul tracic, pe iarba daco-romană a țării, iubeam trupul ei. Din jur, din neant, spiritele noastre ne urmăreau binevoitoare: le convenea primitiva dezlănțuire.

Biblia: Dinții tăi sunt ca o turmă de oi tunse, cari ies din scăldătoare, toate cu gemeni și nici una nu este stearpă. Buzele tale sunt ca un fir de cârmâz, și gura ta este drăguță.

Omul: Gabriella spunea „nu vreau”. Plictisite, buzele ei prindeau contur de ziduri chinezești. Capabile, ocrotitoare, medaliate, biserici erau buzele ei. Eu - un străin național și disprețuitor. Floarea intelectualității apunea, începeam să urăsc, mă arestau datoriile de om și deodată îi descopeream buzele. Și i le sărutam. Și i le ascundeam, precum strămoșii noștri tricolorul drapelului. Ce moșie bogată stăpâneam!

Biblia: Ochii tăi sunt de porumbiță, supt mahrama ta...

Omul: Gabriella nu mă privea. Comercianți ruinați agonizau prin parcul care nouă ne plăcea atât de mult. Iar timpul, nerăbdător, tuna și fulgera. La hora ultimă, privirile ei vegheau tot ce este mai important pentru o mamă. Da, bine. Ne despărțim. Adio. Fericire, sănătate, numai bine. Adio. Iar ochii ei aproape că plângeau.

Biblia: Părul tău este ca o turmă de capre poposită pe coama muntelui Galaad...

Omul: Gabriella mea cu părul negru nu se organiza după legi, era invulnerabilă. Amândoi iubeam cărțile, visul și cafeaua. Au apărut autorii interziși, ai văzut? Chiar așa? făcea ea mirată. Da, da, legiferam eu febril. Apoi, părul ei acoperea standurile de cărți, ce faci, fată, șopteam, te omor, zâmbea, te omor și te îngrop în păr de Gabriellă, ești nebună, spuneam, dar trecerile pline de semnificație ale autobuzelor ne aduceau acasă și acolo nu făceam decât dragoste, dragoste, dragoste.

Biblia: Vino, iubitule, haide să ieșim pe câmp, să mânem noaptea în sate...

Omul: Era dimineață. Beam ceai, împreună, în pat. Bătăi în ușă. Eu: suntem acasă? Ea: nu. Eu: dacă e cineva important? Ea: nu contează. Eu: te iubesc. Ea: lasă ceaiul, vreau să fii al meu.

Biblia: În ochii lui am fost una care a găsit pace...

Omul: Ce ai? Simt nevoia să tac. Mă enervezi. Să nu te atingi de cărțile mele. Mă lași să tac? Nu. Hainele sfâșiate. Apoi, ne-am iubit.

Biblia: Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău...

Omul: Gabriella era: abandonată, aberație, absență, banalitate, blestem, bună, cotă, ceremonie, crispare, defecțiune, dor, documentare, emigrație, euforie, estetică, factură, femeie, forță, garanție, geografie, geneză, handicap, holografie, himeră, ilustrație, impas, impozit, întrerupere, înregistrare, încadrare, joc, justiție, jale, kilometru, labirint, libertate, limită, manifest, motivație, mediu, natură, negație, nervi, orchestră, ordin, orgie, paradox, periferie, paradis, resemnare, romanță, revoltă, seism, spionaj, surpriză, șablon, șlagăr, șoc, testament, tortură, tranzacție, ultimatum, urnă, uzanță, valență, voință, victorie, zbor, zonă, zeiță.

Evident, hohotul exaltat al cuvintelor nu vrea decât să-mi demonstreze că ea este alfabetul ființei mele.

Biblia: Eu sunt a iubitului meu și iubitul meu este al meu...

Omul: Bineînțeles că ne iubim. Frecvent, lacrimile ei sapă șanțuri pentru războinicii acestui mileniu. Demnitatea purității: Gabriella este aparținerea mea. Unda ce mă aduce pe ecranele impurilor și potențialilor mei cititori care n-ar trebui să aibă curajul de-a atinge trupul unei unde. Să se culce cu matroanele lor, într-o plictisitoare corvoadă: iubirea n-are nimic în comun cu împreunarea dezmățată a ieșiților de pe porțile vreunei fabrici.

Biblia: Întoarce-ți ochii de la mine căci mă turbură...

Omul: Gabriella, într-o zi, fără motive precise, a călcat existențialismul în picioare. Avea figura unei lumi părăsite de ființe, în furia ei fără soluții. Rafturile scheletice îi urmăreau plăpânda revoltă. Și cărțile ucise. Numeroșii: au venit, au văzut dar n-au învins.

Biblia: Dis de dimineață ne vom duce la vii, să vedem dacă s-a deschis floarea, și dacă au înflorit rodiile. Acolo îți voi da dragostea mea...

Omul: Viețuind, am reușit să facem o excursie. Era minunată Gabriella în cămașa subțire, cu umerii rotunzi și ființa firavă, decupându-și formele din suprafața imensului soare roșu al dimineții. Am dorit-o suprem și ea a venit. Amândoi.

Biblia: Încotro a apucat iubitul tău, ca să-l căutăm și noi împreună cu tine?

Omul: Îmbufnată pentru că n-am lăsat-o să citească o selecție bună a edițiilor „Secolul XX”. Fuma, trântită pe canapeaua bunului simț. Eh, dreapta socotință a femeilor este doar îmbufnare trecătoare. Totuși, sunt cazuri când periodicitatea acesteia dă rezultate. Bărbatul devine un biet valet, anexat țipetelor, pe zi ce trece tot mai sofisticate, ale aceleia care la un moment dat fuma trântită pe canapea.

Biblia: Vă rog fierbinte (...) nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea...

Omul: Deșteptătorul. Încercând să-l opresc, am răsturnat ceașca de cafea pe el. Astăzi, pe la ora 16.00 spălam în fața blocului și a privirilor admirative ale vecinilor, covorul, care  și-a primit astfel diploma în știința cauzei și efectului. M-am pomenit cu ea lângă mine: ce, crezi că te las să trăiești singur voluptatea efectuării curățeniei? „Efectuării curățeniei” era atât de inedit în context încât am izbucnit în râs, am lăsat peria     și-am îmbrățișat-o sub priviri stupefiate de vecini.

Biblia: Vino repede iubitule...

Omul: Pe canapea, ca de obicei: nu ți se pare interesant? Ce? am spus eu absorbit de lectură. Anul 2000, a spus ea. Am privit-o curios, deraiezi de pe linie, am spus. Hm, a spus ea nevinovată.

Biblia: Ce are iubitul tău mai mult decât altul, o, cea mai frumoasă dintre femei?

Omul: Gabriella nu m-a negat niciodată. Nu mă credea, dar nu mă nega. Eram fericit pentru că știam că nu știa. Dar dacă?...

Biblia: Dar una singură este porumbița mea, neprihănita mea...

Omul: Goi și fericiți. „Ai transpirat și-ți șterg umerii cu buzele mele”... Inexplicabilă minune a lumii, șoapta de dragoste!

Biblia: Iubitul meu s’a pogorât la grădina lui, la stratul lui de miresme, ca să-și pască turma în grădini, și să culeagă crini...

Omul: Când voia alt bărbat, Gabriella mă înșela, dar mă înșela la modul fizic. Eu n-aveam timp de altele și nici timp s-o caut în brațele animalelor, eu scriam, citeam, trăiam rupt de obscenitățile provinciei. Au apărut la orizont năvălitorii, călare pe operele lor iuți și de duzină și au devastat pădurile patriei. Atunci m-am descoperit bolnav iar Gabriella își pierduse sensul. Trist, mi-am făcut bagajul. De la un capăt la altul al secolului, numai sudoare, gâfâieli, pocnituri de bici, conștiințe zdrobite într-un teasc universal. Trebuia să vină primăvara.

Biblia: Am căutat noaptea în așternutul meu, am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat dar nu l-am găsit...

Omul:...

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

 

Despre plăcere, rock și moarte

 

Breaking news-urile cu majuscule galbene pe fond negru sau invers (chestie psihologică pentru cunoscători, una dintre combinațiile de culori care atrage privirea), care anunțau proteste, schimbări la față, căderi de guverne, trezirea poporului, se mai adăuga un mort la cele câteva zeci, se căutau cu îndârjire vinovați… Pe facebook, la fel… Toată lumea era animată de un spirit civic care mă surprindea, se vorbea despre eroi și falși eroi, despre unire în cuget și-n simțiri, despre deșteptare, se aprindeau lumânări, se formau tabere, se adresau injurii, se rosteau rugăciuni, se inventau sloganuri etc. O exploatare la maximum a unei tragedii colective dintr-un club din capitală, o scânteie, doar o scânteie, la propriu,  dar suficientă  pentru a curma vieți și a declanșa  toate acestea.

Plăcerea de a asculta muzică… Una din multele… Nu îmi displace rockul, dar nu sunt nici vreun mare fan. Mă îndrăgostisem în studenție de un coleg care se credea rocker, și am început să port tricouri negre și geci de piele, accesorii și bijuuri gotice. Mă încânta mai degrabă imaginea aceea nouă a mea, faptul că eram pe aceeași lungime de undă cu rockerul meu și ideea de revoltă  și nonconformism pe care o transmitea decât muzica în sine.  Dar amorul a durat doar un semestru și o sesiune și am revenit la ținutele mele cuminți, deși mi-a rămas, încă și acum, estompată, atitudinea de revoltă într-o lume înspăimântător de conformistă.

Un om  pe care îl întâlneam din când în când, dar pe parcursul multor ani, începând din adolescență, în gara unui orășel de provincie prăfuit și anost, sau în gara din satul natal,  devenit un număr pe lista cu victimele incendiului. Ne salutam doar, ca două persoane care plecaseră din același loc în lumea largă, care nu aveau în comun decât acel reper spațial și emoțional. Îmi plăcea prezența lui acolo, pe peron, veșnic în așteptarea unui tren, ca și mine, puțin adus de spate, cu ochelari cu multe dioptrii, cu plete, bocanci, rucsac, uneori cu o chitară, singur, întotdeauna singur (mă întrebam câteodată dacă are o soție, copii, cu ce se ocupă în marele oraș; aș fi putut afla detalii de la  oamenii din sat, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, dar nu voiam, îmi plăcea imaginea aceea – combinație de rock și solitudine,  nu voiam în fond amănunte care ar fi putut-o altera). După tragedie, am căutat cu înfrigurare informații despre el, cu o curiozitate iritantă și exasperantă, dar pe care nu am reușit să mi-o reprim, înciudată pe reacția mea, tot scormonind în trecut, încercând să-mi amintesc când îl văzusem ultima dată. Probabil în primăvară, când trenurile încă mai circulau pe ruta aceea locală unde îl întâlneam de obicei. Și, chiar dacă  din frânturile de viață aflate,  am reușit să construiesc o imagine reală a sa, mi-am dat seama că nu aceasta conta, ci absența viitoare a figurii aceleia familiare pe peronul gării. Golul…

Două repere muzicale: „The day we die” și unul cu imaginea unor îngeri cu aripi arse. Câtă dramă între ele…

Comentarii cititori
sus

Andreea Gavrilă

 

 

Despre plăcere. Hmm! Ce aș putea spune despre plăcere? Ideea ta mă intrigă. Habar n-am de ce ai ales-o, dar pun pariu că nu vrei definiția din cartea de psihologie. Rece, seacă și intransigentă. Deși, la bază, plăcerea este o emoție. Bună, pozitivă. Cred. Depinde de ce mecanism o produce, bănuiesc. Că una e să-ți producă plăcere o firimitură de ciocolată și alta e să-ți facă plăcere să dai cu pumnul. În fine. Ce mi-a stârnit interesul la tema dată a fost faptul că ne raportăm la plăcere cam unilateral. Adică ne rezumăm să ne gândim la ce ne produce nouă plăcere: să citim o carte cu o ceașcă de ceva bun în mână, sau să ne plimbăm, sau să mâncăm un dulce, ori să facem dragoste. În concluzie, ne raportăm la factorii exteriori care ne produc plăcere. Eu am numit acest tip de plăcere – plăcere externă. Dar dacă am vorbi despre plăcerea împărtășită, adică aceea în care noi suntem cei care producem plăcerea și o dăruim altcuiva? Fără să așteptăm ceva în schimb. Necondiționat. Un fel de plăcerea plăcerii de a produce plăcere. Plăcerea de a dărui un cadou sau o floare, pe nepusă-masă, cuiva, sau de a ascult pe cineva, sau de a te dărui pe tine cuiva, trup și suflet, doar pentru că știi că feedback-ul său îți va umple inima de lumină, doar pentru că plăcerea pe care i-o vei produce celuilalt va fi, în fapt, plăcerea ta. Exclud situația în care faci pe plac cuiva doar de hatârul persoanei respective, fără ca sufletul tău să se bucure sau să se implice. Să cauți plăcerea în zâmbetul celui de lângă tine, zâmbet pe care tu i l-ai provocat, mi se pare mult mai valoros decât orice fel de plăcere externă. Cu atât mai mult cu cât nu sunt mulți cei care știu să o ofere și, mai mult, să se bucure de ea, atunci când au găsit-o.

 

Comentarii cititori
sus

Ileana Stănculeasa

 

Plăcerea

 

Mai mult decât căutăm fericirea, noi căutăm plăcerea; gustativă, sexuală, socială, intelectuală sau morală.

Dar pentru a discuta despre ceva anume, e bine ca acel ceva să fie definit, evitând astfel orice posibilă confuzie. Dicționarul Explicativ al limbii române definește plăcerea astfel:.

1. S. f. = Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust (v. plăcea).

PLĂCEÁ, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place să cred că... = sper că... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.

Dicționarul de Psihologie Larousse definește plăcerea ca fiind „o emoție legată de o senzație agreabilă sau de satisfacere a unei tendințe, iar emoția „un proces psihic afectiv constând în reacții relativ intense și de scurtă durată care se produc în viața psihică a omului, în funcție de trebuințele și de motivațiile sale”.

Având în vedere că plăcerea depinde de starea subiectului, plăcerea este instabilă,  nerezistând sațietății și dispare de îndată ce tensiunea generată de dorință a dispărut. Plăcerea este inseparabilă de dorință, la fel cum durerea este inseparabilă de aversiune. Căutarea plăcerii și fuga de durere sunt caracteristice ființelor vii.

În anul 1954, J. Olds și colaboratorii săi au descoperit existența unor „centri ai plăcerii” situați la baza creierului (hipotalamus). Acești centri ai plăcerii, care au fost numiți mai apoi, „sistem recompensator al creierului” produc endorfine. „Plăcerea ia naștere prin activarea acestui sistem de către un agent fizic (senzație), chimic (drog), sau psihic (succes)”.

În Dicționarul de Psihanaliză Larousse, întâlnim chiar și termenul de plusplăcere care se încadrează în teoria „obiectul cauză a dorinței, pe care Lacan îl numește obiect a”. De-a lungul întregii sale opere Lacan a căutat să propună diverse căi de prezentare a acestui obiect, făcând, printre altele, referire la noțiunea de „agalma” întâlnită în Banchetul lui Platon, care înseamnă „imagine, obiect de cult în care subiectul își găsește plăcerea”. De asemenea, „determină obiectul a ca plusplăcere, prin analogie cu termenul de plusvaloare al lui Marx”.

Stabilind marile principii guvernante ale existenței subiectului, Freud a descris „principiul plăcerii ca tendință a reducerii excitației, în scopul de a se evita neplăcerea”.

Endorfinele, despre care am vorbit mai sus, au rol analgezic, suprimă durerea; s-a constatat că, după un hohot de râs durerea scade în intensitate, deoarece subiectul are puterea de a transforma stresul în bucurie. Asta presupune că subiectul este cunoscătorul a ceea ce se numește „arta de a trăi plăcut”. Căutarea acestui fel de a trăi a fost un obiectiv prioritar al oamenilor, încă din antichitate.

Este binecunoscut hedonismul (gr. hedone – plăcere), concepție etică, dar și curent filosofic care proclama desfătarea ca fiind binele suprem, iar năzuința de a o obține, ca principiu al comportamentului. Îl întâlnim la Roma, la școala lui Aristip din Cirene (cu accent pe plăcerile senzuale) care apoi a fost dus, pe baza raționalității, la Atena de Epicur și în Renaștere, de către materialiști și iluminiști (cu accente antireligioase, individualiste).

Se poate spune că, în esență hedonismul este înclinarea naturală a omului către bine, plăcere, fericire, urmărind mijlocele prin care raportul între plăcere și suferință poate fi maximizat.

„Să recunoști trei categorii deosebite de lucruri vrednice să fie cercetate, urmate și practicate: înainte de toate, ceea ce este nobil și frumos, apoi ceea ce este folositor vieții, iar în al treilea și ultimul rând, ceea ce este plăcut. Căci plăcerile sunt de două feluri: cele care desfată pântecele și simțurile prin abuz, asemănătoare cânturilor ucigașe ale Sirenelor, și cele legate de lucrurile frumoase, drepte sau trebuincioase vieții, care sunt deopotrivă plăcute și neurmate de căință, asemănătoare unei armonii muzicale” (Pitagora, Imnurile sacre).

În Etica Nicomahică, Aristotel spune că binele suprem este virtutea, condiția sine qua non, pentru dobândirea fericirii. Fericirea se obiectivează prin plăcerea ce o simțim ca urmare a trăirii în virtute. „Plăcerea desăvârșește activitatea ca un rezultat final ce se adaugă și în care activitatea se sfârșește în chip firesc. Plăcerea face parte din fericirea cea mai înaltă, care e compusă din cunoaștere”, mai spune filosoful.

Iar cunoașterea duce la înțelepciune. Înțelepciune prin prisma căreia trebuie să căutăm plăcerea. În Cartea Sfântă, Înțelepciunea spune: „Când El a întemeiat cerurile, eu eram acolo (…) desfătându-mă fără încetare în fața Lui, jucându-mă pe rotundul pământului Său și găsindu-mi plăcere în fiii oamenilor” (Pv 9 27a, 30c-31).

Ce lucru minunat: Înțelepciunea, cea care l-a însoțit pe Creator de la începuturi, își găsește plăcere în fiii oamenilor. Aceștia nu trebuie să-i rămână datori; la rându-le să-și găsească plăcerea în Înțelepciune.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Despre puritatea plăcerii estetice
sau pofta filozofică de plăcere

 

Într-un mod superficial (după Tudor Vianu) plăcerea asociată cu arta și frumosul se definește ca zonă a unor sentimente sau emoții specifice dimensiunii receptive a obiectului estetic. Dimpotrivă, unii găsesc plăcerea estetică pură chiar și în „înfățișările penibile ale lumii” și asta este o „perversiune sufletească” (Felix Aderca). Mai mult, ne putem întreba: neplăcerea în fața obiectului artistic este estetică? Însă răspunsul la această întrebare implică, practic, referințe la o  istorie a esteticii și mentalităților care fie și în limitele unei perspective subiective depășește cadrul unei simple intervenții într-o dezbatere. Așa încât, în vremuri în care plăcerea se afirmă și ca o convenție socială (un like de formă sau ca manifestare de „solidaritate” mai curând cu un om, decât cu cauza lui/, un like nici senzorial, nici spiritual/, nici intuitiv, nici contemplativ/, nici ipocrit, nici sincer până la capăt/, un like când benign, când ușor iresponsabil/, când entuziast, când apatic/ când întemeiat pe opțiunea proprie de gust, când rezultat din snobism) reîntoarcerea la extensiunea filosofică cea mai cunoscută a termenului poate procura nebănuite (chiar dacă în esență triste) plăceri intelectuale.

După cum știm, la Immanuel Kant gustul este facultatea de apreciere a frumosului. Dar pentru Kant frumosul, categorie estetică fundamentală, se prezintă drept „ceea ce place universal fără concept” și atunci, pe plan formal, devine imposibil a reduce judecata estetică la o judecată sintetică sau la un imperativ categoric. (Noțiunile de plăcere, a plăcea, plăcut, neplăcut pe care le voi sublinia în continuare apar astfel în traducerea lui Vasile Dem. Zamfirescu și Alexandru Surdu a Criticii facultății de judecare).

De aceea, judecata de gust nu este o judecată de cunoaștere, așadar logică, ci una estetică, al cărei factor determinant e subiectiv, pentru că în raportarea la obiect prin sentimentul de plăcere sau neplăcere, subiectul se simte pe el însuși, modul în care este afectat de reprezentare. Această atitudine critică a lui Kant care face din experiența estetică o judecată a sentimentului va fi reformulată de Hartman: plăcerea pură în fața obiectului cu toată obiectivitatea ei, este cu desăvârșire întemeiată pe participarea eului, ea se produce întotdeauna ca un fel de împlinire a eului. Și aici se află limita dezinteresării. Este vorba de postulatul kantian conform căruia satisfacția estetică este lipsită de interes, nu în sensul că cel care îl gustă nu are nici un interes pentru obiectul estetic ca atare, ci în sensul unei înlăturări a oricărui interes extraestetic: frumosul se realizează ca „plăcere dezinteresată și universală fără concept”, ca „finalitate fără scop”. Aceasta potrivit analiticii facultății de judecare estetice.

Lucrurile se complică în planul dialecticii facultății de judecare estetice. Fiindcă „incompatibilitatea judecăților estetice sensibile (asupra agreabilului și dezagreabilului) nu este dialectică” și „nici conflictul judecăților de gust, în măsura în care fiecare individ se bazează doar pe gustul său nu constituie o dialectică a gustului, întrucât nimeni nu se gândește să facă din judecata sa o regulă universală”. Așa încât, „critica transcendentală a gustului poate avea o parte care să se numească dialectică a facultății de judecare estetice doar dacă există o antinomie a principiilor acestei facultăți care pune în discuție legitatea ei, cu alte cuvinte posibilitatea sa internă”.

Potrivit lui Kant, necesara antinomie privitoare la principiile gustului se prezintă în felul următor:

1. Teză. Judecata de gust nu se întemeiază pe concepte; căci în caz contrar gusturile s-ar putea discuta (adevărul judecăților s-ar decide prin argumente).

2. Antiteză. Judecata de gust se întemeiază pe concepte, căci altfel nu ar putea fi, indiferent de varietatea ei, nici măcar obiect de dispută (a pretinde acordul necesar al celorlalți cu această judecată).

Antinomia este constituită pornind de la două propoziții: „Fiecare are gustul său” și „Gustul nu se discută”, prima tradusă prin aceea că factorul determinant al judecății de gust este pur subiectiv, iar a doua prin aceea că deși factorul determinant al judecății de gust poate fi obiectiv, totuși nu poate fi prins în concepte determinante. Între propozițiile „Fiecare are gustul său” și „Gusturile nu se discută” există un termen mediu: „Gusturile se dispută”. Aparent, aserțiunea „gusturile se dispută” este opusă propoziției „gusturile nu se discută”. Dar o analiză mai aprofundată a termenilor „dispută” și „discuție” îl conduc pe Kant la următoare remarcă: „Discuția speră să ajungă la acordul judecăților (acord către care tinde și disputa) cu ajutorul unor concepte determinante folosite ca argumente, admițând deci concepte obiective ca temeiuri ale judecății”. Or, disputa nu este atât de constrângătoare, deși are în felul ei scopul de a ajunge la temeiuri ale judecății care nu au doar o validitate particulară și care nu sunt doar subiective. Iar aceasta este opusul principiului: fiecare are gustul său. De aici antinomia poate fi formulată: judecata de gust nu se discută fiindcă nu e întemeiată pe concepte determinate, dar faptul că se dispută impune existența unui concept nedeterminat.

Pentru rezolvarea antinomiei gustului Kant introduce mai întâi conceptul de substratsuprasensibil al fenomenelor. Judecata de gust se referă la obiecte ale simțurilor, dar nu pentru a determina un concept al lor pentru intelect, căci ea nu este o judecată de cunoaștere. Ea se întemeiază însă pe un concept prin care nu poate fi cunoscut sau dovedit nimic relativ la obiect, întrucât, în sine, el este indeterminat și inutilizabil pentru cunoaștere. Însă tocmai datorită acestui concept judecata de gust dobândește valabilitate universală (deși în fiecare caz în parte se manifestă ca judecată singulară care însoțește nemijlocit intuiția, factorul ei determinant se află în substrat suprasensibil al umanității). Ideea nedeterminată a suprasensibilului din noi poate fi considerată ca singura cheie a dezlegării enigmei acestei facultăți, ale cărei izvoare sunt ascunse înțelegerii noastre.

Conceptul nedeterminat de „substrat subsensibil al umanității” oferă posibilitatea completării tezei și antitezei, astfel încât rezolvarea logică a antinomiei să apară ca evidentă: Teză - Judecata de gust nu se bazează pe concepte determinate; Antiteză  - Judecata de gust se bazează totuși pe un concept nedeterminat.

Demonstrația kantiană a posibilității și autonomiei judecății de gust, a posibilității construirii unei antinomii și a rezolvării acesteia ne înlesnește înțelegerea purității plăcerii estetice însoțite de participarea intensă a eului personal, ca experiență pozitivă pentru receptor, oricare ar fi sursa acestei plăceri (căci depinde de gustul fiecăruia, care nu se discută, dar se poate diputa ‒ și asta ar fi chiar necesar în lumea de azi asaltată de subcultură și de considerarea urâtului drept culme a experienței estetice care livrează plăceri mai puțin dezinteresate).

 

Comentarii cititori
sus

Roxana Știubei

 

 

Să observ – plăcerea mea cea mai mare. Și mă cred înțeleaptă, pentru că uneori nu judec.

Plăcerea este sora mai mică a fericirii. Am învățat să fac diferența într-o dimineață friguroasă, nu departe de momentul în care scriu rândurile astea. Îmi place să stau în preajma copiiilor și-atunci duceam unul spre școală. Am coborât din mașină, am intrat în curtea școlii, iar după câțiva pași m-a luat de mână. Iată momentul în care am simțit fericirea.

Una dintre greșelile frecvente (sau nu) este că mă limitez. Am o religie ciudată, locuiesc în castelul meu roz și lucrez la inflexiunile vocii. Sunt și nu mai sunt. Un exercițiu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey