Paul Cătălin Curcă
Ștefan Doru Dăncuș
Sorin Delaskela
Simona-Grazia Dima
Mariana Dobrică
Horia Dulvac
Ioana Dunea
Dinu Flămând
Andreea Gavrilă
Ioana Geacăr
Mircea Gheorghe
Alina Gioroceanu
Mariana Gorczyca
Eliza Macadan
Adina Mocanu
Alexandra M. Păun
Ligia Pârvulescu
Daniel Pișcu
Ruben Riza
Ileana Stănculeasa
Lorena Stuparu
Livia Ștefan
Teodora Vasilescu
Aprilia Zank

 
sus

 

 

 

Singurătatea

Comentarii cititori
sus

Paul Cătălin Curcă

 

 

Există singurătate?

 

După ce l-a făcut, Dumnezeu a stat să se gândească și a zis: „nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 17). Atunci a făcut-o pe Eva, din coasta lui, după metoda pe care o cunoaștem, când Adam se afla încă în rai, înainte de păcat și de orice ruptură dintre omul abia creat și Creatorul său. Dumnezeu, când abia îl făcuse pe om, a hotărât să-i facă un ajutor pe măsură, adică primul gând pe care Dumnezeu l-a avut legat de om a fost ca el să formeze o comuniune cu alții. Asta înseamnă că legătura dintre oameni este dată dintru începuturi, ne avem unii pe alții ca să ne fim de ajutor, și împreună să răzbim prin viața ce ne-a fost dată. Relația pe care un om o are cu un alt om nu știrbește, nu împietează legătura pe care e dator să o aibă cu Dumnezeu. Lumea ne-a fost dată ca să ne bucurăm și să trăim împreună în ea. Suntem chemați la comuniune, și de răspunsul pe care îl dăm acestei chemări depinde și fericirea noastră pământească dar și viața veșnică.

*

În lumea noastră, în care ne căutăm perechea ca să funcționăm ca un cuplu, singurătatea este un rău atât de cumplit, încât aproape orice mijloc de a o elimina este socotit ca bun. Oamenii de știință au făcut studii și au constatat că singurătatea este un factor care ridică nivelul de stress, scade rezistența sistemului imunitar, crește riscul demenței, al bolilor de inimă, dacă nu cumva e socotită ea însăși ca o boală. Locul din creier care este afectat de sentimentul de singurătate este același cu cel pentru durerea fizică. Ne naștem cu nevoia de a fi împreună cu alții, iar lipsa semnificativă a altor persoane în preajma mea poate avea efecte inclusiv la nivel fizic. Toate eforturile sunt permise pentru a fi în rândul lumii.

N-am putea exista dacă n-am fi rezultatul unei relații, fie ea extrem de scurtă, dintre un barbat și o femeie. Legătura dintre oameni dă nștere altor oameni, și încă nu avem o cale de a ne perpetua în alt chip. Astfel că dorința de a fi împreună cu alții este la fel de naturală ca respirația. Noi nu existăm decât dacă suntem într-o relație, fie de tip filial, fie conjugală, fie în numeroasele raporturi sociale în care intrăm de-a lungul vieții. Raporturile în care suntem angrenați definesc foarte bine cine suntem.

Din păcate, trăim într-o epocă în care psihologizăm excesiv relațiile în care suntem implicați, ca să mai putem înțelege adecvat ce se întâmplă cu noi. Obsedați de stările noastre, de stresul pe care ni-l provoacă singurătatea, nu putem să-i apreciem însemnătatea, mesajele pe care le-am primi atunci când contactele noastre cu alți oameni ar înceta. Preferăm să fim împreună cu alții cu toate că, din când în când, să nu ai pe nimeni în preajmă poate fi un excelent exercițiu de autocnuoaștere.

Un copil mic nu ar putea supraviețui dacă ar fi lăsat singur, căci nu s-ar putea hrăni și apăra de pericole. Dar nici maturii nu se simt prea bine. După numeroase mărturii, în închisorile comuniste una din cele mai grele pedepse era izolatorul, acolo unde deținutul era complet singur, fără vreun contact cu alți oameni. Ei bine, după o experiență mai îndelungată de izolare, oamenii trebuiau să reînvețe să vorbească, să se readapteze pentru relațiile cu semenii. Iar rezultatul acestor experiențe e clar: izolarea dezumanizează, ne păstrăm calitățile umane numai întrucât ne păstrăm și legăturile cu oamenii.

Avem nevoie de o comunitate în sânul căreia să trăim, sau măcar de un simulacru al ei. În același timp însă, aflați în mijlocul oamenilor, simțim nevoia să luăm o distanță, să ne depărtăm de ei, să fim singuri, căci nevoile, egoismul și orgoliul meu se întâlnesc cu al semenului meu, de care nu mă leagă nimic în afara faptului că dau curs necesității de a trăi într-o comunitate.

*

Când spui „abis”, nu ai o reprezentare a abisului, chiar dacă o imagine vagă persistă cumva în minte. Putem folosi corect cuvântul „abis”, chiar dacă nu avem o experiență a abisului. La fel se întâmplă și cu singurătatea. Ni se pare că o trăim, dar nu știm, de fapt, ce e. Singurătatea adevărată există doar în iad, e una dintre pedepsele cumplite pe care le vom suferi cei ce vom ajunge acolo. N-am putea-o experimenta și să mai rămânem vii, oricum nu în felul în care eram până atunci.

Într-un sens, nu suntem niciodată singuri, pentru că mereu purtăm lumea cu noi, e o referință permanentă în gândurile noastre, eu-l însuși îl gândim în funcție de conceptele pe care lumea ni le oferă. În alt sens, suntem mereu singuri, pentru că doar Dumnezeu este unica prezență care ar putea umple singurătatea noastră. Toate celelate prezențe, în afara Lui, sunt numai părelnicii care doar se prefac că ne umplu nevoia de comuniune.

*

Nu ne place singurătatea pentru că nu rămânem, de fapt, singuri, ci trebuie să suportăm o persoană ternă, teribil de plictisitoare, fără ceva important de relalat, adică eul propriu. În lipsa contactelor cu lumea, suntem populați de fantasmele minții noastre, croite după faptele și după patimile proprii. Iar după ce și aceste fantasme se epuizează, ne rămâne un gol pe care nu mai știm cu ce să-l mai umplem. De aceea marii singuratici sunt mereu foarte aproape de sinucidere, pentru că ei sunt gata să suprime o ființă care de-abia dovedește că mai există, și nu aduce vreun argument sustenabil că ar merita să mai persiste și în continuare. În izolarea impusă sau auto-impusă, când lipsesc contactele cu semenii, nu ni se relevă, așa cum am fi tentați să credem, un iluzoriu eu autentic, ci o persoană extrem de modestă, care datorează cam tot ce știe, își imaginează, își dorește chiar, de la ceea ce primește din afară. Trăim în izolare cu amintirea lumii pe care am cunoscut-o, cu dorul după ea, cu dorința reîntoarcerii. E-adevărat (dar de importanță secundară) însă și că, odată aflați în lume, cu tot cortegiul ei de netrebnicii și de nimicuri, putem începe să regretăm izolarea anterioară. Însă dacă am fi puși să alegem între izolare și comunitate, imensa majoritate dintre noi am alege traiul împreună.

De aceea suntem mereu gata să ne umplem viața cu diverse activități, ca de pildă cititul unei cărți (un obicei devenit din ce în ce mai rar), radio, televizor, internet, orice numai să existe un zgomot ca să nu rămânem singuri cu gândurile noastre. Constatăm că existăm numai în măsura în care reacționăm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nu numai că luăm act de ceea ce se întâmplă, dar ne și poziționăm cumva. Și ar trebui să fim un pic mai circumspecți cu preocupările noastre, cu pasiunile cărora le dăm curs, să nu ne încredem total în ele, să nu ne lăsăm furați de ele, să ne dăm seama că sunt și fugă de singurătate, și refuz subtil de a rămâne cu tine însuți, și modalitatea de a umple un timp, al vieții proprii, cu care nu prea știm ce să facem.

Pe de altă parte însă singurătatea, chiar impusă de alții, are și câteva beneficii, pe care adesea le ignorăm. Te obligă să fii separat de turmă, să-ți pui mai multe întrebări ca ea, să te îndoiești mai mult și, până la urmă, să înțelegi mai mult. În singurătate ești constrâns să te confrunți cu propriul sine, entitate pe care, în mod normal, ești obișnuit să o ignori. Rezultă ceva ca un sentiment pe care nu poți neapărat să îl așezi într-un discurs, și care îți indică o depărtare de pasiunile care ne însuflețesc pe toți, o altă așezare a priorităților, o altă privire asupra limitelor umanului. Ești diferit de ceilalți, și prețul plătit pentru această suferință este că înțelegi mai bine realitatea lumii tale proprii. Odată desprins de pasiunile comune, realizezi că aproape tot ce facem este „vânare de vânt”, că viața în comun înseamnă prea multă atenție acordată neesențialului, că mai mult așteptăm să treacă timpul decât să facem ceva util cu el. Izolarea te obligă la profunzime, fără ca asta să însemne că ai ajuns să fii superior semenilor tăi.

*

Pentru că singurătatea e rea, ni se propun diverse antidoturi, cum să ne găsim prieteni sau partenerul de viață, la ce să fim atenți, ce să schimbăm în felul nostru de a fi ca să fim înconjurați de alți oameni. Nu știu cât sunt de bune astfel de sfaturi, dar sunt convins că sunt urmate de foarte multe persoane. Luăm singurătatea ca o problemă de rezolvat, îi stabilim cauzele și încercăm să vedem care sunt remediile. Le urmăm pe acestea și căutăm să ne punem viața în ordine.

Ne imaginăm cauza singurătății în diverse locuri: ea ar ține de factori genetici, de conjuncturi, cum ar fi schimbarea domiciliului, a locului de muncă, decesul cuiva drag. Toate astea însă, nu explică fondul problemei. Chiar dacă nu pare evident la prima vedere, opusul omului singuratic nu este persoana cu mulți prieteni, ci omul smerit.

Singurătatea este nu atât o stare de fapt- unii pot fi mulțumiți să nu aibă pe nimeni prin preajma lor- cât un sentiment de a nu putea comunica, de  a nu simți pe ceilalți aproape de tine sau pe tine aproape de ei. Singurătatea este, de fapt, expulzare din mijlocul semenilor, nepăsare cruntă pe care ei o afișează fără jenă, excludere din comunitate, situația tragică în care poți avea raporturi cordiale cu o mulțime de semeni ai tăi, dar nimănui nu-i pasă ce simți sau dacă mai trăiești. Acum devine foarte ușor de înțeles cum de te simți singur în mijlocul unei mari mulțimi de oameni. Ba devine greu explicabil cum de te-ai putea simți solidar cu ei, în afara unor episoade trecătoare de contagiune.

*

Suntem chemați la comuniune încă de când ne-a făcut Dumnezeu, dar starea noastră de zi cu zi este de indivizi singuri, aflați în raporturi superficale cu alți indivizi singuri, chiar dacă acele raporturi ar fi numite prietenie sau căsătorie. Atunci când ne simțim singuri, trăim lipsa de comuniune și neputința de a mai ajunge la ea. 

Ne învârtim în jurul singurătății și nu-i dăm de capăt pentru că gândim exclusiv în mod laic. În mod real, ceea ce însingurează este păcatul, el ne desparte de oameni, pentru că lui i se alătură egoismul, orgoliul, tratarea lucrurilor și a oamenilor după bunul meu plac. De aceea reintrarea în comuniune presupune același drum cu asceza care ne eliberează de păcat.

Mersul către lume, către comuniunea cu ea pleacă de la constatarea singurătății mele. Ridic un val de pe toate acțiunile mele, și văd că tot ceea ce făceam era ca să umplu un gol. Pasiunile care mă puneau în mișcare, chiar și acțiunile rutinere, erau doar o ascundere a golului din mine. Mă golesc de lume ca poftă, ca dorință de plăcere sau de dominare, ca să pot să mă umplu de ea ca regăsire a semenilor și a lui Dumnezeu.  Dar până la regăsirea acestei comuniuni, e cale lungă de parcurs.

Atitudinea mea nu e de a veni în întâmpinarea nevoilor aproapelui, ci de a urmări satisfacerea trebuințelor mele prin intermediul lui. Indiferent că treaba îmi reușește sau nu, mă voi simți singur, căci nu voi avea semeni alături, ci doar stăpâni sau sclavi. Cu ei poți avea cel mult o relație funcțională, nicidecum una umană. Restaurarea stării în care nu sunt singur nu ține de acțiuni de genul întâlniri cu prietenii, socializare, mers în excursii, petrecut timp în comun, ci de o revalorificare a omului ca semen al meu, adică cel care îmi seamănă, este asemenea mie, are aceeași valoare existențială. Nu mi-e superior sau inferior, ci pur și simplu este. Atunci prezența fizică a altor oameni nu mai este importantă ca să nu mă simt singur. Pot fi în comuniune și retras în vârful muntelui.

Oamenii cei mai implicați în lume devin atunci călugării care, depunând voturile monahale, al sărăciei, al castității și al ascultării, se desprind de patimi, nu mai vor să fie stăpânii cuiva, nu mai sunt stăpâniți de cineva, ci au toată disponibilitatea de a intra în comuniune. Episoadele de izolare ale anahoreților nu sunt retrageri din lume, ci căutare a divinului, alimentare a iubirii care mă îndreaptă tot către oameni, ca semeni ai mei, chiar fără prezența fizică împreună cu ei.

*

O ipostază a singurătății este bolnavul de la scăldătoarea Vitezda. „Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa”(Ioan 5, 7). Fiecare ocupat de bolile sale, căci erau acolo orbi, șchiopi, paralitici, căuta să ajungă la apă ca să se vindece. E un egoism pe care îl crează nevoia, penuria, boala. Vindecările erau limitate. Din când în când un înger al domnului tulbura apa. Există gentilețe- îi dau locul unuia mai bolnav ca mine, sau o ordine a chemării- vreun criteriu care să ordoneze vindecările? Nimic din toate astea. Cine să vină mai întâi? Orice bolnav căuta să se ducă pe sine, să se facă sănătos în dauna celorlalți, care nu erau la fel de sprinteni, care nu reușeau să prindă momentul potrivit. E o luptă animalică pentru supraviețuire, valabilă și atunci, ca și acum.

Doar Hristos ne poate smulge acestui determinism. Sunt bolnav în două moduri: de bolile de care sufăr, dar și de egoismul care vrea vindecarea mea înaintea și chiar în dauna celorlalți. Nu pot prin propriile puteri, dar sunt singur, nici nu mă ajută nimeni să pot. Nu e însă totul pierdut. Singurătatea e locul care-l lasă pe Dumnezeu să intre în viața mea. De-abia când nu mai ai pe nimeni alături, poți să-l ai pe Dumnezeu. Dacă nu ai om, atunci îl ai pe Dumnezeu. Te simți singur, nimeni nu-ți vine în ajutor, nimănui nu-i pasă de tine, fiecare își vede de ale sale, nu ai nădejde, nu ești mângâiat de nimeni. Oamenii sunt laolaltă, împrejurul scăldătorii, dar fiecare cu scopul său propriu. Din acest impas al comuniunii, din concurența care nu lasă loc milei și înțelegerii reciproce, nu te poate scoate decât Dumnezeu. Să reținem că ori de câte ori ne simțim singuri, neajutorați, că nimănui nu-i pasă de nevoile noastre, să știm că există un Dumnezeu care e gata să ne sară în ajutor, și a cărui milostivire ne va ajunge cândva.

Paraliticul acela era bolnav de treizecișiopt de ani. Boala lui era cauzată de păcat, a fost vindecat de Dumnezeu, dar condiția menținerii sănătății era să nu mai păcătuiască. Hristos îi spune : „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.”(Ioan 5, 14) Păcatul ne face bolnavi, dar ne și însingurează. Virtutea însă ne împacă cu propriul suflet, cu semenii și cu Dumnezeu.

Demonizații din ținutul Gadarenilor erau cumpliți la vedere. „Și neîncetat noaptea și ziua era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre.” (Marcu 5, 5) Ei părăsesc comunitatea, trăiesc în locuri pustii, se izolează de ceilalți oameni, puteau face rău comunității, prin stricăciunile pe care le provocau, dar mai ales își făceau rău lor înșile, căci asta înseamnă că se tăiau cu pietre. Diavolul este cel care ne izolează, ne desparte de semeni, ne face să urâm și ne inspiră toate acțiunile criminale. Adeseori el nu determină acțiuni atât de violente precum cele descrise aici, însă provoacă același fel de pagube.

Ni se pare că suntem la adăpost de asemenea stări. Putem rămâne în mijlocul lumii, să zâmbim din când în când, să păstrăm aparența calmității, a normalității, dar să fim posedați de diavol și să încercăm aceleași sentimente de ură față de semeni, de îndârjire împotriva lor, de izolare. Sunt sentimente mult prea comune nouă celor de azi ca să nu ne pună pe gânduri. Tot ce este împotriva semenilor vine de la cel rău. Avem nevoie de o exorcizare, iar dacă posedarea demonică nu e violentă, nu e nevoie nici de spectacolul oferit uneori de slujbele de scoatere a demonilor. Dar să știm că în ura și în izolarea noastră față de aproapele facem pe placul celui rău.

*

Ne plângem de singărătățile noastre atât de relative. Suntem gata la multe compromisuri ca să putem fi împreună cu alții. Ne vedem mereu neînțeleși, punem starea noastră pe seama răutății altora. Uităm că cel mai singur dintre toți a fost Hristos. Mai întâi în grădina Ghetsimani când, prevăzându-și sfârșitul pe cruce, i-a luat cu El pe Petru, pe Ioan și pe Iacov „Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine” (Matei 26, 38) și s-a rugat cu sudori de sânge (Luca 22, 44), apoi s-a întors la ucenici „Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind” (Matei 26, 40) În durerea prevestitoare a morții Dumnezeu a rămas singur. Apoi pe Golgota, toți ucenicii au fugit înspăimântați, și avem aici strigătul cel mai teribil care s-a auzit vreodată: „Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). E singurătatea absolută a omului-Dumnezeu față de care nimeni și niciodată nu poate spune că a fost mai singur. Hristos pe cruce, părăsit de toți, e antidotul oricărei singurătăți pe care o putem invoca. De acum încolo, purtând în minte scena crucii, niciodată nu mai putem să fim singuri, câtă vreme ne încredem în Dumnezeul care ne-a mântuit pe noi. Crucea aceea era atât de grea, de Mântuitorul se prăbușea cu ea în brațe, căci pe drumul Golgotei El purta toate singurătățile noastre, toată excluziunea, toată batjocura pe care am putea-o primi vreodată.

Singurătatea poate încă să existe, pentru că Dumnezeu ne dă un model, nu ne obligă să urmăm o cale. Dar atunci când vine de la lume către mine, am șansa să o răscumpăr prin apelul la Dumnezeu, care a fost mai singur decât mine. Dar dacă vine de la mine către lume, ca însingurarea a mea într-o lume în care, pentru că sunt robit de patimi, nu pot să am pe nimeni aproape, atunci mă duce direct în iad. Singurătatea este o boală cumplită, care distruge sufletul, ba chiar și trupul. Una dintre pedepsele iadului va fi aceea de a fi singuri, de  a nu putea vedea fața vreunui semen al nostru. Dacă n-am realizat capacitatea de a comunica, de a ne împărtăși unii de la alții, comuniunea la care suntem chemați în lumea de aici, nu avem cum să o obținem în lumea de apoi.

Ca să ne opunem singurătății avem de făcut un singur lucru, să trăim în mijlocul Bisericii, să ne împărtășim de viața pe care ea o aduce fiecăruia dintre noi. Aceasta nu depinde de felul psihic în care este fiecare, mai retras, mai vorbăreț, mai prietenos. Implicarea în Biserică nu modifică aceste caracteristici temperamentale, dar le poate transfigura. Indiferent de modul subiectiv în care sunt eu, îmi regăsesc locul înăuntrul Bisericii. „Că unde sunt doi sau trei, adunați în numeleMeu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20) Nu pot fi niciodată singur atunci când îl caut pe Dumnezeu.

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Doru Dăncuș

 

                

Distincția finală

      

                                Vocea întâi

Am scris. Am cântat. Am fost artist și n-am cerut iertare. Așa m-au înconjurat pașii făcuți în alte existențe, târându-se după mine ca niște agonice triluri de fiară. Desigur, cândva am mințit, desigur, cândva am furat, desigur, cândva am iubit liniile ferate ale orelor de pământ. Adesea am cerut pâine și vin, adesea am mângâiat istoria unui nor cu viața mea genială, adesea am vorbit cu îngerii păzitori ai copacilor. Am cântat. Am scris. Am fost artist și n-am cerut iertare.

 

                                  Vocea a doua

Singurătatea este un deliciu. Când veșnicia controlează toate celulele, gândurile, sentimentele unui om, integrarea în dezmățul stradal devine stranie, nejustificată. În vidul existențial creat astfel apare singurătatea care disciplinează atitudinile, nevoia de comunicare, jazz-ul superficial al durerii...

Cel mai generos chin pe care Tu, Doamne, ni l-ai dăruit: sunetul, culoarea, materia, cuântul – limitând infinitul de care am fi putut dispune. Cea mai perfectă dovadă că exiști: n-ai dat omului o altă modalitate de exprimare în afara acestora. Asta explică și suferința prin filtrul căreia o creație capătă reflexe de genialitate: artistul nu trebuie să sperie universul, ci să diminueze teama umană de univers.

 

                                 Vocea a treia

Cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecute de Isus în post și rugăciune pe muntele Sinai sunt o demonstrație de forță a singurătății. Ea a fost transformată din închisoare în spațiu spiritual fără dimensiuni și acest model trebuie luat ca exemplu – nu singurătatea impusă ce produce doar stress, nervi, sterilitate intelectuală, imobilizare a credinței. Biserica greșește când impune reguli în rugăciune, istoria greșește când acceptă asta, filozofia devine ridicolă când tratează aceste greșeli ca fiind separate. Doar arta propune un consens, o masă rotundă a greșelilor, de aceea este privită cu neîncredere și chiar teamă: nimeni nu este pregătit să mediteze, să privească în spate, să-i fie milă de pâinea pe care o mănâncă cerșetorul.

 

                                 Vocea a patra

A fi singur – dar nu din timiditate. Solitudinea timidului e puerilă, fundamentată pe complexe și formule stereotipe culese de prin cărțile marilor scriitori. Trebuie să te bucuri de lume, nu s-o negi, căci încăpățânarea negației te aruncă pe o linie moartă. Cu cât intri mai adânc în social, cu atât e mai greu să-ți păstrezi intactă singurătatea. Or, tocmai lupta pentru a ți-o menține și prin ea rămânând însuți pur conține substanța ce alimentează alternativ singularul și pluralul: primul pentru a rezista, al doilea pentru a nu atenta la frumusețea primului.

 

                                 Vocea a cincea

Dacă toți însingurații ar fi creștini, ar veni și Dumnezeu să rezolve marile conflicte mondiale. În zadar tot udă preoții crucea de la care a început singurătatea, trupul lui Cristos nu va înmuguri pe ea niciodată. Amvoanele au devenit pustii și false, Dumnezeu este prezent și adevărat.

 

                                 Vocea a șasea

Singurătatea nu este un proces superfluu, ci unul, poate singurul, demn. Revolta omului singur nu lezează nici un drept stipulat în constituții sau coduri de legi, ea răspândește în jur o solemnitate tristă, parfumul căutărilor metafizice. (Realitatea deviază în disperări calme. Se aude o muzică de orgă ce blochează gestul vânzătorului de ziare, înjurătura aruncată mașinii care te-a stropit, surâsul adresat fetei credule). Oamenii simpli refuză muzica fără proveniență ce le răsună în urechi preț de-o respirație. Am văzut de multe ori indivizi încremeniți de spaimă și curiozitate preț de-o respirație.

 

                                Vocea a șaptea

Cea mai sinceră întrebare ce mi s-a pus vreodată: când mori? Cu adevărat, atunci mi-am dat seama că nu am răspunsuri pentru orice și oricine. În naivitatea ei atemporală, întrebarea a soluționat un dosar transmis ereditar. Un fior de bucurie m-a străbătut când mi-am amintit că de două mii de ani oamenii practică știința antagonismului pentru a defini viața și moartea și este o pistă falsă. Într-un elan reformator am dărâmat toate sistemele, construind un bloc valoric diferit de viziunea clasică dar, intuindu-i inaplicabilitatea, am tăcut și-am iertat.

A rămâne singur pe ruine, a privi stupefiat soarele printre gratii, iată inexplicabilul iertării și implicit frumusețea singurătății celui ce nu poate fi înțeles în condiții normale. Am senzația că toate cărțile mele sunt fermecător de zadarnice.

 

                                Vocea a opta

Un mare gânditor s-a întrebat care este sensul metafizic al existenței sfinților. Răspund eu: ei sunt controlul tehnic de calitate al singurătății. Un mare poet și-a întrebat iubita dacă vrea să rămână flămânzi. Spune da, și rămânem, a răspuns tot el. Așa legalizează poeții postul lui Isus, transfigurându-l.

Când o ființă minusculă, fără aripi, traversează în grabă foaia pe care scrii, te cuprinde mirarea: mersului ei intraductibil nu-i poți răspunde nimic.

 

                                Vocea a noua

Pentru un nefumător, a fuma o țigară e un act de eroism. Pentru un om al armelor, eroism s-ar putea numi renunțarea la ele. Pentru un solitar, tăcerea capătă dimensiunile unei boli incurabile, iar perseverența în ea atrage după sine cea mai perfectă formă a eroismului omenesc. Tăcând, ai drept de viață și de moarte asupra cuvântului fizic, ești înălțat, paradoxal, la rangul de arheolog al semanticii. Acesta ar fi răspunsul în problema nevoii de comunicare. Guvernați de legea cuvântului fizic, șefii statelor lumii nu vor înțelege niciodată importanța îngerului numit pace.

 

                                Vocea a zecea

Nu, yoga nu-ți poate de singurătatea: yoga nu permite intervenții proprii în regulamentele ei, nu galvanizează trăirile, ci le ucide. Este un fanatism tentant, necesar lumii acestui secol, dar fără soluții concrete. Marii maeștri ar muri de ciudă că n-au plâns, că n-au iubit, că n-au fost bântuiți de indecizii, dacă ar ști cât prețuiesc acestea pe pământ. Yoga nu este singurătate, este izolare. În timp ce prima noțiune este o taină a vieții, a doua este un atribut al morții. Calea de mijloc este Dumnezeu.

 

                                 Vocea a unsprezecea

A fi singur, dar nu din vanitate, nu demonstrativ. Singurătatea nu trebuie să fie o ofensă adusă omenirii, ci un mod de viață natural, o detașare paradisiacă, o lacrimă de amantă ce-și privește iubitul pentru ultima oară.

Zi și noapte păcătuim. Zi și noapte, fiecare dintre noi este supus unei crâncene flagelări: acesta este omul, trăind sub imperativul fricii și al timpului. Însinguratul nu-și numără anii și nici n-are nevoie de repere istorice: este etern.

Ce sens ar avea sincerele condoleanțe la moartea unei veșnicii?

 

                                  Vocea a douăsprezecea

Nevoia spațiului este o obsesie complementară. Hăituit de prezențe, te refugiezi într-o odaie, sedimentându-te firesc în voluptatea ei. Mai ai nevoie de întrebări? Sau de conștiința propriei valori? Tăcerea nivelează totul, chiar și durerea. În geologia trupului, numai timpul nu este definitivat: spiritul, sexualitatea, moartea, îți servesc docile doza optimă de energie, căci nemaifiind complicele lor, le-ai impus o sclavie severă. Începi să te gândești la dragostea părintească pentru o floare sau un arbore, începi să-ți dai seama că de fapt spațiul închis este cel adevărat și imun oricăror corupții. Așa se naște credința.

 

                                  Vocea a treisprezecea

Judecata de apoi este cea mai frumoasă provocare. Cel singur n-a fost provocat de o situație, de o țară, de un om puternic, ci de Dumnezeu însuși. Gestul celui care a ridicat mănușa reflectă siguranța marii lui credințe, capacitatea de-a coordona istoria, deși nici un politician n-ar accepta o atare afirmație. Negația lor vine din egoism, din groaza că oamenii nu sunt decât niște marionete stupide. Când groaza ia proporții, conflictele diplomatice degenerează în războaie, falsificatorii de bani nu mai trag în tiparnițele lor secrete valori de hârtie, ci programe politice, ucigașii se transformă în chirurgi de renume mondial. În spațiul închis al însinguratului lucrurile acestea sunt simple obiecte artizanale, prăfuite de anii atâtor secole: el deține multvisata piatră filozofală: liniștea.

 

                                 Vocea a patrusprezecea

La început se aruncă pe tine insomniile. Gânduri de tot felul te țin treaz, te fac să te zvârcolești în așternut. Cel mai sigur tratament este ordonarea memoriei: decantarea gândurilor importante, analizarea lor, soluționarea lor.

Vine apoi dezolarea. Te simți părăsit, abandonat ca un obiect scos din uz. Plimbările în tăcere pe cele mai aglomerate bulevarde sunt prima etapă a războiului cu ea. Încetul cu încetul, preferința pentru străzile periferice va deveni o necesitate. Vor urma plimbările nocturne prin parcuri pustii, apoi, ca o convalescență, nevoia de-a scrie, de-a picta, de-a crea ceva.

Voluptatea singurătății apre în momentul în care te-ai vindecat întru singurătate, când totul ți se pare fad, nesubstanțial.

 

                                  Vocea a cincisprezecea

Vai de cel ce mimează singurătatea, ce o practică pentru a epata! A te preface că ești singur e ca și cum ai aplica un strat gros de albastru de Prusia peste desenele unor copii care se joacă pe asfalt. Poleiala cade curând, iar legile singurătății sunt aspre. Adevărații singuratici au o distincție aparte, o noblețe maiestuoasă: privindu-i, îți îngheață pe buze replica dură, hohotul de râs aruncat bețivului, ideea genială pe care o explici prietenului. Privindu-i, ai senzația că asculți, într-o sală imensă, cântecul unui milion de ceasornice. Lucrul acesta e ca un răsărit de soare pe care-l aștepți înfrigurat și zorii apar înghesuiți între nori grei, negri, înnebuniți de o lumină plată, alterată, silnică. A nu putea asculta integral acel concert al orelor e cel mai tragic supliciu la care sunt supuși zilnic oamenii de rând.

 

                                  Vocea a șasesprezecea

Singurătatea nu poate fi cenzurată. Nici un dictator nu i se poate opune, nici o catastrofă n-o poate împiedica. Neliniștea instinctivă în fața zilei de mâine rămâne o amintire îndepărtată și neînsemnată. Experiențele de viață sfărâmate pietruiesc un drum trasat clar, inteligibil numai exponenților singurătății. E cu neputință de imaginat un efect al cotidianului care ar putea delimita drumul imposibil psihologilor, savanților, miliardarilor. Poate doar poeții, aflați la o distanță infimă de el îl pot vedea și, dezinteresat, îl pot scrie. De ce? Pentru că ei nu și-l doresc.

 

                                 Vocea a șaptesprezecea

Te întrebi ce cauți printre lucrurile străine deodată. Cercuri se sparg în tăcere. Prea s-au organizat toate după principii aritmetice. Prea a rămas pe dinafară cuvântul, prea s-au anulat, căutându-se originalitatea – sentimentele.

Dacă nu puteți înțelege singurătatea în cel mai înalt grad, n-are rost s-o discutați. Feriți-vă de ea, nici măcar n-o intuiți. Nu se vorbește despre cifra unu decât prin prisma zero-ului. Nu se poate pronunța litera „a” fără a accepta tot alfabetul.

 

                                  Vocea a optsprezecea

Tristețea este rivalul de aur al însinguraților. Se reflectă în ea subconștientul încărcat de pasiuni normale. Ești singur, liniștit, senin. Și vine impertinentă tristețea, te prinde în malaxorul ei de cuvinte, sentimente, sentințe. Un om singur și trist e cea mai frumoasă creatură divină.

Nimeni nu trebuie să ceară detalii. Revoluționarii se pot închide, siguri de reușită, în propagandistica tradițională. Informatorii pot întocmi sute de rapoarte. Scepticii pot pune pe lama cuțitului toate afirmațiile mele. E de-ajuns să spun că tristețea omului singur n-are absolut nici o influență asupra maselor pentru a mulțumi pe toată lumea. Pentru a-i orienta pe toți spre strălucirea idealurilor false.

 

                                   Vocea a nouăsprezecea

Singurătatea nu este un cerc în care te învârți ca un bezmetic. O persoană singură nu plătește nimănui tribut material, sentimental, cerebral. Așa cade principiul conform căruia „în unire stă puterea”: comunitățile umane se bazează pe un complex nerușinat de legi, doctrine, îndatoriri. Interesant este că nimeni nu vede asta.

Dreptul de a fi singur nu ți-l dă nimeni, ți-l iei tu, dacă ești în stare. O forță nu înseamnă nimic dacă nu este focalizată într-un singur punct, până și vulgarele descoperiri științifice legiferează acest cod genetic al universului.

Cei ce pun la îndoială condiția omului singur primesc o palmă răsunătoare de la propriile atu-uri în care își sprijinesc teoriile: unul din ele ar fi Bhagavad Gita.

 

                                    Vocea a douăzecea

Tone întregi de minciună se transportă dintr-o țară în alta, dintr-un continent în altul. Priviți lungile caravane ce fac legătura între diferite conflicte internaționale. În singurătate poți descifra fecunda tradiție a înșelătoriei, totuși „naturală”, cum spun mulți. Sub masca smerit-înțelegătoare ne ascundem cu toții noroiul cugetelor, deși, de ochii lumii, suntem preoți sau călugări, deși, de ochii lumii, aruncăm un ban orbului de la colțul străzii. Niciodată nu recunoaștem cât suntem de infecți.

Singurătatea rezolvă orice existență, trebuie doar să crezi în Dumnezeu. El îți poate spăla creierul și-ți poate aprinde în ochi lumina copilăriei. Deodată, pur și simplu nu mai poți minți: pur și simplu ți se pare caraghios un astfel de gând, pur și simplu ți-e rușine s-o faci.

 

                                    Vocea a douăzecișiuna

Unii vor face greva foamei, în așteptarea ultimei și teribilei sentințe, alții se vor transforma în piloți ai revendicărilor. Peste toate aceste motivații reclamate de ingrata natură umană, cade ca o ghilotină indiferența omului singur. Desigur, nu observă nimeni faptul că el este carburantul inepuizabil solicitat de mașinăria socială. S-a părăginit lumea, pe Dumnezeu îl folosiți în campanii electorale. Cineva se joacă de-a inducția telepatică și n-o stăpânește îndeajuns. Astfel, dulcegăriile evangheliștilor de peste ocean falimentează prin piețele române, țara în care falimentul este chiar scopul fundamental urmărit.

De-ar tăcea omenirea numai o secundă – s-ar prăbuși toată încrengătura de cauze, interese, justificări, adversități; dintr-o dată s-ar simți acut interacțiunile subatomice ale marilor singurătăți: s-ar naște lumea întâia oară corect.

 

                                     Vocea douăzecișidoua

Ne aflăm la capătul mileniului II, garnisiți cu lozinci frumoase, cu impresionante cunoștințe despre lumea înconjurătoare, cu vaste studii sociologice. Însinguratul se miră când percepe vuietul în care trăiesc masele populare, în frunte cu șefii lor aleși după principiile burții. El nu simte nevoia de-a afla ce-i cu prețul benzinei sau cu rata mortalității în Somalia. Acestea intră în departamentul rezolvărilor divine, căci e vizibilă și pentru orbi tragedia florii care încearcă să facă singură primăvara. Banul aruncat cerșetorului nu-l va scoate din mizerie pentru că s-a obișnuit să trăiască așa. Oricâți bani i-ai oferi, a doua zi își va relua locul pe treptele vreunei catedrale. Cu gândul la rai, masele populare îl tolerează și astfel, mizeriei umane i se scot cătușele. Ce inutile sunt nobilele gesturi ale cetățenilor care speră să cumpere raiul cu o monedă!

Singurătatea anulează dezgustul. Rămână popoarele cu nevoile și speranțele lor, cu tonele de acte care le justifică: însinguratul nu-și declină identitatea decât în fața lui Dumnezeu, de aceea nu se poate vorbi despre el decât în termeni extremi.

 

                                     Vocea a douăzecișitreia

Singurătatea nu se aproximează. Peronul unei gări nu-ți poate soluționa nemulțumirile, falsurile, compromisurile de care te-a legat viața. Și totuși, singur pe un peron ți se pare naiv să nu încerci o restructurare a ființei care ești, deși nu ți-o dorești, deși te consumi căutând posibilitatea de a n-o face. Plecările sunt avertismentele singurătății. Nu le rezolvi cu femeile, cu alcoolul, cu arta. Nici Dumnezeu nu le rezolvă, pentru că singurătatea ține de liberul arbitru. Asemănătoare credinței, e ca un izvor prin care vezi cum arată neantul. Te cuprinde spaima. Ceri iertare iubitei, prietenilor, mamei. Încerci să te sustragi legilor ei dar nu, nu mai poți minți pe nimeni.

 

                                     Vocea a douăzecișipatra

Ceea ce nu se știe este faptul că acest om singur rămâne unica piesă de rezistență a adevărului, creată ca un apel disperat la adresa mizeriei ieșite din comun în care se bălăcesc statele lumii. Nu înălțând vocea, nu practicând umilința, nu expunând monotone ori senzaționale dări de seamă se vor rectifica principiile marilor reforme.

Existând, omul singur observă, selectează, discerne și, la sfârșit, dispune conservarea evenimentelor fatale. Omenirea este un imens muzeu plin cu astfel de relicve. E nevoie de ele pentru a nu greși a doua oară. Așa se implică însinguratul în teribila agonie a veacului XX. Fără a fi obligat, el va salva, discret și fără pretenții, mileniul III.

 

                                  Vocea a douăzecișicincea

Ți-e dor de statutul omului de rând care ai fost, dar nu te mai poți întoarce. Atent, neantul te-a localizat și ca din întâmplare ți-a furat realitatea, timpul, florile. Atunci ai formația poker în mână. Totul se reduce la zero și zero este resimțit profund la nivel organic. Tentativa de-a evada undeva, oriunde, nu se pedepsește, se contemplă și se abandonează.

       

                                   Vocea a douăzecișișasea

Cu timpul, s-a fixat în estetica globului pământesc o anumită conduită, o anumită receptivitate, o anumită tendință de-a acționa. Împănat de milioanele de gesturi pe secundă, Pământul trebuie că arată ca un ghemotoc scămoșat.

Visuri, nopți, coșmare, obsesii. Cineva a gândit lumea de suprafață ca o replică a celei subterane. E greu de modificat ceva în învălmășeală. Imposibil.

Calm, însinguratul trece peste mândria prostească a reprezentanților societății. Revolta de tip uman are în ea ceva inestetic, deranjant. Detașat, poate medita asupra urgențelor pentru că în fond, timpul este doar o problemă de conștiință.

 

                                    Vocea a douăzecișișaptea

Trebuie să mă credeți pe cuvânt că nu vă mint când spun că Dumnezeu este axa singurătății, formula prin care aurul se poate transforma în ajutor pentru răniți.

 

                                     Vocea a douăzecișiopta

Dar dacă cei o mie de ani de pace nu vor putea veni din cauza fricii noastre?

 

                                     Vocea a doăzecișinoua

E nespus de greu să-ți ascunzi păcatele un timp îndelungat. Până la urmă se întâmplă ceva care produce o breșă.

 

                                      Ultima voce

Nu vă ucideți servitorii.

 

Comentarii cititori
sus

Sorin Delaskela

 

 

Cred că pentru un bărbat, singurătatea e cu totul altceva decât pentru o femeie. Că pentru lumile noastre atât de diferite are înțelesuri la fel de diferite. Sau mai bine zis, un altfel de impact. Am cunoscut femei singure. Își purtau cu semeție însingurarea. Nu crâcneau. Ochii lor reci, chipul lor aspru, brațele lor încordate. Cuvintele în care se ascundeau. Expresiile ca niște măști severe. Platoșe de aramă și chihlimbar. Dincolo de ele e trupul lor fragil, sufletul și lumea lui obosită, ezitantă, impalpabilă. Femei mame acoperindu-și copiii în miezul nopții. Traversând culoarul în papucii lor de pluș. Stând pe întuneric în bucătărie și fumând și ascultând la radio melodii vechi. Femei amante urcând cu liftul, așteptând deschiderea ușilor metalice, capturate de sunetul lor inuman. Femei copil privind bulevardul de la fereastra camerei lor tapetate cu ursuleți roz. Singurătatea le face mai puternice, mai reci. Mai îndepărtate. Atunci când stai lângă o femeie cu o îndelungată experiență a singurătății, simți distanțele. Ai vrea să fie un corp elastic, fremătător, să curgă în tine ca un alcool. Femeia-beție. Dar ele sunt din mercur.

Și am cunoscut și bărbați singuri, și în cele mai multe cazuri singurătatea lor mirosea a transpirație, spaimă, slăbiciune și alcool, a țigări ieftine, și din nou a frică. Bărbați care se agață de orice pentru a fugi de singurătate și frică. Bărbați doborâți de singurătate. Umiliți de singurătate. Prea lași ca să se sinucidă. Prea obosiți ca să mai creadă în dragoste sau în altceva de soiul acesta. Zeii lor sunt lichizi ard gâtlejul și fac stomacul praf. Trofin era liderul lor zonal. În el singurătatea își făcuse cuib ca o pasăre uriașă. Ca un cancer. Singurătatea și frica se hrăneau din el. În fiecare zi sângera. Era pe cale să devină un monstru, dacă nu și era deja. Într-un fel moartea i-a făcut un mare serviciu. L-a salvat. Ar trebui să fie fericit acum. Acolo, în cerul lui de vodkă și bolboroseli neinteligibile.

(Fragment din Noaptea pisicilor lungi, editura Brumar)

Comentarii cititori
sus

Simona-Grazia Dima

 

 

Un subiect interesant, pentru unii, poate, definitoriu. Singurătate, solitudine... trebuie să fim prudenți, să definim atent accepțiile multiple ale cuvântului. Ele pot fi sociale, psihologice, metafizice. Toată lumea nutrește mefiență și teamă față de singurătate, de situația de a fi izolat. În ultimă instanță, nu cred însă că singurătatea există cu adevărat, este doar o înșelare a minții. Faptul de a te afla doar în compania sinelui propriu poate semnifica identitatea cu tine însuți, concentrarea, autenticitatea. Un creator are nevoie de ea ca de aer, altfel nu ar fi original. În timpul elaborării operei sale el nu se va simți însă deloc singur. Singurătatea este necesară oricărui om pasionat de o vocație sau de o activitate, oricărui om nevoit să ia decizii. Și un mare leader, oricât de anturat, va fi întotdeauna singur și va răspunde pentru actele sale, pentru care va fi în cele din urmă obligat să suporte pedeapsa istoriei. Un mare artist sau un simplu meșteșugar au nevoie deopotrivă de singurătate, altfel opera va fi mediocră, iar reparația va fi greșită, dimensiunile nu se vor potrivi, scândurile vor fi tăiate greșit. Ca om, da, creatorul sau leaderul se va putea simți singur, așadar, situația ideală ar fi aceea în care să se bucure de o companie iubitoare, să aibă alături un suflet-pereche, dar dualitatea este doar aparentă: în cea mai mare iubire afli un singur principiu, deplinătatea sinelui tău eliberat de constrângeri, acceptat așa cum este.

Singurătatea – o iluzie!

Este un păcat să nu poți fi singur și cred că mulți dintre contemporanii noștri sunt cu mult prea neîncrezători în singurătate – acest lucru este dezastruos. Să observăm că este o mare diferență între spiritul de turmă și cel de armonioasă unanimitate. Spiritul gregar este un fel de terorism, te silește la tăcere, la o vinovată consimțire. Foarte mulți oameni nu judecă singuri, cu mintea proprie, nu „reușesc în viață” (o expresie atât de vagă!) prin forțe intrinseci, au mereu nevoie de recomandări, de pile, de proptele, opiniile și le formează după cât de urmat de alții este cineva – „o fi bine ce zic ăia, hai să mă iau și eu după ei!”, dar nu au un criteriu de judecată personal, întemeiat pe un raționament, pe o opțiune. În singurătate, cea a spiritului, trăim cele mai mari bucurii, o astfel de singurătate este eliberatoare, ne face benefici celorlalți, putem fi singuri în acest fel chiar și în marile orașe, eliberați de răutate și meschinărie, dedați contemplației, serenității – regăsind acel „pe mine mie redă-mă!” sesizat, cu finețe, de poet.

Cred că ar trebui să ne acordăm mai mult credit, să reușim să fim singuri cu încredere cu voie bună, căci astfel vom afla întotdeauna un spirit afin care o să ni se alăture.

Dumnezeu, dacă ni se permite să ne mai gândim la el, este singur, fiind în același timp totul, principiul vieții fiecăruia. 

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

 

Tabloul

 

În fața șevaletului ai același sentiment ca și în fața paginii albe care așteaptă să fie scrisă. O nerăbdare să umpli pânza cu forme și culori, ca și atunci când  fiecare cuvânt scris întregește sau te apropie de sfârșitul unei povești.

Pictez spațiul în care mă aflu: un cuier, o masă, ferestre mari, inundate de lumină, două scaune cu huse cenușii, o scrumieră,  gânduri răsucite, care încep să se usuce ca și ultimele flori pe care mi le-ai adus. Îți simt absența mai acut ca oricând și pândesc telefonul verde și prăfuit, care nu vrea să sune. Sunt obosită și mâna mea alunecă pe pânză mecanic, culorile nu vor să mă mai asculte, iată în cuier o pălărie de soare cu panglică albă, iar pe scaun o pisică ai cărei ochi de un albastru șters mă privesc insistent. Iată o oglindă în care îmi privesc ochii triști, cu umbre de cearcăne, ridurile fine și șuvițele dezordonate de păr care îmi alunecă pe obraji. Ar trebui să mă vopsesc, niște fire albe se insinuează printre cele castanii, amintindu-mi că îmbătrânesc. Simt cum în jurul meu spațiul se transformă, lumina e uscată și tăioasă, dacă mă mișc prea mult prin ea mă rănesc. Ceasul s-a oprit. Ar trebui să-i schimb bateria, dar am senzația că, rămânând oprit, clipele se opresc și ele. Nu mai rămâne decât așteptarea. Și mâna mea alunecă pe pânza care devine din ce în ce mai strălucitoare, în timp ce spațiul din jur se estompează. Iar de pe mâna cu care pictez, din cauza mișcărilor prea bruște, se scurg picuri fini de sânge pe podeaua prăfuită. Privesc nedumerită în jur, obiectele din încăpere au dispărut, chiar și telefonul începe să sune în  tablou, pisica toarce acolo și-și răsucește leneș capul. Ar trebui să răspund și mâna mea se lovește de pânză și, încet, încet, simt cum mă strecor, mă preling pe pânza vâscoasă, amestecându-mă printre culori. Și pictez o încăpere goală cu lumină tăioasă.

Când ai intrat, în încăpere nu mai era decât tabloul. Prin spațiul prea gol, am auzit cum cheia se răsucea în broască, ți-am auzit pașii care lăsau urme distincte prin praful de pe jos, am auzit chiar ticăitul ceasului care începuse să meargă din senin. Stăteai cu haina în mână, oricum nu mai aveai pe ce să o așezi, și mă priveai în tabloul în care pictam o încăpere goală, în care doar gândurile amândurora mai rătăceau. Aici a fost un cuier, acolo a fost un ibric, și lângă el mâna mea cu unghii roșii turnându-ți cafeaua. Și tot acolo cuvintele tale, lovindu-se de timpanul meu, când te amuzai pe seama acelor unghii roșii care nu îți plăceau. Și fumul de țigară care deranja pisica și gesturile mele mărunte cu care o îndepărtam și sărutul tău grăbit când intrai sau ieșeai pe ușă. Și cartea pe care o citeai, rămasă deschisă pe un scaun.

Te priveam din tablou zâmbind. Și tu îmi zâmbeai. Încercam să întind mâna, să te ating, dar aceasta rămânea suspendată pe pânză. Încercai să întinzi mâna, să-mi îndepărtezi șuvițele dezordonate de pe obraji, dar mâna se lovea de pânza grea.

Nu puteam decât să zâmbim, eu de pe pânză, tu într-o încăpere în care se afla doar un tablou din care eu te priveam zâmbind și în care ticăitul monoton al ceasului se estompa în lumina din ce în ce mai puternică și mai tăioasă.

 

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

 

Despre singurătate ca tehnică (a iertării)

 

„Fără deliciile izolării nu aș putea ierta nici un muritor”, spunea Cioran.

Într-adevăr, singurătatea are câteva terapii de neînlocuit. Îți dă o pauză nu neapărat din  zgomotul lumii cât din blocajul propriei biografii. (Una în care avem o predilectă specializare spre dezastre și situațiile aflate în ultimativitate: „Omul secretă dezastru”, ca să îl cităm tot pe Cioran).

Singurătatea te eliberează de ceilalți - ceea ce (oricât de suspect ar suna) te poate redresa. Să te redreseze de la ce?

Păi conviețuirea cu celălalt nu e câtuși de puțin un lucru ușor. Cu ușurință ceilalți pot constitui o variantă de iad perfect - am simțit asta aproape fizic, ca pe o epidermă cheratinoasă de rinocer ionescian la Slatina, orașul marelui dramaturg, unde mă aflam în stagiatură, cu viitorul și speranțele complet paralizate, în orwellianul an 1984. Eram la coada unui magazin de lactate (vânzarea unor astfel de produse restricționate se făcea pe vremea aia în spate, unde erau tot felul de uși blindate de tablă sovietică, ca să nu se vadă cozile) unde mă trimisese soția să cumpăr lapte pentru copil (a fost singura dată când m-am supus unei astfel de experiențe ce mă putea arunca în depresia cu iz totalitar): ei bine, îmi amintesc cu exactitate, bătrâni a căror expresie plină de ură nu o voi uita niciodată, nu m-au lăsat să cumpăr două sticle de lapte, deși vânzătoarea nu ar fi avut nimic împotrivă, pe motiv că „trebuie să ajungă la toți”.

Paradoxal, aveam în sacoșă o carte ruptă de atâta citit - Teatru de J. P. Sartre: era acolo o piesă, nu îi mai știu numele, cu unul care abia făcea cunoștință cu lumea cealaltă - septică, igienică, elegant franțuzească. Iadul - paradoxal civilizat – era de fapt prelungirea lumii anterioare (am mai avut o dată senzația asta în Cartea tibetană a morților, dar ăsta e alt subiect) - ale cărei mecanisme se derulau cauzal, unele gesturi și dialoguri le determinau pe celelalte, ca în viața de aici.

Dar eroarea era suverană, comunicarea plină de falsuri, generozitatea o iluzie, bunătatea o limită imposibil de atins și foarte repede micul univers ajungea la paroxismul crizei – atunci personajul  încerca să se sinucidă (ca unică soluție epistemică și pentru că perpetuarea timpului într-o stare de fapt lipsită de logică e pentru minte ceva de nesuportat) -  dar asta era cu neputință, pentru că se știe de toată lumea: morții nu au capacitatea de a mai efectua gesturi cu consecințe, de aceea lumea aceea era o proiecție.

Atunci apărea un soi de drăcușor elegant, îmbrăcat în jiletcă și după ce lua cuțitul (un element de recuzită semnificativ - căci așa e în teatru, pistolul de pe cuier din actul întâi servește la crima din actul trei) din mâna sinucigașului imposibil (cât de prost trebuie să fie un mort plasat în iad care să încerce să se sinucidă) îi spunea: „Foarte bine, și acum să o luăm de la început” - și dezastrul se reseta și clona.

Spun toate aceste lucruri pentru că sentimentul că omul își creează iadul propriu în relația cu ceilalți și cu mare ușurință m-a însoțit și mă însoțește și acum – laolaltă cu mirarea simplității cu care se cade în această opțiune. Iar modul cum gestionezi singurătatea ca parte a modului în care gestionezi relația cu celălalt e hotărâtor în felul în care te plasezi în acest virtual iad.  Așa că, în absența carității, bunătății celei simple, a tăcerii comprehensive de care îmi e atât de dor, permiteți-mi dragi ceilalți, pe care vă respect (am făcut asta inclusiv epistemic, meditând și citind filosofiile ce legitimează concesia, resursele raționamentelor ce părăsesc soluțiile definitive, susținând cu credință legitimitățile libertăților și ale existențelor și soluțiilor diferențiale) și pe care chiar încerc să vă iubesc (ca în catedralele sau bisericile unde atingerea voastră mă face să tresar, deși ar trebui să trec testul acesta greu de tot al dizolvării identității și spălării picioarelor), permiteți-mi așadar să mă protejez ca arhanghelii aceia care au trei rânduri de aripi suprapuse ca un frac: una să zboare și două să se protejeze de focul gurii clevetitoare a celorlalți.

Să mă protejez prin singurătate, pentru ca de acolo, să pot să încep recuperarea celuilalt,  procesul acela al iertării, începând cu a mea întâi. Adică așa cum spune Cioran. 

 

Comentarii cititori
sus

Ioana Dunea

 

 

La picioare


Lucrurile cu adevărat importante se fac în singurătate

cum ar fi să cureți covorul de scame
până ce pielea palmelor se înroșește și
se subție
se subție
se subție

dacă ai intra acum,
ai spune că ți-am pus lumea la picioare.

pentru că lumea stă în mâinile mele.

 

Comentarii cititori
sus

Dinu Flămând

 

 

aubade

singurătatea mă ajută să te iubesc 
cum nu știu singurătatea să o iubesc 
iar două singurătăți împreună
sunt una singură pe din două

și întrucât adunările ne despart
iar înmulțirile dau în moarte
să ne apropiem despărțindu-ne doar de noi
cum ajung împreună în iarbă prune ce lasă creanga

am putea fi bogăția acestei toamne
așa cum răspunsul e o bună-ntrebare
cu neapropierile noastre aduse la începutul 
unde se ating improbablitatea cu imposibilul

fiindcă dacă tu nu mă iubești nimeni niciodată nu va iubi 
ceea ce neiubit este-n mine chiar de iubirea mea
fiindcă dacă eu nu te iubesc chiar și neiubindu-te 
neiubită vei fi de cea mai însetată absență a dragostei 

Comentarii cititori
sus

Andreea Gavrilă

 

 

Singurătatea poate ascunde comori nebănuite

 

Singurătatea… atât de blamată și condamnată. Mie, una, îmi place. Sunt un lup singuratic. Nu-mi place să lucrez în haită din cel puțin două motive. Primo: merg pe principiul „dacă vrei c aun lucru să iasă așa cum îți dorești, fă-l cu mâna ta”. Secondo: dacă mi-o iau peste bot, mi-o iau pentru greșelile mele, nu pentru ale altora. Ceea ce are ca efect secundar imediat faptul că-mi învăț rapid și eficient lecțiile.

Și-mi mai place singurătatea pentru ceva: în ea poți renaște. După ce o zi întragă te spargi în mii de fragmente cu fiecare gând, problem sau persoană întâlnite în drum, o clipă de singurătate te poate aduna la loc. Asta este singurătatea căutată, când închizi uși și ferestre și rămâi singur cu tine. Te chemi la judecată, te condamni, te flagelezi și apoi renaști cu fiecare picătură de sânge cursă și cu fiecare lacrimă căzută.

Clipa de singurătate în care îți aduci aminte cine ești și ce vrei de la tine, ca să îți dai seama cine sunt ceilalți și ce vrei de la ei. Clipa de singurătate când te scufunzi în apele dumnezeirii din tine pentru a te spăla de tot noroiul lumii și a-ți primeni sufletul cu haină nouă, de lumină. Pentru a ne putea înfățișa, din nou, celorlalți și a ne sparge, iarăși, în mii de bucăți, dăruindu-ne în fiecare secundă.

Clipa de singurătate în care, îngenunchiat de lume, ridici mâini smerite spre Dumnezeul tău. Sau pleci frunte recunoscătoare pentru bucuriile din viața ta.

Singurătatea poate fi cea mai bună lecție pentru noi înșine. Dacă nu ne-o dorim, și totuși vine, atunci e ca o mustrare că nu ne-am împărțit suficient celorlalți. Dar uneori poate fi cea mai frumoasă recompensă tocmai pentru că ne-am dăruit celor de lângă noi. Și e momentul să căpătăm timp și pentru noi înșine. Oricum ar veni, singurătatea trebuie acceptată și cercetată. Poate ascunde comori nebănuite.

Îmi place singurătatea. E sfetnicul meu de taină. Ea și noaptea. 

 

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

 

Despre singurătate, sau retragerea în bibliotecă

 

Despre singurătatea poetului să vorbim. Mai ales dacă vine în vizită și inspirația atât de așteptată în vremurile vechi. Poetul de ieri avea spaima că va veni o zi când nu va mai crea. Pauze mari de scris cu săptămânile, lunile, anii, alimentau această spaimă.

În secolul nostru, poetul are mai mare nevoie de un public care să-l încurajeze și să-l aplaude, decât de înger, susține lecturi, performează, provoacă inspirația. Poet de scenă, actor al prezentului.  

“Nu te numești scriitor dacă nu scrii în fiecare zi, îmi spune un prieten, critic literar, cu un aer serios, aproape cinic”  

Vechii erau protejați de îngeri, cei de azi nu, nici nu ar fi atâta loc, sunt atâția poeți că!

Nu cred că poți să scrii bine, dacă nu citești mai multe pagini decât scrii, măcar atât, lectura zilnică trebuie să fie aliment, limbajul interior este tot un animal precum corpul fizic. Luați cărțile ca pe o hrană, limbajul trebuie să fie hrănit, activat, cuvintele se mestecă, vin pe limbă, se gustă, se așază.

 Sau  lectura trebuie luată ca  “o fatalitate”, vorba lui Llosa.       

Singurătatea mea se mulează perfect pe lectură, dacă sufletul doare, sau ochii dor și nu pot înghiți cărți, le țin în brațe, în pat, pe lângă mine.

Cumpăr lunar cărți, cum trăim în vremuri de consum exacerbat, cumpăr mai multe cărți decât reușesc să citesc. (Perceperea micșorării timpului e strict legată de spațiul tot mai îngust din cauza depozitării obiectelor pe care le tot strângem.)

Când e intensă nevoia de socializare, dacă nu ai pe nimeni lângă tine, în spațiul fizic, stai pe facebook la pândă așteptând fluxul cu gândurile altora.

Dar, gânditorule de meserie,

“La ce te gândești?” e o invitație spre înafară, nu spre înăuntru!   

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

 

Singurătatea face parte din noi

         

Singurătea face parte din noi, este realitatea constitutivă cu cea mai mare pondere în structura conștiinței noastre și  fiecare o trăim într-un mod unic, deosebit de al altora, la fel ca amprentele. Toate evenimentele, împrejurările prin care trecem, toate relațiile sociale pe care le înodăm de-a lungul unei vieți, toate proiectele pe care le ducem la capăt sau le ratăm, toate succesele și eșecurile noastre sînt surse de singurătăți: fizice, spirituale, sentimentale, intelectuale, profesionale, artistice. Nu e unica experiență cu care rămînem după trecerea prin viață, dar este printre cele mai importante. Și toți o acceptăm,  cu voie sau fără voie, după ce luminile rampei se sting și sala de spectacol se golește.

Singurătatea este o binecuvîntare, cînd omul își ajunge sieși și ignoră lumea exterioară, și un blestem cînd, frustrat de ce nu are, suferă și se revoltă fiindcă se vede el ignorat de lume.

Nimic încurajator nu se poate spune despre singurătatea indusă de boală, suferință, decădere, remușcare, vinovăție, complexe. Părăsim cu ea terenul social și ne cufundăm în meandrele abisurilor din noi. Uneori abisurile acestea ascund dezastre care se întorc contra noastră, cînd omul singur devine o fiară. Și dacă fiara aceasta ajunge și într-o poziție de putere, ea subminează destinele unor societăți întregi. Cum au făcut la vremea lor fiarele Hitler și Stalin. 

 

Comentarii cititori
sus

Alina Gioroceanu

 

 

Un soi de singurătate

 

Am isprăvit de citit de curând o lucrare caracterizată de autorul ei ca una „despre eficiență, despre pragmatism judiciar și despre succes”, „o carte despre drept, însă în aceeași măsură o carte altfel”. Este vorba despre lucrarea lui Adrian Toni Neacșu, fost judecător, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii, actual avocat: Convinge judecătorul: tehnica și arta convingerii instanței (București: Wolters Kluwer, 2014).

Nu cred, totuși, că intenția „altfel” a autorului ei se îndepărtează prea mult de intenția „altfel” a lecturii mele. Și asta pentru că, în final, am constatat că, în ceea ce mă privește, am parcurs un fals tratat de persuasiune, centrat nu pe demersul avocatului, pe analiza detaliată a unor mecanisme retorice ori a unor structuri lingvistice adecvate exprimării în fața instanței (analiză potrivită, mai degrabă, unui filolog - mă întreb cum ar supraviețui în acest spațiu juridic, azi, un Maiorescu sau un Delavrancea...), ci pe așteptările imediate ale judecătorului, pe înțelegerea modului de luare a deciziei prin revelarea constrângerilor care îl formează pe acesta. În esență, subiectul care polarizează lectura este reprezentat de judecător.

Nu cred că întâmplător este caracterizat judecătorul real direct („judecătorul ideal nu există”, „judecătorul nu are timp”, „judecătorul e îngropat în dosare”, „judecătorul e un profesionist”) sau prin apel la ce vrea (avocați informați, respect, respectarea strictă a procedurii, concluzii scrise excelent, „să fie confirmat în apel”, concizie, o bună organizare, „să fie confirmat în recurs”, „să fii bun”), la ce nu-i place (necunoașterea dosarului, dreptul la replică la replica replicii, „să te repeți”, „să te contrazici”, limbuția, conferințele științifice etc.) ori la lucruri pe care judecătorul nu suportă să le citească (atacurile la persoană, sarcasmul, ironia, exagerarea, citatele prea lungi, notele de subsol, prețiozitatea excesivă, repetarea, ignorarea situației de fapt). Chiar și atunci când se referă la procesul de scriere sau la stilul documentelor juridice ori la pledoarie, raportarea se face tot la așteptările judecătorului.

Nu cred, de semenea, că „trecerea (autorului) la o viață liberă”, trecere (re-)marcată de lumea judiciară, nu ar trimite, prin contrast, la experiența ne-liberă din perioada petrecută printre colegii judecători...

Cred că în spatele tuturor înțelesurilor și interpretărilor (autorul însuși a fost trecut prin sita interpretării instituționale și contradictorii a foștilor săi colegi), absorbită în profilul personajului principal, se ascunde o singurătate. Cu tot sublimul, toate fricile și toată tristețea care o însoțesc.

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Gorczyca

 

 

Aparent, într-o tragedie de proporții, se moare colectiv…

mariana gorczyca… presa se ocupă de mai mulți morți odată,
lumânările se aprind pentru toate victimele
pe același trotuar,
lacrimile se preling pe ambii obraji paușal
preoții, în biserică, intonează allegro
pomelnice de nume
(până să trimiți gândul la unul, deja a fost citit al doilea,
așa, într-o bifare a unei activități din fișa postului)
Doar tu, cel dus,
Îți dai seama
Că ai luat-o la picior
Pe un drum pe care nu mai e țipenie.
La cine să țipi?
Pe cine să întrebi a câta stradă?
Măcar, când erai viu,
Se mai prefăcea câte unul
Că te vede
și că se bucură în felul lui
că, cică, nu-i singur.

 

Comentarii cititori
sus

Eliza Macadan

 

 

Cînd scriu nu sunt niciodată singură. Cineva îmi dictează tot

 

Mă înspăimîntă singurătatea. La fel de mult ca moartea. Se spune, de altfel, că murim singuri. Potrivit unei părți a creatorilor de imaginar, nu murim deloc singuri, stau acolo în așteptarea noastră spiritele celor plecați înainte, spiritele celor care ne-au iubit și de care ne-am despărțit cu greu și suferință, spiritele afine, niște entități familiare, care ne vor da binețe – eu am ales să-i cred pe acești autori, care imaginează așa momentul trecerii, al întoarcerii de unde am venit. Nu se spune același lucru despre naștere, chiar dacă ne naștem tot singuri – mă rog, cei mai mulți dintre noi, nu-s informată cu privire la procentul de nașteri de gemeni, de exemplu.

Mă paralizează singurătatea. Mă impiedică să gîndesc lucid, limpede, simplu. Mintea o ia razna și generează monștri. Pentru mine, nu somnul rațiunii naște monștri, ci singurătatea.

Mă anihilează singurătatea. Pentru că sunt incapabilă să fac ceva singură. Dintotdeauna. Am fost copil unic, poate de aceea? Mai mult, am fost ținută sub ceea ce numim control continuu. Era o formă de iubire, știu. Am fost apărată continuu de boli reale sau imaginare, de dușmani, de tentații, de străini dar și de familiarii catalogați de ai mei drept ciudați. Am fost continuu apărată de ceilalți. Controlul acesta și-a pierdut ceva  din vigilență, uneori, dar nesemnificativ –  în liceu, de pildă, cînd am fost trimisă la oraș să învăț carte, împotriva voinței mele, nu de puține ori, dimineața, la trezire, cînd deschideam ochii, prima imagine era cea a tatei, stînd în fotoliu și așteptînd să mă trezesc. Cu noaptea în cap venea și suna la ușă, îi deschidea gazda în brațele căreia mă pusese, și venea direct în dormitorul meu să vadă dacă sunt în pat, dacă n-am petrecut noaptea cine știe pe unde. Femeia la care am stat în timpul celor patru ani de liceu era îngerul meu păzitor. Tata lăsa lunar întreaga lui leafă la ea, ca să aibă grijă de mine: să-mi gătească ce doream eu să mănînc, să îmi spele hainele, să se îngrijească pînă și de igiena mea corporală, inclusiv să mă ajute să mă pieptăn, să informeze regulat la ce oră ajung acasă de la cursuri, dacă și unde ies, cît stau, în fine, orice - tata era și a rămas un tiran. Și, ca orice tiran, este foarte singur. Erau lucruri bune și plăcute în această tiranie, dar erau și teribile inconveniente. Pentru că oricît de bine aș fi mîncat și oricît de confortabil stăteam și la oraș, nimic nu putea suplini prezența mamei. Și pentru că era tare îmbietor, irezistibil uneori, mirosul de libertate – să ies la un film, să merg la teatru, să mă plimb pe malul Bistriței, să stau cu orele în gară și să mă uit la trenurile care vin și pleacă. Le făceam pe toate, de fapt, dar pe fugă și cu teama că voi fi prinsă și pedepsită. Pedeapsa mi-o imaginam doar, ea nu fusese niciodată nici măcar enunțată. Dar îi simțeam amenințarea.  

Eram singură? Nu. Niciodată. Lîngă mine se afla mereu cineva care să-mi întindă o mînă, să mă ajute, să facă ceva pentru mine sau în locul meu. Iar în mintea mea eram însoțită de primii oameni mari pe care începusem să-i întîlnesc. În cărți. S-a deschis o lume despre care știam foarte puține și care pînă atunci nu mă provocase cine știe ce. Atunci s-a deschis o poartă. Și pe ea continuau să intre cele mai mari minunății, imaginate doar, pînă atunci. Începuse o nouă perioadă din viața mea. Aveam nevoie să dispară cei de lîngă mine ca să rămîn cu noii mei prieteni, plăsmuiți de mine cu ajutorul cuvîntului citit.

Singurătatea? Există tot atîtea feluri de singurătate cîți oameni există. Și tot atîtea încercări de a o zugrăvi cîți scriitori au fost și sunt pe pămînt. Am auzit toți despre singurătatea în doi – mulți trăiesc în ea fără să-i incomodeze peste măsură. A început această singurătate cu mult înainte ca tubul catodic să intre în căminele oamenilor și să-i pună împreună în fața lui separîndu-i, a început odată cu omul singurătatea, dar n-a fost nicicînd mai drastic resimțită ca în epoca noastră. Trăim într-o cumplită singurătate colectivă. Suntem mulți, mai mulți decît pămîntul poate să încapă, zic unii, ne adunăm laolaltă, îi căutăm pe ceilalți ca noi,  continuăm să ne ținem la distanță de cei diferiți, suntem sclavi desăvîrșiți ai tehnologiilor inteligente născocite de cei mai înteligenți dintre noi, suntem captivi într-o iluzie numită comunitate virtuală, acolo unde orice ne e permis și unde putem să dăm frîu liber? fanteziilor noastre. Suntem mai singuri ca niciodată, parcă, pe pămînt. Și nu ne mai ridicăm ochii din aparatele noastre inteligente, telefoanele prin care ne uităm fugar la frunze, la oameni, la case, la peisaje și le luăm cu noi să le privim mai tîrziu, pe un monitor, telefoane care sunt mai treze decît noi, atît cît le țin bateriile, și cu care fugim panicați către o sursă de energie electrică, să le încărcăm, să rămînem conectați cu ceilalți la fel ca noi, singuri și ei, în fata unui monitor, la serviciu sau acasă, la plimbare în parc sau în călătoria cu trenul, pe stradă, la coadă la supermarket, oriunde, suntem acolo, înconjurați de oameni ca noi, pe care nu-i vedem, pe care nu-i privim, suntem ocupați să le zîmbim celor care tastează de la un aparat, înconjurați și ei de lume, dar singuri, răspunzîndu-ne nouă la întrebări simple, monosilabic de cele mai multe ori, cu abrevieri care ne-au sluțit limba, care au erodat toate limbile pe care le știam, transformîndu-le în limbi noi, subțiri, anorexice, fără vlagă, în limbi care nu mai au putere să exprime ceva decît cu ajutorul emoticoanelor, în limbi amestecate aiuritor. Suntem singuri, vom muri singuri, vom lăsa copii și nepoți tot mai singuri, bătrînii sunt deja foarte singuri, învinșii sunt singuri, învingătorii și ei vor fi singuri, nu va fi nimeni să le spună că au greșit. Cineva va stinge lumina, de unul singur, ultimul nebun își va aduce aminte de toate acestea dar nu va mai conta.

Singurătatea? Cînd am cunoscut-o cu adevărat, am fugit de ea și încă nu m-a ajuns din urmă. Cînd scriu nu sunt niciodată singură. Cineva îmi dictează tot. Poate că sunt ultimul nebun. Ar putea să conteze? 

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

 

Singură în lume...

 

Locuiesc în Barcelona de aproape șase ani.  Da, șase ani de când am plecat de acasă cu mari speranțe și interese pe măsură. M-am trezit într-o nouă societate pe care o credeam atunci foarte diferită de cea de acasă, cu oameni fantastici, relaxați, zâmbitori și plăcuți. Mi-am dat seama că diferențele pe care le consideram vizibile s-au făcut din ce în ce mai invizibile. Oamenii fantastici există peste tot, ceea ce face tot mai intensă descoperirea și apropierea lor. M-am contopit tot mai mult în ideea de asimilare, mă obișnuisem să văd oameni diverși încât îmi era greu să-i consider diferiți sau poate, eu mă apropiasem și împrumutasem de la fiecare câte ceva, încât simțeam odată cu trecerea anilor că devenisem un mic puzzle de experiențe. Începusem să uit de unde plecasem, îmi doream să mă scufund în alte lumi, să cunosc alte dimensiuni ale vieții, locuri, priviri, cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci.

Primul an a trecut repede, refuzam să mă întorc acasă, nu știam ce înseamnă să fii singură, eram înconjurată de oameni interesanți, locuri noi, mirosuri și viziuni impresionante. Mă fascina noutatea, încât am preferat să nu mă întorc acasă în următorul an, voiam mă bucur cum trebuie de orașul care îmi alimenta constant curiozitatea. Trecuseră deja doi ani de când nu mersesem în România, iar singurătatea acută am simțit-o la primul Crăciun petrecut în Barcelona. Nu-mi plac în mod deosebit sărbătorile, dar era pentru prima dată când mă simțeam singură, o senzație ciudată pe care nu o mai încercasem până atunci, nici măcar în momentele în care într-adevăr eram singură. Era o profundă descoperire a unei trăiri neobișnuite. Distanța te face să descoperi singurătatea, maturitatea și chiar dacă totul e plăcut, va fi acel moment în care trebuie să renunți la o altă dimensiune a vieții tale. Încă nu pot să-mi dau seama dacă e bine sau nu să fii singur, dar cu certitudine îmi descoperisem partea vulnerabilă pe care încercam s-o ascund, s-o îndepărtez, s-o elimin, iar ea începea să fie din ce în ce mai prezentă odată cu trecerea anilor. M-a făcut să realizez că am nevoie de acea zonă apropiată, că depind de oameni și de energia lor.

Îmi dădusem seama de asta în cele trei luni trăite în Statele Unite. Locuiam într-un loc idilic, cu multă liniște, la marginea unei păduri, rareori vedeam o mașină trecând prin fața casei mele. Locul ideal, ar zice unii. Eram singură și la propriu și la figurat. Ba chiar, ajunsesem să mă tem de singurătatea mea. Îmi construiam o energie interioară care mă ajuta să supraviețuiesc. Nu puteam să citesc, să studiez, să mănânc. Mă priveam constant în oglindă și îmi imaginam că sunt într-un loc cu multă lume, zgomot, mișcare. Era un altfel de singurătate, un amestec de panică și tristețe, simțeam cum timpul trece și eu pierd acele momente în care puteam să fiu cu cineva sau să fiu altundeva. Începusem să caut obsesiv oameni cu care să-mi petrec timpul, să uit că sunt singură. Aveam nevoie de legătura umană, nu știam cum e să fiu singură până în acel moment al vieții mele. Călătoria a fost experiență de autocunoaștere și de autoanaliză. Știam ce nu mai voiam să experimentez, chiar dacă de multe ori avem nevoie de acele momente de solitudine. Nu vreau să fiu singură niciodată!

 

Comentarii cititori
sus

Alexandra M. Păun

 

 

singurătate

nici nu pot să adorm de atîta liniște -
am încuiat ușa?
nu vine nimeni tocmai pînă aici,
nici măcar ursul
mă duc să verific - încuiată, da.
și o descui fără să ezit

 

una

ce soartă poate avea o furnică singură
care ți s-a suit pe picior
și pe care o descoperi abia în mașină,
la zeci de kilometri de mușuroi,
dacă îi dai drumul în iarbă înapoi?

 

(Textul una a apărut în La negru - antologia taberei de creație a tinerilor scriitori, Săvârșin, septembrie 2015, editura Mirador, 2015)

 

Comentarii cititori
sus

Ligia Pârvulescu

 

 

În casa universului noi și gândurile noastre suntem niște
copii vorbind sub un cort de pături

 

Nu cred să existe cineva care să nu fi simțit măcar o dată în viață ce înseamnă singurătatea. Să rămâi cu tine însuți poate fi cea mai mare teamă (și temă) a ta. Și pe bună dreptate. Ea te duce invariabil într-un teritoriu mâlos-tenebros, care însă, dacă ai curajul să-l parcurgi până la capăt, te aduce la un mal despre care o să spun câte ceva. Pe scurt, e un mal incomparabil cu orice alt loc în care ai ajuns anterior. Și e și normal să fie așa – lucrurile valoroase nu sunt la îndemâna oricui și nimic nu e gratis.

Singurătatea este în același timp, paradoxal, realitate și iluzie.

Este realitate pentru că, în ultimă instanță, la un moment dat, realizezi că indiferent cu cine ieși în oraș, te bagi în pat, polemizezi sau fraternizezi, ești singur. Ești singur într-un mod absolut și înspăimântător. Am trăit singurătatea atât de intens, încât am simțit cum pereții rațiunii cedează sub presiunea nebuniei. Momentul a fost acum ceva vreme, când, într-un anumit context, am crezut că nu mai am mult de parcurs până la propria-mi extincție. După ce totul s-a liniștit, singurătatea a rămas și o port mereu în mine, dar altfel. O purtam și înainte, dar nu o conștientizam. E acea singurătate în mijlocul căreia realizezi că tu și numai tu, singur, de o mie de ori singur, o să-ți întâlnești și o să-ți trăiești propria moarte. Nimeni n-o s-o facă în locul tău. Că se va întâmpla mâine sau peste patruzeci de ani nu știi, dar ai certitudinea că se va întâmpla. Și ai și incertitudinea cu privire la ceea ce urmează sau nu urmează după acel moment. Teama de necunoscut e cea care te face să privești moartea așa cum o faci – sau să n-o privești deloc.

Toți ne dăm seama că vom muri, dar în același timp nu toți suntem conștienți de asta. Mulți ani chiar poți să trăiești cu impresia că ție nu ți se va întâmpla, deși știi bine că nu e așa. Momentele în care rămâi singur în casă, când suni prietenii și nu reușești să dai de ei ca să poți ieși pe undeva, când nu ai un partener, pentru toți sunt momente grele. Pentru că aceste momente te duc exact spre marea singurătate, singurătatea cu m mare – moartea. Nimeni nu vrea să conștientizeze lucruri neplăcute. Sau prea puțini. De unde și refugierea masivă în principiul plăcerii. Toate formele de singurătate sunt o moarte. Și ca să fugi de aici, îți creezi iluzia că nu ești singur: am prieteni, am familie, am un partener, am mai mulți parteneri. Aici intră în discuție diferența dintre a fi și a avea. Vrei să ai pentru că ți-e teamă să fii. Pentru că pentru a fi, înseamnă să realizezi și că nu ești, că mori continuu, ființând în același timp. Ființa neființă. Singurătatea este o experiență care îți activează toate traumele și complexele, încercând prin asta să te ajute să le rezolvi. Iar tu, în loc să le faci față, dai un telefon și ieși în oraș. Sau orice altceva.

Singurătatea e în același timp o iluzie, pentru că de fapt nimeni nu e niciodată singur. Știi, cel puțin la nivel teoretic, dacă nu cumva și practic, că totul este interconectat. Aceste idei au devenit un loc atât de comun, încât te ia căscatul și lehamitea numai ce auzi că suntem toți unul și că totul e energie. Este noua religie, religia mondială, esența care stă de fapt la baza tuturor religiilor. Și, ca orice teorie care ajunge la nivel de religie, deși inițial cuvintele aveau un sens profund și erau simțite la acel nivel, încep să-și piardă semnificația, să fie golite de sens. Energie, iubire etc. Dar dacă ai experiența respectivă, dacă ai privilegiul de a o trăi pur și simplu, cuvintele respective n-o să fie niciodată seci pentru tine.

Pentru că tu nu doar știi. Tu trăiești, tu ești acele lucruri. Iar asta e diferența imensă, rară și esențială. Pentru tine singurătatea e o iluzie, nu o realitate. Cum să te simți singur când știi-simți că inclusiv tot ce-ți trece prin cap nu e ceva privat și că pereții cutiei craniene îți rezervă doar o intimitate iluzorie? Precum cea a copiilor care își fac în casă un cort de pături și vorbesc la adăpostul lui, fiind convinși că nici adulții și nici altcineva nu-i aude. Da, în vârsta universului, în casa lui, noi și gândurile noastre nu suntem decât niște copii vorbind sub un cort de pături. Când nu doar știi, dar și simți că nimic din ce-i al tău nu-i al tău, și că ești o albie prin care curge un râu de gânduri și de viață, care seacă și se umple din corp în corp, în văzul întregii lumi, fără rușine, teamă sau intimitate, cum să te simți singur? Când trăiești așa, singurătatea e o iluzie, iar realitatea cu totul alta.

Cine reușește să ajungă la realitate o face de regulă trecând prin infernul iluziei singurătății, considerând-o pe aceasta ca realitate. Singurătatea este terenul mărăcinos care, dacă-l străbați cu tenacitate și curaj, smulgând bucăți din tine pentru a înainta, te aduce la acel mal paradisiac despre care vorbeam la început - pe tine reîntregit cu acele părți pierdute și regăsite, refăcute, reînnoite, reinterpretate, îmbogățite. Acel mal paradisiac este adevărata realitate și se numește solitudine.

Când oamenii ajung la solitudine pot fi catalogați în public ca ciudați și în particular (cu rare excepții și în public) ca oameni deosebiți. Sunt acei oameni pe care tragediile de pe scena lumii îi ating și îi impresionează într-un mod atât de subtil și atât de cu totul altfel, încât din exterior par complet rupți de emoțiile și sentimentele mișcărilor de masă. Ei au ajuns să-și explice mersul lumii extrem de diferit de cum îl vede majoritatea, și din această cauză pot părea celor care încă nu au curajul să-și înfrunte propria singurătate, propriii demoni, ca lipsiți de suflet.

Sunt lucruri pe care nu ai cum să le explici, pentru că știi că ceilalți percep din punctul de evoluție în care sunt ei, iar asta e ceea ce face să funcționeze mașinăria perfect unsă a lumilor.

Când vorbești din solitudine cuiva care e încă în singurătate, nu ai cum să fii înțeles. El percepe solitudinea și singurătatea ca fiind același lucru. Poți doar eventual să-i spui „îți înțeleg lupta, pentru că am dat-o și eu și m-am chinuit ca și tine”. Vei primi fie o privire recunoscătoare pentru empatia pe  care tocmai ai manifestat-o, fie o replică sau o privire care vrea să spună „n-ai de unde să știi prin ce trec eu, las-o baltă”. Ambele reacții nu vor schimba nimic în sufletul celui care se află în solitudine. El a ajuns deja la conștientizarea faptului că e doar o albie prin care curge lumea. Și nu mai ia lucrurile personal. El doar se bucură de faptul că e acea albie.

Singurătatea nu există. Există iluzia singurătății și o stare creată de această iluzie; iar starea este cât se poate de reală pentru cel care o traversează. Singurătatea este lupta cu demonii proprii, „noaptea întunecată a sufletului” din care apar diamante. Când două astfel de diamante, doi oameni aflați în starea de solitudine se întâlnesc, relația dintre ei nu se naște din teama de singurătate, pentru că ei deja apreciază momentele în care sunt cu ei înșiși. Și acceptă ființa și libertatea celuilalt, o onorează și realizează o cale în care fiecare oferă și fiecare primește. Ei pur și simplu își modulează propria armonie după a celuilalt, creând împreună o melodie nouă, mai bogată și mai profundă.

Solitudinea oferă acea libertate spre care tindem toți. Unii au ajuns la ea, unii sunt pe drum, în diferite etape, alții se pregătesc de drum, alții încă nici nu știu că au un drum de făcut. Dar se pregătesc să afle.

 

Comentarii cititori
sus

Daniel Pișcu 

 

 

Păpușii

 

Astă-seară e recitalul singurătății,
nici un anunț, nici o publicitate,
doar eu spectator și actor
mă pregătesc să m-aud
zicând aproape cu dor:
Ea e o vedere de departe,
Ea e o TELE-VIZIUNE cu moarte.
Ea, SINGURĂTATEA.
Ea: EA…
Apoi se aud aplauzele ușii,
în timp ce cortina cade
peste un fel de eternitate,
ca un râs,
ca un plâns,
al lui,
al ei,
al himerei,
PĂPUȘII… 

 

Comentarii cititori
sus

Ruben Riza

 

 

Singurătatea este un rău bun de care toți avem parte

 

Singurătatea poate fi cel mai bun prieten, dar și cel mai nemernic dintre dușmani. Cu toții suntem singuri. Fie că recunoaștem sau nu. Putem avea zeci de prieteni lângă noi și totuși în mintea noastră de oameni și nimic mai mult suntem singuri, doar noi, acolo. Așa suntem făcuți. Ne distragem de la singurătate cât trăim, dar adevărul este că omul pe pământ e singur. Dar când două suflete singure decid să-și unească singurătatea, devin una.

Unii doar singuri știu să trăiască. Alții prin fel de fel de chestii pe care le fac - scrise, pictate sau spuse – își împart din singurătate cu alții. O dăruiesc. O transformă.

Singurătatea îmbracă multe nuanțe, unele mai colorate, altele mai închise, fie că vrem sau nu, singurătatea este un rău bun de care toți avem parte.

Comentarii cititori
sus

Ileana Stănculeasa

 

 

Singurătatea

 

„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor potrivit pentru el»” (Gen 2,18).

Împotriva singurătății lui Adam, Dumnezeu găsește o soluție, cu totul specială și intimă: îi creează jumătatea (Gen 2, 21-22). Să nu uităm că numai după ce a găsit soluția împotriva singurătății lui Adam, și a creat  femeia, „Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată erau foarte bune” (Gen 1,31a,b). Până atunci, ceea ce crease era doar „bun”, acum totul este „foarte bun”.

Și totuși… de cele mai multe ori omul este singur.

Singurătatea. O temă specific umană și foarte neplăcută pentru marea majoritate a oamenilor, pentru că este, cel mai adesea asociată cu abandonul, izolarea, despărțirea, doliul.

A fi singur este o abatere de la normă (văzută ca tendință spre perfecțiune).

A alege să trăiești singur nu este întotdeauna ceva foarte rău, pentru că sunt perioade în viață când poți și trebuie să îți faci din singurătate un aliat. Atunci singurătatea ne poate ajuta să intrăm în contact cu noi înșine, să ne putem bucura de bogăția noastră interioară. Ne putem oferi șansa de a descoperi ce avem mai bun în noi. Este un moment de maturitate. Putem scrie o carte, putem lucra la un proiect mai vechi, mereu abandonat, putem face un bilanț al vieții noastre. Întotdeauna poate ieși ceva bun. De asemenea, meditația și rugăciunea personală necesită starea de singurătate.

Dar există persoane pentru care singurătatea este sinonimă cu faptul că nu și-au găsit dragostea vieții, pentru altele, cu lipsa prietenilor, a relațiilor sociale. Soluția, pentru prima categorie, nu este de a cădea în brațele primei/primului venit, doar pentru a se simți mai puțin singur/ă. Chiar dacă este o soluție de moment, ea nu rezolvă cu adevărat problema. Dimpotrivă. Soluția este de a fi în pace și într-o relație bună cu noi înșine pentru că de aici decurg și celelalte relații specifice, care ne ajută să ne dezvoltăm, să ne împlinim.

O poate face oricine, pentru că sentimentul de solitudine nu vine neapărat din faptul de a fi singur, cât mai degrabă din felul în care percepem această situație. Consecințele acestui  fel de a percepe sunt, de foarte multe ori, foarte grave, cum este depresia, sau chiar devastatore, cum este suicidul.

Dacă, totuși, nu reușim să ne apropiem de cineva, să avem o relație, trebuie să învățăm să trăim singuri. E și asta o artă, la fel cum este și aceea de a trăi în compania cuiva. Psihologul francez Jaques Salomé a scris o carte cu un titlu extrem de sugestiv și de incitant: Singurătatea în doi nu e pentru noi. Să trăiești o asemenea formă de singurătate e mai mult decât deprimant. Autorul face mențiunea că într-o relație 1+1=3 (eu, tu și relația). A trăi într-o relație, a avea grijă de acea relație, este cu adevărat o artă.

 „Înaintea bărbatului și a femeii există realitatea perechii. Ca pereche au străbătut istoria. Secolul nostru pulverizator, pe drept cuvânt atomic, vrea să ia pe individ ca unitate de măsură. Chiar în limbajul cel mai bine intenționat al mișcării de emancipare a femeii, se presupune că punctul de plecare este individul, indiferent de sex. Individul singur nu este titular de program al vieții, nu este creator, nu produce. Într-atât sunt gesturile celuilalt de hotărâtoare, încât nu trebuie considerat inspirator, ci coautor. (…) Nu există decât realitatea cuplului, spunea Călinescu.”[1]

După binecuvântarea divină, vine și prima poruncă: „Creșteți, înmulțiți-vă!” Căsătoriți-vă, spune Dumnezeu, fiți un singur trup și cu ajutorul Meu veți căpăta un copil, un alt om.

„Fericirea bărbatului e «vreau»; a femeii este «el vrea», spune Nietzsche prin graiul lui Zarathustra. Un enunț care, dacă și-ar găsi împlinirea în viață, ar însemna echilibrul și armonia lumii. Un enunț pentru care lucrarea My Body Your Body a sculptorului Anish Kapoor ar putea fi o întrupare”.[2]

Și să nu uităm: Dumnezeu nu a creat un singur bărbat și mai multe femei. Dumnezeu  nu a creat mai mulți bărbați și o singură femeie. Dumnezeu a creat un singur bărbat și o singură femeie, care să-i fie ajutor. Textul ebraic [עֵזֶר כְּנֶגְדֹּו (eser keneghedòu)] a cărui traducere literală este „un ajutor care să-i stea în față”, ne arată paritatea celor doi.

Amândoi, împreună, bărbatul și femeia nu mai sunt singuri.

Dixit Dominus: „Nu este bine ca omul să fie singur”.

 



[1] MALIȚA, Mircea, Cuvânt înainte, „Mahābhārata, Legenda lui Nala și a frumoasei Damayanti”, traducerea Postolache, Ion Larian, Filitti, Charlotte, București, 1975, Editura Albatros, p. V-VI.

[2] Stănculeasa, Ileana, „Memorabile”, Revista culturală deci, nr. 1, (2002), p. 16.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Strada Melcilor

experiența singurătății
nu are nici-o valoare dacă nu o povestești din când în când
gesturile uitate
ca și obiectele pierdute în tăcere
te înconjoară ca un
strat de protecție
Strada Melcilor
nu știu dacă există în vreun oraș din lume
știu numai că într-o zi
mi s-a părut că văd scris pe tăblița de sub streașina unei case
„Strada Melcilor” și-am continuat să susțin asta
chiar dacă era, de fapt, „Pictor Negulici”
niște copii urcau pe rând într-un cărucior de butelii
țipau, se-mpingeau unii pe alții și se uitau la mine
ca și cei câțiva locuitori ai caselor ieșiți la ora aceea pe stradă
ei cred că eu caut numere de case
dar nu, nu, nu, să nu m-așteptați cu masa
oricît aș căuta singurătatea
zăresc femei în picioarele goale, cu fuste și rochii simple
ridic un ciob rămas de la o sticlă verde pe bancă
mă privesc în el și simt
durerea puternică din abdomen, ulcerul sacru
dar câtă  iresponsabilitate mai are un om de consumat
ca să privească la nesfârșit plopii, cerul, aerul gri al înserării
puținul spațiu, puțina împrejurime
între timp altcineva se așezase în locul meu
mă-ndreptam spre capăt
într-acolo zărisem turla unei biserici
și-abia ce-mi dau seama cât de departe sînt de Pământ, că înțeleg:
țigănușii mi-au furat portofelul
era albastru și-avea 19 lei în el
o doamnă vorbește despre Dumnezeu (Providența Divină îi zice)
cu un aer de fată isteață care le știe pe toate
și-i atât de evoluată și încît devine condescendentă
că e o doamnă și-are ea credința ei că ceva există
o putere, o energie, o informație superioară
el zîmbește cu capul între umeri, schimonosit de îndoială
dar și de dorința manifestă de-a nu isca discuții în contradictoriu
nu poartă pe chip nici-o ardere ne’nțeleasă
mă uit liniștită la ei
sunt ultimele persoane la rând
nu mai e mult până când o să intru și eu în cabinet
și-apoi nici pînă la ora de culcare
voi depăși momentele acelea critice între 5-6-7
dacă te culci atunci, te trezești la miezul nopții și
ei turuie în continuare despre Providența Divină
fața lui este modelată acum  de un fel de rînjet iluminat
acum, dacă tot știi o parte din acest adevăr
găsesc că se cuvine să știi tot adevărul
detaliile nebune ale așteptării, detaliile
maniace firișoare de praf și tensiune nervoasă
sertarele ascund așteptări
sub scrisul ăsta străin simt cum mă prăbușesc
să mă exprim deschis: sentimentul că am în permanență ceva de ascuns
ca soarele după perdea
gândul acesta față de care mă simt atât de vinovată
pricopsindu-l apoi cu un somn inutil

 

Comentarii cititori
sus

Livia Ștefan

 

 

nu știu cum

 

să vorbesc
despre singurătate
țipătul pe care nu îl auzi
greața lovind
în geamul 
închis între noapte 
și cei care dorm

 

(un poem din re.volver)

 

Comentarii cititori
sus

Teodora Vasilescu

 

 

1.

Din toată familia asta
Știm toți că un singur om e singur
Si ăla nu ești tu
Că ai avut grijă să plantezi trandafiri
Și să le amintești oamenilor că exiști
Înainte să pleci
Lași bilete lipite peste tot
În casă - numele tău
Pereții gem de poze cu balauri
Zgomotul e ceva
Ce folosești cand simți prea multă durere
În partea stângă a cutiei toracice
Cică teleportarea e posibilă
Să știi că toți ne-am pus întrebări
Când ai dispărut dintr-o dată în timp ce te spălai pe dinți
Telefonul sună în fiecare zi la ora zece jumate
Și tu
Ca să nu pară că ești prea fericit
(deși ești)
Îl lași să sune până când auzi semnalul ăla sonor
Echivalentul unei ușoare doze de adrenalină
Mesaj vocal incert
Te plimbi și speri că a fost o păcăleală
De 1 aprilie ai planuri mari
Cu toți prietenii ăia pe care îi urăști
Că nu te fac să te simți unic
Și de fiecare dată când beți bere
Ei găsesc ceva mai interesant de privit
În afară de tine
Toți oamenii și-au dat seama
Că viața e o constantă a dracului de complicată
Și dacă o lingi suficient cât
Să i se facă drag de tine
Te omoară puțin mai târziu
Dar ce ne facem noi cu tine?
Baiatu' cu flori in păr
Și creion după ureche
Care vrea prize noi în casă
(cele vechi sunt demodate)
Tot tu
Ai lipsit și când ne-am spus că ne iubim atât de mult
Încât nu am putea să renunțăm unii la ceilalți
(a fost singurul moment în care am uitat de tine)
Promit

 

2.

Un an și trei luni ai stat închis în casă
Prea singur să percepi zgomotul
Lăsai apa să curgă pe lângă cadă
Și-ți plăcea să te prefaci că toate gândurile sunt
De fapt
Rățuște
Și viața e atât de frumoasă
Încât poate fi trăită
Mortalitatea crește
Tu scazi în înălțime
Înseamnă că îmbătrânești
- Te seduc -
Mă ascund într-o pătura de lână
Parcă-ți simt genele pe obraji
Și gândurile peste tot în gură
Nu e ca și când n-ai fost ce-ai fost
Pentru că ai fost mai puțin decât puteai fi
Și niciodată n-o să fii satisfăcut
Un egoism frenetic
Plăcere și dor de iarnă
Dar ai fost totul
Și asta se rezumă mereu la nimic
Nu știai?

 

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 


Sam

was not his true name
but it was penciled
on his blind window
and, anyway,
nobody cared
he lived in this cabin
next to the station
came out at dusk
for empty bottles
or short chats
with late passers-by
his coat
the same blurred tone
as his voice
though, at times,
this would sparkle
with exhilarating syllables

when they rebuilt the station
after clearing the area
some passer-by
would spend
half a thought
on Sam's whereabouts
unknowing
he had chosen
the night train
for his end destination

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey