Constantin Arcu
Brîndușa Armanca
Giuliana Bonilla Duarte
Anca Bucur
Simona Cratel
Rafael Dubreu
Iulia Militaru
Mircea Gheorghe
Felix Nicolau
Cristian Pătrășconiu
Lorena Stuparu
Daniel Vighi

 
sus

Libertate. Libertate de exprimare. Limite.

Comentarii cititori
sus

Constantin Arcu

 

Până la capătul frânghiei 

 

În vocabula libertate ascultăm ecouri din sfere divine și pentru mulți înseamnă o valoare absolută. Petre Țuțea deplângea starea omului de a fi captiv în univers, încătușare pe care o considera o adevărată grozăvie! Din această amețitoare perspectivă, pușcăria pământeană în care cineva e lipsit de libertate i se părea o nebunie de care e capabil numai omul.

Ideea mi se pare înălțătoare, dar cam atât. În realitate, pentru mulți indivizi libertatea înseamnă,dacă pot spune așa, lungimea frânghiei până la care se poate îndepărta de pripon, axul în jurul căruia se rotește existența fiecăruia dintre oameni. Dincolo de capătul frânghiei începe constrângerea. În interior poți să muști, să te agiți, să latri sau să te guduri după voie. Aceasta constituie, cu alte cuvinte, libertatea de exprimare. Numai că nu poți lătra decât între ore stabilite și cu o anumită intensitate, pentru că, dacă depășești limitele îngăduite de lege, intervine într-un fel sau altul coerciția.

Traducând în limbaj juridic, orice persoană se naște liberă și i se garantează libertatea de exprimare fără vreun amestec din partea autorităților publice, însă exercitarea acestei libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru apărarea anumitor valori. Se consideră că tocmai aceste limitări o protejează în mod eficient.

Este foarte probabil ca tema dezbaterii să fi fost sugerată de atacul terorist din redacția revistei satirice Charlie Hebdo, care a stârnit pătimașe dezbateri și polemici, inclusiv în publicistica din România. Din capul locului consemnez că, în opinia mea, indiferent de unghiul din care am aborda subiectul, crima rămâne crimă săvârșită de teroriști odioși. Masacrul are legătură cu libertatea de expresie, dar nu și cu limitele exercitării ei. Nicio normă de drept nu interzicea publicarea într-o revistă pariziană a unor caricaturi cu profetul Mahomed, însă rămâne curajul acelor oameni de a le publica, în ciuda avertismentelor și amenințărilor. 

Caricaturile din revista Charlie Hebdo, atât de mediatizate datorită crimelor săvârșite în ziua de 7 ian., pot să displacă sau chiar să producă un sentiment de indignare printre musulmani, dar și printre numeroși nemusulmani. Totuși, surescitarea produsă printre aceștia nu poate restrânge libertatea de exprimare a jurnaliștilor de la o revistă satirică. S-a afirmat acuzator că este o presă „agresivă”, iar publicarea caricaturilor a însemnat o gravă provocare pentru musulmani, ca și cum aceasta ar constitui circumstanță atenuantă sau ar da dreptul la uciderea jurnaliștilor.

Încercând să mă documentez în legătură cu atentatul terorist, am descoperit că revista respectivă s-a mai aflat în centrul unor scandaluri pentru caricaturile publicate, sediul redacției a fost devastat de cocktail-uri Molotov, redactorii au primit amenințări serioase, însă au continuat să-și afirme libertatea de expresie, refuzând impunerea oricăror constrângeri, inclusiv rasiste sau religioase. În numele aceluiași principiu, revista a refuzat subsidii guvernamentale etc., reușind să trăiască din vânzări. Au existat amenințări și numeroase critici, însă au fost și intelectuali care i-au luat apărarea, bucurându-se de elogii, inclusiv din partea laureatului Nobel pentru Pace - Elie Wiesel. 

Libertatea este unul din principiile devizei Republicii Franceze de la 1793 (Libertate, Egalitate, Fraternitate), una dintre „valorile” Franței. Musulmanii nu pot să-și impună interdicțiile și limitele libertății de expresie, decurgând din considerente religioase, față de alți indivizi. Cu alte cuvinte, fiecare se învârte cât îi permite frânghia, fără să poată impune și altuia aceleași limitări. Să ne amintim de simulacrul libertății noastre de exprimare dinainte de momentul dec. 1989, raportat la același aspect din lumea liberă.

Revenind în zilele noastre, printr-o fericită întâmplare, anul trecut am participat la o nuntă de musulmani în Teheran. Un taraf cânta muzică iraniană, însă dansul și cântatul le sunt interzise persanilor. Tinerele iranience stăteau la mese și băteau din palme, deși abia reușeau să se abțină să cânte și să-și arunce șalurile și anteriele negre pentru a se prinde în dans. E o interdicție din Evul mediu, care mi se pare absurdă și mă revoltă, însă nu s-a pus problema s-o încalc. Dar starea de înapoiere în care sunt ținuți acești oameni nu poate fi extinsă și asupra altora, așa că românii au încins o horă cu strigături din Carpați, în ritmuri persane. Musulmanii băteau din palme și, vă asigur, nici urmă de ofensă nu se putea citi în ochii lor. Ne respectam reciproc limitele libertății de exprimare, fără resentimente și fără vreo dorință de a ne ucide între noi. Asta ar fi pe scurt toată filosofia libertății.                                  

Comentarii cititori
sus

Brîndușa Armanca
Jurnalistă, profesor universitar

 

 

Există limite pentru libertatea de expresie?

 

Am criticat adesea în rubrica mea Media culpa din revista 22 și de pe contributors.ro oportunismul din presa românească, acomodarea cu situația a unor jurnaliști, transformarea lor în propagandiști sau mercenari, autocenzura, trădarea misiunii prin compromis, precum și alte fenomene care au degradat mass-media în ultimii ani. Dar n-am avut în vedere frica: frica de abuz fizic, frica pentru pierderea vieții, teama de a-ți fi lichidată familia etc. Amenințări au mai fost, dar ele s-au rărit o dată cu abandonarea  jurnalismului de investigație. Satira este provocare, este insolență asumată, este umor, este critică deschisă a ipocriziei, a fanatismului, a prostiei. Caricatură rezonabilă nu există. Și apoi, dincolo de discursul rațional, asasinat versus satiră, exterminare versus caricatură, atac armat barbar versus ironie vi se pare cuiva o luptă dreaptă? Faptul că revista Charlie Hebdo a continuat să apară, arată că echipa redacțională, deși decimată, nu cedează din libertatea sa. Iar interesul cititorilor care a ridicat tirajul la peste cinci milioane de exemplare, arată că nici publicul nu cedează. Astfel Libertatea câștigă în fața Terorii. Asta se poate dacă există un crez jurnalistic autentic, amplificat de uriașa susținere internațională. Ești liber ca jurnalist dacă ești convins de misiunea ta, știi meserie și nu ți-e frică.

Și totuși, limite ale libertății de exprimare, limitări, restricții, impuse, autoinduse, formale, legale etc. există?

La cald, în minte cu imaginea jurnaliștilor executați în redacția revistei Charlie Hebdo, cu imaginea pregnantă a polițistului căzut pe caldarâm în așteptarea glonțului final, cu fotografiile unei redacții răvășite și însângerate, răspunsul la întrebarea despre limitele libertății de exprimare nu poate fi decât emoțional. De aceea apelăm la definiții. Art.10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are două paragrafe. Primul sună așa: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Din 1950 încoace, acest paragraf a constituit scutul spiritului liber în lumea democratică. La noi, Convenția a fost adoptată după Revoluție, cu o întârziere de aproape jumătate de secol, regăsindu-se în Constituția României din 1991 în art. 30, unde libertatea de exprimare este declarată inviolabilă. Dar există și un al doilea paragraf:„Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Dacă n-ar exista formularea relativizantă „poate fi supusă..., ne-am lua cu mâinile de cap, fiindcă numeroasele restricții ar anula practic libertatea de exprimare. Limitele sunt pretutindeni impuse de lege. Încălcarea limitelor se supune judecății în sistemul instituțional al justiției. I s-a întâmplat și revistei Charlie Hebdo în 2007 când Marea Moschee și Uniunea Organizațiilor Islamice Franceze au dat în judecată revista pentru rasism.„Rasism ar fi să considerăm că islamicii nu înțeleg de glumă”, declara în fața instanței Philippe Val, redactorul șef de atunci. Tribunalul a dat dreptate revistei motivând că umorul ei sarcastic se îndrepta nu împotriva religiei musulmane, ci împotriva fanaticilor care uzează de numele lui Mohamed pentru acte de terorism. Președintele Sarkozy a susținut atunci spiritul revistei ca parte a unei vechi tradiții franceze a satirei. În Franța, în democrațiile consolidate, limitele libertății sunt foarte largi, iar opțiunea redacțiilor și a jurnaliștilor pentru o politică editorială proprie este neîngrădită. În limitele legii. Atacul terorist din 7 ianuarie 2015 încalcă valori, legi și mai ales dreptul la viață. În afara jurnaliștilor, caricaturiștilor, polițiștilor, au murit și oameni complet neimplicați, plecați la cumpărături. Dreptul la viață e înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în toate religiile lumii. 

Comentarii cititori
sus

Giuliana Bonilla Duarte

 

duarte1I like this one very much because of what it says and its in the hebdos protest.
Sorry, it was not a protest it was a peaceful walk.

 

 

 

 

I like this other one with letters of people around the world also about the victims because it shows tolerance all together.

 

duarte2There was quite a strong energy there.

 

I can think, since I'm in both sides, 70% of the people I know in social media they are mad about it.... They think France is like a colonialist and that the magazine was disrespectfull.

Comentarii cititori
sus

Anca Bucur

 

­­Fragment dintr-un pseudo-tractatus despre libertatea de expresie

 

1. Libertatea reprezintă posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință.

1.2.  Posibilitatea este virtualitatea care așteaptă să fie împlinită, actual(izat)ă, real(izat)ă.

1.4. Voința nu funcționează în raport de identitate cu dorința, precum nici dorința nu funcționează în raport de identitate cu voința.

1.413. Voința este o funcție psihică, ceea ce nu inferează că orice act al voinței este o realizare conștientă sau a conștiinței.

1.42. Între voință și putere există un raport de co-respondență prin care își răspund, (se) comunică, girează, condiționează, (sub)ordonează, potențează (reciproc).

1.43. Dorința nu este castrație, ci producție.

1.431. Aceasta, fiind flux și linie de forță, traversează, (par)curge, tra-duce, mediază corpuri, structuri și planuri politice, economice, sociale, lingvistice.

1.45. Dorința nu se construiește în raport cu, ci împreună cu, alături de, și cu.

1.5. A dori înseamnă a construi un asamblaj.

1.52. Asamblajul este invariabil plural și multiplu. El reprezintă o com-punere (laolată), o formațiune de obiecte, corpuri, teritorii, enunțuri care comunică și con-actează fiecare cu/în celălalt și împreună.

1.523. Conexiunile, comuni(fi)carea, comuniunea între elementele din cadrul unui asamblaj sunt produse, susținute, organizate de fluxuri ale dorinței. 

1.524. Asamblajul colectiv de enunțare vizează, propune, include depășirea, înfrângerea, sur/de-montarea dihotomiei dintre subiect al enunțării și subiect al enunțului.

2. Enunțarea este formula(rea) unei expresii.

2.1. Expresia este reprezentată printr-o secvență, înșiruire, punere în șir, în grup a unor simboluri grafice.

2.12. Simbolurile grafice sunt semne care se organizează (și) în cuvinte, propoziții, enunțuri, deci în unități moleculare.

2.121. Limbajul este o unitate, un aparat, un organism molar.

2.122. Limbajul domină, impune, guvernează, organizează, controlează.

2.123. Limbajul nu este doar un aparat al puterii, ci este el însuși un aparat de putere.

2.124 A învinge rezistența limbajului înseamnă a intra în posesia puterii.

2.2. Limbajul este totodată o formă de viață.

2.21. Limbajul presupune consensul asupra unui comportament lingvistic pe care oamenii, ca agenți sociali, îl împărtășesc.

2. 22. Limbajul este în mod esențial public.

2. 224. Înțelegerea limbajului nu este un proces mental interior, ci o abilitate, o capacitate, o actare/ acțiune comună, prin împărtășire.

2.3. A pune în folosire limbajul nu înseamnă a face uz de izomorfismul nume – obiect.

2.31. Depășirea teoriei denotației atrage după sine și destabilizarea izomorfismului/ opoziției semnificat – semnificant.

2.32. Izomorfismul/ opoziția semnificat – semnificant este susținut/ă, reglementat/ă, reglat/ă de imperialismul, despotismul, terorismul celui de-al doilea.

2.33. Eliberarea se află în/ pe scizi(uni)unea, spațiul neted dintre cele două, în fluxurile discontinue, în mișcările care mediază, deplasează, tra-duc spre niciunul, ci între, încontinuu. 

………………………………………………………………………………………………….   

Comentarii cititori
sus

Simona Cratel

 

Hainele cele noi ale împăratului

 

Paris. Au fost uciși niște jurnaliști pentru că unii, deși în occident oamenii sunt mult mai liberi să gândească pe cont propriu decât în România, de exemplu, iar la asta moșește cultura occidentală de secole, aleg în schimb o dogmă, că e mai simplu. Ai tot ce îți trebuie: un scop în viață, un sens, plus promisiunea unei vieți de apoi. Dar, desigur, cu toții am vrea să trăim pentru totdeauna, iar asta, dacă nu mă înșel, stătea scris în jurnalul Annei Frank.

În Europa occidentală, din câte observ eu, lumea este indignată că acești jurnaliști și-au pierdut viața. Cei care se simt ofensați de caricaturi își țin pliscul pentru că știu că nu au dreptul să îl deschidă, în schimb în România lucrurile au degenerat pe tema religiei. Ca și cu câinii maidanezi și toate subiectele pe care România alege să le abordeze în final în cel mai barbar mod cu putință, iar asta în numele civilizației. Se discută dacă sunt sau nu jignitoare caricaturile. De ce trebuie să îți dai tu cu părerea despre asta? Cine te-a întrebat? Cine te-a întrebat dacă tu ai considera așa ceva necesar sau nu? Cine îți dă dreptul să te simți jignit? Jurnaliștii ăia, ca mulți alți oameni, se simt jigniți de preceptele tale religioase și de cum le abordezi. Tu ai dreptul să crezi iar ei au dreptul să facă mișto de tine. Iar asta pentru o societate sănătoasă. Cum să pui pumnul în gură unuia pentru că te simți tu jignit în ceva pentru care nici măcar nu ai argumente raționale? În România libertatea a pătruns în '89 și asta a însemnat din păcate o îndoctrinare creștină progresivă, în proporție inversă cu sărăcirea populației, televiziunea este kaputt, nu se poate deschide televizorul decât dacă vrei să vezi oameni de cel mai prost soi delirând efectiv în direct. Se și vede pe fețele lor și după felul în care vorbesc că nici măcar nu trec prin vreun filtru ceea ce spun. Că vorbesc ca să se audă vorbind.

Dar caricaturile sunt jignitoare.

Eu am trăit atâta în România și știu cum se vorbește pe stradă, cunosc lipsa de respect a tuturor împotriva tuturor, ce ți se poate întâmpla peste tot, cunosc foarte bine și nu am uitat. Dar când îi apucă pioșenia pe unii, îți vine să îți faci cruce TU, ca ateu.

Nu spun că nu sunt o mulțime de oameni cumsecade care au o religie sau alta. Asta neincluzându-i pe cei care îi folosesc pe atei drept țap ispășitor, aceștia, din contră, sunt cei periculoși. Ateii au dreptul să existe și ei, ca să nu vorbim că de fapt religia ar trebui să fie ceva personal, în intimitate. Înainte dușmanul poporului era capitalismul, acum s-au găsit unii ingenioși să-și facă capital din atei. Știm din istorie cum manipulează șmecherii masele, totul este să le oferi un dușman contra căruia să lupți în comun. Un țap ispășitor. Toate dictaturile se bazează pe asta. Ateii le fură caii de la bicicletă altora. Dar pentru mulți, Dumnezeu e cineva cu care are o relație personală, o alianță împotriva celorlalți. Cineva care ține cu ei și vede că ei au dreptate și nu vecinul. Cineva care înțelege că ura față de aproape este complet justificată, că ei sunt cei drepți, care dețin adevărul și merită tratament preferențial. Pentru mulți un Dumnezeu este un asociat în fărădelegi. Și e sfânt. Nimeni n-are voie să se atingă de el, altfel primește un glonț în țeastă. Pe bine-meritate.

Critica asupra religiilor nu ar mai trebui pusă sub chestiune în 2015. Dacă este sau nu îndreptățită. Este ca și cum lumea ar dori să se întoarcă în vremurile de dinaintea penicilinei. Penicilina a fost inventată, folosește-o. Se cheamă gândire. Exista știință, toată lumea a făcut la școală fizică, chimie, istorie, dar foarte puțini istoria religiilor sau religie, probabil cei foarte tineri, nu știu când s-a introdus în programă,  în schimb totul s-a șters din minte de dragul unei iluzii. Informații importante pe care oamenii ar fi trebuit să le asimileze în școală. Chiar a fost educația din comunism și de după aia în vânt? Eu sunt pentru religie în școală și știți de ce? Pentru că de aia aici în vest mulți aleg să iasă  în afara bisericii, mă rog, lăsând la o parte considerentele financiare, că trebuie să plătească o sumă de bani anual bisericii din care fac parte și Dumnezeu ca Dumnezeu, dar până la bani. Dar misterul o dată luminat, încep întrebările. Poate cu toții am vrea să existe un Dumnezeu care să facă dreptate și să vegheze asupra noastră, eu de exemplu mi-aș dori un Dumnezeu al animalelor, care să le ferească de oameni. Un alt fel de Dumnezeu nu mi-aș dori, am avut deja un conducător al partidului și nu știu cum ar fi unul iluminat sus acolo și dacă mi-ar respecta libertățile. Rămâne de văzut. Dar dorința noastră și realitatea s-ar putea să se bată cap în cap. Și dacă nu avem un pic de îndoială acolo, cât de mică, îndoiala că s-ar putea să nu avem dreptate, cât să nu spunem că cineva de altă părere decât noi a murit pentru că așa merita când s-a luat de valorile spirituale ale altcuiva, atunci îți declar religia nulă. Nu îți folosește la nimic. Ești un impostor.

Când văd pe feisbuc chestii ca „Dumnezeu veghează asupra ta”, sau „Cum o vrea Dumnezeu”, sau „Dumnezeu ți-a dat nu știu ce”, „Dacă Dumnezeu nu a vrut să se întâmple nu a fost să fie”, mă schimonosesc de nervi, pentru că asemenea lucruri nu au absolut niciun sens. Trăim în 2015 și este incredibil pentru mine să aud așa ceva. Îndeamnă la o pasivitate insuportabilă, sunt nerealiste, absolvă pe oricine de orice vină, îl absolvă de orice responsabilitate asupra propriei vieți, asupra propriilor fapte, ceea ce este cât se poate de greșit și de fals. Ca să nu vorbim că multe din aceste citate se pișă efectiv pe rațiune. Iar în cazul românilor, în particular, această mentalitate dăunează foarte tare. Nu când ai avut o istorie de dictatură și ești pasiv deja și ai o mentalitate a eșecului. Dintr-un tătuc în alt tătuc.

Dacă speri să ai un aliat în cer care este de partea ta, cu care ești aliat fără să meriți în vreun fel, care poate nici n-ar vrea să se alieze cu tine în ceva, acum să fim sinceri, poate că mai întâi ar trebui să te analizezi bine, poate nici nu te-ar vrea ca prieten, este doar materialism spiritual. Gândește-te că ar fi pe feisbuc și i-ai da add ca prieten și el te-ar cerceta să vadă dacă meriți. Ca să nu vorbim că de fapt ai începe să îi pui comentarii tâmpite și să îți bați joc de el, cum faci oricum cu orice. După o scurtă perioadă de entuziasm, ai începe cu teoria conspirației, cu abjecții, cu nemulțumiri, te-ai simți nedreptățit și așa mai departe. Nu ești o rotiță de care tătucul cel mare, cu care ai portrete peste tot și în care crezi, are grijă. Nu ești în siguranță. Cu superstiția și iraționalitatea înainte, nu mergi nicăieri. Nu lupți pentru nimic, nu lupți pentru niște principii, pentru că ești absolvit din start de păcate, și oricum ești doar de partea ta, nu ai nici un interes să te schimbi. Ești un copil răzgâiat care se dă mereu în petec, un domnul Goe și tăticul are grijă de tine, crezi tu. Totul e asigurat și merge înainte, nu pățești nimic dacă faci ceva, dacă tu crezi, dacă-ți iubește tătucul, e îndeajuns. Ești iertat. De fapt te afli într-o poziție privilegiată printr-o înlănțuire de fapte, relații personale folositoare în societate și datorită personalității tale care știe să se adapteze la realitate cu ușurință și să extragă foloase din ea. Și dacă nu ești capabil să faci diferența dintre bine și rău este mai ales că ai fost la adăpost de lucruri rele și viața încă nu te-a frânt. Dar mai devreme sau mai târziu, viața o va face. Și vei ajunge să înțelegi. Eu am văzut oameni schimbându-se de la un registru la altul peste noapte și desigur, oameni care au murit trăind degeaba și nu au apucat să-și dea seama niciodată că-s nebuni. Nu știu din care faci parte. În orice caz, nu ești alesul lui Dumnezeu pe pământ. Nu ai o sarcină de la Dumnezeu de îndeplinit. E doar grandomanie.

Dumnezeu s-a dovedit de multe ori în cele mai multe cazuri doar o vorbă goală. Toată lumea vede care sunt mecanismele lumii în care trăim, cum funcționează realitatea, ce pune în mișcare lucrurile, iar asta nu se cheamă Dumnezeu sub nicio formă. Ci o mână o spală pe alta.

Haideți să păstrăm lucrurile realiste. Cu picioarele pe pământ. În pași mici, de jos în sus, nu de sus în jos, pentru că de sus se poate cădea foarte ușor. Când lucrurile nu vor mai merge cum ai așteptat, riști să faci un mare cucui, să îți frângi ceva, să suferi un șoc. Când începi dimineața, mai întâi mergi la baie ca să îți ușurezi mațele. Cu asta se începe.

Mi-ar fi teamă să trăiesc din nou într-o lume în care cel care spune în gura mare că împăratul e gol pușcă să primească un glonț în cap.

Comentarii cititori
sus

Rafael Dubreu

 

Câteva gânduri despre limitarea libertății de exprimare

 

Aș fi început spunând că libertatea de exprimare este absolută. Dar nu este. În prezent, în România, justiția poate să pedepsească infracțiuni precum calomnia. O mare parte din discursul public românesc de după atentate sună în felul următor:

„Da, este rău că i-au împușcat, dar nici nu-ți poți bate joc de niște oameni”

Nu voi mai scrie despre cât de greșită este abordarea de genul „dar și ei și-au căutat-o”, deoarece s-a scris deja tot ce se putea scrie despre acest aspect. Suntem însă în măsură să spunem așa ceva fără să ne calificăm pentru acuzația de ipocrizie? Același discurs public, aceiași oameni ne-au spus și ne spun în continuare că este rău să urmărim emisiuni pe care le denumesc insalubre, pline de asistente precum cele de la miezul nopții, pe unele canale TV. Ni se spune că politicienii sunt corupți. Există politicienii a căror imagine a fost devastată de discursul public.

Nu mă voi aventura prea mult în trecut pentru a găsi exemple concrete, pentru că nici nu este nevoie. Stimabilul domn Cristian Tudor Popescu s-a referit la întâlnirea dintre doamna Ioana Petrescu și domnii Victor Ponta și Traian Băsescu ca la un „viol în grup”. De asemenea, avem în memoria recentă scrisoarea devastatoare adresată domnului Radu Beligan de către domnul Andrei Pleșu. În acele momente nimeni nu și-a pus problema limitării libertății de exprimare, deși, după cum a fost dovedit, vorbele pot aduce atingere demnității umane.

S-a ajuns astfel la două standarde. Generalizările sunt permise atunci când este vorba de persoane care ascultă un anumit gen muzical, de persoane care au un anumit comportament în societate, atunci când este vorba de persoane cu o anumită ocupație (e.g. „parlamentarii sunt corupți, medici și profesorii sunt eroi, etc.), ș.a.m.d.

Totuși, nu este permis să spunem nimic la modul general despre musulmani, pentru că aceștia se supără. Puteam să folosesc sintagma „persoane religioase”, dar, în România, este la ordinea zilei oprobriul la adresa „sectanților”. Trebuie să facem un exercițiu: cum ar fi dacă de mâine s-ar constitui un grup de persoane care susțin că „1+1=3” și ar amenința pe cei care susțin că nu este așa?

Problema pe care o dezbatem, de fapt, nu merită atâta atenție. Statul român a găsit soluția și este una civilizată. Dacă o persoană consideră că un lucru spus de altă persoană îi aduce atingere imaginii sau onoarei, poate să o acționeze în judecată.

Comentarii cititori
sus

Iulia Militaru

 

Note despre libertate ca impostură și (im)postura libertății

 

1. „Se” scrie în se-ul scris: „la început a fost alegerea”, iată libertatea ca „autooriginare”. Și libertatea ca izbândă a binelui. Dar, a alege implică acest „dar”, opusul alături de cel ales. Aici se vede imposibilitatea alegerii și impostura libertății.

2. Singura formă de prezență a libertății este (im)postura. A fi liber de a lua orice formă. Și totuși, neputința de a lua orice formă. Postura este limitativă. Orice postură este o im-postură, postură negativă. „Se” duce a elibera către o postură mizeră, a te pune într-o rea postură, o poziție defectuoasă a corpului. Întinare corporală, (în)locul pedepsei corporale.

3. Libertatea nu poate fi altfel decât corporală. Dar corpul nu o poate adopta decât ca postură negativă ceea ce(-i) o (trans)formă în/de impostură. A fi liber de orice formă – discursul arată această imposibilitate a corporalului. Corporalitatea obligatorie.

4. Postura negativă este o imagine. Deci, imaginea ca impostură. Și libertatea accesului la imagine ca eliberare. Aici, toată impostura. Imagine eliberatoare arată imposibilitatea oricărui acces la imagine. În rest, adică în ceea ce mai rămâne din ceea ce nu se vede, „se” așază surogatul/simulacru (de gândit „diferențele” în/din limba română). (În)locuind. Luând locul. Uzurpând.

Ce este restul românesc din limba română? Vezi Noica. De regândit.

5. Limbajul în discurs. Umbra/urma, se oferă ca surogat/simulacru (care?), fără să ia locul. Fără să elibereze. Ca minciună. Surogatul ca simulare.

6. Apoi, se dă libertatea de a demonstra adevărul minciunii, de a arăta imagine în spatele suplementului – limbajul în discurs ca imagine. Despre fapte și/sau lucruri. Din nou, impostura libertății.

7. Împotriva oricărei proliferări textuale a imaginii. Se poate folosi ceea ce este deja dat, fără să mai adauge. Dialog în locul tăcerii. Împotriva dialogului ca multiplicare. Imagini și cuvinte în război static.

Cineva: „fundamentaliștii de toate credințele religioase /ideologiile politice au respins imaginea vizuală și chiar pe cea muzicală dintr-o teamă viscerală de puterea lor și din convingerea că ce nu se vede/aude, nu există, dar divorțul de realitate n-a adus niciodată adevărul, dreptatea sau eliberarea prin frumos.”

Gheorghe Iova: „Fundamentaliștii sunt imagine nu texte.”

Problema fundamentală (aici teroarea). A fundamenta „Se” face doar în numele realității. A pune bazele. A crea real. A așeza surogat. În-locul. Și mai departe: libertatea de a avea acces la real ca surogat/simulacru al libertății (im)posibile. Posibilitatea negativă. A posturii.

„Imagine muzicală” (?), posibil/imposibil. De gândit.

8. „Terorismul celor terorizate”. Dialogul (între)ține. Se așază la între ele dialogul și le menține. Teroarea.

Eu (în loc de bibliografie general, deci surogat):
„Definiții:

1. Libertatea de exprimare este libertatea politică de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
2. Libertate de conștiință = principiu formal în societatea modernă pluralistă, care face posibilă acțiunea în conformitate cu propria conștiință, în principal în ce privește religia.

Altele: libertatea de conștiință, dreptul de a profesa liber opiniunile sale religioase; libertatea presei, dreptul de a-și manifesta cugetarea pe calea ziarelor, prin tipar
Altele: Libertatea preseĭ, dreptu de a tipări orĭ-ce (dar fără a minți orĭ a vătăma morala). Libertatea conștiințeĭ, dreptu de a avea orĭ-ce religiune saŭ credință.”

Gheorghe Iova: „libertatea de constiintsa" e inutilizata de "libertatea de expresie"."dreptul la informatsie" e al cetatsenilor, nu al "presa"(vezi : "presa" : "expresia")."libertatea presei", daca nu "libertatea parlamantului", daca nu shi "libertatea guvernului", nu are sens, decat ca dubleaza, uzurpa libertat si cenzureaza.”

Eu (în loc de bibliografie generală): Merg mai departe: libertatea presei ia în posesie libertatea de expresie (tocmai ca imposibilitate de a utiliza ceea ce nu poate fi exprimat, ca imposibilitate a libertății de conștiință) și creează iluzii ale evadării, fugi false, fantasme/gauri-vis(d) al(e) eliberării, toate împotriva libertății de conștiință in-utilizare (mereu pe punctul de a se exprima: spaima, teroarea acestei potențialități) de libertatea de expresie; merg mai departe: Je suis Charlie împotriva lui Je suis un terroriste. Nimeni nu și-a asumat această libertate a terorii, deși ea este prezentă și-n Je suis Charlie, uzurpată, cenzurată, într-o formă caricaturală.

9. Textul de presă trebuie să fie accesibil către se. Deschide. Sensul ușor de accesat. Imagine mediată. Libertatea presei, mediere a imposturii.

10. Și tocmai pentru că „se” pune laolaltă aceste cuvinte depășesc limitele libertății. Se dă libertate. (Im)postură a relei posturi. Vizibilă ca revelare doar în discurs fără imagini, împotriva vizibilului.

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

Atentatul contra libertății de expresie este un atentat
contra tuturor valorilor civilizației occidentale

 

În evenimentele tragice care au adus în centrul atenției magazinul satiric Charlie Hebdo s-a vorbit în țările islamice de blasfemia la adresa lui Mahomed, de care s-ar fi făcut vinovați redactorii lui și care ar fi depășit limitele libertății de expresie. Dar este cu totul inexact. Blasfemia, într-o țară laică precum Franța și celelalte țări europene nu face parte dintre situațiile considerate de lege drept abuzuri ale libertății de expresie. Și chiar dacă țări precum Gerrmania, Irlanda, Danemarca, Italia sau Grecia continuă să aibă legi vechi care condamnă blasfemia, tendința generală în lumea occidentală este de a nu le aplica decît în cazuri speciale pe care le găsim precizate, de exemplu,  în recomandările Adunării  Parlamentare a Consiliului Europei din 2007: “În această privință, Adunarea consideră că blasfemia, ca  insultă la adresa unei religii nu poate fi erijată în infracțiune penală./.../Adunarea  consideră /.../ că într-o societate democratică grupurile religioase trebuie, la fel ca oricare alte grupuri, să tolereze criticile în declarațiile publice și dezbaterile cu privire la activitățile, învățămîntul și credințele lor cu condiția ca aceste critici să nu constituie insulte deliberate și gratuite, discursuri de ură și incitare la perturbarea ordinii publice sau la violență și la discriminarea la adresa persoanelor care aderă la o anumită religie. Trebuie să se țină dezbateri publice, să se dialogheze și să se amelioreze aptitudinea de a comunica a grupurilor religioase și a mediei pentru a atenua susceptibilitățile cînd ele sînt exacerbate” .

Dar dacă blasfemia este admisă ca expresie a unei orientări ateiste, cu totul legitimă alături de orientările religioase, asta nu înseamnă că libertatea de expresie este nelimitată. Documentele juridice aflate astăzi în vigoare în diferite țări (Franța, Anglia, Elveția, Statele Unite etc.) și la nivelul întregii Uniuni Europene enumeră situațiile în care libertatea de expresie se transformă în abuz reprehensibil: incitarea la crime sau delicte, insultele publice, defăimarea, propagarea discriminării rasiale, negaționismul raportat la genocide și crime împotriva umanității, nerespectarea vieții particulare și a dreptului la imagine, încălcarea secretului profesional (de exemplu, cel medical).

Manifestațiile de protest din lumea islamică prin care se condamnă caricaturile din Charlie Hebdo și, implicit, se justifică într-o măsură mai mare sau mai mică atentatul terorist din 7 ianuarie, se explică prin caracterul teocratic al unor societăți islamice (Iran, Sudan, Pakistan) contrapuse societăților laice occidentale. Organizația Conferinței Islamice, înființată în 1969 și avînd în prezent 57 de țări membre a adoptat prin consens în 1990 o Declarație a drepturilor omului în Islam care vine în contradicție cu Declarația universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală ONU încă din 1948. Declarația drepturilor omului în Islam stabilește ca punct de referință sharia (a se vedea articolul 24, Toate libertățile și drepturile enunțate în prezenta Declarație sînt supuse shariei) ceea ce conduce direct  la condamnarea tuturor manifestărilor considerate blasfematoare față de religia islamică, erijată în religie de stat. Or extinderea conceptului de blasfemie a încălcat deja cu brutalitate libertatea de expresie în nenumărate cazuri pînă la atentatul contra lui Charlie Hebdo. Să ne reamintim unul dintre cele mai celebre, cel al scriitorului englez de origine indiană Salman Rushdie, condamnat  în 1989 la moarte printr-o fatwa a ayatolahului Ruholah Khomeiny, ghidul revoluției islamice din Iran, pentru vina de a fi ofensat religia islamică prin personajul Mahund din romanul său Versete satanice. Salman Rushdie trăiește sub protecție permanentă polițienească în Marea Britanie, dar el este un exemplu ilustrativ pentru ceea ce ar putea deveni de la o zi la alta un coșmar general dacă atentatele teroriste islamiste ar reuși să intimideze societățile democratice. Căci a rarefia conceptul european al libertății de expresie prin concesii făcute radicalismului islamic înseamnă a permite intrarea, prin ușa din spate, a intoleranței față de manifestările ateiste și apoi, dincolo de ea, a intoleranței față de orice fel de pluralism -  în idei, în credințe religioase, în politică, în viața publică și privată, în cultură, în artă. Atentatul contra libertății de expresie în cazul lui Charlie Hebdo înseamnă de fapt un atentat contra tuturor valorilor civilizației occidentale. 

Comentarii cititori
sus

Felix Nicolau

 

Dreptul la liberă critică

 

Drept să spun, tare mi-ar plăcea dreptul la liberă exprimare, indiferent de conjunctură și implicații ierarhice. Să-i poți da cu tifla oricui și oricând. Cum se vede, în contextul actual, exprimarea tinde mai degrabă să însemne critică.

Dar ca să nu o facem pe intelectualii, adică să brodăm în jurul unor teorii de dragul teoriilor și al etalării lecturilor noastre, să încercăm să ținem cont de multiplele implicații ale fenomenului.

Mai întâi, ar trebui precizat ce se înțelege prin exprimare: comunicare verbală sau și non-verbală? De exemplu, graffiti este exprimare sau nu? Ori o fi doar artă? Secundo, dacă acceptăm plurivalența exprimării, în ce măsură este dezirabilă congruența formelor de exprimare în cadrul comunicării? Respectăm legea talionului: ochi pentru ochi, implant pentru implant? Dar nu era ea o lege vintage, specifică Vechiului Testament? Noul Testament propune o replică mai moale, mai debole, deci mai postmodernă decât stimulul. Islamiștii extremiști consideră însă că mai convingătoare e replica mai puternică decât stimulul inițial. Nu discut despre care dintre aceste 3 opțiuni este mai elegantă ori mai eficientă. Întrebarea este: vor putea ele ajunge vreodată la un compromis de bună voie, sau vor trebui împinse de la spate, printr-o „manufacturare a compromisului” (Noam Chomsky)? Adică o politică de forță și monopol cu nobilul scop de a implementa democrația. Apropo, n-am mai văzut noi implementări în forță de scopuri nobile?

Contextualizând colonialismele

Ca să nu vorbim de dragul palavrelor, eu zic să contextualizăm, orișicât. După masacrul de la Paris, unii au cerut furibund libertatea de exprimare ca libertate a presei. Nu cumva se simțea în aer o amenințare de restrângere a libertăților în numele securității și al luptei antitero? De aici până la susținerea dreptului de a calomnia (eufemistic spus: a satiriza) nu a mai fost decât un pas. Totodată, cei care au criticat caricaturile ofensatoare din Charlie Hebdo, ori și-au exprimat adeziunea pentru gestul fraților Kouachi, au pus-o de mămăligă: amenzi uriașe și pușcărie. Deci egalitate, dar nu pentru căței! (că bine le mai zicea nen-tu Alexandrescu!) Dacă acceptăm completa libertate a dreptului la exprimare, ar trebui abrogat paragraful din Dreptul civil care condamnă calomnia. Pe de altă parte, cum să te exprimi corect dacă nu te poți informa complet? Nu s-ar cuveni să ne îngrijoreze restricționarea internetului, ca în China? Restricțiile privitoare la informație sunt justificate în cazul copiilor. Nu cumva se întâmplă o infantilizare a populației adulte? Nu prin Disneyland acum, ci prin forța legii. Facem ce facem și tot la educație ajungem, bat-o vina! Cum să te poți exprima educat când educația actuală nu mai are nicio legătură cu cea de acum 200 de ani? Adică nu mai contează umanismul: conduită, eleganță, viziune de ansamblu ș.a.m.d, ci educația profesională, anume cum să fii rentabil pentru corporație și astfel să-ți poți găsi job.

Bon, există un val antiislamic în Occident. Și? Ce rezolvă asta când ai zeci de milioane de musulmani pe teritoriu, majoritatea proveniți din fenomenul de colonizare inversă (tu ai stat niște ani în sufrageria mea ca un boier, acum vreau să mă lăfăi și eu în sufrageria ta, că a mea e cam vraiște)? Era suficient să citească prietenii francofonilor din lumea întreagă, adică francezii, romanele lui Daniel Pennac (de ex. La petite marchande de prose, 1989). Acolo se discuta limpede neajunsul multiculturalismului și se imaginau atentate teroriste islamice. Păi dacă citiți numai Boileau?

Și ca să n-o mai lungim, uite că și Papa Francisc oferă replici cu iz masonic: dacă mă înjuri de mamă, îți bag una de nu te vezi! Deci libertatea de exprimare se pare că este mai liberă pentru unii. Pentru cei care nu au spate, bine ar fi să țină seama și de context, dacă nu vor să jignească și să sară în aer. Cel mai important, însă, e să ne putem păstra dreptul de a critica. Cu orice preț și în orice circumstanțe! Dar cu ceva dovezi, ca să fim credibili, că și așa abia așteaptă îmbuibații și conformiștii (care după ce au ajuns pe funcții mimează non-conformismul).

Nu cumva secularismul iluminist a aranjat lucrurile în așa fel încât să poți satiriza simbolurile religioase, dar nu și pe cele statale? Oricum ar fi, rămân la părerea că provocarea trebuie să primească cel mult un răspuns pe măsură, dacă nu chiar unul mai elegant. În niciun caz unul dintr-o altă ordine a exprimării. Recte, nu-mi dai în cap dacă te fac idiot.

 

 

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Pătrășconiu

 

Fragil

 

Libertarea e „și-și”. Ca temă, e și perenă, e și - des, extrem de des, nici nu ne dăm seama cît de des -, nu datată, ci conjuncturală, pusă în act, în fapt. E și reper, și drum; drum cu tot cu țintă, cum ar spune orientalii. E și limită - pentru cei care se tem de ea sau in cazul acelora pentru care egalitatea e, în axa lor valorică, ideea supremă; pe de altă parte, desigur, e și rezervor retoric extraordinar de bogat - în primul rînd pentru cei care argumentează pro-libertate, privilegiind libertatea în fața oricărei alte valori.

Toate acestea, dar și multe altele au fost revelate, într-un mod foarte puternic (traumatizant, pentru unii) de seria de evenimente recente din Franța: anume, de atentatele împotriva civilizației vestice. Acolo, atunci - în acea dezlănțuire de bestialitate în stare pură - au (re)devenit evidente multe dintre virtuțiile libertății, dar și - în oglindă adesea - o parte înseamnă a repetoriului celor care se tem de libertate sau care, de-a dreptul, urăsc această „ființă fragilă” care este libertatea. Acolo, atunci, în acea avalanșă de cruzime motorizată criminal-ideologic, s-a văzut, clar, cît e de prețioasă această cucerire relativ recentă pentru civilizație, cît de ușor se poate pierde și, încă o dată, clar ca lumina zilei, s-a văzut că libertatea nu înseamnă libertatea de a ucide. Că, vorbă faimoasă și - în detaliu, în nuanță, la propriu și în spirit - atît de adevărată, „o libertate fără limite ucide libertatea”.

Cele două paragrafe de mai sus sînt, poate, prea generale și pot părea prea teoretice. Sînt și așa, fără discuție; dar, dacă aplicăm fiecare dintre frazele de mai sus - care sînt doar rodul unei minimale sinteze foarte la îndemînă din marea și foarte prețioasa „literatură” despre libertate - la situații de viață, ele sînt și cît se poate de concrete. Iată doar o mică parte din „concretețea” narațiunii despre libertate aplicată evenimentelor tragice din Franța. Cîteva creaturi monstruoase, într-o țară liberă - cu mult mai liberă în orice caz decît majoritatea țărilor din lume - au ucis, în numele religiei lor, oameni. Au ucis cu sînge rece jurnaliști, polițiști, evrei; reiau - jurnaliști, polițiști, evrei, fiecare dintre cele trei categorii de mai înainte avînd o relație de durată și de mare complexitate cu ideea de libertate. În cele cîteva zile de teroare, în Franța și în lume: stupoare, solidaritate, furie. În unele țări musulmane, chiar și bucurie pentru crimele înfăptuite. În unele țări europene, chiar și în Franța - autoînvinuire pentru ceea ce s-a întîmplat, aproape chiar o discretă motivare - întemeiere a gesturilor diabolice ale criminalilor islamiști (pe ideea: noi, Occidentul, i-am provocat să facă asta, deci noi sîntem de vină!). În orice caz - un film, după părerea mea, de joasă speță, pe care l-am mai văzut și cu alte ocazii (țineți minte, sînt convins, seria de „explicații” și de conspirativite despre 11.09 în SUA). De fapt, înainte de a fi un „film” de proastă factură, asemenea „explicații” de doi bani au fost texte - acum un secol și ceva, cînd Occidentul se scufunda ireversibil către o serie de crize ce aveau să ducă și la două războaie mondiale, în Europa Centrală, în efervescenta Vienă a decadenței se vorbea despre „ura de sine”...

Știm cu toții ce a fost acolo - la Charlie Hebdo și mai departe. Știm de fapt multe și poate că am vrea să nu știm atîtea. Poate că, întrucît adevărul crud despre ce s-a întîmplat la începutul acestui an e greu de suportat, am vrea să uităm, tindem să uităm cît mai mult. Sau tindem să refuzăm să vedem, adevăruri la fel de, în demonismul lor, crude și de crunte, ce se întîmplă dincolo de Franța tot în acest timp: Ucraina, Nigeria, Statul Islamic și așa mai departe. Toate - și Franța și restul - sînt despre libertate. Sînt ȘI despre libertate, sînt în mod fundamental despre libertate. Despre acea libertate despre care Ronald Reagan spunea, ca un avertisment lucid, că „Libertatea nu este niciodată mai departe de dispariție decât cu o generație. Nu o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie să te lupți pentru ea, să o aperi și să le-o înmânezi pentru ca și ei să facă la fel”

P.S. Anul trecut a apărut, scrisă de un mare eseist român, o splendidă carte despre libertate. Se numește Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății, iar autorul ei este Andrei Cornea. Citiți-o și recitiți-o! 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

   

 

Libertatea este

ultimul gust în mulțimea de zile
întâlnirea albă cu tine
ultimul reflex estetic
de zeci de ori discutat
un hipopotam pașnic și ornamental
o mascotă un blazon pentru matrapazlâcuri
vuiet în auz nu văz
iartă-mă iartă-mă iartă-mă

 

Despre inutila libertate de exprimare sau „Gura că-ți pierzi pâinea!”

Sau „Ciocu mic!”. Sau „Múcles!”. Sau alte expresii care exprimă îngrădirea libertății de exprimare de către autorități (la toate nivelurile).

Există într-adevăr probleme delicate și mai sunt încă anumite scări interioare, dar ce gingaș securist trebuie să fii în contexte cu adevărat semnificative! Lucrurile se nuanțează în cadrul unui dialog purtat fără megalomanie agresivă, critica nu înseamnă bălăcăreală și nu cred că vom ajunge vreodată să gândim la fel, căci fiecare e mare bucătar în bucătăria lui (pardon! mai e și o turmă întreagă de ticăloși!). Dar cine decide când este momentul? E vremea rozelor ce mor și nici nu trebuie să țină legătura una cu alta.

 

Limite

Îh, e bine că am început așa. Dacă poftim la Tejghea, să vorbim ca la tejghea: că libertarea de expresie trebuie să fie absolută. Aici nu încape niciun comentariu, nicio nuanțare. Că altfel nu vei mai putea să spui adevăruri incomode fără a fi acuzat de calomnie, nu vei mai putea să-ți mărturisești o credință fără a fi luat drept fundamentalist etc. Dar ține de stilul fiecăruia și de ideea lui mai mult sau mai puțin egoistă despre demnitate, mai mult sau mai puțin altruistă despre smerenie.

Cum cheltuim atâta timp pentru libertatea de exprimare înseamnă că acordăm o mare importanță vorbelor noastre. Și asta înseamnă că vrem să fim demni față de autorități, față de cei care vor să ne supună voluntar și să facem asta și pentru alții când tremură de frică, inconștiență sau ignoranță. În cercurile noastre adânci ne învârtim și ne răsfrângem în tăceri, nu mai acordăm nici-o importanță vorbelor noastre în fața aureolei de ne(de)scris și a liniei subțiri de netrecut în pași de dans pământesc.

Și aici am putea dezvolta tema fundamentală a raportului dintre libertate și responsabilitate, dar ar fi păcat de lucrurile concrete care se întâmplă acum și fiindcă este cazul (dintotdeauna) filozofia trebuie s-aștepte bufnița Minervei pentru a-și lua zborul în amurg, „brodându-și arabescurile cenușii, pe cerul cenușiu al epocii”, i.e. adaptându-și limbajul la fapte destul de încheiate pentru a face obiectul unei analize de  laborator - chiar dacă disciplina respectivă nu mai are intenția de a generaliza, de a legiui.

O problemă spinoasă apare însă nu în limita pe care o impun alții, nici în grațioasa autolimitare reflexivă, ci în teama de a folosi libertatea de exprimare. Poate că unii nu au pur și simplu nimic de exprimat. Poate că nu le pasă. Alții nu-și consumă energia psihică în dileme de genul acesta, atâta timp cât iese banu’. Să spun că sunt cinici, ar însemna să-mi limitez libertatea de exprimare creatoare și să ating o culme a părerismului de împrumut.

Aș fi perfect de acord să recunosc că aproape m-am stins de plictiseală când am început să tratez aceste subiecte și dintr-o dată m-am trezit vorbind: lăsați discuția în pace că ați obosit-o, dar rugați-vă pentru fratele Alexandru și iubiți-vă pe tunuri!

Nu vreau să fie chiar un contrast, dar uitați că sunteți angajați și croiți pe alte valori, că e o mare distanță între ele și acestea de-acum, că în sistemul ăsta de desfășurare s-au ivit oribile dificultăți. Dacă-i bal, bal să fie! Cafea la două rânduri cu șal de mătase albă, dar mai întâi să-mi conduc manuscrisul până la New Text Document, apoi pe ultimul drum, până la Jurnal.

Să fim serioși: Libertatea (cu specia libertății de exprimare) este și ea o expresie din aceeași categorie cu expresiile „progres”, „civilizație”, „rațiune”, „drepturile omului”, „multiculturalism”, „diferență”, „integrare”, „victime colaterale” etc. Eu nu spun că este de tot inutilă (cum nici conceptele abia enumerate nu sunt vide euristic), dar trebuie înțeles că în forma de-acum (a democrației predominant și fals „reprezentative”, a democrației participative doar în declarații, pe hârtii, în situații de criză) este discriminatorie: nu toți cetățenii se bucură în mod egal de ea, și asta nu numai în cadrul regimurilor totalitare sau autoritare. Să mă explic: nu vreau să spun că oamenii nu conștientizează forța civică a subiectivității lor, a exprimării publice a opțiunilor de gust, puterea lor ca indivizi deveniți cetățeni într-o societate democratică. Doar că cei mai mulți dintre ei sunt prea ocupați de câștigarea traiului sau (la polul plus) a luxului zilnic, iar atunci când li se cere să-și exercite libertatea de exprimare, refuză să o facă: unii din eterna comoditate, alții din teamă, o teamă bine cultivată și răspândită cu ajutorul celor care nu exprimă ceea ce cred dintr-un interes atât de mare, încât ajung să creadă și ei la un moment dat că reprezintă atitudinea și expresia justă (asta în cel mai fericit caz, când nu acționează mecanic).

Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

Șoarecele și libertatea

 

Cel mai greu lucru dintre lucrurile cu adevărat grele (citește dificile) cu care avem a ne confrunta în anii care vin, după daraverile tot mai agresive cu teroriștii, este cum anume să explicăm starea de libertate. Că ei au credințele lor tari și noi le avem moi, noi suntem, vezi bine, corect politici, ironici, prea ne hizlim la sfintele sfintelor, ne-ar trebui așadar ceva ”mai multă seriozitate și ordine”, chit că astea ar fi ceva ce n-ar vrea Vattimo în dialogul lui cu Rorty într-o frumoasă pildă despre cum pot sta laolată și vorbi despre lucruri grele un ateu (respectiv Rorty) cu un catolic moderat (respectiv Vattimo) în cartea Viitorul religiei: solidaritate, caritate, ironie; sub îngrijirea lui Santiago Zabala; trad. din lb. italiană de Ștefania Mincu, Pitești, Paralela 45, 2008. Stau de vorbă în cartea asta și nu-și bagă sub masă bombe și nici nu invocă un Alah-Dumnezeu pedepsind omenirea cu un kalașnikov, fie el și de producție valahă, cum spun cutare ziare vestice în lunga lor, de-acum, îndeletnicire de-a ne turnă lături pe capul nostru pătrățos, ce-i drept, și dedat din vremile vechi cu jaful și nelegiuirile.

Așadar, atenție că viitorul vine peste noi. Unul în care libertatea va fi castrată, așa cum proceda marhadoctor (veterinar pe ungurește) Iani-bacsi care venea la bună-mea la porci și-i scopea în multă larmă și zbucium. Așa și cu libertatea noastră, ea va fi scopită și din cauză că, liberi fiind, nu pricepem ce mama dracului înseamnă libertatea. Prin urmare, cel mai mare dușman al libertății este ea însăși. Nu o pricepi și nici nu o drămăluiești decât atunci când nu o ai, fie că ești la armată, la pușcărie sau în totalitarism, cum zic politologii. Atunci pricepi cum e cu libertatea, când ai pierdut-o! Ea e ceva așa de umil și de nebăgat în seamă că de aia poate pieri. Libertatea de a sudui când ai chef dar și aceea de a pleca din casa și din țara ta. Libertatea de nebăgat în seamă, aceea care se strecoară printre vorbe, agitații, daraveri, aceea care stă ascunsă în dosul a orice vrem, dacă vrem cu adevărat ceva. De fapt, aceia care nu vor libertate, nu doresc mai nimic, sunt gata să dea libertatea la www.OLX. ro pentru un loc de muncă și un rahat de pensie după ce ai dus o viață de tot căcatul, mereu la serviciu și acasă, mereu la birt, mereu la scuipat semințe în parc și pe stadion. Așa e la dictatură, o plictiseală că mori de atâta căscat, caști de-ți sar fălcile în dictatură, din cauză că nu se întâmplă nimic. Te scarpini în creștetul capului, te uiți roată-roată, ca Ilie Moromete pe marginea șanțului de la stradă, și nu se întâmplă nimic, și nici nu vine nimeni. Ăia care dau libertatea pe o bere, vor să trăiască într-o lume în care dictatura să apuce de gât libertatea și să fie liniște – cei mai copți își aduc aminte: Un președinte pentru liniștea noastră. 

Mai nou, dictatura, cum ar fi aceea chinezească, îți dă, în puii mei, mâncare, te lasă să te îmbogățești, adică îți astâmpără setea de libertate cu setea de bani și proprietate. Îmbogăți-ți-vă cât mai mult, bre, zic mai marii chinezilor norodului, îmbogăți-ți-vă dar lăsați libertățile să vină la partid, să le încuie el unde știe mai bine. Poți fi bogat, dar mucles! Nu ai voie să scrii ceea ce scriu eu aici. Rândurile astea dacă ar fi apărut pe vremea Odiosului și a sinistrei lui soții ar fi avut un succes pe măsura lui Nadia Comăneci. Toată lumea ar fi discutat rândurile de față, toți s-ar fi întrebat cum s-a putut să apară, cum am păcălit cenzura. Tot atunci, ele ar fi dat naștere la discuții care astăzi plictisesc. În libertate este plictisitor să vorbești despre libertate. În libertate ne vine să dăm dracului libertatea pe puțintică dictatură, ba de-a lui Putin, ba din aceea antieuropeană, ba împotriva amerlocilor, ba împotriva multinaționalelor care ne dau mălaiul cel de toate zilele. Eu unul nu mor de dragul lor, ba am dat tare cu petul de șosea și am strigat ”uniți salvăm!!” pentru că știu prea bine că lor, multinaționalelor ăstora, tare le place în China, deoarece acolo ai doar libertatea de a munci și atât. Companiile astea ar fi primele care ar suspenda libertatea că le stânjenește în dobândirea profitului cât mai iute cu putință. Așadar e tare complicată povestea asta cu libertatea și cu amenințările la adresa ei, amenințări care seamănă cu capcanele pe care le pregăteam cu fie iertata mea bunică pentru șoarecii de sub pat, cu un borcan proptit de o nucă, în așa fel încât, bietul animal să tragă de nucă și să-i cadă în cap borcanul, să rămână acolo, lipsit de libertate până dimineață, când instanța pedepsitoare îl va fi luat pentru a-l îneca în găleata cu apă pentru găinile curții.

Așa cu libertatea, e primejduită, biata de ea, asemenea șoricelului aceluia. Iată, îmi aduc aminte cum scrisese, în totalitarismul cel profund liniștit, de pe Kogaiononul filozofiei autohtone de la Păltiniș, Constantin Noica referitor la faptul că poți fi liber în spirit, că dacă citești Platon chiar și la lampă nimeni nu-ți poate lua libertatea ”spirituală” pe care dialogurile lui ți le procură și fac din tine om liber. Bună treabă, mi-am spus: în vremea aceea eram june student și tare-mi plăcea ”libertatea spiritului”. Și asta până am dat nas în nas cu unul care gândea altfel la o berărie din oraș (la grădina de vară Cina, unde primea clasa muncitoare halbe de bere, la coadă), acolo mi-a deschis capul Richard Wagner, pe atunci soțul Hertei Muller, care mi-a zis: ”măi, Vighi, nu te lua tu după vorbele astea frumoase, tu crezi că ești liber atâta vreme cât nu poți să strigi, dracului, că nu vrei să citești pe Platon la lampă, ci la bec?” Îmi spunea Richi atunci o chestiune pe care peste câțiva ani o voi citi cu poftă în cartea despre vraja mincinoasă a lui Platon a numitului Popper, acela cu societatea deschisă. Biata libertate, grele zile vin peste ea: amenințări, șmecherisme, ambuscade, plictiseli, nevoia de altceva, foamea de ordine, puțină militărie dată jos din pod, cam cum ziceau prin anii 90 bătrânii legionari refugiați la amerloci: nu le-ar strica românilor ceva ordine și dictatură, ca să salvăm țara, ziceau, în vreme ce se înfruptau din libertatea amerlocă. Așa vine dictatura, cu voie de la mase, cu vot și cu credința tare că în felul ăsta ne salvăm țara. Libertatea va fi dusă la găleata cu apă din curte ca șoricelul de sub pat și înecată pentru că numai belele și încurcături ne face, nu-i așa?                                                                                                                                                

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey