Iulia Badea-Guéritée
Simona Cratel
Mircea Gheorghe

 
sus

 

 

De ce ați plecat din România?

Ce vă lipsește din România? Ce nu vă lipsește?

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea-Guéritée,
jurnalistă la Courrier International, Paris

 

Aș zice că așa a fost să fie

 

O plecare este întotdeauna, dincolo de delimitarea ei geografică, o călătorie spre sine-însuși. Oamenii pleacă în mod fundamental, cred, nu pentru că sunt nemulțumiți de ceva sau de cineva, ci pentru că această stare se transformă la un moment dat într-o necesitate a ființei lor. Acel atât de ardelenesc „a nu mai avea stare”. Acum, de departe, atât în timp - sunt 16 ani de când am plecat din România (și nu spun de tot, pentru că am învățat între timp că singurul lucru etern este moartea) - cât și în spațiu - 3000 de km mă despart de Brașov, ultima mea casă românească - mărturisesc că sunt încă nedumerită de cunoscuții sau prietenii din România care spun ferm „m-am săturat de țara asta, de corupția asta, vreau să plec”. Nu le răspund niciodată ce cred, încerc să le dau soluții, și nici măcar nu încerc să-i conving că ar trebui să rămână: odată plecat, este complicat să spui „tu nu pleca”. Însă nedumerirea rămâne, ca și convingerea fermă că atunci când ții musai să pleci, de regulă nu reușești. Fiind prea focalizat pe țintă, uiți să-ți observi drumul, eventualele oportunități sau deschideri, adeseori nu-ți mai vezi nici copiii crescând. Cred, sincer, că motivele care fac oamenii să plece sunt cu mult mai bazice, țin de emotiv.

Oamenii pleacă dintr-o țară în alta, așa cum spuneam, pentru că nu au stare, pentru că îi trage ața, pentru că li se oferă brusc o oportunitate, pentru că au ales să rămână după studii sau după un contract, sau din dragoste. Tata, mi-aduc aminte, profesor de limba română într-un orășel din Transilvania, spunea mereu că regretă că nu s-a născut la Paris, însă, concret, nu a făcut niciodată nimic pentru a pleca din România. De tot, adică. Ieșeam la fiecare doi ani aproape din țară, pentru că părinții mei aveau cultul economiilor și dragostea de călătorii. Spuneau mereu că banii se duc, că nu-i vor lua în mormânt, dar că aceste ieșiri, vederea altor culturi, ne vor rămâne. Am fost de mică deci învățată să călătoresc. Am învățat treptat că a călători este un drum spre sine însuși, o căutare asemeni Odiseei, și că oamenii călătoresc până când găsesc locul unde-și vor face cuibul. Dorința de a pleca din țară nu a fost atavică, motivată de necesități: o duceam greu, ca toți românii pe vremea comunismului, însă luam din viață ce era mai bun și mă pregăteam să devin avocat. Apoi, brusc, dintr-o frondă și o ceartă majoră cu părinții, am decis să nu mai fac ceea ce credeam puternic că e chemarea mea, ci să fac ce am chef în acel moment. Literatura. Și ca să-mi satisfac setea de cunoaștere, și ca să le fac în ciudă părinților, care spuneau că literatura e pentru suflet, nu ține de foame. Și asta a fost. Literatura a însemnat Brașov, profesorii veniți din Franța, oportunitatea unei vizite în Franța - o invitație căzută din senin, care ar fi fost păcat de banii dați să nu fie onorată. Parisul mi-a fost mortal. Întoarsă în Brașov, după o lună, mi-am văzut de facultate, m-am angajat rapid, ca să nu mai depind de ai mei, am început să-mi construiesc cariera. Inconștientul și-a făcut însă încet treaba, și după ce o prietenă și colegă de facultate a emigrat în Canada mi-am zis că nu mai vreau să trăiesc în limba română ci în limba franceză. S-ar putea spune deci că mi-am părăsit țara, jobul de jurnalist la un cotidian regional, unde urcasem niște trepte profesionale între timp, circulam des în țară și în străinătate, pentru a trăi în limba franceză. Îmi doream să vorbesc franceza non stop, acasă, la job, să am copii francezi, totul în limba franceză.

Am aplicat deci pentru emigrație în Quebec, asemeni prietenei mele. Însă, după ani de examene, strâns bani, făcut sacrificii enorme pentru a strânge toate documentele necesare, cu trei luni înainte de a pleca (de tot) spre Quebec, viața a vrut altfel. Mi-am vizitat fratele, la Paris, o ultimă dată, și iar asta a fost. La Paris am resimțit acel ceva care spune aici e locul tău. Am oprit deci tot angrenajul pus în mișcare pentru Quebec și am luat-o de la zero, din nou. Din dragoste, în plus, la un moment dat. Asta a fost.

Sunt conștientă că drumul nu s-a terminat, mă simt în continuare fantastic când zbor, când călătoresc, îmi zic mereu că poate ar fi trebui să lucrez în diplomație. Mi-ar place. Oare acesta e drumul meu?

Din România nu mi-e dor de oameni, nu foarte mult, ci de timpuri și locuri demult apuse. Asemeni celor trei surori din basmul lui Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, am simțit când am plecat că nu voi mai regăsi la întoarcere anumite persoane, care vor fi murit între timp, că nici locurile nu vor mai fi aceleași. La fel, simt că la un moment dat mă voi întoarce, de tot, și că întoarcerea, ca în basm, îmi va fi fatală. Putem oare însă să ne opunem aței destinului sau voinței Celui de Sus? Iertare, dar acum știu că nu. Mi-e dor deci de unele locuri, unele sentimente, unele timpuri. De răsăritul de soare la marea Neagră și de senzația de pace de la mânăstirea Sâmbăta, de zăpadă. De savarine.

Nu-mi lipsesc deloc, cum spuneam, oamenii. Cei care-mi sunt dragi mă regăsesc și îi regăsesc. Când ne e dor unii de alții. Nu-mi lipsește nici acel provincialism incipient care îi face pe români să se considere mereu neînțeleși, mereu oropsiți, mereu înfrânți, mereu mai preocupați de micile mizerii cotidiene care durează o secundă decât de marile scopuri sau evenimente care chiar contează. Mereu ocupați să-și plângă de milă, în loc să vadă progresele și părțile bune. Corupția politicienilor, complacerea locuitorilor, acel fatalism istoric românesc de care nu mai scăpăm odată. Mă doare când văd transportate aici, în Occident, la nivel de administrație, aceleași dorințe de a nu face nimic. Sau de a face totul ca să nu meargă. Interesul personal în locul celui general. Mă bucură însă că societatea civilă se schimbă încetul cu încetul, condusă de vectorul diasporei. E un mare pas înainte și cred că de aici va veni schimbarea. De la diaspora care va schimba paradigma, atunci când se va fi săturat de complacerea din țară. Cei plecați nu sunt pierduți, ci sunt un capital, o investiție care se va întoarce la un moment dat.

Motivul pentru care întoarcerea nu are loc, nici a lor, nici a mea, de altfel, este că, cel puțin eu, cred că de aici pot face mai multe pentru țara mea. Încerc, în orice caz. Continui. 

Comentarii cititori
sus

Simona Cratel

 

Fuga în vest

 

Am plecat în Germania pentru că am fugit de mine.

Am plecat din Romania ca să fug de amintirile mele. Am fugit de trecut. Am fugit de lucruri din copilărie care m-au făcut autodestructivă si înveninată, plină de ură și incapabilă să am o relație normală cu mine, cu ceilalți sau cu lumea. Mi-am căutat vindecarea. Mi-am căutat eliberarea din vechile tipare, schimbarea, reconvertirea, iluminarea. Am fugit de Simona. Nu am mai vrut sa fiu ea, am vrut să mă reinventez. De fapt nu am mai vrut să fiu Monica, așa cum eram numită în copilărie. Pentru că Monica avea deja o istorie. Am vrut să devin Simona.

Nu am avut per total o copilărie nefericită, din contră. Am fost un copil iubit de către tatăl meu și bunica mea. După revoluție am avut slujbe bune și mi-a mers bine în general. Când eram mică, mătușa avea în casă mereu reviste de modă germane și mă uitam fascinată la fotografiile acelea cu femei superbe îmbrăcate impecabil, cu zâmbete extraordinare pe față, arătând desprinse dintr-o lume fabuloasă, unde nu exista suferință, ci doar iubire, plăcere, bine și frumusețe. Erau însoțite de bărbați care arătau fantastic și zâmbeau lăsând la vedere danturi impecabile, copiii care îi însoțeau erau și ei ideali, corect îmbrăcați, bine educați și cu un viitor de aur în față. O lume sănătoasă, ideală, superbă, care promitea vindecarea, promitea raiul, era raiul.

Am fugit de Simona care atrăgea răul și când întâlnea răul în loc să fugă de el i se subordona, se agăța de lucrurile de care n-ar fi trebuit, era disfuncțională, jalnică, incapabilă să mențină o relație, cu toate acestea avea enorm de mulți prieteni, cunoștea peste tot lume, cunoștea enorm de multă lume. Când s-a căsătorit, nu a spus decât câtorva și totuși s-a trezit cu peste 70 de oameni la primărie. Cu toate acestea, ea îmi displăcea profund. Dar oamenii ăia o iubeau așa cum era, ceea ce mi se pare remarcabil în ziua de azi. Eu nu m-aș fi acceptat pe mine.

Am vrut să șterg amintirile Monicăi și să devin o altă persoană. Deși am amintiri frumoase din România, iar ele predomină. Am visat să plec din țară încă de copil. Acesta a fost un fel de scop în viață, un fel de țel, dorința arzătoare, ca o negare a tot și o victorie asupra vieții. Am vrut să extrag tot răul din mine. Am vrut să mă transform, să lucrez asupra mea. Am crezut că lumea fantastică din vest o să mă vindece, că binele o să mă vindece, dar nu binele mi-a făcut bine, ci tot răul. Lumea ideală în care am sosit nu există, dar răul a continuat și aici până la punctul de frângere. Abia acum când scriu aceste rânduri cred că acest proces a luat sfârșit. Până nu am pierdut lucruri pe care am crezut că nu sunt în stare să le pierd, nu a venit ce căutam. Am găsit ce căutam.

Am plecat pentru că puteai să trăiești o dramă fără să știe nimeni, pentru că dacă ți se întâmpla ceva nu puteai să spui nimănui, pentru autobuzele pline, sperma de pe haine cu care coborai din autobuz, palmele așezate prin locuri intime în timp ce tu țipai în interiorul tău, dar nu aveai curajul să spui nimic. Pentru femeile din autobuze care se rățoiau la tine în aglomerația aia să îți strângi părul sau să te tunzi, chiar și când îl aveai deja în coadă. Pentru imprevizibilitatea funcționarilor de la secretariate, ghișee, a vânzătorilor din magazine, a taxatorilor de bilete. Puteai plăti amendă chiar dacă aveai bilet, sau dacă nu aveai puteai fi umilit verbal în mod cumplit. Nu știai niciodată cum o să te mai surprindă ceva. Otrava aia pe care o simțeai și în interior și în exterior. De lipsa de orizont, perspective, din cauza mentalităților, micimii, senzației de sufocare, de lipsă de spațiu. Senzația că te călcai pe călcâie cu alții, că nu aveai loc. Nervozitatea lor, lipsa de răbdare, de politețe. Una din două îți sărea țandăra și ție și celorlalți. Când am lucrat într-o agenție, schimbul nostru verbal consta din înjurături în principal. Din cauza câinilor maidanezi călcați de mașină la marginea străzii cu oasele ieșite prin piele care-și așteptau moartea.

Locul meu preferat în București era la spital. Îmi plăcea să fiu bolnavă și să stau la spital. Mi se părea liniștit și frumos. Una din cele mai frumoase amintiri din viața mea a fost când am avut scarlatină pe la douăzeci și ceva. A fost o săptămână foarte bună. Am zăcut în stare gravă și am fost fericită. Am fugit pentru felul în care mi-am pierdut credința când am vrut să intru într-o biserică. Eram într-un impas personal cumplit și preotul m-a împins înapoi din prag și mi-a închis ușa în nas spunând că s-a închis. A doua zi eram sub perfuzii. Mama mea a spus ca lucrurile nu au mers cum am vrut eu și m-am supărat. Așa este. Iubeam un bărbat și el nu mă iubea. Dar eu voiam să mă iubească. Neapărat el. Nu puteam trăi fără el. Era relația pe care o aveam cu mama, sau cel puțin așa o percepeam eu, cu ea ne-iubindu-mă, iar eu mă agățam de neiubirea ei. Aveam nevoie să nu fiu iubită pe mai departe. O persoană nu trebuia sa mă iubească, să am senzația familiară din copilărie de rău fizic. Mă simțeam în siguranță. Munceam pe gratis de aproape doi ani în firma lui, pentru că mi-a spus că îmi face o favoare, studenții învață de fapt de la el meserie și nu ar trebui plătiți. Și oricum eu nu sunt bună de nimic. Restul erau plătiți. Mă pedepsea lăsându-mă flămândă când i se părea că fac ceva ce nu îi place. Locuiam într-un pod fără bucătărie, așa că mâncarea era mereu livrată din altă parte. Mie-mi plăcea iadul meu. Îmi era rău tot timpul. Eram liberă să plec oricând. Nu mă ținea cu forța. Dar eu nu eram în stare să mă desprind, aveam nevoie de răul ăsta. Cu cât se purta mai rău, cu atât eu nu puteam să plec. Până m-am revoltat împotriva mea și m-am gândit că ori el ori eu și am ales eu, pentru că nu eram capabilă să ucid pe cineva. Lucrurile nu mergeau cum voiam, aș fi vrut să îl fac să mă iubească, dar nu se putea. Ajunsesem la 40 de kg. El m-a sfătuit de multe ori să plec, că nu ne potrivim și că ar fi cu mult mai bine pentru mine. Dar eram prea rănită în orgoliu ca să plec și nu acceptam să nu mă iubească. După ce mi-a spus că mă iubește, am plecat. Mi-a spus că lui îi trebuie altceva, iar mie altceva. Diferența dintre noi era de zece ani. Dar când am plecat de la el, eram mai înveninată, mai plină de ură, mai autodestructivă, mai plină de dispreț față de mine și mai imprevizibilă ca niciodată. Mă uram de moarte, mi-era rușine de mine, dar nici nu eram în stare să schimb ceva. Sau să iert, măcar.

Am plecat să scap de moartea tatălui meu. De suferința lui, de cum a murit. Am plecat pentru că oricum salariul soțului nu ne ajungea de la o lună la alta. Și pentru că pe el l-au apucat ambițiile, s-a gândit că vine unul cu bani și mă ia de la el.

Am dorit o schimbare radicală. O am.

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

 

Am spus într-un interviu publicat nu cu foarte mult timp în urmă tot aici (http://pravaliaculturala.ro/odicolonuri_2014-5.html) că am simțit nevoia s-o iau de la capăt în altă parte. Am început experiența asta la 47 de ani, așadar cînd nu mai eram cu adevărat tînăr, dar nu o regret. Fiindcă de cînd am plecat din țară și pînă astăzi s-au petrecut schimbări fundamentale care au făcut ca lumea să fie mai mică și România mai aproape. Emigrarea de vreo 20-25 de ani încoace nu mai este sinonimă cu izolarea de țară, cu ruperea legăturilor cu familia, cu prietenii, cu realitatea din locurile natale. Nici nostalgia nu mi se mai pare un sentiment dizolvant și dramatic prin ceea ce se numea altădată dorul de țară. Pe de o parte Internetul (emailul, rețelele sociale, telefoanele zise inteligente) favorizează o legătură permanentă cu țara, iar  pe de alta, opțiunile multiple - să muncești în străinătate dar să te întorci, să devii rezident permanent (și apoi cetățean) al unei alte țări, păstrîndu-ți însă și cetățenia românească, să revii în țară temporar de cîte ori vrei sau  definitiv dacă simți nevoia s-o faci etc. diminuează în mare măsură gravitatea problemelor sufletești ale celor aflați departe de țară. Într-o situație extremă sau insuportabilă întoarcerea în locurile natale nu mai este imposibilă sau de neimaginat.

Nu vreau să spun prin asta că emigrarea a devenit un fleac. Ea implică o schimbare de sens a istoriei personale, o adaptare la noi coduri și repere sociale, o evoluție identitară nu foarte lină etc. dar fundamental, experiența ei nu se deosebește în zilele noastre de cea pe care ți-o furnizează mutarea într-un alt oraș sau în altă provincie.

Acestea fiind zise, ce-mi lipsește din România nu se mai găsește în România. Nici oamenii de care am fost legat cîndva, într-un trecut relativ îndepărtat - rude, prieteni, iubite, colegi, risipiți în toată lumea, împovărați de vîrstă sau plecați din lumea asta, - nici Bucureștiul tinereții mele, nici orașul în care am copilărit (Odobești), nici nimic. Totul s-a schimbat sau pur și simplu a dispărut.

Îmi lipsesc însă contactele apropiate și concrete cu lumea culturală și literară de astăzi și cu prietenii noi. Cînd vorbeam despre virtuțile Internetului de a facilita o legătură permanentă cu țara, mă gîndeam și la posibilitatea de a stabili și păstra noi relații virtuale -  profesionale, culturale, literare sau prietenești. Folosesc din plin și cu bucurie această șansă. În felul acesta trăiesc, deși locuiesc în altă țară, și în spațiul românesc din România. Dar numai virtual. Și de multe ori, nu este suficient.

Iar ce nu-mi lipsește e simplu de spus. Nu simt lipsa niciuneia dintre realitățile care îi fac pe mulți tineri și mai puțin tineri din România să se gîndească la emigrare. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey