Nicolae Băciuț
Andreea Bratu
Horia Dulvac
Șerban Foarță
Luiza Mitu
Ion Munteanu
Felix Nicolau
Florin Oncescu
Viorel Penișoară Stegaru
Irina Petraș
Constantin M. Popa
Radu Țuculescu

 
sus

Ce înseamnă pentru tine sfârșitul? (Îl imaginezi, îl pregătești, „se întâmplă”, îl ignori?)

Comentarii cititori
sus

Nicolae Băciuț

 

 

Întrebarea dv. e gravă, dar poate fi banalizat răspunsul: sfârșitul înseamnă capătul drumului. Punct. Cel puțin pentru omul-trup, cum ar spune Vasile Andru. Dacă va mai fi ceva de trupul-suflet, drumul va continua și vom repeta odată cu Pasărea „Colibri”: „Când nu mai ai nici vise/  Și nu știi cum să te ridici/ Ține minte, sfârșitul nu-i aici,/ Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,/ Ține minte, sfârșitul nu-i aici”.

Deși, dacă e să devenim apocaliptici, sfârșitul e în orice clipă, se petrece cu fiecare clipă care... trece.
Inevitabil, va fi un sfârșit. Dar, dacă citim în Evanghelia după Matei, „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (35) Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. (36)”.
Și-atunci cum să ne pregătim? În rugăciune și pocăință? 
Dar, la capătul drumului, dacă avem credință, putem spera la un alt început. Deși, virtuoși sau nu, pentru toți va urma un nou început.

Dacă reducem totul la individ, la viața lui pământească, va fi un sfârșit și o neștiută așteptare. Nu cred că e nevoie de o pregătire... specială!
Lumea însă moare cu fiecare din noi, pentru fiecare din noi, dar lumea rămâne să-și urmeze calea și fără de noi.

Da, de o vreme, mă gândesc la sfârșit, mai ales că m-am întâlnit de câteva ori cu el, dar n-a fost să fie voia lui, ci voia Tatălui.
Nu-mi imaginez sfârșitul, chiar dacă i-am plătit vamă. În ’90, în America, în vacarmul lumii în care mă mișcam, și mi se părea că oricând sfârșitul e posibil, mi-am scris un „Testament”, încercând să las oarece rânduială în urma mea, dar imperativul era, dacă ar fi fost să mi se întâmple ceva, să fiu adus acasă, să nu rămân în pământ străin, dar atât de acasă, încât să fiu îngropat alături de părinții mei, în Chintelnicul natal.

Apoi, am uitat de sfârșit, tocmai când totul se putea termina în câteva clipe, pe nepregătite, într-o înfruntare cu hazardul, într-un accident auto, cu o izbitură de un copac, cu mașina întoarsă cu roțile la deal... S-a petrecut totul atât de repede, că n-a mai fost timp de nimic. N-am apucat nici să mă gândesc la ceva anume, cât am rămas înțepenit în gândul că nu mi se întâmplă nimic, deși am ajuns să atârn cu capul în jos, prins în centura de siguranță. Am ieșit din mașina făcută praf, ne-am îmbrățișat cu poetul Emil Dreptate, care era la volan, iar după ce am ajuns acasă, încă tremurându-mi picioarele, am scris poemul „Moarte cu Dreptate”.

De la o vreme, medical, sfârșitul îmi e... la purtător.
Clipa fatală poate veni oricând, tiptil, pe neștiute, brusc,...
N-aș vrea să zac în pat însă, n-aș vrea să-mi fiu povară, n-aș vrea să fiu cuiva povară, privindu-mă în neputința și în limitele medicinei. Și nici nu vreau milă, compătimire.
Aș vrea să mai apuc să-mi fac ordine în lucruri, să nu las prea multă bătaie de cap după mine.

După o vreme, cât poate mi se va mai simți lipsa, lumea se va obișnui și fără mine. Deși, îmi vine să mă întreb, odată cu Rainer Maria Rilke,: „Ce Te vei face, Doamne, dacă mor?”

Nu sfârșitul mi l-aș pregăti, ci m-aș gândi mai degrabă la biata posteritate, atâta cât va fi.  

Aceasta pentru că văd cu câtă ușurință sunt îngropați scriitori nu doar când mor, ci chiar în timpul vieții lor, când văd cu câtă nepăsare se așterne uitarea peste biografia multora, valori de necontestat.

Nu mă pregătesc într-un fel anume pentru... sfârșit, dar am început să mă obișnuiesc cu ideea. Să mă împac cu gândul. Ceea ce nu mă dărâmă, cât mă mobilizează. Îmi mai toarnă puțină dorință de a mai fi, nu oricât, nu oricum. 

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Sfârșit?

 

Tocmai citesc Călătorii în lumea de dincolo, de Culianu. Nu știu dacă la sfârșitul lecturii voi reuși să mă conving de faptul că undeva, în spațiul meu mental sau în altă parte, mă așteaptă o altă lume care o va continua pe cea de aici și de acum. Nu sunt dintre cei care cred în așa ceva. Pe de altă parte, nici nu-mi trăiesc viața cu disperarea unui om care se știe „condamnat” la dispariție; în mod naiv, ce-i drept,  mă bazez totuși pe ideea că, biologic vorbind, mai e timp. Iar dacă mai e timp (de fapt, și dacă n-ar mai fi), nu e cazul să îl pierd acum croind scenarii pentru ACEA clipă. Singura pregătire ar putea consta în încercarea de a trăi astfel încât, vorba Ancăi Bena, să las în urmă „o fărâmă de fildeș”[1].

Cred, totuși, că nu se pierde stropul de energie care ne încheagă, și pe care noi, așa cum suntem pe lumea asta, o reprezentăm. Într-un fel sau altul, dincolo de  sfârșitul nostru ea continuă să fie parte integrantă a acelui tot uriaș în care pulsează viața, în toate formele ei.

Așa că, până la urmă,

 logo

;

 



[1] Pentru cine nu știe, craioveanca Anca Bena era studentă în anul I în Bucureștiul zguduit de cutremurul din 1977. Fărma ei de fildeș este volumul de poezii apărut postum.

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

 

La ce servește sfârșitul în raționamente

 

Slavă Domnului că există un sfârșit, îmi spun adeseori (din ce în ce mai des)!

Așadar nu îl imaginez (pe „sfârșit”), nu îl pregătesc, nu îl ignor. Realizez (întotdeauna m-a iritat acest verb care confiscă ceva din spațiul și conținutul „realului”) că o lume fără sfârșit e un paradox periculos de care e bine să te ții deoparte - în definitiv de la exilul paradisiac am fost proiectați de bunul Dumnezeu într-o aventură a finitudinilor - clipitul din pleoape, secvențialitatea gândirii…

Moartea (oricât de patetic ar suna și nu aș fi vrut să sune) ca final garantat al oricărei epici care ar putea începe cam așa: „A fost odată ca niciodată. S-a născut eroul, dar tot ceea ce se va fi întâmplând în povestea ce urmează e un răgaz lipsit de importanță, căci, dragi cititori, decriptori de înțelesuri și semne, nu vă mai obosiți să lecturați, personajul, oricât de eroic, moare. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa!” (Ca o paranteză statistică, în fiecare clipă se nasc pe pământ trei oameni și mor doi. Un adevărat flux ondulatoriu al eroilor.)

Sau ca în minunata poveste – de o tensiune colosală – în care pruncul refuză să iasă din pântecul mamei căci la capătul acestei aventuri îl așteaptă moartea - ei bine, copilul e  mințit, amăgit, astfel ca alteritatea și morțile secvențiale să își deruleze povestea. (Asta mi-a evocat dintotdeauna o atmosferă budistă - recent am avut acut același sentiment recitind o variantă editorială mai nouă a Cărții tibetane a morților: ei bine, era acolo un suflet blocat între etajele - despre care nu putem spune nimic pertinent - cerurilor; la un moment dat - vorba vine „moment” - el se întreabă descumpănit ce i se întâmplă, căci în procesul acela de dezlipire de el însuși, de spoliere de identitate, pare că se vede tot pe el în viața anterioară și se întreabă unde e el cu adevărat și ce naiba se întâmplă cu timpul cel drag care îi dădea atâta certitudine a identității și siguranță).

Dar nu am vrut să sune atât de grav, căci totul e mai degrabă serenitate, din cauza acestui sfârșit care pune ordine în memorie (adică golește la timp insuportabilul sac al apăsărilor) și face posibilă colosala neobrăzare a inocenței, restartarea lumilor.

Singura chestiune de neconciliat este teribila contradicție dintre „realitatea” acestui sfârșit, dintre alteritatea lucrurilor/ stărilor și inexplicabila (și probabil lipsita de utilitate) idealitate a gândurilor, a rațiunii , de parcă cea din urmă (rațiunea) ar fi fiind un virus de pe altă planetă, de parcă ar fi aparatul unor creaturi nemuritoare, făcută (mintea) să conceapă forme ideale, structuri euclidiene, creșteri cristaline, în vreme ce lumea înfășurată în învelișurile sfârșiturilor are proiectele ei proprii, deveniri, creșteri organice, forme și structuri fractale, ș.a.m.d.

Adică: eu pun deoparte în memoria punerii deoparteunu și cu unu fac doi, mă odihnesc oleacă și, după ce ridic piatra ce astupa această cavitate a gândurilor, constat că acolo ordinea s-a tulburat - fără nici un avertisment, fără ca nimic altceva decât simpla scurgere a timpului (iată parametrul tuturor vinovățiilor) să se fi produs, conținutul acestor categorii tari (să le numim acum cu o sintagmă lustruită din filozofie) s-a diluat, credința a slăbit, matematicile devin suferinde. Nici unul din unu nu mai e egal cu unul din milionime, cel dintâi e întemeietor, ultimul pare suferind de debilitate, un cetățean anonim, simplu clivaj numerologic.

Poate că astea sunt doar simptome ale patologiei subiectului care încearcă să înțeleagă posibila rațiune a „gândirii slabe” (adică nu o gândire debilă, ci una care încearcă să ia în considerare și această variabilă epistemică a sfârșitului, sau cum spunea parcă Vattimo - o gândire care reflectă „slăbirea caracterului constitutiv al ființei).

Dar de aici începe aventura postmodernă a filosofiilor deconstructiviste - probabil una din cele mai noi ciudățenii ale gândirii care încearcă să înțeleagă cum este posibilă o continuitate a lumii când asupra ei s-a operat această inexorabilă (iată la ce sunt bune cuvintele mari!)  segmentaritate pe care o introduce sfârșitul în toate raționamentele. 

Comentarii cititori
sus

Șerban Foarță

 

 

Două cuvinte despre indicibil

 

Moartea nu e o „idee clară și distinctă”, o noțiune bine definită (putând fi, însă, pentru unii, de-a binelea definitivă), – una despre care (să) crezi (câte) ceva. Ea e o experiență, o trăire.

Enunțul „moartea este o trăire” aduce a oximoron; și chiar și e o astfel de figură. Cum să împaci, altminteri, acești doi termeni strict ireconciliabili.

Cum să-ți închipui că,-ntr-o bună zi, ai să te trezești mort; că,-ntr-un minut, erai, fuseseși. Că, la perfectul (des)compus, a trăi înseamnă că vei fi (și) murit:

„Elle a vécu, Myrto, la jeune Tarentine!”

Cel ce o deplânge, neoclasic, pe răposata jună din Tarent, este o viitoare victimă, André Chenier, a ghilotinei.

Despărțirea capului de trup e, ca să emit un loc comun, un act oribil și brutal, dar, de obicei, instantaneu („de obicei”, căci mai ratează și călăii); analog, oricum, morții subite, cu deosebirea că aceasta nu implică, pe cât cred(em), un preludiu, – care, în cazul cesteilalte, are durata unui judecăți sumare, suspansul căreia e însă,  pesemne, unul nesfârșit.

Sinuciderea, la rândul ei, poate fi, și ea, instantanee, numai că implică, uneori, cele mai îndelungi deliberări și preparative complicate.

Or, de trăit, trăim, mai totdeauna, spontan ca florile și instinctiv ca dobitocul; oameni nu suntem/devenim decât prin moarte. Iar moartea-i ceva, cum spune Valéry, ce întâmplă-li-se numai celorlalți.

Ni se întâmplă, însă, ca acești ceilalți să ne fie dragi; mai dragi, adesea, decât noi înșine, – ca progenitura, unei mame, ca Juliettei, adoratul ei Romeo...

Iar dacă absența lor de după o resimțim cu greu, apoi, dar ca pe o fatalitate inconturnabilă și, într-un fel, firească (atunci când cei mai vârstnici decât noi: bunici, părinți, ne părăsesc), chinurile zilelor din urmă (care pot fi și ani de zile), ale acestora, sunt (în pofida convingerilor religioase ferme) cele care ne pot induce tentația eutanasiei.

Iată, în continuare (nu fără scuze față de aceia pe care-i pot scandaliza!), câteva argumente de... bun-simț.

De vreme ce, în medicină, anestezia presupune recursul la un alt principiu decât acela, lato sensu, religios, al asumării ca atare a intenabilei dureri, logic ar fi ca domnii doctori să facă pasul succesiv, acceptând eutanasia.

Aceasta ultimă, oricum, e implicată, ab initio,în cea dintâi, ce, în virtutea unui anume hedonism propriu mentalității noastre de pleziriști și libertini, îndepărtează de la gura bolnavului „acest pahar”, cruțându-l de amarul lui sau îndulcindu-i-l cu miere.

Nu fac, aici, o pledoarie propriu-zisă în favoarea eutanasiei, ci mă supun stringentei logici incluse-n orice analgezic; ca, de altminteri, și în droguri, – care, pornind de la premisa că viața însăși este suferință, încearcă să o atenueze (și, in extremis, s-o suprime) în sâmburele ei doloric, prin ceea ce, la Epicur, numește-se aochlesia (de unde și comandamentul „latente vivere”, să zicem); sau, în budism și jainism (acesta ultim acceptând și sinuciderea rituală), Nirvana: „stingerea” dorinței, ca și a tot ce e elan vital.

Cu corectivul că acestea necesită o disciplină a contemplației, a ascezei; pe când un drog/un analgezic presupun minimul efort, fiind, pe cât de lesnicioase, tot pe atâta de factice.

Nimic de zis: un analgezic, fără să fie curativ, rămâne un medicament; ceea ce-l pune-n rând cu drogul e, însă, caracterul său de expedient imperdurabil...

Pun punct (sau... puncte de suspensie), aici, acestui vag discurs futil, – căci indicibilul, vorba lui Ludwig Wittgenstein, este mai just să-l trecem sub tăcere.

„Era să mor” nu este să și mori; iar moartea nu-i de experimentat prin nimeni altul decât, vai, prin tine însuți. 

Comentarii cititori
sus

Luiza Mitu

 

Sfârșitul este pierderea capacității de a iubi.

Comentarii cititori
sus

Ion Munteanu

 

 

Cărarea spre lumină

 

Când a murit tanti Jeni, el era de mulți ani plecat din țară. L-a anunțat la telefon mama lui, într-o duminică seara, printre altele, ca și cum ar fi vorbit despre vreme, că se prăpădise tanti Jeni, zâna bună din copilăria lui, de ale cărei pălării sofisticate își mai amintește și astăzi. Și de prăjituri, mai ales de prăjituri... Și încă ce prăjituri știa să facă tanti Jeni!... Moi, în multe straturi, însiropate și cu cremă de vanilie deasupra, ca să nu mai vorbim de tortul de mere și de alune de pădure, acoperit cu frișcă, după care el și fratele lui mai mic se topeau de plăcere și de poftă... Și unde mai pui cozonacii pufoși, crescuți în tavă, plini de nucă, de rahat turcesc și de stafide, copți de ea în cuptor...

Tanti Jeni prinsese vârsta de nouăzeci de ani. Deseori spunea că lipsurile au întărit-o, pentru că dacă ar fi dus în continuare traiul bun pe care l-a avut cu unchiul Dodo, probabil că ar fi murit de mult. Lipsurile și necazurile, cărora a fost nevoită să le facă față singură, cum a putut. Toată viața trăise din lucrurile pe care reușise să le salveze din casă, la naționalizare: tacâmuri de argint, bijuterii, tablouri, vase de porțelan, haine, cărți vechi de-ale unchiului Dodo, obiecte de mobilier rămase de la tanti Ana... Le vindea la bucată, iar cu banii primiți cumpăra mâncare. Uneori o mai ajutau părinții lui, dar nu foarte mult, pentru că nici lor nu le ajungeau banii intrați în casă dintr-un singur salariu, fie el și de inginer. Îi mai deschideau ușa și alți nepoți, fiecare cu ce putea: un pui, o pâine, o bucată de salam, iar uneori îi mai plăteau gazul, curentul electric... Tanti Jeni nu s-a mai încurcat cu nici un bărbat, după ce unchiul Dodo nu s-a mai întors din închisoare, deși toată viața a fost o femeie frumoasă: micuță, cochetă, cu păr bogat, pe care-l ținea fie strâns în coc, fie liber, pe spate... În anotimpurile călduroase purta aceleași pălarii din fetru, cu voaletă, mănuși croșetate, din macramé subțire, sau din dantelă, ciorapi de mătase și pantofi asortați. Iarna îmbrăca blănurile ei vechi, pe care le păstra cu multă grijă, în dulap, printre săculeții de naftalină și de levănțică, să nu le roadă moliile, și încălța cizmele lungi din piele de vițel, văcsuite cu untură de gâscă și umplute, când nu le purta, cu cocoloașe de ziar, să nu crape sau să se lase, Doamne ferește!, carâmburile.

 La împlinirea celor nouăzeci de ani, deși pe picioare, într-o zi a hotărât să lase lumii toate ale lumii și să se pregătească de plecare. S-a hotărât să renunțe chiar și la blănurile ei păstrate cu atâta grijă în dulap, la pălăriile cu voaletă și la mănușile de vară, de care altădată fusese atât de mândră. Cu seninătate, i-a spus mamei lui că a venit timpul să-l urmeze pe unchiul Dodo, oriunde s-ar afla el acum, după un vis în care el i s-a arătat și i-a spus că o așteaptă. Și de atunci a refuzat să se mai dea jos din pat, să mai mănânce și să mai bea apă. N-a vrut să meargă la spital, unde i s-a spus că i se puteau face vitamine, să-și recapete puterea și pofta de viață. N-a vrut pe nimeni cu halat alb în jurul ei, deși găsiseră pe cineva dispus să vină acasă... Ca s-o poată îngriji mai bine, deși ea nu mai cerea nimic, părinții lui îi închiriaseră o garsonieră într-un bloc pe lângă ei. Mama lui îi ducea mâncare cu sufertașul și o forța să înghită, ca pe copii, folosind toate tertipurile din lume pentru fiecare lingură pe care i-o ducea la gură. În fiecare duminică îi făcea baie și o pieptăna. În ciuda puținătății trupului ei, părul pe care acum îl ținea împletit în două codițe, strânse în coc, părul ei, așadar, care nu văzuse vreodată foarfeca, deși nu foarte des, era la fel de frumos. Albise ca și spuma valului ce se lovește de țărm, sau precum vârful cel mai înalt al muntelui, toamna, când, jos, la poala lui, iarna încă nu se hotărâse să vină. „Nici nu știi, îi spunea mamei lui, uneori, ce pomană îți faci cu mine, că mă piepteni! Nici nu-ți dai seama ce mare pomană!...”

În ultimul timp, s-o ajute, mama lui luase două femei să stea cu schimbul lângă tanti Jeni: pe tanti Tincuța, pe care și el o știa, pentru că venea deseori, în copilăria lui, în preajma sărbătorilor religioase, să-i ajute la curățenie, și pe o vecină din bloc. Lui tanti Jeni îi era urât să rămână singură, așa că, acum, îi erau asigurate trei schimburi de veghe. Mama lui nu putea lipsi o clipă de lângă ea, pentru că, deși la început ținea ochii închiși, tanti Jeni simțea că rămăsese singură și începea să strige: „Sandaaaa! Saaaanda! Tincuțaaaa! Tincuuuuța!” „Da, tanti Jeni, uite-mă! Ce s-a întâmplat?” „Ai plecat și m-ai lăsat singură...” „Dar n-am plecat, tanti Jeni, ce Dumnezeului! M-am dus în bucătărie, să iau apă, că nu mai aveam în cană”. „Nu mai pleca, rămâi lângă mine!” Și intra din nou în starea ei de refugiu, din care nu mai dorea să comunice cu nimeni... Îi era frică de moarte, avea o groază teribilă de momentul când Doamna cu coasa urma să ajungă la ea, iar gândul că o va găsi singură, fără martori, o îngrozea... Mama lui încercase de câteva ori s-o încurajeze, spunându-i ce reținuse și ea de prin cărți: „Nu trebuie să-ți fie frică, tanti Jeni! Vei vedea o lumină blândă, mare, iar dumneata trebuie să te duci direct spre ea. Poate o să-l vezi pe unchiul Dodo, care o să vină să te întâmpine și să te conducă dincolo... Poate o să-i vezi pe părinții dumitale, poate o să vină chiar mama să te ia... Sau poate o să-ți vezi îngerii păzitori, așa că n-ai de ce să-ți fie teamă. S-ar putea să te întâmpine însuși Iisus sau Maica Domnului, n-am de unde să știu eu acum... Dar sigur te va aștepta cineva cunoscut, iar pentru asta dumneata trebuie să te bucuri, nu să te înspăimânți...”

După un astfel de „instructaj”, tanti Jeni parcă se mai liniștea. Câteva ore... După care urmau aceleași strigăte pe care mama lui le mai aude și astăzi, în scrâșnetul vreunei mașini pe stradă, sau în joaca zgomotoasă a copiilor din curtea școlii. În ultimul timp nu mai vorbea, indiferent ce-ai fi întrebat-o, iar corpul ei inert, cu ochii larg deschiși, rătăciți în priveliștea tavanului, da semne de sfârșeală... Nu mai acceptase apă de vreo două zile, iar femeile care o îngrijeau încercau să-i strecoare cu pipeta, pe la colțul gurii, câteva picături. Au adus totuși un medic, mai mult pentru liniștea lor. Pentru ca moartea să poarte un nume, după un consult sumar, medicul i-a dat un nume: cancer. Adică un fel de rechin nevăzut, cu dinți de oțel, cu care o rupea pe dinlăuntru. În puținele lucruri din garsonieră, deși schimbau des așternutul și aeriseau periodic, în covor și în perdele, se impregnase un miros grețos, de putrefacție... De câteva ori, tanti Jeni scăpase sânge negru, otrăvit, cu ceea ce îngrijitoarelor ei li se păreau a fi bucăți din ficat...

La granița schimbului dintre mama lui și tanti Tincuța, la o zi după venirea medicului, s-a întâmplat primul atac ciudat, nimicitor, al acelor tăcute insecte, căruia nici astăzi nimeni nu-i găsește dezlegare. Un șir gros de furnici, ca o funie însuflețită, din cânepă grosolană, a apărut de cine știe unde de sub pat, năpădind totul, intrând pe sub pătura cu care era acoperită tanti Jeni, pe sub cearceafuri... Până să apuce femeile să le dea jos cu mâna, cele mai agresive și hotărâte i-au intrat muribundei în ochi. Alte insecte i-au intrat în gură și pe nări, în păr... Aerul închis al garsonierei fu mișcat de strigătele de indignare și de gesturile precipitate ale celor două îngrijitoare. S-au înțeles din priviri: imediat, mama lui a luat-o pe tanti Jeni în brațe, care nu mai atârna mai mult de treizeci de kilograme, pentru ca tanti Tincuța să schimbe la repezeală așternutul... „De ceee m-aaați trezittt?”, aud amândouă vocea stinsă, agale, ca de copil anemic, a lui tanti Jeni, imediat ce au așezat-o din nou în pat, pe așternutul nou și curat. „Mă duuuceam atât de bineee!”... Dar nu vorbele ei le-a uimit pe celelalte două femei, ci dispariția furnicilor, imediat ce tanti Jeni își recăpătase cunoștința. N-au mai văzut niciuna, vie sau moartă, nici pe pat, nici pe sub pat, nici pe pervazul ferestrei de unde presupuneau că au venit. Nici în ochii bolnavei, nici în gura rămasă deschisă, unde flămândele insecte intraseră ca în scorbură...

A mai trăit trei zile. Sfârșitul s-a întâmplat pe schimbul mamei lui. Din nou au apărut furnicile, negre, urâte, două câte două noduri pe frânghia aceea mișcătoare... Un șarpe uriaș, fără cap, care se îngroșa și se subția după împrejurări, pe măsură ce avansa spre pat. Privite de aproape, furnicile erau și mai înspăimântătoare: aveau picioare lungi și antene cotite, ca niște coarne, cu care cercetau terenul, înainte de a-l lua  în stăpânire... Unele aveau aripi de care se ajutau să înainteze mai repede. Au urcat patul în șir indian, apoi s-au suit pe tanti Jeni, ordonate, cu determinare, iar la nivelul gâtului s-au despărțit, parcă la comandă: care spre gură, nas și ochii deschiși, unde se pierdeau ca în propriul mușuroi, care spre urechi... Un pumn de mici insecte, un pic dezorientate, ca niște pietricele aruncate la nimereală, se îndepărtaseră de restul coloniei și rătăceau în valurile liniștite, albe și limpezi, ale părului ei frumos. Altele se prinseseră precum lipitorile, cu ventuze minuscule, de pielea pergamentoasă a frunții și a obrajilor. Îngrijitoarea nu le-a mai gonit, ci le privea cu detașare, îndrăznește acum să spună chiar cu speranță, ca pe un simplu spectacol al furnicilor, în jurul casei lor... Nu mai dorea să li se opună, să-și facă păcatul de a o întoarce pe tanti Jeni din nou... La ce s-o mai întoarcă?, când dincolo o aștepta o altfel de lume, cel puțin fără furnici... Când înțelese că sufletul chinuit al lui tanti Jeni găsise, în sfârșit, cărarea spre lumină, mama lui constată, la fel de uimită, că miile de bestii negre și scârboase dispăruseră din nou, ca și cum n-ar fi existat...                                               

(Fragment din romanul Aventurile amoroase ale unui familist convins) 

Comentarii cititori
sus

Felix Nicolau

 

Păi nu mă făceam eu manager de top
dacă eram sigur că moartea e pe bune?

 

Sfârșitul e cu mine în fiecare clipă. Cu cât trăiesc mai pătimaș, cu cât mă străduiesc să rămân tânăr, cu atât se întrevede mai acut panica eshatonului. Mă iluzionez că voi sfârși ca bătrân tânăr, deși ce greu e să dispari când nu ți-ai epuizat energiile și pasiunile!

Chiar dacă nu trăiesc creștinește, sunt convins că suntem spirit chiriaș în materie. Așadar, sfârșitul de aici e nașterea în adevărata viață, cea eternă și înfricoșătoare prin retribuție morală, în sensul de plasare joasă, chinuită pe scara spirituală. Încerc să viețuiesc ca și cum mâine ar veni apocalipsa, renașterea, dar nu izbutesc. Pentru că nu sunt acea ființă rațională pe care o decretau trufaș-naivii iluminiști. Din ce în ce mai mult trăim ca adulți infantilizați. Spitalele cu boli înfiorătoare și înmormântările au fost dosite. Nu ni se arată decât agitația excitată a cotidianului. În consecință, o ducem ca niște zei prostuți și uneori ne consolăm că după moarte nu mai există decât putreziciunea împuțită și colcăindă a trupului. Cu care noi haha! nu mai avem de-a face. Pentru că, nu-i așa, natura a evoluat caninii leului să fie lungi și îndepărtați exact cât să pătrundă între vertebrele cervicale ale bivolului african (cam 10 cm – limita exactă pt penetrare), o specie de orhidee a evoluat ca să folosească o cupă cu suc pentru atragerea albinelor, dintre care doar o singură specie e utilă și numai ea are dimensiunea potrivită pentru a mai putea ieși afară din capacană cu rucsacul de polen în spinare și tot așa.

Perspectiva sfârșitului pasager mă face să fiu mai bun, să mă bucur la modul generos. Dacă ar fi vorba de un sfârșit total, ar trebui să ne sinucidem mâine. Nu cerea oare un personaj eminescian moartea completă, iar nu cea aparentă? Și oare nu zicea Pascal că dacă există ceva după moarte și noi am trăit cel mult în intelect, dar nu în spirit, am sfeclit-o?

Deci, puștilor, timp și iar timp ne trebuie! De asta nici nu funcționează chestia cu top managementul.

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

                                         

O chestie de destupat sticlele

 

La întoarcerea de la Constanța, am oprit la apartamentul din București. Tânăra chiriașă era plecată pentru week-end. Țineam un dormitor din două sub cheie și, în lipsa chiriașei, puteam ocupa și sufrageria. Era deja ora 9 seara. A doua zi de dimineață urma să plecăm la Craiova. Maică-mea a găsit foarte bună ideea mea, cu pizza. În România, printre pensionari, pizza încă își păstrase forța de atracție a fructului oprit. Apăruse cu adevărat abia după Revoluție, iar popularitatea ei crescuse în paralel cu diminuarea dispoziției lor de a frecventa restaurantele. Trecuseră 20 de ani de atunci, iar ei nu ajunseseră să se întrebe, asemenea celor mai tineri, dacă pizza-i bună sau nu pentru sănătate. Ei erau generația celor care nu mâncaseră pizza niciodată pe săturate, deși, pentru o bucată semnificativă din viața lor, ar fi putut.

De la supermarketul Cora, am luat un pinot noir de Bohotin. De la restaurantul Speedy, de lângă magazin, am luat o pizza. Întors în apartament, am găsit-o pe maică-mea întinsă pe spate, în patul din dormitor, cu un ochi pe ecranul televizorului mic, instalat pe comoda cu oglindă. Am pus cutia cu pizza pe masa din bucătărie și am început să caut un tirbușon. În dulapul din bucătărie și pe rafturile din cămară n-am găsit. Prima mea idee a fost să mă întorc la Cora, dar ea a fost repede înlocuită de o a doua, să caut un tirbușon printre vecinii de palier.

Blocul nostru fusese dat în folosință în 1988, iar primii ocupanți au fost, în majoritate, foști locatari de clădiri demolate, din zona Gării de Nord. Lume sărmană. Cristina și cu mine ajunseserăm aici în toamna lui 1989, prin schimb de locuință. Un apartament de două camere, nedecomandat, fără balcon, la parter, lângă Autogara Militari, contra unuia de trei camere, la etajul 5, decomandat, cu balcon, lângă stația de metrou Lujerului, adică cu două stații de metrou mai spre centru. Apartamentul 92 a fost casa noastră până la plecarea în Canada, în 1995.

Pe palier mai erau alte trei apartamente. Cel cu numărul 93 fusese ocupat, la început, de un cuplu tânăr de țigani. El, absolvent de școală tehnică postliceală, ea, cu 10 clase terminate. El, angajat ca tehnician de aparatură electronică, ea, casnică și cochetă. Pe ea a ajutat-o Cristina, în primii ani de după Revoluție, să redacteze o scrisoare, în engleză, către Patrick Swayze, actor și dansator american de care eu n-aveam habar pe-atunci și de care am mai auzit doar când a murit, mulți ani mai târziu, de la CNN. Tânăra a expediat scrisoarea fără știrea soțului. Acum, apartamentul era ocupat de o doamnă pensionară cu inima fragilă, care mă cunoștea, dar care nu mi-ar fi deschis ușa la ora la care ne aflam.

La numărul 94 încă stăteau o femeie și fata ei, blonde și obeze amândouă. În anii în care locuiam noi în bloc, fata era elevă în clasele gimnaziale. Mama ne vizita periodic, ca să împrumute cărți din biblioteca noastră. Când a terminat liceul, fata s-a măritat cu un tânăr pakistanez. Tinerii căsătoriți locuiau tot acolo, ne-am intersectat cu ei pe palier de câteva ori, pe parcursul a doi ori trei ani, cu ocazia venirilor noastre în țară. Mai târziu, nu l-am mai văzut pe pakistanez, deși fata tot acolo locuia. Am sunat la ușa lor, dar n-a răspuns nimeni.

La numărul 95 locuise o altă familie tânără, cu doi copii. Când ne-am mutat noi în bloc, unul abia începuse să meargă, altul era încă în scutece. El fusese prieten de pahar cu țiganul de la care obținuserăm noi, prin schimb, apartamentul. Ea era slabă, înaltă, blondă și tăcută. Apartamentul lor avea podeaua integral acoperită cu preșuri și era extrem de sumar mobilat, nu din vreun considerent estetic, ci din cauza sărăciei. El era un om apăsat de sentimentul că trăiește sub potențial. A căutat să stabilim relații amicale. Între bărbați, numai. Odată, când era singur acasă, m-a invitat la un pahar. I-am întors invitația, când eram singur. Ne-a văzut rafturile pline de cărți, din sufragerie. Mi-a spus că și lui îi plăcea să citească, dar că nu prea avea timp. Din ce citise, cel mai mult îi plăcuse o carte a unui american, însă atât titlul cărții, cât și numele autorului îi dispăruseră din memorie. L-am întrebat dacă nu cumva vorbea de o carte de Jack London. A rămas uimit, nu înțelegea cum de am fost capabil să ghicesc. I-am spus că, din câte îmi aminteam eu, Jack London avea personaje care luptau să facă ceva din viața lor, pornind de jos. El însuși fusese un astfel de om. Vecinul m-a văzut ca pe-un soi de vrăjitor, capabil să citească gândurile.

La Revoluție, am făcut împreună, la instigarea lui, un drum de-a lungul bulevardului Armata Poporului, apoi pe lângă Academia Militară, până la Casa Radio. Pe întregul parcurs, am fost terorizați de păcăniturile de gloanțe. Ajunși la destinație, am văzut amândoi un bărbat în uniformă, bătut de alți bărbați în uniformă și sechestrat într-un tanc, sub bănuiala că ar fi fost terorist. Imediat după Revoluție, acest vecin al meu vindea casete de muzică, la ieșirea din stația de metrou de la Lujerului. Peste câteva luni, își obținuse certificat de revoluționar, pe baza poveștii noastre comune. S-au mutat repede din bloc, vânzând apartamentul înainte ca prețurile să fi crescut semnificativ.

Pe noii locatari ai apartamentului 95 nu-i știam, dar ei erau ultima mea speranță. Am apăsat pe butonul soneriei. Am auzit pași apropiindu-se de ușă. Mi-am focalizat privirea pe vizor și am zâmbit. M-am considerat norocos că becul de deasupra ușii nu era ars. „Cine e?”, m-a chestionat o voce de bărbat pensionar, fumător și supărat. „Un vecin.”, am răspuns. „Care vecin?” „De la apartamentul 92.” „Acolo locuiește o tânără.” „Eu sunt proprietarul. Vin rar pe-aici.” Ușa s-a deschis cât a lăsat-o lanțul de siguranță. În deschizătură s-a ivit un domn în vârstă și în maieu. „Ce doriți?” „Aveți cumva un tirbușon?”, am întrebat. Omul m-a privit lung, fără să clipească, așa că am repetat. „Un tirbușon!” „Ce-i aia?” „O chestie de destupat sticlele de vin!” „N-am așa ceva.”

În spatele lui a apărut un tânăr oarecum atletic, tot în maieu, care i s-a adresat mai vârstnicului colocatar: „Ce vrea?” „Sunt vecinul de la apartamentul 92”, am repetat. Domnul în vârstă a prins curaj și a eliberat ușa din lanț. Tânărul mi s-a adresat: „Și?” Am expus iar problema, dar mai pe larg: „Am nevoie de un tirbușon. Împrumut. Pentru două minute, cel mult.” Tânărul m-a privit două secunde cu gura căscată, apoi mi-a răspuns: „Lasă-ne, domnule, în pace!” „Bine, vă las”, am zis, începând să mă îndepărtez de ușa lor. Domnul în vârstă a simțit nevoia să risipească tensiunea. „N-avem așa ceva, că luăm numai sticle cu capac de tablă!” I-am mulțumit pentru precizare.

Maică-mea aproape adormise. Am convins-o cu greu să vină în bucătărie și să mâncăm puțină pizza. Nu-i mai era foame, nu mai voia decât să doarmă. Când i-am spus că mă întorc la Cora, după tirbușon, mi-a zis doar: „Bei singur, mie nu-mi mai trebuie.” Am ajuns iar la supermarket cu câteva minute înainte de ora închiderii. Am mers cu pași mari pe coridoarele dintre rafturi, am sărit în fața unei tinere angajate. „Caut un tirbușon! Un instrument de scos dopul, din gâtul unei sticle!” „Știu ce-i aia tirbușon!”, mi-a zis ea. Mi-a arătat unde le găsesc, aveau câteva modele, am ales unul integral metalic și rabatabil. Întors la apartament, am găsit-o pe maică-mea culcată. Sforăia ușor, lungită pe spate. În bucătărie, am destupat sticla de vin și mi-am pus un pahar. O poșircă. Am studiat dopul. De plută, prins de umezeală pe jumătate din lungime. Am turnat tot vinul în chiuvetă.

Sâmbăta care a urmat a fost ziua în care maică-mea și cu mine ne-am văzut pentru ultima oară. Eu am mai văzut-o, e drept, o lună și jumătate mai târziu, dar fără ca ea să mai fie în viață. Am dus-o la Craiova, iar mașina ei a rămas tot acolo. După-amiaza m-am întors la București, cu trenul. Duminică dimineața am avut avionul, spre Montréal. La Otopeni, detectorul de metale mi-a găsit tirbușonul. Îl băgasem într-un buzunar al genții de voiaj pe care urma să o iau cu mine, în cabină. O gafă inexplicabilă. N-am reușit să beau un ultim pahar de vin cu maică-mea. N-am reușit să beau un ultim pahar de vin singur, cu ea dormind în camera învecinată. Nu mi-a rămas nici măcar tirbușonul. 

Comentarii cititori
sus

Viorel Penișoară Stegaru

 

 

 Cuibul

 

… subiectul, tema, ațâțarea, provocarea, mănușa aruncată mie (am 81 de ani), care poartă nume imperativ „moarte=sfârșit”, nu-mi dă pace, ci dimpotrivă, ghes. Mă împinge la scris și iacă-tă o fac.

Sunt și îndreptățit. Am sărit pârleazul celor optzeci de primăveri, veri, toamne și ierni! Mă înțeleg, mă pricep, mă privesc, mă supraveghez, mă descriu, mă descopăr, mă dezghioc, mă ațâț, mă reinventez, toate, pe toate le fac altfel decât un puber, un june, un prematur.

Eufemisme (final, sfârșit, epilog, ort, cortină, veșnicie, repaos, somn) sunt o mie. Când țip cu glas răcnit: „Moarteee!”, reverberațiile capătă carat, sunetele devin imn, odă și niciodată recviem, marș funebru.

Sunt artist vizual (anonim, deci fericit), deloc stingher când mă confesez. Când fac dezvăluiri spovedindu-mă, spun tot ce știu și simt despre limită, margine, capăt, finalitate etc. Cuibul în care poposesc zilnic este spațiul în care-mi clocesc ideile, gândurile, fanteziile, fantasmele, obrăzniciile, răzvrătirile. Pereții cuibului (citește „atelier”) sunt tapetați cu imagini perene și vitalitatea lor îmi dă asigurări că etern vom conviețui, pânzele pictate așișderea, obiectele născocite din juru-mi dogoresc ființa cu temperatura lor.
Ce mai, foc continuu!
Căldura lor îmi creează confort și siguranță. Că toate cele ale mele vor fi, vor exista, vor ființa și atunci când voi deveni neființă.

Cuibul este propriul EU care rezistă, rămâne, e veșnic.
Va trăi social, căci societatea îl va conserva.
Va trăi cultural deoarece se va adăuga patrimoniului.
Va trăi fizic pentru că vizibil fiind, va fi cântărit, măsurat, valorificat.
În sfârșit, va trăi spiritual, fiindcă va fi sancționat axiologic.

Cuibul este leacul care îmi amână existența dincolo de marginile ființei.

NB. Tot ceea ce fac de când mă știu, de când mă cunosc, de când vrerile și vremurile mă chinuiesc, este cazna pentru a întârzia finalul, limita, marginea, capătul...
Văd cum toți semenii mei au preocupări identice.
Eu, în plus, am o șansă: Cuibul.

Comentarii cititori
sus

Irina Petraș

 

 

„Trestia gânditoare știe că moare.
Să adăugăm numaidecât: și, cu toate astea, moare.”
Vl. Jankélèvitch, La mort

 

Moartea la purtător

 

Aș fi vrut să scriu o carte despre moarte. Paginile ce urmează sunt impregnate până la destrămare de această dorință. Așa deschideam primul volum din Știința morții, apărut la Editura Dacia în 1995. Vorbind despre cel de-al doilea volum, apărut la Paralela 45, în 2001, spuneam, plănuind o a treia încercare: Dacă voi simți nevoia să încep tot cu „aș fi vrut să scriu o carte despre moarte” va însemna că încă n-a venit vremea s-o întâlnesc și să tac adânc despre ea... Reluam subiectul în Despre feminitate, moarte și alte eternități, în 2006, și încă o dată, în 2012, cu Moartea la purtător. Stări și cuvinte. Se numea astfel fiindcă acest titlu acoperă foarte bine „pariul” meu pe muritudine. Am inventat termenul muritudine (finitudine doar l-am nuanțat!) fiindcă am dorit un cuvânt care să numească faptul-de-a-fi-muritor. Moarte înseamnă și stare complementară vieții, dar și actul de a muri, ceasul morții. Mortalitate nu-l pot desprinde de sensul statistic. Muritudine vrea să însemne complexitatea destinului de muritor.

Titlul primelor mele cărți despre moarte prelua o sintagmă din laboratorul eminescian. „Geniul morții” fusese precedat de „știința morții”. „Știința” înseamnă deopotrivă a ști, a fi în cunoștință de cauză, și a ști să faci ceva, a stăpâni o artă. E dublul sens al morții care poate fi învățată. Am subintitulat ultima carte Stări și cuvinte, căci moartea, deși însoțitoare intravitală, poate fi descrisă doar prin aproximări pornind de la experiențele la mâna doua din realitate și din ficțiune. Când descrierea ar putea fi acurată, în prelungul ceas al morții proprii, tu nu mai ești acolo să depui mărturie.

Cu moartea la pândă, ca posibilitate oricând realizabilă, știindu-mă muritoare, trecătoare, provizorie, eu merg departe (un departe relativ, firește) pe jos, ca pedestrașii, nu mă avânt în cavalcade. Lucrez în limitele și dimensiunile unei vieți omenești. Cărțile mele despre moarte nu s-au născut dintr-o aplecare macabră. Am o foarte veche obsesie a morții (mimam moartea, pe la vreo trei ani, cu multă dexteritate), însă ea nu se traduce în predispoziții funebre și nici în spaime. Simplu spus, nu uit nici o clipă că sunt muritoare. Mi se pare „calitatea” mea esențială. Așa stând lucrurile, ocolesc orice ofertă de amăgire, indiferent din ce parte ar veni ea: țin la distanță și fireasca uitare omenească (ivită, aceasta, și din contradicția eternă dintre trupul trecător și mintea în stare să cuprindă/să viseze veșnicii, dar și din comoditate: dacă nu te gândești pe tine din perspectiva morții la pândă, ai voie să faci orice, de obicei lucruri rele, căci dispui mereu de timp destul ca să le îndrepți într-un viitor amânat cu nepăsare), dar și ofertele venite dinspre religie. Nu cred în viața de apoi ori în nemurirea sufletului, nu cred că răspunderea propriei mele vieți ar putea cădea în seama altora, oameni ori zei. Cred în memoria interioară, care te ajută să faci pasul următor în cunoștință de cauză. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace încet în noi, e acolo/aici de la început. Viața mea nu poate fi altceva, pentru mine, decât uniunea „lucrețiană” dintre minte și trup. Moartea intră firesc în definirea mea, o gândesc cu luciditate și cu ceva care se poate numi seninătate. Toate întâmplările vieții mele au altă greutate din perspectiva morții asumate, intravitale. Lumea ar fi, poate, mai bună sau, măcar, altfel, dacă ar fi „învățată să moară”. Trecute prin grila morții ineluctabile, toate lucrurile au altă greutate, altă valoare. „Știința morții” ar putea fi o forță. „Odinioară se știa (sau poate se bănuia numai) că moartea e în om ca sâmburele în fruct. Copiii aveau o moarte mică, iar vârstnicii, una mare. Femeile o purtau în pântece, iar bărbații în piept. Dar o aveau, și asta le dădea o ciudată demnitate și o mândrie liniștită” (Rainer-Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, trad. Ligia Stăniloae).

Mi se pare mai… eficace să trăiești cu propria-ți moarte decât împotriva ei. Să trăiești responsabil și în stare de veghe fiecare clipă, fiindcă ele, clipele, ți-s numărate, nu să trăiești la voia întâmplării, fiindcă, oricum, tot acolo ajungi... Cum se vede, e chestiune de interpretare și atitudine personalizată, nu poți sili pe nimeni să te urmeze.

 

Reiau aici câteva ceva din sutele pagini despre moarte pe care le-am scris.

Nu mi-e frică de moarte. Adică nu așa se poate numi ceea ce simt. Relația mea cu moartea e mai complicată. Nu i-am dat încă un nume. M-a intrigat dintotdeauna atitudinea oamenilor din jurul meu față în față cu finitudinea. Spectacolul și scandalul social care însoțesc moartea mi s-au părut mincinoase și alienante. Copil fiind, țin minte, îmi reprimam cu greu râsul – poate și puțin isterizat de neînțelegere, de amenințarea presimțită și imposibil de descifrat din cauza artificiilor însoțitoare – când trecea o procesiune mortuară. În târgul meu de provincie, moartea era un eveniment la care participa toată lumea, înșirată avid de-a lungul ultimului drum. Sașii erau mai organizați, mai riguroși, geometrizau fiecare secvență a morții, o eliberau de ingrediente sentimentale, lăsând-o pură, sever-decorativă, rânduită și, deci, străină. Românii erau mai dezordonați, mai patetici, la înmormântările lor se petreceau tot soiul de incidente, nu păreau niciodată împăcați și familiarizați cu ceea ce se întâmpla, totuși, periodic și se rezolva după reguli prestabilite. Oricum, și unii, și alții îmi păreau de nerecunoscut. Nu mai erau vecinii mei, ci niște marionete puse în mișcare de o forță rea, venită din afară, care le schimonosise chipurile. Știam de atunci – aflasem foarte curând – că toată lumea moare. De aceea, surpriza calculată, stupoarea dichisită pe care o jucau cu toții mă irita. Aș fi vrut să pun la cale răzbunări cumplite care să-i oblige să renunțe la măști. Adolescentă, citeam ore în șir până când mâna sprijinită în bărbie atingea pentru o clipă, cutremurată, tigva. O știam înlăuntrul meu, la pândă, răbdătoare. Tot așa cum căutam în mine vârstele foarte fragede pe care le traversasem. M-am simțit întotdeauna o alcătuire de trecut și viitor. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace încet în noi. E acolo de la început, oricând „răspunzător”. Asemeni acelui uimitor înainte românesc, care spune deodată despre spațiul din fața mea și despre timpul din urmă-mi.

Dacă la 16 ani puteam să-mi „decupez” scheletul într-un exercițiu, deloc macabru, de conștientizare a muritudinii, pe la cincizeci de ani trecerea era cea care mă îmbia cu aparențele sale. Mâna care scria era mâna mamei mele de când avea și ea cincizeci de ani. Un fel de a mă uita peste umăr ori de a-mi încrunta sprâncenele era al tatălui meu. Eu eram ei. Bătrânețea lor înainta în mine, îmi preda gesturi și forme, mi se încredința. Fiica mea nu simțea încă toate astea, dar avea să le simtă. Tinerețea ei și bătrânețea lor se certau și se împăcau în mine. Când cearta și împăcarea avea să înceteze... Cincizeci de ani e vârsta la care cumpăna poate fi/este desăvârșită. O parte din tine crește în copiii tăi tineri și puternici. Cealaltă parte e deja obosită de drum, apune dimpreună cu părinții tăi foarte bătrâni și tot mai fără de putere. Tu nu mai ești nicăieri cu adevărat. Părinte și fiu, atât. Moartea fiind o stare de spirit – nu o experiență – și tu fiind ceea ce te gândesc ceilalți, cei legați prin sânge cu tine, vârsta de mijloc seamănă cu o sfâșiere.

Cum visele sunt locurile mele cele mai importante – singurele care au rămas mereu ale mele, celelalte, locurile reale și formatoare, dispărând o dată cu vârstele mele succesive undeva înăuntrul minții –, e firesc, pentru mine, ca ele să fie mereu locuite/populate de ființele cele mai ale mele, părinții. Murind, amândoi mi s-au încredințat. Partea mea de moarte a crescut, însă nu macabru, nu înspăimântător. Fără-de-răspunsul morții lor mi-a crescut nemăsurabil răspunderile. Am rămas urma lor aici și le țin locul atâta timp cât departele e încă departe. Cumpăna despre care vorbeam înainte de a ști cu adevărat cum e după ce părinții nu mai sunt și-a reașezat brațele. Unul dintre ele s-a încolăcit, dublu, în mine. O mare tristețe, dar și o stranie seninătate mă ajută să păstrez echilibrul.

În septembrie 2013, Petru Poantă a murit învins în lupta inegală cu un cancer de nimeni bănuit. Am reușit să mai fac pentru el, în săptămânile ultime, un lucru aproape miraculos: când, în spital, devenise un trup copleșit de funcțiile fiziologice în derivă, l-am surprins cu un exemplar semnal, scos peste noapte (cu concursul lui Vasile G. Dâncu, editorul), din cartea care se temea că va fi postumă căci nu apucase să-i facă ultimele corecturi. Bucuria i-a fost copleșitoare, privirea i se luminase. A redevenit Scriitorul, o minte gata să gândească îndreptări, corecturi, completări. Cartea – Clujul interbelic. Anatomia unui miracol – a devenit astfel ultima antumă, iar el a murit sperând că va putea să-i scrie continuările. A fost o mică victorie a noastră. N-am putut opri moartea, dar i-am umanizat bolii trăsăturile, i-am luat din forța de a umili, de a pune în umbră o minte sclipitoare. Petru Poantă împlinise 66 de ani. Refuz să gândesc, în gol, ce ar mai fi putut face dacă ar mai fi trăit un număr de ani. El, scriitorul, trăiește în continuare prin cărțile sale, la ele mă raportez ca la o operă încheiată, dar care admite și așteaptă lecturi, interpretări, reluări. Călinescu sau Blaga au murit și ei la 66 de ani, dar nu la ce mai puteau scrie dacă nu mureau atunci ne raportăm, ci la ceea ce au scris deja, împlinindu-și exemplar rostul de muritori cu acces la creație.

Acum legăturile mele cu acel „dincolo” căruia îi dau târcoale toate cărțile și mitologiile lumii sunt și mai adânci. Trăiesc și descumpănirea fiicei noastre. Încerc s-o fac să înțeleagă că singura cale de a îmblânzi durerea morții celor legați prin sânge de tine e să-i gândești, să-i faci să fie în continuare părinți gândiți de fii, chiar dacă tu nu mai ești fiica gândită de ei, cei plecați. Amintirea semnelor lor de viață și iubire față de tine poate fi un sprijin și poate ameliora „vina supraviețuitorului”, despre care vorbesc specialiștii.

Moartea celor apropiați te pune mai acut în relație cu propria ta moarte despre care nu știi și nu poți ști nimic. Celălalt te lasă și mai singur, și mai neștiutor față în față cu moartea, dar, în același timp, într-o relație, în mod paradoxal, mai strânsă cu ea. Ești mai aproape fără să vezi ori să știi mai mult. Sfârșitul e mai aproape ca oricând și înțelegi într-un fel de necuprins în cuvinte că a fi înseamnă a muri. Ignorarea morții e fuga de propriul eu destinal. Spaima de moarte e spaimă a vieții. De aceea, se moare, omul e muritor, dar nu eu, nu acum, nu încă. Viața publică, mai ales în epoca noastră, face tot ce poate pentru a acoperi „lipsa de tact” a morții, indecența cu care refuză să-și păstreze anonimatul, să păstreze distanța. Acest se, crede Heidegger, „nu lasă să se manifeste curajul de a înfrunta angoasa dinaintea morții” (Ființă și Timp, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă ). Altfel spus, împiedică omul de la o relație naturală cu propria moarte.

Suntem, cred dimpreună cu Lucretius, uniunea dintre gând și trup. Această uniune dintre materie și spirit este viața în accepțiunea accesibilă omului. Deocamdată. Nu exclud cu totul posibilitatea supraviețuirii uneia sau alteia și chiar a capacității lor autonome de expresie. Dar e ceva ce nu mă mai privește, o dată ce eu, uniunea, m-am spulberat, am încetat să fiu. Facultatea de a gândi veșnicia a dus la concluzia că trupul muritor e un accident din care se poate, la o adică, ieși. „Însoțirea” trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieți conjugale furtunoase (după Jankélévitch, La Mort, Fammarion, 1966), n-are la îndemână divorțul. Căci, despărțite, cele două nu pot trăi și nu există nici o singură dovadă că ar putea-o face.

De-o bucată de vreme, mi se întâmplă ca seara, gata să intru în slujbă onirică, să șoptesc: „ce caraghios!”, „ce penibil!”, traversată de gândul ascuțit și negru al puținătății de timp de care mai dispun chiar și în cele mai optimiste scenarii. Toată forfota mea de om activ, toate gesturile mari și mici mi se par atunci de o cumplită inutilitate. Gândul la bucuriile simple ale vieții, la ceea ce am, nu la ceea ce mi se va lua curând, repune lucrurile în ordine. Iar ceea ce încă mai am se dublează în existența mea nocturnă intermediată de vis. Pentru mine, tot ce văd, simt, înțeleg, pe scurt, trăiesc în vis/prin intermediul viselor este o experiență de consistență și însemnătate egale cu ale experienței diurne, în stare de veghe. Și visele intră în definirea de sine, și ele lasă urme, și ele te construiesc. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieții diurne, nici cea a vieții nocturne nu sunt ultime și definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcție de date noi, de o știință/înțelegere mai adâncă a detaliilor. Și amândouă sunt acte ale creierului tău.

În era carrefour-ului, linearitatea destinului pare abolită. În bulucul de libertăți zgomotoase și de obiecte colorate care îmbie din toate părțile, moartea nu poate fi decât urmarea vreunui complot dușmănos. Omul e surprins de moarte fiindcă știința morții nu e înnăscută, iar societatea nu și-o ia în sarcină. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Într-o lume fascinată și modelată de comunicare, moartea poate apărea ca indecentă, căci retează relația. Insuportabil și dătător de panică, „fără-răspunsul” ei se cere „mușamalizat” prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Dacă lumea reală e finită și duce inevitabil spre moarte, lumea ficțională e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii, dar și gândul fără limite. Adaptare la moarte e, în fond, orice creație umană. Trăirea agoniei, disperarea, amănunțirea bolii, obsesia sfârșitului sunt trepte ale reformei morții. Față în față cu timpul și cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale ființei muritoare, omul are doar soluția ficțiunilor în lanț care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniștitoare.

Deocamdată, e greu de găsit un adevăr „cât de cât” absolut dincolo de cel al muritudinii, și el fragilizat de speranța nemuririi sufletului, dar și din perspectiva ignoranței parțiale a omului față în față cu adevărul său definitoriu, acela că e o ființă muritoare. Interesant romanul-ipoteză al lui José Saramago, Intermitențele morții (traducere Georgiana Bărbulescu). Dacă am fi veșnici, ar fi obligatoriu să avem determinări clare și posace în eternitatea lor. Numai imprevizibilul, mișcarea vie pot muri și crea. Față în față cu timpul și cu moartea, într-o lume de incertitudini și haos, omul își confecționează neobosit ficțiuni care să-i dea iluzia, necesară supraviețuirii, că totul e sub control, că lumea ascultă de niște legi identificabile (vezi filosofia lui ca-și-cum, als ob, vaihingeriană). O ficțiune e adoptată dacă răspunde unei nevoi personale, dacă satisface o necesitate intelectuală, dacă poate „calma o neliniște a inteligenței noastre” (Ortega y Gasset). Adevărul ei e mereu relativ și provizoriu, așadar încăpător. Știința și disciplina morții, asumate fără ingrediente dogmatice, îi erau la îndemână lui Saramago. Tot așa ideea că omul „moare fiindcă e viu”. Și o precizare șocantă la prima vedere: „moartea, prin ea însăși, singură, fără nici un ajutor din afară, a ucis întotdeauna mult mai puțin decât omul” (vezi Intermitențele morții).

Omul nu este om fiindcă se cunoaște pe sine, ci fiindcă vrea să se cunoască în ciuda instrumentelor imperfecte. Farmecul vieții stă în indicibil, în misterul pe care și-l apără împotriva oricăror chei. Literatura și știința se umanizează prin redescoperirea umbrei, a vagului, a abia-presimțitului. Învolburarea gândului mai presus de faptă. Visul și fantasma coexistând pașnic cu realul și raționalul, ba, mai mult, legitimându-le în ordine umană. Metafora ca speranță. Măreția omului, în descrierea lui D. D. Roșca, stă în aceea că, încordat interior, creează „în ciuda tulburătoarei indiferențe a Universului” și sub spectrul „provizoratului definitiv”: "să nu totalizăm experiența nici într-un sens... s-o acceptăm ca egal de reală sub ambele aspecte mari ale ei: să nu uităm nici un moment că e inteligibilă, dar și neinteligibilă; că e rezonabilă, dar și absurdă; cu sens, dar și fără sens..."(Existența tragică, ELU, București, 1968).

Muritudinea este o fatalitate, dar viața însăși, prin tot ce face împotriva morții, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificația – absolutul ei este relativizat de forța creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege, în schimb, să trăiască în ciuda morții, asumându-și limitările acesteia. 

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa

 

                Final amânat

 

Sunt privit de un ochi șiret
și de un ochi ruinat
două puncte de vedere filtrând
odată cu lumina neîncrederii
năvala disprețului lingușitor

Cristian omul și Cristian umbra
întorc
după criterii echivoce
clepsidra
pentru a-mi demonstra
că stânca strivită de o aripă
în spatele căreia se ascunde vântul
alimentează deșertul
fir cu fir
grăunte cu grăunte
lacrimă uscată cu lacrimă uscată

nu pricep cum este cu putință
să mă încredințez lor
să le accept ideea că
prin rănile cerului se strecoară
frigul morții

Cristian omul și Cristian umbra
sunt desigur mesageri
urmăriți de răsuflarea eșecului

[a day after]
i-am alungat din preajmă
când i-am surprins făcându-și cu ochiul. 

Comentarii cititori
sus

Radu Țuculescu

 

 

Pentru sfîrșitul cel bun…

 

 

Zău, dragi prieteni, năucitoare idee să faci un număr în perioada estivală despre… sfîrșit. Mai pe șleau spus, despre moarte. Ori, mă rog, și mai generalizată chestiunea, despre sfîrșitul lumii, nu? Că și acela vine curînd, cel mult într-o mie de ani!  Dar, e ok! In fond, sfîrșitul te poate ajunge în orice clipă și…oriunde te-ai afla. De exemplu, pe plajă în Tunisia, zaci întins în șezlong, sugi o băutură răcoroasă, fericit că ai ajuns, în  sfîrșit, să te odihnești, și apare un psihopat cu o mitralieră în mînă și te ciuruiește. Pe tine și încă o duzină de indivizi care, în clipa aceea, numai la…sfîrșit nu le stătea gîndul! Ori traversezi, corect, strada, și te lovește o mașină. Ori dispari, pe veci, cu avionul care tocmai te aducea acasă după o vacanță minunată. Ori te intoxici cu Amanita faloides și ești gata! Ori faci un atac cerebral definitiv ori unul de cord, cînd ți-e lumea mai dragă. Ori intră un tembel cu mașina în tine, în timp ce tu conduci respectînd toate regulile circulației (și pe ălea nescrise!), te face zob de nici nu mai apuci să te întrebi: și la ce mi-a folosit?  Ori te îneci cu un os de pește iar pînă ajunge salvarea la tine, ai mierlit-o deja. Și așa mai departe.

Refuz să mă gîndesc la sfîrșit! Uneori, însă,  îmi imaginez imposibilul. O fantezie suprarealistă! Îmi imaginez că apare un îngeraș lîngă mine și mă întreabă candid: cum îți dorești să mori? Sînt dispus să-ți îndeplinesc dorința!. Eu îi răspund, fără ezitare, de fiecare dată la fel: îmi doresc să mor cu 20 de ani mai tîrziu decît am fost planificat și fără să fiu vreodată bolnav, deci să mor sănătos tun, în somn, evident! Înainte de asta, să apuc a da un telefon și să anunț pe careva (vreun prieten rămas în viață ori vreun neam…) despre sfîrșitul meu. Altfel, fiind singur, aș risca să nu fiu descoperit decît atunci cînd mirosul ieșit pe sub ușa garsonierei mele ar alerta vreun vecin. Vedeți ce chestii macabre spun, dacă mă provocați cu asemenea subiect? Dar asta-i realitatea, nu am cum s-o ocolesc. Să redevenim, însă, optimiști și să ne adunăm cu toții la un pahar cu vin și să bem pentru… sfîrșitul cel bun! 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey