Mariana Dobrică
Ioana Geacăr
Toma Grigorie
Nicolae Mihai
Adina Mocanu
Xavier Montoliu-Pauli
Sever Negrescu
Florin Oncescu
Mia Popa
Edgar Straehle
Lorena Stuparu

 
sus

 

 

Libertatea

 

(În comunism și în postcomunism, în Est și în Vest, în teorie și în practică, a țărilor și a indivizilor – orice abordare e la „libera” alegere”)

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

 

Gâlcevi narative

 

Mă tot întreb cum s-a ajuns aici. Desigur că e și vina mea, înțeleg foarte bine asta, nu am vrut să fiu un narator omniscient, am intenționat să păstrez intimitatea personajelor mele, într-o măsură mai mare sau mai mică, mi-a displăcut acea poziție demiurgică, a celui care știe totul despre universul său diegetic...
Dar, ca și în realitate, atunci când liniile nu sunt clar demarcate, se creează disfuncționalități.

Încep să regret ușurința cu care am renunțat la poziția mea privilegiată, în raport cu celelalte instanțe narative, pentru a instaura o democrație prost înțeleasă de acestea. Pentru că, simțind dulcele gust al libertății, ele refuză acum cu obstinație să se supună unor reguli care, de bine, de rău, asigurau o coerență și o stabilitate textului  pe care voiam să-l creez.

Las deoparte autorul care, ființă în carne și oase, duce o viață normală într-o realitate care îi place sau nu. Și el mă lasă în pace pe mine, narator care mi-am asumat o anumită perspectivă, să mă descurc cum pot prin hățișul acesta de circumstanțe, idei, mesaje pe care  încerc să-l conturez, să-i dau o formă.

Las deoparte și cititorul, pentru că, fără a-l ignora (trebuie să țin cont și de așteptările lui), acesta va interveni mai târziu totuși, când textul va ajunge sub ochii lui. Abia atunci se va produce comunicarea și eventual feedbackul, nu are rost să anticipez acum, pentru că am o problemă mult mai importantă: relația mea cu personajele.

De ce? Pentru că în numele acestei democratizări postmoderniste a raporturilor dintre noi, ele au început să aibă păreri, altele decât ale mele, vor să acționeze potrivit acestora, să se miște prin text așa cum vor. Încerc să le disciplinez, să le fac să înțeleagă că nu pot funcționa după regulile lor, ci după ale mele (eu sunt în fond ordonatorul acestei lumi), dar continuă să murmure, să protesteze, să mă bârfească prin subsoluri de pagină.

Își caută aliați și, uneori, surprinzător, chiar își găsesc. De pildă, acel editor, nemulțumit de prozele mele, care le cântă în strună, nepăsându-i de mesajul pe care eu aș vrea să îl transmit. Din postura pe care i-o asigură acest statut (știe mai bine ce se vinde, ce se cere, e în contact permanent cu lumea celor care scriu, dar și cu a celor care citesc), simte nevoia să intervină în textele mele, pentru că ori sunt prea scurte, ori sunt prea lungi, ori sunt prea subiective, ori sunt prea sofisticate, ori au prea multe dialoguri, ori nu au deloc, ori... Aș putea să-i fac pe plac, pentru că, de formație filologică fiind, pot să jonglez într-o oarecare măsură cu imaginile și cuvintele, dar ceea ce aș scrie nu mi-ar aparține și nu m-ar defini.

Nemulțumirile personajelor mele? Câte nu sunt? Le plasez în medii care nu le plac, le acord statut preferențial – de ce să fie doar unele principale, sau reprezentabile ale punctului de vedere auctorial, sau exponențiale? –, le îndepărtez prea mult de modele (acele persoane pe care autorul poate le întâlnește în viața de zi cu zi), le atribui gânduri și sentimente pe care nu le vor...

Ele doresc doar să fie vizibile, cât mai  colorate, nu înțeleg rolul unui personaj secundar sau doar episodic în economia operei. Din acest motiv, vor tot mai multe pagini în care să descriu cu lux de amănunte detalii fizice sau vestimentare – de ce oare nu înțeleg că cititorul este mai atras de rochia scurtă a unei femei sau de sânii ei decât de ce gândește ea, doar trăim într-o lume care pune atâta preț pe imagine?; de ce să creez personaje dilematice sau fantaste, aplecate peste întrebările lor, analizându-și raporturile lor cu lumea, pe cine cred că interesează toate aceste personaje-idei?

Din cauza acestor nemulțumiri textul se naște greu, îndărătnicia cu care personajele își apără punctele de vedere îmi poticnește scrisul, o simt pulsând în degetele mele care se opresc involuntar pe tastatura calculatorului. Dar, mai cedând eu și adăugându-le pe ici, pe colo câte o podoabă stilistică, mai acceptând ele câte o pretenție  a mea, ajungem în final la un compromis (deși le mai aud reproșurile șoptite sau scrâșnetul din dinți, când le izolez într-un colț de pagină sau le schițez doar în câteva sintagme).

După ultimul punct pus, textul se poate înfățișa în fața cititorului, nou-nouț... De această ultimă instanță ar trebui să mă tem de fapt cel mai mult, pentru că ea este cea care stabilește în fond valoarea textului meu. Mă întorc la ipostaza de autor (un nume scris în subsolul paginii), încercând să-i acord totuși puțin credit acelui narator în permanentă gâlceavă cu personajele sale. Are nevoie de asta...

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

 

Libertatea de azi e așa excesivă, așa permisivă, abuzivă, parcă ne-am fi mutat din realitate în artă, în tot e exagerare.
Libertatea de azi este libertatea de a face cât mai mult, după muncă treci la altă muncă, apoi la alta.
Libertatea de azi e și o libertate consumistă, acaparezi, aduni, strângi în jurul tău obiecte. Obiectele înlocuiesc prezențele umane, așa singurătatea ta e anesteziată.
Libertatea  de azi însă e plină de constrângeri, de multe ori de autoconstrângeri.
Ca să nu poți fi fericit.

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

 

Age libertate Decembri utere!

 

Toate libertățile sociale luate la un loc: individuală, de conștiință, de gândire, a cuvântului nu fac doi bani dacă în sinea ta nu te simți liber pe deplin, constrâns doar de legile Naturii, adică ale lui Dumnezeu.
Gândirile noastre sunt libere – Liberae sunt nostre cogitations – constatase Cicero (în Pro Milone) apărându-l pe Milo acuzat pe nedrept de uciderea lui Clodius. Adică suntem liberi să ne putem închipui orice numai dacă nu ne îngrădim gândurile sau dacă nu suntem înlănțuiți de restricții impuse din afară, cu scopuri obscure.

În toată istoria omenirii, un rol definitoriu pentru libertatea individuală l-a avut justiția (din latinescul iustitia, -ae = dreptate, echitate).
Nu în van luptă de veacuri societatea umană pentru independența justiției. În acest sens este plauzibilă afirmația scriitorului francez Jules Renard că libertatea are limitele pe care i le impune justiția (La liberté a les limites que lui impose la justice).
O justiție strâmbă sau oarbă, așa cum a fost încrustată negativ, în codul etic de-a lungul vremii, nu va oferi posibilitatea indivizilor sociali să se manifeste liber, să-și afirme gândurile în cuvintele proprii, fără infestarea lor cu interese coagulate profitabil la nivelul puterii politice.

O coincidență fortuită ne oferă oportunitatea de a face o apropiere a libertății noastre, câștigate cu sacrificii umane supreme în Decembrie 1989, de libertatea tradițională a sclavilor romani de a putea să-și critice stăpânii în această lună de sfârșit a anului, fără să fie pedepsiți.
Horațiu îi îndemna pe cei de jos să se folosească de libertatea lui Decembrie (Age, libertate Decembri utere!) și să-și exprime liber opinile, doleanțele, plângerile cu acest unic prilej.
Noi, românii, ne-am autoiluzionat că de acum încolo (adică din Decembrie ’89) vom fi liberi să trăim să gândim, să creăm și să acționăm după cum ne dictează conștiința eliberată de limitele dogmei comuniste. Aceste privilegii s-au impus doar în parte.

Am asistat la tot felul de false libertăți clamate de noua societate, dar mai ales de noua/veche autocrație neocomunistă pseudodemocratică.
Pe lângă puterea politică provenită din eșalonul doi sau trei al vechii oligarhii ceaușiste, și mulți dintre noi am înțeles greșit că acum putem să ne exibăm necontrolat toate frustrările din timpul totalitarismului: am dat frâu liber minciunii (în presă, la tribuna din Parlament sau oriunde), înșelăciunii pentru parvenirea fără scrupule pe seama avuției naționale rămase de izbeliște; bunul obștesc fiind al poporului, adică al nostru, am devalizat băncile, am fraudat intreprinderile și instituțiile de stat până la falimentare ca să le cumpărăm pe nimic, am distrus baza materială a agriculturii colectivizate crezând-o comunistă și vinovată de pauperizarea și distrugerea satului românesc etc.

Am eludat legea sau am pervertit-o în interesul de grup și de partid, pentru crearea noii oligarhii capitaliste din foștii activiști nomenklaturiști și securiști etc.
N-am știut să îmbinăm armonios guvernarea și libertatea, precum ne spune Tacit (în Agricola) că ar fi procedat Cezar: Nec non Caesar res olim dissociabiles miscuit: primatum et libertatem. (Cezar, odinioară, a știut să îmbine lucruri care nu merg împreună: cârmuirea și libertatea).

Multe n-am știut sau, mai bine zis, n-am vrut să le știm, așa cum a dovedit-o democrația noastră originală în cele două decenii postdecembriste.
Puterea nouă a crezut că ne poate subjuga din nou prin comunismul cu față umană, neștiind de fapt că nu există forță umană care să înrobească și să întemnițeze cu adevărat alt om, după cum constată Unamuno (în Vida de Don Quijote y Sancho): No haz fuerza que pueda esclaviazar y enjaular de veras a otro ombre.)

Ni s-a cerut demagogic să întreprindem noi, boborul, acte morale în toate acțiunile noastre, dar să nu-i imităm pe ei, pe noii potentați: să nu facem ce face popa, adică! Pentru că ei au imunitate parlamentară care-i scutește , carevasăzică!, de respectarea legii și le dă dreptul și libertatea de a-și umple fără păs buzunarele și conturile din avutul prostimii tot mai scăpătată.
Ei au ignorat faptul că nu există act moral, dacă acesta nu este liber, așa cum reiese din cuvintele lui Seneca (Epistolae ad Lucilium): Non potest honestum esse guod non est liberum.

Ei, fariseii noii democrații românești, ne sfidează și nu recunosc faptul că libertatea noastră e iluzorie din moment ce sărăcia se adâncește continuu. Perfizi până dincolo de limite, ei ne îndeamnă să credem că nu ne îngrădesc libertatea nici cu salarii și pensii indecente; nici cu injustiții rezolvate uneori numai de tribunalul european; nici cu infrastructura moștenită de la cel mai iubit și încremenită în proiect; nici cu pauperizarea noastră a celor mulți, generală și continuă, în decalaj țipător față de îmbogățirea frauduloasă și rapidă a celor de la putere și a acoliților lor; nici cu îngrijirea sănătății în condiții mizere și în mare parte din buzunarul propriu; nici cu alungarea din cetate a cărții, a artei, a culturii în general, a ignorării educației școlare de toate gradele etc.

Revenind la înțelepciunea marilor gânditori ai lumii, poate îi vor crede pe ei, le amintim alte aserțiuni ale lui Seneca din Epistolae ad Lucilium: Quae sit libertas quaeris? Nulli rei servire, nulli necesittati nulis casibus, fortunam in aequum deducere. (Întrebi ce e libertatea? A nu fi sclavul niciunui lucru, niciunei necesități, niciunor întâmplări, a face să se aplece soarta spre dreptate.)

Să înțelegem de aici că noii noștri potentați postdecembriști nu sunt liberi, ci sunt robiți, sunt sclavi, după vorba lui Seneca, lucrurilor, averilor, acumulărilor nesăbuite pe seama bogăției naționale pe care s-au înstăpânit fără drept de apel; puterii nelimitate și imunității discreționare în fața legii, nesimțirii crase și minciunii fabuloase.

Mai putem vorbi de libertate în aceste condiții de subordonare și apăsare a independenței cvasi totale, sociale și politice a țării sub cizma unor foști care au devenit noi decidenți ai soartei acestui popor dornic de emancipare reală și statornică?

Putem numai dacă acceptăm că și înfrângerea este apanajul libertății, așa după cum condideră Beckett în Așteptându-l pe Godot sau Lawrence în Șapte stâlpi ai înțelepciunii, dar și Nicolae Balotă care îi aprobă (în Așteptarea lui Beckett, în Rl, nr. 24/2007). Adică singura libertate dată omului e înfrângerea, iar onoarea aparține învinsului și mai puțin învingătorului.

Oare trebuie să-l așteptăm și noi pe Godot, care nu va veni niciodată?

 

(Text apărut și în revista Ramuri și în volumul Marile întâmplări ale omului)

 

Comentarii cititori
sus

Nicolae Mihai

Cercetător șt. III dr.
Academia Română
Institutul de Cercetări Socio-Umane
„C.S. Nicolăescu-Plopșor”, Craiova

 

Câteva reflecții despre libertate, istorie și corectitudine istorică,
pornind de la un caz recent

 

Cu scuzele de rigoare că nu am putut să iau astăzi parte la întâlnirea pe marginea unei teme pe care o cred foarte actuală și cu mulțumirile de rigoare față de dl. Cornel Mihai Ungureanu care a acceptat, cu deosebită amabilitate, să dea citire acestor mici reflecții, aș dori să vă aduc în atenție importanța libertății de gândire.

Și am să plec de la un fapt concret, pe care, probabil, mulți dintre Dumneavoastră îl cunoașteți, recenta lege 217/2015, așa numita „lege antilegionară”. Nu am să analizez toate nuanțele ei, au fost destule voci care s-au exprimat public, de la poziția Academiei Române, care nu include legionarismul alături de nazism și fascism (și argumente există, cel mai interesant fiind chiar decizia Tribunalului de la Nürnberg, din 1945, care nu a inclus Mișcarea Legionară în rândul mișcărilor de extremă dreapta din Europa, condamnate pentru crime contra umanității, crime de război, colaboraționism), până la Magda Ursache care a dat o replică acidă și bine fundamentată.

Dar am să insist asupra unui element, asupra căruia, ca istoric, mi se pare important să-l avem bine în vedere. Este o lege „liberticidă” nu doar pentru că încalcă un elementar drept cetățenesc, dar și pentru că îi impune specialistului, recte istoricului, ce are voie să spună și ce nu despre un eveniment istoric. Ceea ce este interesant în actualul context, și nu doar în spațiul românesc, este modul în care funcționează relația dintre memorie și istorie în societatea actuală. Pentru cei care l-ați citit pe George Orwell, cu siguranță vă aduceți aminte că, la un moment dat, afirma în celebrul său roman 1984: „Cel care controlează trecutul are controlul viitorului, iar cel care controlează prezentul are controlul trecutului”. Ce ne spune Orwell? Că una dintre mizele reprezentării trecutului este strâns legată de raportul dintre adevăr și libertate. Și avem un pertinent exemplu în anul 2005, când un grup de prestigioși istorici francezi și-au raliat rapid nu mai puțin de 700 de colegi de breaslă, adoptând o declarație comună de renunțare la legile memoriale (Franța avea patru în acel moment) și o declarație de profesie care ar merita cunoscută de fiecare istoric care se respectă. Reacția lor era motivată mai ales de anularea libertății istoricului, obligat de acum încolo să se autocenzureze, sub amenințarea sancțiunilor, să fie foarte atent la ceea ce spune sau scrie. Ori aici suntem în fața unei întrebări pertinente si pentru situația de la noi: de ce trebuie ca statul să intervină pentru a statua prin lege un adevăr istoric? Nu cumva încalcă o libertate fundamentală? Nu pune sub semnul întrebării demersurile istoricilor, statutul lor, nu marchează cumva o neîncredere față de ei, față de serviciile lor aduse societății? Istoricii francezi, care au semnat în 2005, petiția „Libertate pentru istorici” (http://www.liberation.fr/societe/2005/12/13/liberte-pour-l-histoire_541669) o spun foarte clar: „istoria nu este un obiect juridic. Într-un stat liber, nu revine nici Parlamentului, nici autorității juridice, să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar dacă animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei”.

Prin urmare, apropo de modul în care se vor la noi rezolvate chestiunile de politică memorială, nu aș anula libertatea istoricilor în virtutea corectitudinii politice. Dacă ei se vor autocenzura și mai mult, vom avea tot mai puține de știut.

Sigur că  subiectul relației dintre memorie și istorie nu este unul ușor, astăzi când istoricii remarcă că presiunea memoriei este foarte puternică, că există memorii traumatizante ale unui secol XX în care Europa a devenit un „tărâm al morții” (Timothy Snyder). Dar nu putem nega nici un fenomen semnalat corect de Jean Sévillia, când se referă la pericolul unei amnezii colective „care tinde să îngroape istoria noastră sau din care nu reținem decât episoade selecționate și interpretate conform modei la zi”.

Ca istoric sunt obligat să iau atitudine față de orice încălcare a libertății mele, ca simplu cetățean și ca umil slujitor al muzei Clio.

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

Suntem liberi cu adevărat?

 

De cele mai multe ori considerăm libertatea într-o relație direct proportională cu bunurile materiale pe care le posedăm, cu statutul social pe care îl avem, cu spațiul și contextul în care ne desfășuram activitatea cotidiană sau cu timpul pe care îl avem la dispoziție. Niciodată nu am crezut că sunt liberă în totalitate (ce însemnă asta?), dar tot timpul încerc să fac o legătură între mine și celalalt, între mine și societatea în care îmi desfășor activitatea. Ideea de libertate pentru mine e graduală și se schimbă în funcție de dorința mea de acceptare sau nu a unor convenții sociale și de participarea mea în comunitate. Fiecare individ își imaginează libertatea în funcție de paremetrii pe care îi cunoaște și la care se raportează. Libertatea e subiectivă în opinia mea, și niciodată aceeași, chiar dacă există dorințe comune sau plăceri comune. Societatea actuală gândește indivizii în binarisme (alb/negru, bine/rău, urât/frumos, femeie/bărbat etc.), iar lucrul acesta definește, categorizează și influențează deciziile fiecărui subiect de a se conforma sau nu la anumite forme de organizare. Libertatea e așa cum fiecare și-o creează și o înțelege, nu există o formă comună de a înțelege libertatea pentru că nu suntem indivizi uniformi și nici roboți, ci subiecți care adoptă anumite stiluri de viață în funcție de contextul în care ne desfășurăm. De cele mai multe ori, ne construim spațiile în care ne iluzionăm că suntem liberi, dar există o astfel de libertate? Se spune că există o libertate de gândire, dar acest lucru e și el condiționat de existența noastră, de imaginarul în care trăim. În acest sens, ne amăgim de cele mai multe ori că există libertate, ceea ce este posibil de cuantificat este modul în care avem nevoie de a regândi ce presupune eliberarea, de a propune modalități de acționare pentru a ne construi o viață în comun sau privată. Acest lucru poate să însemne renunțări sau acceptări care ne pot influența pozitiv sau negativ existența.

Comentarii cititori
sus

Xavier Montoliu-Pauli

 

 

Libertatea: doar aerul proaspăt într-o librărie
sau literatura proprie a unui stat?

 

Versul arhitectului și al poetului catalan Joan Margarit (1938) „Libertatea este o librărie” a devenit un fel de insignă de când a fost răspândit ca semn de carte, desigur, de către o librărie. Nu se putea altfel! De data aceasta, a fost vorba de o librărie mai deosebită, chiar dacă nu poate să existe o concurență între librării, pentru că ele reprezintă un spațiu liber de cultură și lectură.

Este vorba de librăria Blanquerna cu specific catalan, de altfel inițiată ca centru cultural catalan înființat în anul 1993 la Madrid, de către guvernul catalan Generalitat de Catalunya. Scopul său este: difuzarea literaturii, limbii și culturii catalane, așa cum fac și alte culturi străine care au decis să deschidă un sediu sau un centru cultural într-un oraș cosmopolit cum este Madridul, de pildă ICR Madrid.

Centrul Blanquerna a preluat numele după personajul central al romanului scris în 1283 de marele savant european, scriitorul și filosoful mallorquin Ramon Llull, Llibre d’Evast e d’Aloma e de Blaquerna son fill, o carte cunoscută după numele protagonistului, Blaquerna. Este vorba despre un personaj care întruchipează spiritul agitat și întreprinzător, reflexiv și liber din oamenii culți ai epocii medievale. Llull, conștient de capacitatea de seducție a literaturii, a știut cum s-o folosească cu o măiestrie greu de egalat. În sistemul literar român, Llull cunoscut chiar de mult și cu numele lui în latină Raimundus Lullus, beneficiază pentru prima oară de patru volume recent traduse în limba română de către Jana Balacciu Matei, apărute la editura Meronia din București. Traducătoarea este specializată în literatura catalană și îi aparține meritul de a fi introdus în sistemul literar român, nu doar primele cărți ale lui Ramon Llull, dar și o întreagă colecție patrimonială de cultură catalană tradusă în românește. 

Ramon Llull s-a născut în 1232 sau 1233 la Palma (în insula Mallorca) și tot acolo a murit în 1315 sau 1316, motiv pentru care întreaga lume catalană comemorează 700 de ani de la moartea sa într-un întreg An Llull (2015-2016), prin organizarea unei bogate suite de manifestări științifice și culturale, atât la nivel local cât și internațional. Llull a fost un autodidact care a renunțat la viața de tânăr curtean la palatul regal din Mallorca, pentru a se dedica demonstrării adevărurilor creștine. S-a consacrat timp de nouă ani studiului pe insula natală, atunci cucerită de creștini, o lume multietnică și multiculturală, alături de care existau o importantă minoritate musulmană și una, ceva mai restrânsă, iudaică. 

La Centrul Blanquerna, pe lângă un program cultural bogat care cuprinde în continuare lansări de carte, mese rotunde, conferințe de presă, cursuri și expoziții de artă sau de fotografie, există și un fond variat de cărți de artă, gastronomie, arhitectură și cultură catalană. În general, scrise în catalană și, desigur, traduse în limba spaniolă pentru publicul din Madrid, dar centrul dispune și de un fond doar de literatură catalană, tradusă și în spaniolă.

Literatura catalană, scrisă în limba catalană, așa cum a facut Llull deja în secolul al XIII-lea – când s-a conturat până în secolul al XV-lea o epocă de aur, beneficiază în momentul de față de un excelent moment al creației sale, desigur momentul contemporan cel mai intens, după ce, în secolulul trecut, limba și literatura catalană fusese încă o dată interzisă de către generalul fascist, Franco ajuns la putere între 1939 și 1975 după un crunt război, fapt pentru care mulți scriitori și intelectuali catalani au trebuit să plece în exil.

Romanul Piața Diamantului, devenit deja un clasic contemporan, relatează momentele schimbărilor sociale și politice în Barcelona înainte și după războiul spaniol (1936-1939) și pierderea libertătii catalane din cauza dictaturii lui Franco. Faptele sunt narate și văzute de Colometa, protagonista romanului, o tânără muncitoare din cartierul barcelonez Gràcia, în care se află piața respectivă. Volumul, intitulat în limba catalană La plaça del Diamant, i se datorează romancierei Mercè Rodoreda (1908-1983), exilată și ea în Franța și Elveția. Cartea, cea mai tradusă din limba catalană, a fost comentată de Gabriel García Márquez care susține: „Mercè Rodoreda a scris într-o catalană splendidă romane frumoase și dure, cum nu se întâlnesc multe în literatura contemporană. Unul dintre ele, Piața Diamantului, este, după părerea mea, cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil”.

În fragmentul următor din roman, Colometa, își amintește momentele istorice când, după ce a fost proclamată pe 14 aprilie 1931 cea de-a doua republică (1931-1939) a trăit într-un ambient prosper și liber la Barcelona.
„Mi-aduc încă aminte de-acel aer proaspăt, un aer pe care, de câte ori mi-amintesc îmi dau seama, nu l-am mai simțit niciodată  de-atunci. Niciodată. Amestecat cu mireasmă de floare încă-n boboc, un aer care s-a dus și nimic din ce-a venit după aia n-a mai fost ca aerul din ziua aia care mi-a făcut o tăietură în viață, fiindc-a fost într-un aprilie, cu flori încă-n boboc, când micile mele dureri de cap au început să se facă dureri cumplite de cap.”

În același an, 1931, a fost recuperat guvernul catalan, Generalitat de Catalunya, care fusese derogat în anul 1714 cu toate drepturile catalane. Cu atâtea întâmplări istorice, literatura catalană a fost mai puțin cunoscută de-a lungul secolelor în Europa. Dacă nu există un context sau un statut de libertate absolută, orice creație a unei culturi este văzută ca minoră sau diminuată.

Dar iată cum calitatea este baremul cel mai adecvat pentru a pune în valoare o literatură. Așadar, un mare impact pe plan internațional pe care l-a avut răspândirea literaturii catalane a fost odată cu prilejul de a fi cultura de onoare invitată la Târgul de carte de la Frankfurt în anul 2007. Pentru prima dată în istoria organizării târgului, nu o țară ci o cultură, cea catalană, a fost gazdă și a beneficiat de o difuzare mai largă cu ajutorul presei și traducerilor în limba germană. Autorul catalan care a avut cel mai mare succes la Frankfurt 2007 a fost Jaume Cabré, cu Vocile lui Pamano, roman publicat în Germania la Surkhamp și cu peste 500.000 de exemplare vândute. Jaume Cabré fusese tradus în limba română deja din 2002, de către Jana Balacciu Matei, cu volumele: Umbra eunucului și Excelența, la editura Meronia. Ultimul roman, Vocile lui Pamano, la care autorul a lucrat timp de zece ani, este o impresionantă frescă, pe multiple planuri narative, a lumii catalane în epoca franchistă, cu rădăcini adânci în anii războiul spaniol, cu implicații dureroase care continuă până astăzi legate de libertatea individuală și rolul fiecăruia în istoria de zi cu zi. Literatura lui este așa de bine cotată încât Cabré a fost finalist la Premiul Internațional Haus der Kulturen der Welt câștigat ulterior de Mircea Cărtărescu în 2012.

Sigur, în Catalonia sunt scriitori care scriu în catalană, sunt librari care vând cărți, iar literatura catalană este tradusă peste hotare, și se traduce literatură străină în limba catalană. Dar poate, după alegerile din 27 septembrie 2015 pentru libertatea – independența – Cataloniei, vom simți din nou aerul proaspăt și literatura catalană va căpăta un statut propriu cu adevărat putând fi astfel promovată de statul catalan la nivelul celorlalte literaturi europene? Un aer de care avem nevoie pentru ca Europa să devină un ținut în care trăiesc oameni și cărți, ca să-l amintesc pe Celan.

 

Comentarii cititori
sus

Preot Sever Negrescu

 

Adică… liber(tate)

 

Motto: Trăirea iubirii este trăirea libertății (G. Mantzaridis)

                            

 

odată aprinsă
lumânarea este liberă să ardă

odată născut
omul este liber să moară

hărțuită zdrențuită
libertatea se plimbă prin viața mea
așa cum sângele îmi clipocește
(ca-ntr-o măcelărie) inima

(...am fost azi la Kladova
m-am închinat în Biserica din centru
albă ca Învierea peste tot se vorbea doar sârbește
am stat pe o bancă pe malul Dunării
și neștiut de nimeni am citit E. E. Schmitt
adică m-am simțit liber)

numai cel aprins
se poate jertfi
(adică poate lumina)

numai cel născut
poate învia (adică
numai Dumnezeu este liber) 

 

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

 

Un indicator al nivelului de libertate

 

Pentru majoritatea oamenilor, libertatea este sinonimă cu abilitatea de a și-o proteja discret (dacă pot spune așa și mai sunt și înțeles pe deasupra). Această abilitate se ascunde în numeroase detalii, însă ce contează este cum te situezi tu față de medie. Dacă te afli chiar acolo, nu ești liber. Dacă simți că te-ai îndepărtat de medie, există două posibilități: ori ești încă și mai stupid decât ea, ori ești cât de cât liber. A doua posibilitate este aproape întotdeauna cea adevărată, cred.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, dacă aud de o carte cu sute de mii de cititori, o trec imediat pe lista mea de nelecturi. Dacă văd pe Netflix un film cu 5/5 stele, îl ocolesc (ori îl verific pe Rotten Tomatoes, numai pentru a avea satisfacția de a constata că e cotat de critici la 55 % și de masele largi la 63 % - însă criteriul cu RT nu-i infailibil, am luat țepe, trebuie să spun). Iar dacă, într-o bună săptămână, la jobul meu ingineresc mi se dă voie la peste 10 ore de OT (overtime), spun sorry, mie 10 mi-ajung (românii care lucrează în USA înțeleg cu siguranță ce stupoare provoacă o asemenea atitudine printre colegi).

Dacă ar exista un indicator al nivelului de libertate al acțiunilor omului, aș pune dormitul la 0% și scrisul („literar”) de la 80% în sus, după cum urmează: să scrii câștigându-ți integral viața din scris (n-am avut eu norocul ăsta), la 80 %; să scrii doar „for fun”, la 100 %.

 

Comentarii cititori
sus

Mia Popa

 

 

Aerul blând al libertății

 

Nu m-am ambiționat niciodată să definesc libertatea, atâta vreme cât credeam sau visam că o am. Aș fi strigat, de sub un clopot de sticlă, frunzelor moarte, că nu vine nicio toamnă. Nu că nu ar fi trecut ploaia pe la geamul sufletului meu, a trecut și încă una cu picuri reci, nepăsători, nesofisticați și banali. A trecut și, în iarna sângeroasă și însângerată nedrept a lui 1989, am crezut că ne-am luat porția de libertate. A ta, a mea, a lui, a lacrimilor vărsate pentru eroii fără voie, ai unei zbateri nesfârșite… Dar nu asta vreau să vă spun, să nu mă înțelegeți greșit. Nu despre steaguri, nu despre  strigăte, nu despre obuze măcinând inutil carnea sufletului și a trupului vreau să vă vorbesc.

Nu, căci eu am respirat, ozonat peste perdeaua de nori a cerului cotidian, aerul  blând al libertății. Nu cu gramul, cu filigranul, nu cu pungile de la magazin, ci cu aura dăruirii necondiționate, a generozității până la sacrificiu.

Nu zâmbiți, aerul libertății mele, blând dens și neîmpovărat avea chip de heruvim  blond, deseori ironic și îngemănat cu blândețea privirilor jucăușe, de sub ochelari… Crezusem că Nichita mi-a învățat toate „cuvintele să iubească’’, numai Îngerul lui, ziceam, stă cu cartea în mâini printre inelele lui Saturn. Atunci am aflat însă că Plumbul bacovian e Plumb de iarnă, gri, mască a diletantismului, într-o lume studiat meschină. Tot atunci, în iarna anului 2011, aveam să știu că Alexandru  Mușina nu dorea casă pe Colină, că poate, ar fi onorant să mă simt… nepoata lui Dracula, dar, mai presus de toate, că există un mod de a dărui libertate, cu atâta răbdare, stăruință, tenacitate, ca și cum, cu o pipetă, ai turna peste suflet pulberea stelelor, vindecătoare de răni nevăzute.

El, heruvimul blond în blue jeans, a turnat-o cu grijă în cotloanele sufletului și cuvântului meu de azi. Minunatul om și profesor al libertății mele se numește, s-a numit Profesor universitar doctor Andrei Bodiu, rană vie, încă necicatrizată, a Literelor brașovene și a celor ce l-au îndrăgit. Refuz să cred că azi scriu numele lui cu litere îndoliate, refuz să cred că a luat prea repede… „pauză de respirație”, că „oamenii obosiți” sunt aura pierită a unui singur om și merg pe „Firul alb” al libertății blânde, căutându-l cu ochi perlați de roua amintirii printre harpele îngerilor:

„Un om tânăr
Vorbind singur pe stradă
    Gesticulând gata să
Te atingă din greșeală.”

(Andrei Bodiu, Firul alb, Tracus Arte, 2014)

Dacă i-aș putea trimite o scrisoare Lui Dumnezeu, i-aș scrie:

„Trimite-mi, Doamne, te rog, din când în când, o adiere din aerul blând al libertății mele.”

Comentarii cititori
sus

Edgar Straehle

 

 

La liberación en tanto que posible
espejismo de la libertad

 

Convendría no confundir dos conceptos emparentados como los de liberación y libertad, tal y como nos recordó Hannah Arendt. Una liberación, que a grandes rasgos podemos definir como un simple acto concreto de desujeción, como un momentáneo sacudirse de unas cadenas determinadas, no tiene por qué desembocar en la ansiada o temida libertad. Por desgracia, un buen número de liberaciones no han sido más que una forma de referirse positivamente a maniobras que en definitiva eran de resujeción y de una nueva forma de servidumbre. Tras la liberación no emergió la libertad, pues con frecuencia la primera no consiste más que en un simulacro de la segunda, que no hace sino coadyuvar en ocultarla o suprimirla de una manera más sutil y eficaz. Y no hay que verlo como una suerte de traición sino de una consecuencia en buena medida contenida en la manera de comprender y enfocar la transformación.

El problema actual, un problema que hace de la libertad una entidad misteriosa y enigmática, harto difícil de localizar y definir, reside en la persistencia de esta confusión, también a nivel teórico. Se identifica la libertad con la llamada libertad negativa y se asoma como una esfera definida por la ausencia o la suspensión de interferencias ajenas, como la erección de unos muros en los que resguardarnos, o más bien encastillarnos, y salvaguardar de este modo nuestra privacidad. En suma, como un ámbito liberado del prójimo, o como una forma de liberación. De hecho, el sentido de la palabra privacidad no es otro que el de aquel espacio en el que uno se priva de la presencia de los demás (y de paso priva entonces a los demás de la suya propia). Así pues, la libertad no tiene que ver entonces con una afirmación o la procedencia de ésta, como podría ser el presunto libre albedrío, sino con la negación de la acción de los otros, asumida preventivamente como injerencia. Uno es libre en tanto que se desprende o suelta de las intromisiones de los demás. De ahí deriva en última instancia, por cierto, la moderna reivindicación de valores como la autonomía y la autenticidad o del ideal del self-made man.

El problema se agrava por el hecho de que hoy en día se nos antoja prácticamente imposible pensar en la posibilidad de una vida exenta de interferencias e injerencias externas. Somos sujetos saturados por miríadas de informaciones, presiones, exhortaciones, amenazas que no solamente nos influyen sino que penetran en nuestro ser y detentan la capacidad de constituirnos y transformarnos. O expuestos a violencias, como la simbólica y la estructural, que campan a sus anchas y prácticamente impune en las democracias contemporáneas. Eso no revela tan sólo la inanidad de un ideal como el de la libertad negativa sino que además pone en entredicho la creencia en un yo auténtico e incontaminado en tanto que sede de la libertad. ¿Quién es en verdad ese yo que cree poder esconderse detrás de los muros de la privacidad con el fin de preservar su libertad? ¿Acaso, incluso según su propia definición, podemos denominarlo libre? No. De ahí la necesidad de repensar la libertad y recordar que una afirmación (la de la libertad) no se puede sostener exclusivamente sobre una o una serie de negaciones (las liberaciones). De ahí también la necesidad de repolitizarla, o sea, de reconocer, ajustar y adecuar el rol del prójimo en nuestro seno. De lo contrario, es fácil que las sedicentes apologías de la libertad se acaben por convertir en discursos de la impotencia. Y es que la obsesión por la liberación puede presentarse justamente como aquello que nos impide ser libres y nos dificulta percibir nuestra servidumbre.

 

 

Eliberarea ca posibilă iluzie a libertății

 

Ar fi indicat să nu confundăm două concepte asemănătoare cum ar fi cel de „eliberare” și „libertate” așa cum ni le-a semnalat Hannah Arendt. Eliberarea, ce în termeni generali o putem defini ca pe un simplu act concret de „desubiectivizare”, ca o scuturare momentană de unele lanțuri stabilite, nu înseamnă neapărat că se ajunge la râvnita sau temuta libertate. Din nefericire, un anumit număr de eliberări nu a însemnat decât o formă de a se referi în mod pozitiv la mișcări care de fapt reprezentau o „resubiectivizare” și o nouă formă de servilism. Prin eliberare nu a apărut libertatea, deci de cele mai multe ori, prima nu constituie decât un simulacru al celei de-a doua, ceea ce nu face decât să contribuie la ascunderea sau o eliminare a ei într-o formă mai subtilă și eficientă. Și nu trebuie văzută ca o oportunitate de trădare ci ca o consecință în bună măsură conținută în felul de înțelegere și de focalizare a transformării.

Actuala problemă ce face din libertate o entitate misterioasă și enigmatică, prea greu de localizat și definit, se află în persistența acestei confuzii, inclusiv la nivel teoretic. Se identifică libertatea cu numita „libertate negativă” și se manifestă ca o sferă definită de absență sau prin suspendarea inferențelor străine, precum și prin ridicarea unor ziduri prin care ne protejăm, sau ne îngrădim, iar în acest fel ne protejăm intimitatea. Pe scurt, ca o zonă eliberată de aproapele nostru, ca o formă de eliberare. De fapt, sensul cuvântului „intimitate” nu este altul decât acel spațiu în care un individ se privează de prezența celorlalți (și în același timp, îi privează pe ceilalți de propria-i prezență). Atunci deci, libertatea nu are nimic în comun cu afirmarea și proveniența ei, cum ar putea să fie vorba de presupusul liber arbitru, ci cu negarea acțiunii celorlalți, asumată preventiv ca ingerință. Cineva este liber în măsura în care se desprinde sau se eliberează de curiozitățile celorlalți. De aici, rezultă, în ultimă instanță, de fapt, moderna revendicare a valorilor precum cea de autonomie și autenticitate sau a idealului de  self-made man.

Problema se accentuează în acest moment, pentru că ne este practic imposibil să gândim la posibilitatea unei vieți fără interferențe și ingerințe externe. Suntem subiecte saturate de un număr mare de informații, de presiuni, exortații, amenințări care nu doar ne influențează ci pătrund în ființa noastră și ne blochează capacitatea de a ne constitui, de a ne transforma. Sau suntem expuși la violențe, în special, precum cea simbolică și structurală, care pun stăpânire după bunul plac și fără a sancționate pe democrațiile contemporane. Acest lucru nu arată doar zădărnicia unui ideal ca cel de libertate negativă ci, dimpotrivă pune la îndoială încrederea într-un eu autentic și necontaminat, în timp ce se calmează cu libertatea. Cine e de fapt acest eu care crede că se poate ascunde în spatele tuturor zidurilor intimității cu scopul de a apăra libertatea? Nu cumva, chiar și conform propriei definiții, putem să-l numim liber? Nu. De aici, necesitatea de a regândi libertatea și de a reaminti că o afirmație (cea a libertății) nu se poate susține exclusiv într-una sau o serie de negații (eliberările). De aici, la fel și nevoia de a repolitiza-o, adică, de a recunoaște, de a potrivi, de ajusta rolul aproapelui nostru la valorile noastre. În caz contrar, e simplu ca așa-numitele apologii ale libertății să se termine prin transformarea în discursuri ale neputinței. Iar obsesia pentru eliberare poate să se prezinte tocmai ca aceea care ne împiedică să fim liberi și ne face să ne dăm seama cu greu de servilismul nostru.

 

Traducere Adina Mocanu

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Libertatea trupului vs libertatea spiritului
 sau despre paradoxurile libertății

 

Un fel de introducere sintetică: libertatea în vreme de caniculă

După discuțiile  aprinse din seara de 25 august a.c. de la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova m-am gândit să aștern și pe ecranul alb câteva gânduri despre libertate care m-au însoțit până acasă, continuînd pe străzile mai vechi sau mai noi ale orașului copilăriei mele o dezbatere din care un lucru reiese cu claritate și merită consemnat ca un fel de ipoteză: în condiția umană libertatea înseamnă în primul rând conștiința libertății, iar aceasta este legată de nivelul spiritual, etic și cultural al individului și de progresul juridic și politic al societății. Mai precis, libertatea este legată de posibilitatea cunoașterii și acțiunii în numele acestui principiu.

Am selectat și câteva titluri în acest sens (nu din Google, ci din carte, i.e. Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, Editura ISPRI, trei volume a câte 600 pp. între anii 2001-2005) dar în seara aceea la tejgheaua reală nu a fost timp pentru ele, așa încât le înșir acum la tejgheaua virtuală începând cu ceea ce se numește „epoca modernă” când cuvântul „libertate” este utilizat cu un sens care se apropie de cel de azi, pe măsură ce anii devin secole care se încheie sau derivă din lumea aceasta, nemaivorbind de mulțimea necuantificabilă a tratatelor și eseurilor filosofice și politice în care problema libertății este dezbătută pe mii și mii de pagini: Erasmus din Rotterdam, Despre liberul arbitru (1525); Étienne de la Boétie, Discurs despre servituatea voluntară (1578); Benjamin Constant, Libertatea anticilor comparată cu cea a modernilor (1821); John Stuart Mill, Despre libertate (1869); Nikolai Alexandrovici Berdiaev, Despre sclavia și libertatea omului (1939); Friedrich A. von Hayek, Constituția libertății (1960); Milton Friedman, Capitalism și libertate (1962); Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (1969).

La acestă scurtă listă adaug o carte provocatoare, deși am citit-o online: David Friedman, Mașinăria libertății. Ghidul capitalismului radical (The Machinery of Freedom. Guide to a radical capitalism, 1973; 1989 - revizuită și adăugită); iar dintre autorii români îi amintesc pe Aurelian Crăiuțu cu Elogiul libertății. Studii de filosofie politică (1998) și pe Gabriela Tănăsescu, autoarea cărții Spinoza. Rațiune și libertate. Libertatem philosophandi (2011).

Ce cred că trebuie reținut neapărat dincoace și dincolo de această listă (fie și în cadrul neformalizat al dezbaterii la tejghea) este  libertatea ca absență a constrângerii („a fi lăsat în pace” prin opoziție cu „fiind forțat”), ca posibilitate de alegere și capacitate de raportare la o măsură a libertății tuturor (în plan filosofic-politic și juridic), ca posibilitate de gândire, exprimare și creație (în plan social și cultural), ca realizare a indeterminatului (în plan religios).

În capitalismul liberal (mult visat de români), mașinăria libertății funcționează pe bază de proprietate, iar în anarho-capitalismul libertarian pe cale de a se împlini, ca libertate absolută și concurență absolută. Este vorba desigur „numai” de libertatea economică, politică și socială, căci (de) altfel și de fapt în această crudă societate se află un număr considerabil de indivizi (nu mă-ntrebați cât de sociologic pot argumenta afirmația) care apreciază libertatea spirituală, libertatea morală, libertatea de expresie, și orice altă libertate imaterială (cum ar fi de exemplu aceea de a nu fi protejat împotriva voinței tale).

Un fel de cuprins (de) necuprins: libertatea corpului vs libertatea spiritului

Tot comparând  teorii ale libertății în vreme de caniculă și disconfort fizic total, m-am gândit cu ultimele puteri ale minții să interpretez libertatea corpului și libertatea spiritului prin intermediul conceptelor de libertate pozitivă și libertate negativă introduse în limbajul filosofic de Isaiah Berlin. Trec direct la concluzii: în raport cu propriul corp, eu sunt privată de libertate pozitivă (= a fi liber să) din momentul iminenței unei limite de la care nu-l mai pot guverna și, prin urmare, nici nu mă pot autoguverna în totalitate.

Să mă explic: oricâte constrângeri (rezonabile, constituționale, ca să zic așa) aș institui și aș accepta eu însămi pentru binele propriei ființe (i.e. mi-aș sacrifica voluntar libertatea  negativă= absența constrângerii), corpul meu muritor va învinge sufletul meu nemuritor. Mai clar: oricât de antikantian mi-aș folosi corpul ca mijloc de a atinge scopul desăvârșirii sufletești, indiferent de regimurile și tratamentele la care l-aș supune, el tot o va lua razna fără voia mea, va îmbătrâni, se va îmbolnăvi și va muri, atingându-și astfel finalitatea. Mai mult, cât este viu, corpul poate acționa și lua decizii în funcție de intuiții, de instinct, de pofte, de plăceri care îmi manipulează sufletul și mintea. În acest caz patologic de corp dictatorial, singura soluție este înlăturarea lui prin revoluție etică și spirituală. Dar asta nu înseamnă o diminuare a puterii finale a corpului : chiar dacă nu-i acceptăm dictatura în numele demnității și al libertății morale, chiar dacă reușim o fericită conjuncție a forței fizice cu forța morală și zestrea genetică, pe o anumită porțiune (ultima sută de metri, să zicem), corpul meu este mai liber decât spiritul meu.  Repet: oricâte constrângeri și condiționări i-aș impune eu ca ființă rațională și spirituală spre binele lui și al sufletului meu, oricâte diete și exerciții fizice, oricâtă igienă și îngrijiri cosmetice – nu voi face altceva decât să stopez  pentru un timp îngrășarea sau schilodirea, zbârcirea pielii, căderea pleoapelor și a obrajilor, strâmbarea gurii, fleșcăirea generală a cărnii, etc. Sau să zicem că prin îngrijire medicală încetinesc degradarea organelor interne și externe și le prelungesc posibilitatea de funcționare. Finalmente corpul tot va osteni și va (de)ceda.

Însă cum spuneam și în alt loc (și cu totul altfel), tema corpului și a sufletului ne conduce neapărat la abisurile filosofico-poetice și la înălțimile teologico-mistice, la libertatea care le unește exact prin nemurire care în creștinism îi este proprie și corpului. În acest sens, un teolog din secolul al XIX-lea, Părintele Mitrofan, călugăr din mânăstirea Konéwets, arăta că „Omul, fiind o lucrarea a mâinilor lui Dumnezeu, menit a fi martorul slavei și puterii Cuvântului Său, nu poate fi o ființă muritoare, nici prin suflet, nici prin trup” (Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte,1899). Cu argumente din Vechiul și Noul Testament în această carte se arată că „Sufletul, după despărțirea sa de trup viețuiește în lumea duhovnicească, iar trupul se întoarce în pământ” și aici este invocat Apostolul Pavel care „învață că nu numai sufletul, ci și însuși trupul continuă să viețuiască în mijlocul distrugerii sale în pământ” explicând  această taină a înțelepciunii dumnezeiești prin „legea naturală a seminței încolțind în pământ”. Potrivit acestei interpretări bazate pe forța simbolisticii regenerării și contrar imaginarului modern, în timpul său subpământean  trupul „se curăță pentru starea sa viitoare”, iar sufletul „se coace pentru soarta ce i se cuvine după felul cum a viețuit pe pământ, după cum s-a învrednicit de fericire sau de veșnica suferință împreună cu tovarășul său pământesc, trupul, preschimbat într-un nou trup transfigurat”.

Cred că adorația creștinilor față de trupul mort începând cu strângerea, ocrotirea și cinstirea moaștelor sfinților, până la rânduielile îngropăciunii, ale pomenirii tuturor, severitatea lor mergând până la asprime și ură față de trupul viu își au explicația în credința că abia în momentul morții trupul redevine real și liber, ajutându-și astfel sufletul să-și regăsească „asemănarea” primită în clipa dintâi, împreună cu „chipul”.

Un fel de încheiere care cu certitudine este un început

Revin la tonul inițial al dezbaterii pentru a încheia cu o încercare de clasificare care poate ar fi stat mai bine la început (dar ce să spui mai întâi legat de tema infinită a libertății - fie ea și limitată la speciile comunism/postcomunism, libertate de expresie, libertate de acțiune?). Dacă începem cu libertatea ontic-ontologică (devenită în filosofia dreptului natural principiul nașterii omului ca ființă liberă), nu putem eluda  tema Vechiului Testament a creației omului ca ființă liberă care pentru a-și păstra libertatea trebuie să respecte o minimă regulă. Dincolo de determinația etică și juridică a sensului acesta religios al libertății, se impune sensul libertății ca nemurire. Or, după cum știm, în actuala condiție umană acest lucru nu este posibil decât din perspectiva credinței și speranței în posibilitatea restaurării condiției căzute, ceea ce leagă libertatea de sensul creștin al iubirii.

Consider că următoarele planuri de manifestare a libertății în mod pozitiv sau negativ sunt cel juridic și politic. Alte distincții posibile sunt între libertatea individual-personală (aici este deplin exploatată libertatea de mișcare fizică și psihică) și comunitară (dificilă în sensul suveranității mai ales în actualul context geopolitic și geostrategic); libertatea interioară (care poate însemna și sacrificiu, cedare de bunăvoie a libertății exterioare pentru a nu altera o credință; dar poate însemna și o victorie în lupta cu tine însuți, cu amendamentul că identitatea psihică nu ți-a fost distrusă) și libertatea exterioră (manipulată ideologic în epocile modernă, postmodernă și  postpostmodernă); libertate de gândire și libertate de acțiune (îngrădită economic-financiar; dacă o ignori, adică nu-ți pasă de ea, ești cu adevărat liber; adică nu mai ai nevoi și nu mai întâlnești situații care îngrădesc; dar am  senzația totuși că pentru asta trebuie să fii sfânt sau mort).

Faptul că avem libertatea de a spune ce gândim despre libertate este un câștig imens, dar asta nu înseamnă că avem și dreptate. Toate definițiile și accepțiuneile mai mult complică decât clarifică sensul acestei noțiuni, iar o veritabilă pedagogie a libertății ar porni după părerea mea de la farmecul constrângerii și gustul aparte al libertății aflate în miezul ei, de la spleenul însoțitor al libertății care nu folosește la nimic. 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey