Simona Cratel
Adriana Macsut
Ion Munteanu
Xenia Negrea
Cristian Pătrășconiu
Alexandra M. Păun
Ligia Pârvulescu
Lorena Stuparu

 
sus

 

 

Suspiciunea

Comentarii cititori
sus

Simona Cratel

 

 

Suspiciunea de serviciu

 

Am vrut să scriu despre refugiați, despre cum mă simt rușinată de contemporanii mei. În mod obișnuit consider că cineva are dreptul să locuiască oriunde își găsește slujbă și nu trăiește din ajutor social, dar nu și în caz de război. Am vrut să scriu despre această rușine pentru că la metrou m-am dus să mă așez pe singurul loc gol și am observat când m-am apropiat, probabil cu pas mai apăsat, cum fac eu de obicei, că bărbatul care stătea pe acea margine a băncii a avut o reacție de panică la apropierea mea. Aproape s-a ridicat și a luat-o la fugă. Mi-a fost așa rușine, că n-am cuvinte. M-am uitat la el să văd de ce a avut reacția asta. Era doar un pic mai înalt ca mine. S-a așezat după aia lângă mine și nu s-a mai dezlipit. A stat cu ochii în mobil tot timpul. Avea pielea de culoare închisă și este foarte probabil să fi fost un refugiat. Ce i s-o fi întâmplat, nu vreau să știu. Dar în momentul în care o femeie mică pare o figură protectoare pentru un tânăr în floarea vârstei, ceva este putred rău.

Apoi am văzut tema propusă, suspiciunea, și nu există o temă mai bună decât asta pentru mine. Care să mă caracterizeze. Când eram copil, lumea era mai simplă. Ori eu o gândeam mai simplă decât era, că doar eram copil, ori poate că timpurile s-au schimbat, ceea ce sigur e o glumă de a mea, sigur că totul s-a schimbat, și eu și vremurile. Dar pe măsură ce înaintăm în vârstă, lumea devine mai complicată și mai însingurată. Poate că în copilăria și tinerețea mea, din cauza situației materiale forțată de comunism tuturor, mai exista o sinceritate a relațiilor. După aceea, cu inegalitățile dintre oameni, ea s-a dus. A fost introdusă o competiție acerbă și o falsitate în tot. Coerența socială s-a dus. Când am plecat eu din România aveam prietene și prieteni care aveau cam aceeași situație ca mine. Nu îmi era vizibil acest aspect. Apoi deodată, mi-am dat seama că totul se reduce la bani. Când mă reîntorc în România, totul constă în cadouri. Parfumuri scumpe, haine, atenții, toți așteaptă să îți exprimi iubirea pentru ei în bani. Toți se uită la banii tăi. Vor să știe cât câștigă soțul, vor să știe ce situație materială ai. Rudele, când vin la tine, îți deschid plicul sosit prin poștă care anunță salariul, apoi îl lipesc stângaci și îl pun înapoi în căsuța poștală.

Eu sunt un om extrem de suspicios. Cum sare cineva pe mine cu atenție exagerată și cu o căldură ieșită din comun, râd în sinea mea. Apoi îl văd cum încearcă să mă manipuleze, să mă folosească. De câte ori îmi spune cineva că s-a îndrăgostit de mine, râd în hohote.

Nu sunt un animal social și nu am fost niciodată. Când te apropii de cineva, el se așteaptă să îi confirmi imaginea despre sine.  Personajul care crede el că este. Vine cu povești de domeniul fantasticului, unde el se află pe un podium și este admirat de toată lumea. Așteaptă de la tine foarte multe. Dacă tu nu reacționezi cum se așteaptă el, nu ai nicio șansă. De aceea am și exclus orice tentativă de apropiere de cineva. Am noroc cu un număr foarte mic de oameni cu care mă pot înțelege și atât. Probabil că sunt norocoasă. Pentru că de fiecare dată iese la suprafață calculul celuilalt. Majoritatea oamenilor își construiesc o fațadă dincolo de care nu este nimic. Își construiesc un personaj care nu are legătură cu persoana lor reală. Foarte puțini oameni sunt capabili de interacțiune reală, de dialog, toți sunt absorbiți de propria persoană și de propriile probleme. Îi privesc pe ceilalți ca pe un mijloc prin care pot să ajungă acolo unde doresc ei, un obiect pe care-l folosesc ca să își atingă scopul. Nu ascultă ce spui, nu există înțelegere reală, nici nu vor de fapt să știe, ci caută doar un cârlig prin care să te prindă și să te aibă la cheremul lor. Când i-am povestit cuiva despre cineva și cum a descurs întâlnirea dintre noi, am încheiat spunând: A crezut că s-a întâlnit hoțul cu prostul.

Un fost iubit, în România, a câștigat o licitație în publicitate cu lucrarea făcută de echipa mea de oameni, care lucrau independent, ne-a dat fiecăruia câte o sută de dolari, iar el a câștigat zeci de mii. Pe mine m-au părăsit acei prieteni, nu m-au crezut că nu sunt complice cu el. Pentru că până la urmă a ieșit la suprafață totul. Dentista nemțoaică, ieșit din comun de prietenoasă și drăguță, mi-a făcut o mulțime de intervenții de care nu era nevoie, unele strigătoare la cer, cum ar fi că m-am dus cu o plombă mică și ea a săpat până la rădăcină și mi-a pus pivot, inclusiv mi-a scos un dinte din față din care pierdusem o bucată, spunându-mi că nu se mai poate face nimic, când se fac lucrări și pe cioturi de dinți, nu numai pe unul aproape întreg. Mi-am dat seama de escrocheria căreia îi căzusem victimă abia după zece ani, când a sărit calul și mi-a făcut, la o curățare de tartru, uzuală, o gaură într-o plombă bună. Păi a sărit calul, că m-a luat drept oligofrenă. Și nu am fost?! Singura oară când m-a atins o nemțoaică pe braț și i-am simțit răsuflarea aproape în plămâni, a fost când au venit la noi acasă și a încercat să ne vândă un împrumut la bancă cu o dobândă foarte mare. A fost ieșit din comun de prietenoasă, de interesată de viața noastră, de noi, parcă era o prietenă de când lumea. Ne-a făcut și cadouri.

Suspiciunea se învață și este o achiziție de care depinde supraviețuirea în ziua de azi. Fiți suspicioși ori sunteți fucked! Propriu și figurat.

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Macsut

 

 

Despre suspiciune la nivel subiectiv

 

Fac parte dintre decreței așa că mi-am petrecut copilăria și adolescența în dictatura comunistă. Încă de când am mers la școală mi s-a inoculat de către familie suspiciunea că oricine mă poate trăda la securitate dacă voi spune că nu sunt de acord cu regimul. Însă nu pot spune că am ținut cont de acest îndemn. Șansa mea a fost că am avut parte de colegi extraordionari care purtau în ei revolta contra dictaturii. Încercam să învățăm să înotăm forte bine spre a putea trece Dunărea înot pe la sârbi. De altfel fratele unei colege de generală a și trecut Dunărea în 1987 și a ajuns în Germania. Tot pe atunci fiul unei verișoare primare a bunicii s-a ascuns într-un tren internațional și a trecut din Ungaria în Austria.

Chiar dacă în școala generală și în liceu ni se inocula ideea ateismului și a materialismului dialectic, mi-am depășit totuși suspiciunea și am discutat cu colegii despre... cine este acel Isus Cristos despre care vorbește Ioan Paul al II-lea în discursul de învestire: „Nu vă fie teamă! Deschideți larg porțile către Isus Cristos!”. Tocmai aceste discuții m-au făcut mai târziu să mă îndrept spre studiul teologiei catolice.

Încă înainte de a merge la școală am avut curaj, eu și prietenii mei de joacă, să ne depășim suspiciunea inoculată și să inventăm o poveste fantezistă despre Făt Frumos Iuliu Maniu... care ne scapă de comuniști. Era o poveste pe care o spuneam în șoaptă și recent am avut tăria sufletească să merg la Memorialul de la Sighetul Marmației, în celula unde a fost ucis Iuliu Maniu. Lacrimile au început să îmi curgă șiroaie. Le-am povestit apoi unor prieteni din copilărie, care nu au ajuns încă acolo, despre această vizită și am plâns împreună, semn că rănile după îndoctrinarea comunistă suferită în primii ani ai vieții nu s-au închis. 

În 2014 m-am reîntânit cu o parte dintre colegii de generală (Școala generală nr. 21 din Craiova) și de liceu (Colegiul Elena Cuza din Craiova), iar în 2015 m-am întâlnit cu câțiva dintre colegii de la Facultatea de Fizică de la Universitatea din Craiova. Ei bine, am primit de la ei o lecție adevărată despre faptul că suspiciunea nu are ce căuta între noi. Și ei la fel ca mine sunt saturați de mincina și cenzura din vremea comunistă, așa că am avut curajul să nu ne mințim reciproc că am reușit în viață. Ne-am asumat împlinirile, dar și ratările. Așadar colegii și prietenii mei decreței nu sunt bogați și nici celebri, dar este impresionant că și-au depășit suspiciunea inoculată de teama din vremea comunistă și… au înțeles că adevărul ne face liberi.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Munteanu

 

 

Neștiuții discipoli ai lui Descartes
(Fragment de roman)

 

                                                          În amintirea profesorului Petre Ciobanu

 

Scoasă cu forța în stradă, cu puține lucruri adunate în grabă, în trei saci de cânepă, tanti Jeni  nu a mai avut niciodată casa ei. De milă, o primise să stea la ea mătușa Ana, una dintre surorile mai mari, care își pierduse soțul în timpul războiului, sfârtecat de un obuz la Cotul Donului... Împărțeau amândouă o încăpere de patru pe patru, o mică bucătărie și un grup sanitar întunecos și plin de igrasie, fără geam de aerisire, amenajat într-o fostă debara, din casa ce până nu demult fusese proprietatea mătușii Ana. Alături de ele, în clădirea naționalizată de comuniști, locuiau alte câteva familii nevoiașe, cu mulți copii, gălăgioși și subnutriți, care aveau tot timpul ceva de împărțit. Această soră, ajunsă chiriașă în propria ei casă, era foarte bolnavă, așa că în schimbul unui adăpost și a unei farfurii cu ciorbă, tanti Jeni primise să aibă grijă de ea, misiune de care s-a ocupat până la capăt, ca un înger păzitor, adică aproape șapte ani mai târziu, când mătușa Ana a plecat pe urmele unchiului Dodo și ale soțului ei, să le povestească ce se mai petrecea prin lume. Dacă avea ce să le spună, că mare scofală nici că se întâmpla... Mai ales pe-aici, pe la noi, prin țara binecuvântată de Dumnezeu și de Maica Domnului, cum li se spunea în predicile de la biserică... Acum binecuvântată de „tovarășa Ana”, de tovarășii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca și Teohari Georgescu, ca să dăm doar numele unora dintre sfinții la modă...

Cu o infinită nostalgie, privind o fotografie în care, copil, purta o uniformă albastră, cam mare, pentru că trebuia să-i fie bună și anul următor, și o șapcă neagră, din postav, cu cozorocul dintr-un poliester lucios, își aduce aminte de primele două clase, făcute la școala catolică, unde îl primiseră prin intervenția a unei vecine. Această femeie energică, frumoasă, doamna Nutzi, al cărei nume adevărat nu-l știa nimeni, pretindea că era nemțoaică, și așa trebuie să fi fost, de vreme ce reușise să-i salveze familia, bieți refugiați din nord-estul țării, în ultima toamnă a războiului, din ghearele nemților. Supărați că românii îi trădaseră, oamenii lui Hitler începuseră a se retrage pe fugă, nervoși și nemiloși, mulți uitând de politețea lor proverbială, de care dăduseră dovadă până atunci, ca aliați. Doamna Nutzi îi ascunsese pe refugiați în casa ei, dându-le două camere și o bucătărioară cu chirie, tratând în numele lor, de la poartă, în nemțește, cu orice soldat care ar fi vrut să intre cu gând rău, făcându-l să se răzgândească. Dar trebuie să fi fost și rusoaică, de vreme ce câteva săptâmâni mai târziu, îi salvase și din ghearele sălbaticilor ruși, mulți venind în orașul lor direct din stepă, fără să fi văzut în viața lor o cadă de baie sau un bideu. El și părinții lui avuseseră din nou noroc, pentru că buna lor vecină știa și limba rusă, ba chiar și să danseze kalinka și kazaciok, susținând că primul ei soț fusese un nobil muscal, fugit din calea revoluției roșii. Așa că de prietenii ei nu avea să se atingă nimeni, era clar? Era cât se poate de clar, suna ordinul ofițerului tinerel și politicos, care-și găsise pentru câteva nopți găzduire aici, și oblojirea rănilor nevăzute, din sufletul lui mare cât stepa după care suferea, în brațele ei încă puternice și frumoase.

Școala catolică era, alături de cea a măicuțelor ortodoxe, cea mai bună din oraș, renumită în întreaga regiune, dacă ar fi să luăm în calcul numai galeria impresionantă a absolvenților care au făcut de-a lungul timpului cariere strălucite. Elevii învățau în două limbi străine, germană și franceză, aducându-li-se și cei mai buni profesori de muzică din oraș, la diferite instrumente, să le testeze și să le descopere înclinațiile spre stânga sau spre dreapta, cum se exprima el, în bătaie de joc. Dacă le aveau, respectivele înclinații native, dacă nu, intrau cu toții la cor, că acolo nu se prea băga de seamă cine avea talent și cine falsează. Cei cu vocație muzicală începeau imediat orele de vioară sau de pian, de flaut dulce sau de mandolină, de harpă sau de fligorn, de muzicuță sau de tamburină, rămânând peste program pentru studiul instrumentului, în categoria celor „aleși și norocoși” având surpriza să nimerească și el, cu toată supărarea că nu-i mai rămânea timp să se joace. Lecțiile de religie le făceau în biserica din fața școlii, vorbim de etnicii germani și de biserica catolică, pentru că cei câțiva români primiți aici pe relații (așadar, doamna Nutzi, dacă nu era doar descurcăreață, trebuie să fi fost și catolică), dar și să completeze numărul de elevi până la cifra corespunzătoare, rămâneau în clasă, unde un preot ortodox le preda în limba română Crezul, Tatăl nostru și alte rugăciuni de care nu-și mai amintește.

Că se întâmpla ceva ciudat în țara asta, imediat după război, a ajuns să înțeleagă până și el, cât era de zurbagiu și de preocupat cu tot felul de năzdrăvănii, dar numai după vacanța de iarnă din clasa a doua, când trăise una dintre primele lui deziluzii. Înainte cu o zi de a intra în vacanță, directorul îl chemase pe tatăl lui la școală, nu pentru a-l critica pe el, cum se aștepta, mai ales că într-o pauză îl cam frăgezise pe la șunci pe Frantz, colegul lui de bancă, ci ca să-l roage să facă o gazetă de perete, cu fotografii ale regelui Mihai. Auzind rugămintea directorului, tatăl lui a râs, angajându-se cu seninătate la o asemenea treabă minoră, din punctul lui de vedere, pentru că el construia ditamai case și blocuri, de la temelie și până la acoperiș. Ce însemna pentru el o gazetă de perete? Acasă, însă, l-a invitat și pe fiul lui să-l ajute, mai precis să aleagă pozele cu suveranul, punându-i în brațe un teanc de reviste și de ziare mai vechi, aduse de cine știe unde, și o foarfecă. E drept că la această treabă a pus umărul hotărâtor mama lui, dar era îndreptățit să se laude oricui că el găsise cele mai reușite fotografii ale Majestății Sale, din copilărie și până în prezent. În unele, suveranul poza în uniformă de ofițer, cu fireturi și decorații pe piept. Găsise și o fotografie superbă, cu monarhul pe cal, și nu credea că patrupedul era din ghips, iar iarba doar desenată pe podele și pe pereți, în atelierul maestrului John Philips, fotograful casei regale... În altele, vodă purta haine civile, elegante sau sport, în fața unor autoturisme... Pătruns de importanța nobilei misiuni, dăduse fuga să cumpere de la o librărie din cartier o coală mare de carton, pe care librarul, luând în serios sarcina băiatului, i-o făcuse sul, legând-o la un capăt cu o bucată de sfoară, să n-o îndoaie sau s-o șifoneze până acasă, și un tub de lipici. Mama lui o liniase apoi cu un creion chimic, cu vârf subțire, pentru ca pozele să fie așezate la „sfoară”, și în două zile gazeta regelui era gata. Bineînțeles, tot ea decupase și fotografiile din ziare, cu o foarfecă nouă, cu ascuțișul bun, adusă de tatăl lui de la serviciu, iar cu scrisul ei frumos, caligrafic, pusese și explicațiile sub fiecare imagine, în felul următor: Tânărul Mihai, împreună cu bunica sa, Regina Maria; Regele Mihai primește onoruri la vârsta de cinci ani, având-o alături pe Regina mamă, Elena a Greciei; Regele Mihai I al României pe front, Regele Mihai încurajând soldații și celelalte.

Într-o dimineață friguroasă, chiar înainte de Crăciun, tatăl lui dusese planșa unui meseriaș din piață, să-i pună geam și ramă, dar și o agățătoare trainică, din sârmă de cupru. Era atât de frumoasă gazeta regelui încât el de-abia se abținea să n-o dea jos, de pe dulapul unde fusese așezată, și s-o privească minute în șir, de câteva ori pe zi. Aștepta cu nerăbdare să înceapă școala, cu toate că mai avea și altceva de făcut în zilele de vacanță care-i mai rămăseseră, și s-o ducă directorului ca s-o pună pe perete și să se poată lăuda colegilor că el o făcuse... Mai ales fetelor... Bineînțeles, n-ar fi ascuns faptul că l-au mai ajutat și părinții, dar el alesese fotografiile, asta trebuia s-o afle cu toții... Ba, chiar cumpărase și coala și lipiciul, iar dacă doreau, el le putea da adresa exactă a librarului care nu avea încotro și trebuia să confirme spusele lui. Iată-l în prima zi de școală, de după vacanța de iarnă, însoțit de tatăl lui cu tabloul acela mare și greu, din cauza geamului, în brațe, învelit în ziare și legat cu sfoară. El sărea ștrengărește dintr-un picior într-altul, cu toată gheața de pe jos și cu bocancii lui cu talpă de cauciuc, care îi cam alunecau, așteptând să vadă ce ochi o să facă colegii lui, admirând gazeta regelui. Apoi, el o să le povestească de rolul lui important în conceperea ei. Câtă atenție o să-i acorde, după aceea, toată lumea, cum o să-l laude până și profesorul de vioară, la care nu prea studiase el cine știe ce pe vacanță, dar s-ar fi convins și profu’, acum, că nu avusese atâta timp la dispoziție, ocupat cum fusese cu gazeta de perete a Majestății Sale...

Însă dezamăgirea a venit imediat ce l-a văzut pe tatăl lui ieșind din biroul directorului nu cu mâinile goale, cum ar fi trebuit să iasă, după ce mai marele școlii i-ar fi mulțumit pentru efort, dar ce efort?!, pentru simțul artistic de care dăduse dovadă întreaga familie, mai puțin ăla micu, fratele lui, care trebuia ținut deoparte, să n-o mâzgălească... Deci aproape întreaga familie contribuise la sporirea popularității regelui în școala lor, realizând o adevărată operă de artă...  Directorul l-ar mai fi felicitat și pentru ideea de a o pune în ramă cu geam, gazeta putând dăinui astfel pe pereți cât timp va dăinui școala, mărturie pentru generațiile viitoare... I-ar fi adus elogii și pentru explicațiile de sub fiecare poză, scrise atât de caligrafic de mama sa, cu toate că nu luase nici măcar o lecție de desen tehnic... Dar directorului nu i-a plăcut gazeta, era clar!, trăsese el concluzia, văzându-l pe tatăl lui ieșind val-vârtej din biroul acestuia, cu pachetul acela voluminos, învelit în ziare, sub braț, îndreptându-se grăbit spre poarta școlii... De ce n-a mai fost bună gazeta regelui, în ciuda străduinței familiei lui de a se achita cu cinste de această nobilă misiune, el avea să afle doar acasă, după orele de la școală, când găsise, rezemată de un perete, doar rama cu geam, așteptând să fie folosită la altceva. Aflase de la mama lui, care-i povestea cu voce șoptită, la fel cum făcea doamna Nutzi când aducea veștile proaste, ca un post de radio clandestin, că ceea ce fusese înrămat arsese de mult în sobă, evident nu pentru a spori puterea calorică a lemnelor de foc, ci pentru a dispărea fără urmă. Și nu înnebunise directorul școlii, care cerea azi una, mâine cerea alta, cum crezuse el pe moment, ci fusese, dacă vă vine să credeți, detronat regele chiar în vacanța lui de iarnă, adică înainte de revelion, ba, chiar somat să plece din țară, dacă ținea la libertatea lui, la cârma țării anunțându-se că se va instaura puterea populară... Bineînțeles, trăsese el concluzia, se instala ca să-i ia casa mare și frumoasă a mătușii Ana, dar și pe cea a zânei lui bune, tanti Jeni, care-i făcea cele mai delicioase prăjituri din lume... O paranteză: casa doamnei Nutzi nu a fost naționalizată, concluzionând că această femeie era și comunistă...

Printre urmările acestei abdicări forțate a regelui, de care oamenii se temeau să vorbească pe stradă,  printre marile schimbări ce promiteau o viață scăldată în lapte și miere, s-a numărat și desființarea școlii catolice, tot în acel an, dar după vacanța de vară. Așadar, se văzuse nevoit să se mute, la începutul clasei a treia, la o  școală din cartier, păstorită de patru pirați. Așa i se păruseră în prima zi de școală oamenii care-l tăiau cu privirile lor aspre, ca niște săbii ascuțite de Toledo, din tablourile de pe pereții clasei: Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă Cioc și Barbă Rasă, ultimul mulțumindu-se doar cu o mustață stufoasă, destul de fioroasă, cu vârfurile răsucite în sus... Fiecare zi de școală, de aici înainte, începea cu intonarea imnului Uniunii Sovietice, în fața tablourilor celor patru tovarăși, pentru că nu despre pirați era vorba, cum greșit interpretase el, rezultat al unei educații nesănătoase, primite acasă, cum s-ar fi spus dacă printr-o minune cineva i-ar fi ascultat gândul, ceea ce trebuie să recunoaștem că era imposibil, chiar și în acele vremuri cu atâta aplecare spre ascultare, aproape ca în zilele noastre... Era vorba de tovarășii Marx, Engels, Lenin și Stalin, părinții adevărați ai istoriei. Și ai democrației noastre populare, bineînțeles, care ne vor conduce la acel viitor îmbelșugat, plin mai ales de lapte și miere, cum nu prea mai găsise el în ultimul timp în prăjiturile făcute de tanti Jeni...

Anchetarea tatălui lui, nu peste mult timp, dar pentru multă și chinuitoare vreme, într-un beci întunecos al securității, întotdeauna același, uneori săptămânal, alteori de două ori pe săptămână, nu avusese nimic în comun cu gazeta regelui, de care noile organe vigilente ale statului, slavă Domnului, nu aflaseră nimic. Tatăl lui începuse să fie anchetat pentru o acuzație mult mai gravă, și anume că ar fi fost legionar. Bineînțeles că lui nu-i spunea nimeni, pe-atunci, asemenea lucruri, deși deseori își vedea părinții îngrijorați, șușotind între ei la gura sobei, dar ce putea înțelege un copil oarecare din toate acestea, din zațul acelor timpuri mai tulburi decât cafeaua cu năut? Aflase mai târziu, când era deja la liceu, că tatăl său fusese legionar mai bine de un an și șase luni, cu dosar de urmărire informativă deschis de autorități, fiind chemat periodic la securitate și interogat, cerându-i-se imperios să recunoască. Dar el nu voia și pace, enervându-și anchetatorii care, înfierbântându-se de la atâtea întrebări fără răspuns, îi mai scăpau și câte-un dos de palmă peste obraji, ba chiar și câte-un pumn pe sub coaste...  „Spune, mă, că te omor, auzi? Hai, mărturisește!” „Cum să fiu legionar, tovarășu’? Și mai ales aici, în Oltenia, când eu trăiam și lucram pe atunci în Moldova?”, se dezvinovățea el, punându-i cu naivitate întrebări logice, la rândul lui, celui care părea a fi șeful. „Nu sunt eu cel pe care-l căutați, cu tot respectul vă spun. Este o greșeală la mijloc, pentru că eu sunt nevinovat!” „Lasă, mă, că toți spuneți la fel, parcă noi nu știm?! O țineți așa mult și bine, până vă hotărâți să mărturisiți, dar nu-i nimic, că noi avem timp. Poate te răzgândești până data viitoare și atunci o să mărturisești. I-auzi tupeu la el, cică greșim noi, organele statului!...” Și anchetatorului, ca din simpatie, iar îi mai scăpa un pumn în stomacul celui anchetat, să nu rămână urme...

Ce se întâmplase? Pe lista de cotizanți ai unui cuib legionar, al cărui șef fusese demascat, deja condamnat și trimis la închisoare (deși i se oferise șansa să se dezică de faptele lui vechi: „te lepezi de Satana?”, „mă lepăd de Satana!”, și să intre în rândul membrilor noului partid, unde putea să primească și o funcție de conducere, că era băiat deștept, șansă pe care însă a ratat-o cu un infantilism, ba, chiar cu un fanatism inexplicabil, în timp ce alți colegi de-ai lui au acceptat bucuroși), era trecut și numele tatălui lui. De fapt, era trecut un nume care coincidea cu al tatălui lui, numai inițiala tatălui celui în cauză fiind diferită. Nu avea importanță ce spunea acuzatul, că nu despre el era vorba, în acea perioadă  aflându-se într-o cu totul altă parte a țării, pe șantier, apoi în spatele frontului, reparând drumurile și podurile distruse de război, că nu-l credea nimeni. Că pe tatăl lui îl chema Andrei, și nu Ion, Ionel, Ionică, Ilie, Ilarie, Ionilă, Iorgu, Inochentie sau cum naiba l-o mai fi chemând pe tatăl celui căutat de ei... Că el nu-și exprimase niciodată convingerile politice în public, pentru că nu avea așa ceva, și nu făcuse parte din vreun partid... Că așa și pe dincolo, c-o fi, c-o păți, cum s-ar fi dezvinovățit orice om nevinovat, aflat în situația lui. Nimic nu conta, anchetatorii lui doreau să scoată doar atât de la el, că fusese legionar și gata! Îi promiteau că-l și ajută, dacă mărturisea, dându-i voie să plece unde îi era locul, fără să-l mai bată. Cum unde? La temniță, bre, la stuf sau la canal, ca să poată și ei să raporteze liniștiți, înnobilați de lauri, să închidă dosarul și să-și primească noi stele pe umăr, ca să treacă la dovedirea vinovăției altui bandit care se ascundea de pedeapsa poporului. Păi, tu crezi că ești numai tu?

Își amintește că, într-o seară, exact în acea perioadă, părintele lui îl luase de mână și plecase cu el la plimbare. Era vară, iar cerul se înroșise la apus, semn că soarele se uita înapoi cu mare regret, promițându-le oamenilor o nouă zi călduroasă... Sub braț, învelite în ziar, ținea câteva cărți care până atunci se aflaseră pe rafturile bibliotecii din casă, una fiind scrisă de Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al neamului, cum îi spusese într-o altă seară tatăl lui. Îi ceruse atunci să nu vorbească cu nimeni despre Iorga, că picase și acesta în dizgrația comuniștilor, fiind mai întâi interzis, apoi cenzurat, deși îl omorâseră cu mult înainte legionarii. Printre cărți, patru sau cinci la număr, luând seama de acest lucru de-abia când au ajuns pe stadion, se găsea și stiletul de gală primit de inginer de la un ofițer rănit, pe care îl ajutase să ajungă la spital, în orașul din Moldova, de unde se refugiaseră. Stiletul îl ținuseră tot timpul în casă, la vedere, în teaca lui metalică, cu încrustații ornamentale, pe raftul de sus al bibliotecii, să nu ajungă fratele lui mai mic la el și să se rănească. El însă putea să se joace oricând cu micul pumnal, pentru că nu avea tăișul ascuțit, ajungând să-l țină în mână ori de câte ori dorea, fiind suficient să tragă un scaun cu spătar în dreptul bibliotecii, pe care să se urce,  ca să îl ia. Stadionul era pustiu, iar ei se așezaseră pe o bancă din lemn, pe la mijlocul tribunei, chiar sub panoul de afișaj al scorului. De aici se vedeau străzile întortocheate și casele luminate ca niște fâșii de beteală și beculețe dintr-un pom uriaș de Crăciun. De foarte departe, un câine răgușit dădea alene de înțeles stăpânului său că trecea cineva prin fața porții, sau că venise ora mesei, iar el nu trebuia uitat. Pe atunci, stadionul se găsea la câteva străzi de cel actual, și era mic și neîngrijit, cu porțile de fier aproape căzute, bălăngănind la orice rafală mai serioasă de vânt. Tatăl lui îi spusese că avea să-l roage ceva, iar cu vocea sugrumată de un acces neașteptat de emoție, imediat ce s-au așezat pe bancă, îi ceruse să fie cuminte și să aibă grijă de mama și de fratele lui mai mic, în caz că lui i se va întâmpla ceva, iar într-o seară nu se va mai întoarce acasă. La marginea cealaltă a cerului, luna ieșise ca un complice, să autorizeze înțelegerea. Sirena unei salvări care trecea prin apropiere îi atenționase să se  mai uite odată în jur, peste băncile stadionului care se cufunda treptat în întuneric. Copilul n-a putut înțelege despre ce vorbea tatăl său, începând și el să plângă fără motiv, doar pentru că își vedea părintele scuturat de hohotele acelea nervoase, și nici nu și-a putut explica de ce a trebuit să „uite” pachetul cu cărți, la plecare, și stiletul ofițeresc de care se simțea atât de legat. Ce rău puteau să facă acele câteva cărți de istorie și un stilet bont și fără tăiș, de a fost nevoit tatăl lui să le arunce din casă? Ce vremuri mai erau și acestea, dacă ajunsese tatăl lui, încercat de slăbiciune,să ajungă să-i ceară ajutorul lui, un copil? Și ce fel de ajutor să-i dea, pentru că el nu pricepea în ruptul capului de ce ar trebui ca părintele lui să nu mai ajungă acasă?...

De stiletul acela se despărțise greu și multe seri la rând, cum i-a mărturisit mamei lui, plănuia să meargă înapoi pe stadion, să-l caute și să-l aducă acasă... Dar nu s-a dus, cu toate că visa deseori, mai ales în nopțile lungi de iarnă, că-l găsise aruncat pe pajiștea din fața casei, cum găsea în diminețile de Paște, în iarba cu rouă, ouăle încondeiate și iepurașii de ciocolată... Și se juca din nou cu el, departe de ochii fratelui său, care i l-ar fi putut cere cu vocea lui ascuțită, ca un mieunat de pisică. Pierderea pumnalului fusese încă o suferință care-i grăbise maturizarea, începând să înțeleagă lucruri de neînțeles pentru oricare alt copil de vârsta lui.

Absurdul situației în care se afla tatăl lui durase un an și jumătate, dacă nu mai mult, până când nu știe cărui anchetator îi venise ideea să-l aducă pe acel fost șef legionar din pușcărie, poate chiar de la canal sau din deltă, unde se găsea, la spart pietre sau la tăiat de stuf, de vreme ce în beciurile securității s-a întors atât de târziu. Ajunsese cu lanțuri la mâini și la picioare, înnodate cu lacăte grosolane, pentru o edificatoare confruntare. Omul era doborât de suferință, iar rânjetul său neomenesc, când a ridicat capul, spunându-i-se pentru ce se afla în fața lor, i-a dat acuzatului fiori reci pe spinare. Într-o clipă, lumea se prăbușise peste el, înțelegând că totul era pierdut. Omul acela în lanțuri, schilodit de bătăi și de o muncă dinadins ucigătoare, din motive pe care, culmea, le-ar fi înțeles, putea să spună orice despre el, că i-a fost subaltern, cotizant conștiincios, ba, a fost chiar mâna lui dreaptă, în comiterea a fel de fel de fărădelegi. Dacă omul va fi comis fărădelegi, firește, noul regim trimițându-te la închisoare acum și dacă n-ai făcut nimic, poate puțină politică, în trecut, fiind simplu membru al unui partid istoric și devenit dintr-o dată ilegal, având poate neșansa să te reclame vreun vecin ranchiunos, vreo amantă din tinerețe, căreia încă nu i-a trecut supărarea că te-ai însurat cu alta, sau să te găsească ei pe orice listă posibilă, făcută fie și în bășcălie. Frecvent, doamna Nutzi, care era și un fel de gazetă de informare, ajungea la ei cu cele mai cumplite vești: „Ați auzit? Azi-noapte l-au ridicat pe Valas, farmacistul din colț... L-au săltat cu duba”... Ce vină i se aducea omului nu știa nimeni, poate doar aceea că avea o casă mare, cu etaj, la parterul căreia, în două camere, avusese de când se știe o farmacie... Adică părinții lui, care tot farmaciști fuseseră, construiseră casa, lăsându-i-o lui moștenire, ceea ce cu adevărat putea fi considerată o crimă în ochii noilor autorități. Toată lumea era terorizată de duba neagră a miliției, pe care o văzuseră însă foarte puțini, pentru că ajungea la poarta celui care urma să fie săltat fix la miezul nopții, când somnul era mai dulce. Duba neagră devenise mai de temut decât boala, decât cancerul sau leucemia, de care mai aveai șanse să scapi sau cu care o mai puteai duce câțiva ani, dacă făceai ce trebuie, pe la medici, dar din calea dubei negre, dacă puseseră ochii pe tine, nu aveai scăpare.

„Ia vezi, îi spuseseră anchetatorii celui adus în lanțuri, îl cunoști pe omul ăsta? A fost coleg cu tine la cuib, așa-i? Și-a plătit și cotizația, lasă, că știm noi”... Încătușatul a ridicat privirea spre bietul inginer, o privire grea, urâtă, care aduna în ea toată suferința pe care o îndurase, toată ura și poate pofta de răzbunare, ceea ce îl mai ținea, cu siguranță, în viață. Avea un chip plin de cicatrici, cu o bărbie strâmbă, deformată de un pumn greu, încasat la anchetă. O sprânceană îi era lipsă, doar la capete mai avea mici smocuri negre, asemenea unor insule acoperite de stuf. Părul tuns chilug lăsa de asemenea la vedere câteva linii albe, drepte, pe tigva lui lunguiață, rezultate tot din experiențele traumatizante  cu oamenii legii la anchetă, sau poate chiar și din bătăile cu ceilalți deținuți, la înghesuială, cu cuțite improvizate din cozi de linguri sau de furculițe... „Nu-l cunosc, spuse el cu o voce spartă. Nu-mi aduc aminte de el”. „Ia treci, mă, în fața veiozei, îi ceru un anchetator tatălui lui, să te vadă ăsta mai bine. Acum îl recunoști, bă? Îți aduci aminte de el? Hai, spune, că noi oricum știm tot... Uite-i numele și semnătura pe tabelul cu oamenii tăi cotizanți, nu poți să spui că nu-l cunoști!” Deținutului îi fu de ajuns să-și arunce ochii pe hârtia șifonată și murdară pe care oamenii legii i-o puseseră în față, ca dovadă incontestabilă, mai ales în dreptul unui nume pe care anchetatorul i-l arăta cu degetul, pentru a răspunde calm, cu aceeași voce răgușită: „Pe omul ăsta nu l-am văzut în viața mea. Cel de care vorbiți dumneavoastră a murit pe front, verificați dacă nu credeți la adresa asta”...  Și le spuse o stradă și un număr de casă din oraș. „Bă, ești sigur? Dacă ne minți, o să vezi ce-o să-ți pățească pielea. O să te belim, auzi? Tu să nu crezi că te joci cu organele statului. Te belim și te trimitem înapoi, belit gata, la lipitori. Auzi tu?...” Omul doar rânji, coborându-și capul în piept. Părea resemnat, nu-l mai impresiona nimic, cu orice l-ar fi amenințat ei, trecând deja până acum prin toate chinurile iadului...

Au verificat și lucrurile stăteau exact cum le spusese legionarul. Se potriveau toate: adresa, pe care el o dăduse din memorie, datele de stare civilă, văduva celui căutat prezentându-le certificatul de deces, ba, chiar și decorațiile primite pe front. Coincidea până și inițiala tatălui, iar pentru a elucida orice suspiciune, vajnicii slujbași ai statului aflară că pe tatăl mortului îl chemase Igor, lipovean, fost negustor de pește, pripășit prin părțile astea cine știe cum. Poftim, cum ai fi putut ghici un asemenea nume numai după inițială?... Iar în ceea ce-l privea pe tatăl lui, de-acum nemaifiind considerat legionar, îl lăsaseră în pace, de fapt nu l-au mai chemat la anchetă, pentru că o anume suspiciune, în ceea ce-l privea, tot a rămas. Dacă deținutul nu spusese, totuși, adevărul, alegând să-și salveze vechiul tovarăș, aruncând vina, cum aproape întotdeauna se procedează, pe mort? Era clar că ascundeau ei ceva, de vreme ce aproape că nici nu s-au privit, recunoscându-se sigur, de la prima ocheadă, motiv pentru care trebuiau să fie în continuare vigilenți, pentru că nu te puteai juca cu dușmanii poporului, cum nu puteai, mai ales, să-i crezi pe cuvânt... Așa că supravegherea, mai discretă, mai de după perdea, a întregii familii, continuase, vecinii fiind întrebați periodic, de muncitorii îmbrăcați în salopete  albastre, incredibil de noi și de curate, care pretindeau că sunt de la gaze sau de la telefoane, de această familie suspect de liniștită... Auzeau din casa lor, în afară de vioara fiului cel mare, și pianina doamnei Nutzi, la care studia ăla micu’, radioul dat pe „Europa liberă”?

Suspiciunea organelor statului comunist, din cale afară de vigilente, se metamorfozase în certitudine mult mai târziu, în Conservator, când venise și rândul lui să plătească pentru vina de a nu avea nici o vină, cum era moda timpului. Era vinovat că nu era vinovat, cum se dezvinovățea el, învinovățindu-se, de fapt, în fața unor oameni surzi, care nu ascultau decât ce doreau ei să audă. Ajunsese și el în fața anchetatorilor, e drept, a unora mai rafinați și cu metodă, dacă ar fi să-l invocăm, exagerând întrucâtva, pe Descartes, printre predecesorii lor timpurii, cu trimitere la deducțiile sale logico-filosofice, construite în jurul lui Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum, tânărul student de anul întâi fiind reclamat de unul dintre cei mai buni prieteni că este fiu de legionar... Îndoiala ca metodă de gândire, la filosof, suspiciune morbidă ca mod de viață, la pseudo-discipolii săi, care habar n-aveau ai cui discipoli erau. Poate doar ai urii și ai minciunii, ai terorii și ai lașității... Deci, recunoștea că este fiul tatălui său? Buuunnn... Recunoștea că tatăl lui fusese anchetat pentru activități criminale? Cum, adică, nu înțelegea ce înseamnă cuvântul „criminal”? Legionar, bre, legionar... Buuunnn... Mergem mai departe: recunoștea că nu declarase asta la admitere? Atunci cum nu era vinovat? Pe cale logică, trebuia să recunoască faptul că avea și el probleme: era fiul unui legionar care dorea să-și piardă urmele, intrând pe ascuns într-o facultate a  poporului...

Și asta numai din cauza unei frumoase colege, de care avusese ghinionul să se îndrăgostească și delatorul lui...                             

 

Comentarii cititori
sus

Xenia Negrea

 

 

cerul e întotdeauna frumos

fiindcă-i oglinda în care

oricât ne-am privi

Nu ne vedem niciodată

(„Oglinda”, Puțin sub linie, Robert Șerban)

 

Mi-am luat un aparat foto. Un mirrorless. Mă interesează să văd clar, rapid și cu puține costuri. Cum ar veni, fără oglindă. Și acum cred că a fost unul dintre cele mai reprezentative gesturi pe care le-am făcut în ultimii 100 de ani. Fără oglindă. Fără punți. Doar mintea mea și ochiul meu. Fără share. Fără like.

Drumul către sine trece prin ceilalți – a spus poetul și eu am crezut. Azi cred că ideea asta este o învoire frumoasă la complicitate. Pentru că acela nu este un drum către mine, ci un drum către mine cu ceilalți. Și chiar dacă n-ar fi – alteritatea și ipseitatea nu pot fi altceva decât sunt nici măcar în dialog.

Cred că ceilalți sunt ca oglinzile de bebeluși, oglinzi care nu doar deformează, ci, mai ales, nu arată. Suspiciunea este oglinda unui nou-născut în mâinile străinilor. 

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Pătrășconiu

 

 

La ce e bună suspiciunea?

 

Nu doar la prima vedere, ci în multe privințe, suspiciunea nu e bună; nu ajută, nu construiește, nu livrează confort, nu primenește. Este suficient doar să ne gîndim la unul dintre termenii care i se opun, în chip natural aș zice, anume, e suficient să ne gîndim la „încredere”, pentru a ne face o idee despre cît de (multiplu) inadecvată este suspiciunea. Și, dacă mergem puțin mai departe, e util să reflectăm la lumea noastră, lumea românească ieșită din comunism – ce teribil capital de „toxine”, de suspiciune, de anormalitate, de nefiresc a dus cu ea și încă mai duce.

Eu știu însă și o întrebuințare bună, adînc bună a suspiciunii (fie și doar ca metodă) – așa încît, pe scurt, îngăduiți-mi să duc în cheie exclusiv personală acest text mai departe, de fapt către finalul său.

Să spun mai întîi și totalmente onest, că nu am știut de la început că e bună și cît e de bună suspiciunea aplicată unui cîmp anume despre care voi vorbi imediat. Dacă aș fi știut, în mod cert, aș fi făcut mai puține erori. Sau cel puțin, dacă presupun că numărul erorilor ar fi rămas neschimbat, măcar aș fi făcut altele decît cele pe care deja le-am făcut...

Iată, concis: pentru cîmpul politic – pentru judecata cu privire la acesta și la cei care îl populează, pentru, chiar mai mult, buna sa utilizare -, suspiciunea este una dintre cele mai adecvate metode de lucru.

Confesiv, personal: am votat cu toți cei patru președinți plini ai României de după 1989. Cu Emil Constantinescu, în 1996 (primul meu vot în calitate de cetățean), cu Ion Iliescu, în 2000 (dar în turul al doilea al prezidențialelor), cu Traian Băsescu (în 2004 și în 2009), cu Klaus Iohannis (în 2014). În doze amestecate, de fiecare dată, votul pe care l-am dat în ocaziile menționate mai înainte a avut rațiune & suspiciune. Aș putea spune chiar mai tranșant: tocmai pentru că a fost un vot rațional, el a fost în mod automat și unul încărcat cu suspiciune.

Despre cei patru președinți ai României nu am crezut niciodată că ar fi, nici măcar unul, mesianici. Sigur că, raportat la aceiași patru, investiția afectivă pe care am făcut-o (și pe care orice om care e pus în situația de a vota o face, chiar dacă nu recunoaște asta!) a fost diferită. Accept că, măcar în raport cu unul dintre cei patru, ea a fost poate prea mare. A fost; e a mea; mi-o asum; nu o mai pot repeta, sub nici o formă în aceleași coordonate. De aceea sau și de aceea, am învățat – cred că deja temeinic – abia mai tîrziu că, față de cei patru, dar și față de tot ce se întîmplă în „cîmp politic”, este sănătos să privești avînd la îndemînă o lentilă care focalizează „cu suspiciune”. Nu, desigur, cu o suspiciune care paralizează, care, a priori, otrăvește privirea, ci cu una i-aș zice tonică. O suspiciune care vine din specia celor ce se integrează în ceea ce un filosof al artei numea „morala suspiciunii”, o morală despre care, inspirat și memorabil, spunea că este „un fel de a exista în lumea în îndoială, fără ca îndoiala să ruineze atașamentul față de lume și fără ca atașamentul față de lume să suspende îndoiala”.

De ce anume cred eu că suspiciunea este obligatorie în diverse situații și scenete politice? Pentru că, deși politica este, cum se spune, „arta de a face compromisuri”, politicienii nu sînt – vorbesc, nu uitați, din experiență personală (și nu doar una publicistică) – cine știe ce (mari) artiști. Ceea ce, în traducere liberă, înseamnă cam așa: principiile sînt, pentru ei, făcute pentru a fi încălcate.

Și atunci, în aceste condiții (tari, de nerefuzat pentru cineva care exersează luciditatea și nu diverse proiecții idealiste cu privire la politică), a fi rațional, deci a fi suspicios, mi se pare că este inevitabil. În sens moral, cred că e chiar mai mult decît ceva „inevitabil”; și anume, este o datorie!  

 

Comentarii cititori
sus

Alexandra M. Păun

 

 

taci. taci cum tace bocca della verità

cînd o întreb ce e nemuritor. răspunsul

m-a înghețit

 

Comentarii cititori
sus

Ligia Pârvulescu

 


O rană care supurează încontinuu


O femeie era sigură că bărbatul ei o înșeală cu menajera. Așa că într-o seară îi întinde acestuia o capcană. Îi dă liber pentru week-end menajerei și nu-i spune soțului de schimbarea făcută. Când se duc la culcare, bărbatul spune vechea poveste: „Scuză-mă, draga mea, mă doare stomacul”, și se duce la baie. Femeia fuge repede în patul menajerei și stinge lumina. Bărbatul intră tăcut în cameră și nu mai pierde timpul cu vorbe. După ce termină, în timp ce încă mai gâfâie, soția îi spune: „Nu te așteptai să mă găsești în patul ăsta, nu?” Și aprinde lumina. „Nu, doamnă”, răspunse grădinarul.

Scurt și cuprinzător. O să trasez o schiță cât mai clară a suspiciunii și o posibilă soluție a vindecării ei.


1. Limitele suspiciunii

Prin sonoritate, cuvântul „suspiciune”, mă duce cu gândul la o rană care supurează încontinuu.
Dată cu volumul la maxim, în patologie, suspiciunea devine paranoia. Dar nu vreau să vorbesc despre patologie. Până acolo, suspiciunea accentuată dă naștere confuziei, ce rezultă din nesiguranță. Ești nesigur pe ceea ce e real sau nu. Nesiguranța te face să nu mai știi dacă atitudinea ta în diverse situații și față de ceilalți e corectă, corespunde cu realitatea.
În sens invers față de suspiciunea accentuată, absența totală a suspiciunii dă naștere naivității - cu excepția unei dezvoltări personale avansate (despre asta o să vorbesc puțin mai jos).

Suspiciunea accentuată, precum și lipsa ei totală, ambele având conotații clar negative, pot fi tratate și în mod pozitiv.
Prudența este abordarea pozitivă a suspiciunii accentuate. Este o măsură de siguranță împotriva unui eveniment negativ ce s-ar putea produce într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Absența suspiciunii are ca abordare pozitivă încrederea.
Spre deosebire însă de confuzie și naivitate, prudența și încrederea merg bine împreună și te orientează în coordonatele 3D într-un mod constructiv. Motivul: ambele provin din echilibru, din armonie. Asta fiind și explicația faptului că generează echilibru și armonie.


2. Ce este suspiciunea și care sunt bazele ei

Confuzia și naivitatea au la bază două viziuni opuse asupra fenomenelor exterioare – pesimismul și optimismul.

Suspiciunea este o stare generată de o teamă – teama că se întâmplă/se va întâmpla ceva rău pentru tine sau pentru cineva apropiat ție.
Teama de ceva rău provine dintr-o teamă mai profundă, și anume teama de suferință. Nu ți-ar fi frică de ceva rău dacă ai ști că acel ceva nu te-ar afecta, nu te-ar face să suferi într-un fel sau altul. Iar dacă nu te-ar afecta, probabil nici n-ai mai eticheta acel lucru ca fiind rău.
Binele și răul nu sunt realități în sine, ci niște concepte ce definesc percepții asupra realității. Schimbarea percepției schimbă conținutul conceptelor.

3. Depășirea suspiciunii

Dacă nu consideri o tragedie faptul că altcineva te poate minți, de exemplu, scapi de suspiciune. Schimbare de percepție. Problema nu e a celui care e mințit, ci a celui care minte. „Răul” afectează pe cel care se lasă afectat, iar cel afectat este în primul rând cel care face acel „rău”, chiar dacă poate nu realizează imediat (o situație clasică și clară este cea a geloziei).

În momentul în care-ți știi cu adevărat valoarea (ceea ce presupune o muncă de eliminare a traumelor care au dus la lipsa stimei de sine) nu poți privi decât cu compasiune pe cel care încearcă să-ți facă rău. De multe ori ceea ce tu poți considera un rău intenționat din partea altora nici măcar nu e ceva intenționat. Ca să continui cu primul exemplu, mulți dintre noi mint ca să se apere, nu ca să facă rău. Poate chiar regretă că în această autoapărare iluzorie fac și victime colaterale.
Dacă ajungi să înțelegi asta, nu poți simți altceva decât compasiune. Soluția la suspiciune este înțelegerea. Nu e vorba de orice fel de înțelegere. E o înțelegere a celuilalt dublată de empatie. Și nici atât nu este suficient. Dacă te pui în locul celuilalt și îl înțelegi, te identifici cu el. Asta e capcana pe care ți-o întinde empatia și ca să te ferești de ea trebuie să introduci în ecuație și al treilea element – detașarea. Abia o înțelegere dublată de empatie și triplată de detașare duce la o înțelegere cu adevărat conștientă care elimină suspiciunea.

Să ajungi la acest tip de înțelegere poate dura o viață. Sau chiar mai mult :) Și e vorba de mai mult decât despre înțelepciune. E vorba de o înțelegere care are luciditatea unei lame perfect ascuțite, o lamă în acțiune, care nu dă greș – conștiența. E acea stare la care ajungi prin a o lua din nou și din nou de la capăt, prin a alege din nou și din nou să nu renunți, să ai continuu încredere (varianta pozitivă a naivității) că se poate mai bine și mai mult de atât. Ajungi la ea în urma unei dezvoltări personale avansate, situația de excepție despre care vorbeam la început, caz în care absența totală a suspiciunii nu dă naștere naivității.

Naivitatea presupune inconștiență – nu-ți dai seama cu adevărat ce se întâmplă în jurul tău, cu ceilalți și cu tine.
În înțelegere devii perfect conștient. Știi exact ce se întâmplă. Nici în confuzie, nici în naivitate nu ești în contact cu realitatea. În înțelegere – știi, și abia aici își face loc posibilitatea reală de a alege în cunoștință de cauză; iar alegerea este compasiunea (față de tine și față de ceilalți). În momentul în care știi ce și de ce se întâmplă, cunoști oamenii în același timp rapid și în profunzime, înțelegând în paralel mecanismele/traumele care îi fac să reacționeze, nu mai ai cum să îi învinovățești, la fel cum nu te poți supăra pe un câine atunci când te mușcă. Faptul că nu te superi nu înseamnă însă că îl lași să te muște în continuare.

Da Vinci spunea că s-a trezit doar pentru a vedea că toți ceilalți dorm. Aceasta este starea de conștiență: ai ajuns la un nivel de înțelegere a lumii de unde vezi că se poate altceva, că se poate mai mult. Majoritatea își doresc iubire, și asta înțeleg prin „se poate mai mult”. Dar în starea de conștiență, în lipsa oricărei, confuzii, naivități și suspiciuni, realizezi că nu iubirea este scopul suprem al existenței. Iubirea este mijlocul prin care existența își atinge scopul. Acesta este evoluția.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Suspiciunea ca refuz al normalității paradisiace

 

Un om suspicios este un om nefericit.

Cu atât mai mult, cu cât își justifică suspiciunea în numele unei credințe. Un astfel de om nu este un credincios sau un încrezător în valorile care dau sens vieții, ci un ideolog trist și limitat, care cenzurând (în realitate sau în bolnava lui închipuire) libertatea altora, își blochează propria libertate creatoare.

Cultivându-și cu bună știință sindromul paranoic al suspiciunii, acest om nu poate sau nu vrea să vadă și să înțeleagă lucrurile așa cum se arată, gândindu-se mai curând la cauzele oculte sau la probabilitatea ca ele să fie înșelătoare.

Atitudinii suspicioase îi sunt străine generozitatea și altruismul, dăruirea și compasiunea, bunătatea care se naște în procesul interiorizat de recunoaștere a validității altor posibilități de a fi decât cele configurate în orizontul unui sistem de referință îngust.

Suspiciosul este un nefericit fiindcă nu poate savura cu încredere detaliile propriei vieți, din moment ce este ocupat cu distorsionarea vieților celorlați.

Ca exercițiu imaginativ delirant având un scop (spre deosebire de finalitatea fără scop de tip estetic), suspiciunea este totodată și o lipsă de bună creștere, o curiozitate pur și simplu indecentă (nici științifică, nici artistică), este o atitudine disprețuitoare față de evidențe, o intenție de a  impune cu forța concepții contrafăcute, prin „demascare”, legând între ele false indicii ale desfășurării unei acțiuni sau ale existenței unui lucru. Este o suprainterpretare anxioasă, rigidă și încăractă de ostilitate și megalomanie, centrată pe scenarii conspirative.

Cred că atitudinea noastră față de celălalt și față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru este dependentă de opțiunea noastră interioară, mai mult sau mai puțin explicită pentru încredere, sau pentru suspiciunea care i se opune într-un mod atât de păgubos (în primul rând pentru echilibrul nostru psihic).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey