Ioana Geacăr
Mircea Gheorghe
Ion Militaru
Rodica Mixich
Adrian Popescu
Liviu Ioan Stoiciu
Lorena Stuparu
Bogdan Țiței

 
sus

 

 

Vârste/ Maturități

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

 

trepte

trecem pe lângă catedrala eroilor mă închin și toți cei de pe lângă mine se închină
doar închinatul se ia precum căscatul din om în om?
șterge-te în colțul gurii ca după ce ai sorbit din cafea
și cel dinaintea ta va face la fel

un poster pe fereastra de la megaimage
cu o pereche de vârsta a treia în blugi
fără burți
zâmbind cu poftă
printre verze și broccoli spanac lobodă hasmațuchi

aici în autobuz fețe tot de vârsta a treia cenușii
sau fețe tinere doar îmbătrânite devreme

o țigancă bătrână și grasă se așază greoi sufocată de efort
pe scaunul din fața mea contra mersului
se uită la fusta care a plesnit a călcat pe ea când a urcat
ce o să zică lumea

pe lângă clădirea veche de pe colț albă din piața doi brazi
trec în negru pe alb un bătrân și o bătrână cu capetele plecate

  

în dreptul ușii zidite o scară cu trepte roșii

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

 

Vîrstele sînt realități cu geometrii variabile

 

Faptul că speranța de viață în zilele noastre depășește, și la bărbați și la femei, vîrsta de 75 de ani conduce la conviețuirea a trei și chiar a patru generații. Pînă în urmă cu cîteva zeci de ani, conviețuirea aceasta nu ridica probleme importante, mai ales că speranța de viață era și ea mai mică. Existau, firește, problemele recurente dintotdeauna și valabile și astăzi, legate de sănătatea tot mai fragilă a generației vîrstnice și de evoluția normelor morale și comportamentale. Dar în esență, de la o generație la alta, lumea valorilor era relativ omogenă și tinerii care-și întemeiau familii la 20-25 de ani și care pînă la 35-40 aveau descendenți, uneori numeroși, nu erau radical diferiți ca mentalități și ca mod de viață de părinții ori bunicii lor. Trecerea de la o etapă a vieții la alta, de la o vîrstă la alta se făcea printr-o predare - preluare a ștafetei reglementată prin ceremonii sociale ori rituri religioase.

După cel de-al doilea război mondial lucrurile s-au schimbat. A existat mai întîi o fractură între tineretul occidental și cel din țările comuniste, așa încît generația numită de sociologii americani a baby boomer-ilor (născuți între 1943 și 1959) are prea puține caracteristici culturale comune cu generațiile de ruși, români, polonezi, bulgari etc. din aceeași perioadă. Dar era totuși o asemănare. Cu toții au trăit tensiunea războiului rece și spaima de un conflict nuclear atotdistrugător.

Alte asemănări  încep să apară în perioada dezghețului post-stalinist din țările comuniste și a apropierii treptate, dar prudente a acestora  de lumea occidentală. Este epoca apariției generației numită X (cuprinzînd născuții dintre  1959 și 1977).

Generația aceasta va avea, în țările comuniste, o contribuție decisivă la năruirea sistemului totalitar și conservă pînă astăzi, împreună cu generația anterioară, un adevărat tezaur de amintiri referitor la viața sub un regim comunist. 

Generația următoare, Y (1978-1994) scapă de coșmarul războiului rece, atît în Occident cît și în lumea comunistă. Mai mult chiar, copiii născuți în jurul anului 1990 nu vor avea nicio experiență de viață comunistă și între această generație și cele dinainte se naște un hiatus cultural. Scriitoarea bielorusă Svetlana Alexievici, recent distinsă cu premiul Nobel, l-a sesizat bine în cartea sa Sfîrșitul omului roșu cînd vorbește despre tineri ruși care nu înțeleg obsesiile vîrstnicilor din jurul lor legate de represiunile cumplite și absurde din timpul lui Stalin..

Tinerii de astăzi (cei născuți după 1994) fac parte din generația Z și nu numai că nu au nicio idee despre cum și ce a fost comunismul pe care l-au trăit înaintașii lor din generațiile babby boomers, X și parțial Y, dar s-au născut și în altă epocă informațională. Ei n-au cunoscut sfiala, prudența, neîncrederea și apoi entuziasmul cu care generațiile anterioare au descoperit și  dezvoltat noile tehnologii de comunicare în masă (Internetul, în primul rînd), le-au avut la dispoziție de la naștere și s-au familiarizat cu ele din primii ani de viață. Și această trecere - sincronizată de astă dată la nivel mondial - la o nouă realitate informațională este sau poate fi o sursă de înstrăinare culturală. Televizorul cu lămpi sau cu tranzistori, televiziunea cu doar cîteva canale în alb negru, imposibilitatea de comunica cu oameni de departe altfel decît prin scrisori sau prin convorbiri  telefonice efectuate prin intermediul unei operatoare, toate astea și multe altele fac parte pentru ei dintr-o adevărată preistorie. Și tot preistorică și într-un fel un handicap ridicol li se pare și inabilitatea unora din generațiile vîrstnice de a folosi noile tehnologii de comunicare. Generația Z abandonează treptat un instrument cultural esențial pentru generațiile mai vechi (cartea pe suport de hîrtie), dar pentru ei, preistoric, înlocuindu-l cu fișierul electronic, cu cartea digitală. Ceea ce produce  uneori stupoarea și pesimismul bătrînilor. Umberto Eco și Jean-Claude Carrière și-au strîns acum cîțiva ani opiniile în legătură cu acest subiect într-o carte inteligentă Nu sperați să vă debarasați de cărți accentuînd ideea de bun simț, că suportul hîrtie asigură o continuitate culturală între generații depărtate în timp incomparabil mai durabilă decît suportul digital.

Dar revenind la conviețuirea generațională din zilele noastre lucrurile nu sînt totdeauna și pretutindeni simple. Generațiile X, Y și Z nu sînt perfect delimitate prin caracteristici care în teorie ar trebui să le pună în opoziție. Trăim o vreme în care vîrstele sînt realități cu geometrii variabile. Azi este greu de stabilit cu precizie cînd încep ori cînd se termină, de la caz la caz, copilăria, adolescența, tinerețea, vîrsta mijlocie, bătrînețea. Multe dintre atributele lor tradiționale fie că apar  foarte de timpuriu, fie că subzistă pînă foarte tîrziu, cînd nu mai era de așteptat să le regăsim. Există copii cu o experiență traumatizantă de adulți, există adolescenți maturizați timpuriu, cu o putere de înțelegere a lumii și cu o creativitate superioare celor mai mulți adulți dar există și adolescenți dezabuzați de viața care li se pare fără sens și depresivi aidoma bătrînilor aflați la sfîrșitul vieții;  există tineri și adulți la vîrsta mijlocie care-și păstrează toată viața componente infantile (neotenie) ori bătrîni care, cu un al doilea sau al treilea suflu, sînt tot atît de vitali spiritualicește, și uneori chiar în mai mare măsură decît tinerii plafonați de timpuriu.

Situațiile acestea conduc uneori la generalizări pripite și în sens pozitiv și în sens negativ. Cele mai păgubitoare sînt desigur generalizările negative. Nu știu cum este în România dar în Canada, oricît s-ar invoca binefacerile respectului mutual între generații, nu este rar să auzim judecăți denigratoare și disprețuitoare. De cîte ori n-am auzit din partea bătrînilor (baby boomers) că tinerii (adică generațile Y și Z) sînt superficiali, inculți, lipsiți de valori durabile, imorali etc. etc., mult inferiori tinerilor de altădată, adică, de fapt lor înșile? Calitatea îndoielnică a  generației tinere ar justifica un pesimism negru. Țara o să piară, lumea o să se degradeze pînă la animalitate, pămîntul o să se distrugă.

Și invers, este frecvent să aflăm din partea cealaltă, a tinerilor, că bătrînii sînt fosilizați, încremeniți în idei desuete, incapabili de schimbare, înțepeniți în mentalități retrograde și, în definitiv, o povară socială. pentru că nu produc nimic și sînt întreținuți din banii publici.

Generația mijlocie (generația X) nu este nici ea ferită de asemenea acuzații ori de tentația de a acuza ea însăși celelalte generații. Dinspre partea tinerilor, ea pare tiranică, vinovată de tot ce e rău în societate (risipă, incompetență, corupție, funcționarea proastă a serviciilor, degradarea mediului etc.), incapabilă să țină pasul cu vremurile noi. În schimb, pentru oamenii din generația de mijloc, tinerii sînt veleitari, plini de fumuri, ingrați față de efortul  care se face pentru educarea și instruirea lor, grăbiți să le ia locul deși mai au multe de învățat de la ei.

Nici cu generația vîrstnică, oamenii din generația mijlocie nu se împacă prea bine. Bătrînii își primesc pensii nemeritate care vin din buzunarele plătitorilor de impozite, mai ales a celor din generația de mijloc. Și dacă situația economică este dificilă, vina este a lor, a bătrînilor care au lăsat o moștenire grea și datorii uriașe pe umerii celorlalte generații.

Bătrînii nu sînt deloc mai tandri. Generația de mijloc este vinovată pentru superficialitatea și celelalte defecte ale tinerilor fiindcă nu a știut să-i educe și să le transmită valorile pe care ea le-a primit de la generația baby boomers-ilor. Iar pensiile nu sînt un privilegiu, ci o răsplată firească pentru o viață de muncă. Cît despre datoriile pe care le-au lăsat în urmă, ele s-au datorat efortului uriaș de modernizare a societății și economiei, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Celelalte generații beneficiază din plin de efortul acesta. Și așa mai departe.

Și atunci care ar fi concluzia? Ce prevalează? Condescendența, judecata denigratoare sau cordialitatea respectuaosă?

Nu se poate avansa către o concluzie netă pe un teritoriu în care generalizările de orice fel sînt frecvent fie contrazise, fie validate de ce întîlnim în drum.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Militaru

 

 

Timp și secularizare (depre problema vârstelor
și diferitele modalități de înfrângere)

 

1) Un mod de a nu percepe timpul. 

Mașina timpului! ce problemă cu adevărat importantă pune o astfel de posibilitate tehnică? Și ce problemă rezolvă, admițând că nu este vorba despre simpla sau simplele călătorii în timp? Când vine vorba despre timp, nu plimbările, fie cât de fantastice, înfricoșătoare sau interesante, ar trebui să fie problema, ci timpul însuși. O astfel de posibilitate are ca premisă altceva decât plimbarea, și anume criza indusă de timp.

În spectaculoasa poveste a lui H.G. Wells, Mașina timpului, problema cu adevărat importantă a fost, în chip straniu, ocultată. Aspectul cinematografic puternic și-a pus amprenta asupra povestirii omițând ceea ce era, într-adevăr, esențial. În prelucrările cinematografice o astfel de chestiune nici nu putea transpare. Nici măcar Wells nu prea pare preocupat de ea.

Timpul devine problemă, aduce cu sine o criză de anume fel, nu legată de sine, de curgerea sau staționarea lui, de mecanismele interne sau de funcționarea lui. Problema timpului devine una în clipa în care un astfel de subiect vine în atingere cu subiectul, atingere care, într-un prim moment, creează un anume tip de disconfort. Apoi, disconfortul se amplifică, crește, se ramifică și tinde să ocupe întreaga geografie a răspîndirii ființei. Astfel, timpul se impune ca atare, creează o problemă în care nu el este subiectul principal.

În romanul lui Wells subiectul călătoriei ajunge într-o lume lipsită de vârstnici. Locatarii respectivei lumi nu înțeleg întrebarea: unde sunt cei în vârstă, bătrânii? Le lipsește cuvântul pentru că o astfel de realitate lipsește.

Timpul nu înseamnă plimbare și nici descoperire de alte lumi, noi sau vechi cum se întâmplă în prelucrările cinematografice. În esență, el este prezent, mod specific de raportare la prezent: negativ, pătruns de îngrijorare și teamă.

Incipit. Cea dintâi vârstă, conform determinării originare, este de a nu avea niciuna. Cuplul primordial se naște – este creat! – trăiește și avansează staționând (!) fără a avea nicio vârstă. De fapt, timpul nu există, și totuși ei înaintează într-o viață lipsită de un astfel de element: viață fără timp. Trăiesc fără să cunoască timpul, evoluează (!) pe o axă a acestuia cu el absent. Excluderea timpului arată cum o astfel de posibilitate este originară făcând posibil un concept al vieții fără timp -  ceea ce mai târziu va fi imposibil de înțeles.

Poate de aceea, în contul acestui cuplu nu se poate încropi nicio poveste, doar o descriere de felul celei relatate de Geneză. Poveștile de mai târziu, de felul celei închipuite de Milton în al său Paradis pierdut, sunt rare și, exceptându-l pe Milton, din ce în ce mai puerile și lipsite de subiect.

Pentru că un astfel de cuplu poate fi descris, nici nu are vârstă. Vârsta nu este subiect de descriere, ci de criză. În paradis, vârsta este un termen absent: îi lipsește obiectul! Nu există impas, doar viețuire fără timp.

Vârsta survine în momentul în care descrierea este înlocuită de întâmplare încetând să mai  facă obiectul elementarei viețuiri. Cu alte cuvinte, când întâmplarea se substituie elementului. În termenii Genezei, se vorbește despre șarpe, ispită, fruct interzis. Abia ce urmează creează premisele reale ale apariției vârstei: izgonirea din paradis. Odată închise porțile acestuia, se intră în vârstă: timpul începe să curgă.

*

Descrierea originară nu este lipsită de ambiguități. Ceva de felul vârstei transpare, altminteri sancțiunea care urmează nu poate fi înțeleasă. Cei doi se purtau și erau aidoma unor copii, totuși, fără admiterea maturității sancțiunea este ininteligibilă: nu pot fi sancționați copiii! Pentru ca sancțiunea să-și atingă scopul, cuplul primordial trebuie să fie exponentul unei maturități.

*

Odată cu închiderea porților se deschide timpul ca vârstă. Într-adevăr cei dintâi urmași ai cuplului detestat (!) trăiesc mult. Cifrele care măsoară viața sunt acum astronomice, opt sute - nouă sute de ani. Patriarhii trăiesc mult. Nu sunt însă singurii.

Deocamdată timpul alocat lor este un substitut lipsit de îngrijorare pentru viețuirea anterioară. Este un timp mare, întins, extins, alocat cu scopul întârzierii reflecției dureroase asupra capitalului său determinat, finit.

*

Urmează generalizarea morții.  Se moare permanent de-a lungul Vechiului și Noului Testament. Problema devine, de-a lungul acestora, una a morții fără legătură cu vârsta. Moartea are legătură cu viața și limita acesteia dar, paradoxal, fără staționarea în preajma vârstei ca atare. Se moare dincolo de vârstă, atunci când viața și-a epuizat capitalul prin atingerea limitei. Moartea din Vechiul Testament și Noul Testamentnu privește vârsta. Deși situată în preludiul morții, puțin înainte de termenul limită, vârsta ca atare pare să nu ocupe o semnificație în sine.

*

Mitologie

Celălalt versant al culturii prezintă o situație puțin diferită. Nici grecii nu par interesați de vârstă. Eroii grecilor nu-și declină niciodată identitatea prin vârstă. De-a lungul peregrinărilor sale când identitatea îi este solicitată într-un ritm continuu, Odiseu nu vorbește niciodată despre vârstă, nu-și pomenește anii și nici nu se confesează în privința dificultăților aduse de aceștia. Și totuși, nu mai era atât de tânăr încât problema să fie exclusă prin forța evidențelor. Străine, de unde vii? Care îți este orașul, și cine sunt ai tăi părinți? - este chestionat Odiseu. Mai mult de atât nu este întrebat. Iar despre Alcinou, craiul care este interesat de astfel de aspecte, aedul arată: era împovărat de ani, era adică în vârstă.

În rest, personajele nu-și arată vârsta, nu vorbesc despre ea și nu se plâng. Există, evident o vârstă generală care îi atinge pe toți, o vârstă care seceră generații și lumi atinse de bătrânețe, și totuși, nu o vârstă pentru individ. Vârsta de care vorbesc grecii îi atinge pe aceștia în sensibilitatea lor cosmologică, o vârstă a cosmosului și a ciclurilor acestuia, nu a insului ca atare.

Mitul vârstelor este, poate, cea dintâi circumscriere statistică la scara istoriei. Vârsta de aur, de argint, de bronz și de fier privește generații și șiruri de generații, evoluția degenerescentă la scara cosmosului, degradarea ființei prin cicluri astronomice. Nu există aici individ, tot ce i se spune acestuia este inevitabilitatea sfârșitului, dar și acesta cu privire la o abstracție, apartenența sa la o vârstă superioară, care nu-i aparține nici lui, și nici măcar lumii sale cât eshatologiei întregului.

Secundo. Cu totul în altă parte se ivește vârsta în mitologia și cultura greacă. Odată cu aceasta, adevărata apariție a problemei sale: mitul lui Narcis.

Narcis se oglindește în apa curată a fântânii și se descoperă frumos. Atât de frumos încât se îndrăgostește instantaneu de sine. Și pentru că dragostea îndeamnă la apropiere, Narcis vrea să-și atingă chipul, se apleacă și  cade în fântână înecându-se.

Știa Narcis că este frumos sau abia acum odată cu oglindirea își descoperă frumusețea? Dragostea, prin anularea distanței devine pericol, aduce cu sine moartea prin afectarea spațiului, lipsa de respect pentru acesta. Un zeu ( care? ) a fost jignit. Nu există un zeu al spațiului la greci, dar este evident cum tocmai acesta este cel care i-a adus moartea lui Narcis.

Lipsit de frumusețe, Narcis ar fi adus involuntar omagiul zeului, respectul pe care acesta îl aștepta. Odată cu respectul, moartea nu mai însemna nimic: o absență. Dacă nu s-ar fi plăcut pe sine, nu s-ar fi îndrăgostit, dacă nu s-ar fi îndrăgostit nu s-ar fi pierdut în contemplarea de sine și astfel, uitarea nu i-ar fi cauzat moartea.

*

Mitul lui Narcis trebuie păstrat. Ca mit al tinereții inconștiente, al tinereții care se confundă cu inconștiența, el este și cel dintâi care furnizează platforma cea mai fertilă pentru problema de față. Parametrii săi trebuie însă ușor adaptați.

Este de presupus că Narcis era tânăr. Un Narcis în vârstă sau bătrân nu este de închipuit. Un astfel de Narcis nu se mai îndrăgostește de sine. Deci un Narcis care se descoperă pe sine ca tânăr, în afara oricăror reflecții legate de o altfel de posibilitate, pentru el nu exista decât tinerețea, starea actuală în afara oricăreia alteia posibile.

Celălalt Narcis însă, Narcis despre care noi știm, frate geamăn al celui mitologic, avansează în viață, în vârstă, îmbătrânește și moare. Este un Narcis istoric, aflat în avantaj față de primul tocmai pentru că are experiența vârstei și a multitudinii inerente acesteia.

Dialectica vârstei.  Fără o știință a numărului vârsta este ininteligibilă. Mai mult, fără o știință a răului implicat în aritmetica imanentă vieții, aceasta era ininteligibilă. Este răul adus de mult, de număr și acumulare.

Apariția vârstei

a) pare să fie condiționată de apariția aritmeticii și a sensurilor negative ale numărului. Cu alte cuvinte de depășirea aritmeticii ca aritmetică și implicarea sa pe coordonate diferite de cele conferite de situarea  strictă.

b)  când în cercetarea de sine frumusețea încetează să mai reflecte staționarul făcând loc succesiunii sale. Unda apei care-l reflectă pe Narcis continuă să reflecte dincolo de personajul contingent care se oglindește acum. Mai încolo, un alt Narcis se va reflecta: unul vârstnic care, fără să înceteze a fi la fel de tânăr, face loc numărului, expresiei faciale citite ca număr: vârsta. Primul Narcis era aidoma cuplului primordial: în afara timpului. Celălalt, situat în timp, face loc vârstei: uneia anumite. Acesta înțelege că unda apei care-l reflectă este alta, unda râului care curge și, odată cu râul, el însuși. Pentru acest Narcis, fântâna din mit devine râu din metaforă, râu al lui Heraclit care înțelege să nu mai glumească, să schimbe apele stătute, mincinoase, urât mirositoare, cu ape curgătoare, veșnic în curgere și mereu proaspete.

c) când cercetarea de sine descoperă aspectul de tranzit al propriului suport iar eul descifrează tranziența ca adevăr al său. O astfel de cercetare nu este una aplicată pe lume, pe exterior sau natură. Nu este nici cercetare logică ordonată kantian pe categorii ale rațiunii. Este pur și simplu cazuistică, pe mine însumi ca eu particular, lipsit de orice generalitate. Kant restricționa cercetarea eului prin stabilirea cotelor de universalitate  ale acestuia: structura eului ca eu universal, dintotdeauna și de pretutindeni. Un astfel de eu era un eu nemuritor. De aici optimismul care urma  criticii rațiunii pure.

Cercetarea avută aici în vedere este condiționată strict hic et nunc. Acest eu al meu se descoperă pe sine acoperit, copleșit de vârstă după ce, mai înainte, știuse să înțeleagă că vârsta înseamnă număr, iar numărul înseamnă scădere. Tot în avansul acestei cercetări se petrecuse un tip ciudat de echivalare aritmetică: ceea ce este mult înseamnă puțin, și unde este prezent ceea ce este mult este prezent și ceea ce este puțin, iar cele două își co-există funcționând după regula contradicției indiscernabile în care antitezele nu pot fi despărțite.

Tot acum, legat de această dialectică complicată, își face loc o altă aritmetică și o altă variantă  a numărului și operație sale: numărătoarea inversă.

Pe scurt, vârsta apare în urma crizei legată de finitudinea numărului ca număr al vieții. Ridicarea problemei este pentru ceea ce urmează. Numai aparent vârsta ca număr privește trecutul, semnalul de alarmă care o semnifică privește de fapt viitorul.

Vârstă

a) consemnare a cercetării lucide pentru  a marca  alarma, panica în fața finitului.

b) situare pe axa timpului tău (ești în interiorul propriului timp, nu al altuia, nu ai vârsta într-un alt timp decât al tău). Ești în interiorul acestui timp care-ți aparține așa cum ești în interiorul propriei camere, fie că te poziționezi  în fața mesei de lucru,  în fața calculatorului, pe sofa, aproape de ușă sau de fereastră.

c) indicator pentru ieșirea din propriul timp și apropiere de timpul altora, de citire a ta de către alții, un fel de a-ți înstrăina ființa pe care ceilalți se grăbesc să o primească arhivând-o ca număr. În metafora vârstei ca și cameră proprie, rolul ei este apropiat de rolul ușii: te evacuează din propriul spațiu oferindu-te spațiului public. Mutatis-mutandis, vârsta te scoate din timpul tău în timpul altora care îți aplică unitatea universală de măsură: anii.

d) barometru al apropierii de ușă, de forma de indicator: Exit!

e) problemă de percepție: când capitalul de timp este perceput aproape de final

f) deși măsură, nu implică maladia ființei (nu este un diagnostic) al cărei capăt de drum îl prevede. Măsura, numărul, nu sunt încă diagnostic.

g) număr lipsit de dramatism;

h) declinarea numărului ca act lipsit de plăcere: înscrierea vârstei la oficiul de calificare al istoriei: odată cu vârsta ți se permit anumite lucruri și tot odată cu vârsta ți se retrag;

i) intră în istorie contând abia în jurul a două decenii. Acum se trece de la faza Narcis, a simplei și sublimei contemplări, la afirmare și actualizare; ceea ce confirmă posibilitatea realizării, a trecerii de la faza proiect la faza realizare, este cea dintâi intrare în arenă a vârstei: pentru cutare lucru, cutare vârstă etc.

j) una este vârsta cerută, care condiționează acordarea anumitor competențe și calificări, alta este vârsta pe care ți-o acorzi, generată de propria urgență;

II

Conform celei dintâi perspective (mitologie) vârsta pare mai curând circumscrisă limitei decât măsurii. Limita care măsoară viața mitologică este moartea. Viața are o singură limită, nu mai multe. Vârsta este, mai degrabă, privită în perspectiva unică a morții, nu a gradației, putând surveni oricând. Finalul este cel care îngrijorează, nu scara care duce la el.

Numai aparent mitul vârstelor este o breșă în acest fel de a vedea. Aplicarea unui scenariu cosmic nu schimbă nimic pentru că și aici este vorba despre final, nu despre variația atingerii lui. Variabilitatea  cronologică a individului este absentă dintr-un astfel de scenariu. Ținta este una cosmică, privind omenirea ca subiect, nu în variabilitatea temporală, ci în inevitabilitatea cosmică. Timpul lipsește ca factor variabil devenind destin.

Pe versantul creștin Eclesiastul,Profeții fac loc lamentației cu privire la caracterul implacabil al finitudinii, nu variabilității vârstei. Variabilitatea acesteia nu este privită în cheie tragică, ci ca inevitabilitate de felul metaforei lui Heraclit.

Viziunea antică și creștină: o viziune calitativă a finitului ca destin, pe de o parte, ca salvare și mântuire, pe de alta.

*

Al doilea moment al meditației despre vârstă începe când finitudinea încetează să fie expresia fatalității: înlocuirea inevitabilității acesteia prin variabilitate și control. Finitul este ceea ce poate fi și controlat, există o cheie a puterii asupra acestuia adusă de număr. Individul poate fi expus finitului, poate fi confundat cu finitul, numai că, de astă dată, el cunoaște finitul ca număr, îl poate socoti și număra, știe că este număr, iar în vederea acestuia poate întocmi o gestiune de ordin personal și administrativ. Finitul poate fi administrat și cartografiat ca vârstă. Nu vârstă cosmică, întocmită pentru aștri și cine știe ce alte stele, ci pentru indivizii cei mai neînsemnați.  În ciuda finitului prezent pretutindeni, cel puțin în privința lor, îl pot socoti, îi pot așeza în fața oglinda numărului, identitatea sa radicală.

O astfel de transformare se petrece când calitatea se retrage și face loc cantității și numărului, când vârsta încetează să fie o fatalitate devenind o simplă variație numerică. Mai precis, vârsta cunoaște al doilea moment al său odată cu secularizarea, când finitul încetează să mai fie simplu finit (calitate), devenind număr ( cantitate numărabilă). Așa ceva intervine odată cu schimbarea de paradigmă în Weltanschauung-ul occidental, adică în modernitate.

*

Modernitatea ar putea fi definită, conform perspectivei descrise aici, ca secularizare a morții, intrarea acesteia în aria de jurisdicție a unui nou mod de raportare la  ea. Odată cu modernitatea, secularizarea semnifică finitul cantitativ și numărabil. Anterior, finitul semnifica unilateral:  strict calitate, putând însemna moarte, corupție, neant. Acum el semnifică: gradație, număr, cantitate, un finit abundent care înlocuiește un finit simplu, redundant și sărac. Importanța modernității: multiplică finitul transformându-l dintr-o schemă inevitabilă a sărăciei și morții într-un teritoriu vast care poate fi administrat și  controlat în vastitatea întinderii sale. Mai mult, după cum vom vedea, un astfel de finit nu doar că este bogat, este și reversibil. Inevitabilitatea finitului de altădată, caracterul înfricoșător al destinului construit pe un astfel de sens, va fi înfrântă și anulată de un nou finit care intră în scenă dezavuând tot ceea ce se spuse până acum. Or, ceea ce se spusese era cum nu se poate mai neconvenabil și de refuzat. De acum, finitul va putea fi acceptat. Ceea ce prezintă acum noua lui față este caracterul ademenitor și plăcut. În fine, viața începe să devină frumoasă!

*

Secularizarea morții și a transcendenței: adică oamenii își acceptă finitudinea în forma ei variabilă condiționând-o mereu de un număr rațional. Cu alte cuvinte, leagă finitudinea de număr și cantitate încetând să o vadă în forma calității irevocabile. Este o răsucirea radicală a spiritului în noul Weltanschauung al modernității.

Ce mutații radicale au putut avea loc astfel încât să se ajungă aici? Ce s-a putut petrece în alchimia vechiului Weltanschauung astfel încât să se  renunțe la un fel de  a privi vârsta ca fatalitate, adoptându-se altul în care vârsta semnifică variabilitate?

Cu siguranță, ceva din insuficiența vechii mitologii și-a spus cuvântul. Era ceva simplist în vechiul mit despre Aurora și Amurgos. Iubitul zeiței , muritor - avea să moară. În numele său, Aurora îl înduplecă pe Zeus să-i confere acestuia nemurire. Zeus i-o acordă, numai că Amurgos îmbătrânește continuu. Nemurirea solicitată era una de ordinul staționării. Ceea ce se cerea era o transcendere a vârstei. Odată alocată, aceasta nu este una în forma tinereții, ci a bătrâneții continue. 

*

Cea dintâi mutație, probabil și cea mai importantă, adusă cu sine de secularizare este renunțarea la vechea tentație  a vieții veșnice, a vieții în sine nesfârșite. Legătura antică și creștină dintre viață și nemurire dispare. Calitatea vieții de a fi cu adevărat, autentică, numai în măsura în care depășește limita și înfrânge moartea ( suprema sfidare a acesteia: unde este moarte biruința ta!) încetează. Viața poate fi autentică și în interiorul limitelor. Este viață nu doar în calitatea nemuririi ci și în cantitatea și numărul vârstei. Nu doar ca eternitate, ci și ca vârstă. Vârsta este ceea ce modernitatea opune eternității!

*

Al doilea aspect: secularizarea înfruntă eternitatea nu doar reinventând numărul și vârsta ca efect imediat al acestuia. Inevitabilității morții  i se opune acum reversibilitatea timpului. Timpul poate fi întors din loc, poate fi încetinit ca ritm și, ca atare, i te poți sustrage. Moartea încetează să mai fie o fatalitate, ea poate fi și controlată. În vechiul Weltanschauung puteau fi imaginate conversații cu moartea, încercări de înrudire și îmblânzire a ei, numai că fatalitatea ei nu înceta să se manifeste. Indiferent că erai la Teheran sau la Ispahan, ea oricum venea, orașul nu era o piedică în calea ei, locația nu însemna nimic.

Pentru că omul secular pune un mai mare preț pe imanența vieții decât pe transcendența ei, pe ceea ce poate găsi în interiorul acesteia decât în afara sa, încetează să mai fie preocupat de tema vieții fără de moarte, atras în totalitate de tema tinereții fără bătrânețe. Tinerețea este ceea ce se află în interiorul vieții, ceea ce el cunoaște, a străbătut și a experimentat. Tinerețea este ceva palpabil, abundă în certitudine, și chiar dacă trecerea timpului îi spune: a fost, el o poate recupera, are credința în reversibilitatea ei.

 Înainte de a fi o obsesie în interiorul vieții, tinerețea a fost replică secularizată la variantă creștină a vieții fără de moarte. Și în interiorul vieții, a finitului și vârstei, poate fi găsită viață, în succesiunea vârstelor există  absolut, o aderență fără rezervă la valorile unei vârste sau alteia. Superlativul vieții ia forma fericirii semnificate de tinerețe. Singure acesteia i se atribuie frumusețea. Viața eternă putea fi doar dezirabilă, nu și frumoasă sau, oricum, nu în primul rând frumoasă.

*

Pentru omul secular nu mai există supraviețuire, ci doar viețuire – viețuire pe care o vrea extinsă  la cotele celei dintâi. De aici preferința pentru vârste similare acesteia, vârste al căror coeficient de vitalitate le face să semene fără de moarte: tinerețea.

*

 Variantele întoarcerii în timp, ale înfrângerii acestuia de către omul secular departe de a fi , ca în scenariile de cinematograf, descoperire de lumi, de alterități etc. sunt întoarceri ale eului către sine, întoarceri în propriul timp. Călătoria în timp a omului secularizat este o călătoria către sine, în interiorul propriului timp, iar limita călătoriei nu este descoperirea noului, în indiferent ce variantă, miza unei astfel de călătorii este întoarcerea în ținutul propriei vieți. Adevărata călătorie în timp are ca miză câștigarea nemuririi în varianta secularizată a tinereții.

*

Astfel de călătorii sunt ieftine și la îndemână. În contul lor, modernitatea inventat ideologii și tehnici specifice, a pus la dispoziție o sofisticată tehnologie și propagandă. Înainte  de toate însă, a impus un mit laic: tinerețea. Acesta, o dată impus, o serie întreagă de mijloace de propagare a fost creată.

*

Insatisfacția generalizată față de ceea ce dincolo de finitudine (transcendența), are ca implicație imediată căutarea satisfacției dincoace, în imanență: descoperirea tinereții ca variantă laică a ofertei transcendenței. De aici, reversibilitatea timpului, întoarcerea în urmă și staționarea în tinerețe.

Întinerirea ca practică a jocului cu vârstele, ca negustorie cu timpul a devenit practică cotidiană generalizată. Vârsta a devenit nu doar modulară, interșanjabilă ci și obiect de comerț și tarabă. Ce se vinde și se cumpără: tehnici de înfrumusețare, și cabinete de cosmetică, medicamente miraculoase care îți redau vechea formă: proteze, transplanturi, viagra, photoshop etc.

Vîrsta poate fi revocată, contestată și anulată, poate fi ascunsă și înșelată.  Arătăm de nerecunoscut: nu ne arătăm vârsta – supremul omagiu și supremul compliment care se poate face femeii secularizate și bărbatului secularizat.

*

În măsura în care poate fi tratată, vârsta reprezintă o boală. Prin urmare în privința ei se pot da diagnostice și tratamente adecvate. O astfel de percepție este în consens cu vechiul mit al vârstelor: o ordine din care se coboară către inferior, o scară a degenerescenței generalizate, însă una cu aplicație cosmică, nu individuală.

În mitul sfinxului, ordinea degenerescentă implicată se baza pe o ciudată dialectică a numărului: patru, doi, trei: dimineața începe cu numărul patru, se continuă la prânz, cu doi, iar seara se încheie cu trei - este întrebarea sfinxului cu privire la om și vârstele sale: copilărie, maturitate și bătrânețe. Sfinxul, în ciuda privirii agere, nu privește și în noapte: ce se întâmplă dincolo de trei.

*

Cronologie: invenția Weltanschauung-ului lumii moderne prin care se pune ordine în finit; aducerea acestuia sub control prin semnalarea abundenței sale. Prin numărul de ordine așezat asupra finitului acestuia i se recunoaște întinderea, anularea calității de finit prin extensia variabilă a granițelor sale.

*

Corolarul metafizic: vârsta – un râu care aduce cu sine  grohotiș, impurități, aluviuni, unele bune altele rele. În contul celor rele vârsta a devenit reversibilă, s-a curățat de rele recâștigând tinerețea subiectului. Când rămâne ceea ce este, în contul ei se varsă înțelepciunea, cumpătarea,experiența, etc.

*

Dubla tipologie a vârstei. Ca obiect de interes exterior, vârsta integrează: în polis, în structuri sociale, economice, de randament sau pur asociativ - aspectul pragmatic al vârstei.

Ca pură raportare la sine, vârsta este un indiciu al capitalului timp disponibil: percepție de sine, măsură, evaluare, bilanț.

*

Pentru că lumile secularizate sunt mai centrate pe imanență, pe ce se află în interiorul lor, fauna acestui interior este mai greu de surprins. Nu întâmplător astfel de lumi și-au atras spre ele științe noi al căror scop nu a fost altul decât descoperirea identităților interne. Ceea ce este interior este și invizibil, redus la o vagă percepție, cu o identitate problematică. Știința prin excelență a acestei lumi, psihologia, are scopul precis al descrierii interne  a lumii, obținerea de identități și exersarea științifică a acestora. Evoluția acesteia a pus în lumină o serie de succesiuni ale variantelor de identificare.

Astfel de lumi sunt extrem de sensibile cu privire la semnalele de alarmă cu privire la dinamica lor invizibilă. Problematica vârstelor apare cu exactitate pe un astfel de teren. Scopul ei nu pare să fi fost altul decât descoperirea și identificarea prin tehnica variației numerice a timpului disponibil. Contribuția vârstei la ordinea și disciplina temporalității constă în operaționalizarea numărului ca măsură.

Vârsta este semnalul de alarmă cu privire la epuizarea timpului. De aici aspectul său dramatic: vârsta pleacă și trimite la dramatism - dramatismul finitudinii.

*

Într-o astfel de percepție: a fi în vârstă, vârstnic, de vârstă înaintată înseamnă, totodată, diminuare, împuținare. Frumusețea lui Narcis își avea originea în ceea ce nu era diminuat, în ceea ce era întreg. Frumusețea însăși se datora întregului ca efect al acestuia. Invers, dacă frumusețea este un astfel de efect, ceea ce urmează unei ființe împuținate este urât. De unde disjuncția între bătrânețe și frumusețe.

 De aici și atracția de sine ca sursă a egoismului tinereții. Iubirea de sine ca iubire generată de regăsirea frumuseții. Și tot așa, detașarea de sine  pe care o aduce vârsta își are originea în categorii inverse. Narcisismul este condiționat de tinerețe și frumusețe, o sintagmă imposibilă: bătrân narcisist.

*

Pentru că vârsta aduce cu sine împuținare, cei vârstnici devin mai puțin participativi, accentul alocat sinelui propriu este el însuși diminuat. Calitatea de subiect, oferta de sine ca eu pentru ceilalți este la rândul ei redusă. Participarea vârstnicilor la istorie este scăzută.

Bătrânețea ca etapă finală a vârstei este mai puțin participativă și partizană. Sintagma care i se alocă: înțelepciunea vârstei este sinonimă cumințeniei, cumpătării, reticenței și moderației. Nu bătrânețea este vârsta potrivită pentru malaxorul istoriei.

*

Vârsta urâțește, dar și înțelepțește. Între cele două este mai mult decât o conjuncție între forma fizică și cea spirituală. Înțelepciunea bătrânilor, cu accentul pus pe moderație și cumpătare, pe abținere și non-partizanat displace acolo unde tot vârsta pune accentul pe prezența eului și implicare, pe nerecunoașterea distanței și admiterea ubicuității eului. Tânărul este cel care-și recunoaște eul pretutindeni, iar forma acestuia trebuie să devină universală.

De aici implicarea tinerilor în istorie: de la nevoia regăsirii de sine, a totalității pe care și-o percep prin vârstă, și impunerea de sine, a propriei forme. Tot de aici, genul de istorie care poate fi urmat de tinerețea radicală.

*

Marile catastrofe ale istoriei: revoluțiile, au fost făcute, în mare, de către tineri. Revoluția franceză, nazismul, comunismul sunt istorii făcute de tineri aflați între douăzeci și treizeci de ani. Robespierre, Danton, Marat ca exponenți principali ai revoluției franceze aveau vârste în jur de treizeci de ani. La fel elita conducătoare a revoluției bolșevice.

Secularizarea aduce în istorie elite tinere criminale. De aici și morala de a nu se încredința  prea ușor puterea tinerilor. Cântecul preferat al fasciștilor italieni era Giovinezza, giovinezza, iar pentru Garda de fier / Sfântă tinerețe legionară.

Regimurile totalitare nu au încetat niciodată să cânte în strune tinereții. Exista un UTC, în România, un Comsomol în URSS,un Jugendhitler în Germania nazistă etc, nu și un UBC - Uniune a bătrânilor comuniști, ș.a.m.d.

*

Revoluțiile, conform lui Marx, au ca punct de pornire insatisfacția cauzată de regimurile îmbătrânite, atrofiate în vechile lor formule de existență, adică reacții împotriva bătrânilor ca exponenți ai unui polis decrepit, revolut.

Ultimul cuvânt de ordine pentru evacuarea acestora din istorie nu a fost însă rostit!

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

 

Singurătatea celor mici

 

Privește dudul cu frunze verzi și dude coapte, sub care stătea întinsă pe o pătură, cu gura deschisă și speranța că una îi va cădea direct în gură. Nu, miracolul nu s-a întâmplat, deși a așteptat cu încrâncenată răbdare. Privește mirată fluturii și iarba foarte verde ce îi răcorește picioarele desculțe. Nu își recunoaște picioarele, cum nu se recunoaște nici seara în oglindă, deși e minunat de vie. Singurătatea, până acum întâmplătoare și de scurtă durată, i se revarsă în suflet și nu-și găsește locul și jocul.

Strada pustie s-a însuflețit când a apărut el, un bărbat necunoscut care a trecut pe lângă ea, a privit-o zâmbind și a dispărut într-un orizont cald, lăsând în urmă o puternică mireasmă de parfum de proastă calitate, în a cărui vrajă a rămas prinsă. A închis ochii, s-a înălțat pe vârfuri și s-a transformat într-o infimă particulă cuprinsă de dor, iar dorul îi deschisese o rană de durere nevăzută și o singurătate în care a fost definitiv exilată.

 *

Frunzele dudului stau să cadă, iar mașina de tăiat lemne îi zgârie crud auzul. Cum adică îl ia în armată? Doi ani? Dar dacă va fi război? Frunza stă atârnată, abia prinsă și totuși nu cade. Nu vrea să piardă momentul când se va desprinde valsând în voia sorții. O pală de vânt alungă toate frunzele și dudul rămâne golaș, lipsit de ele. Se trage perdeaua după care stătea ascunsă de câteva ore:
- Te rog să vii la masă, suntem cu toții și avem la desert lapte de pasăre!
Nu își dorește nimic mai mult decât marmelada ce se vinde la kilogram în prăvălia din colț. Tare, lucioasă, cu o formă paralelipipedică, este răsturnată dintr-o cutie de lemn pe tejgheaua metalică. Cuțitul o pătrunde molatec și o bucată tremurândă ia drumul hârtiei groase maronii, apoi al cântarului al cărui ac se oprește în dreptul unei liniuțe. Pachetul grosolan în hârtie maronie este înmânat cumpărătorului.

*

Privea dudul încărcat cu zăpadă, iar prin perdea zărea pomul de Crăciun din casă. Pe marginea sobei încinse stătea o cojă galbenă de lămâie ce împrăștia un miros plăcut. Lumina se materializa pe obiecte, făcându-le mai strălucitoare. Mirosurile erau despre sărbătoare, ca și cântecele. Toți ai casei trudeau pentru bucuria ei. Frumusețea ieșită din comun a acelei seri avea un efect dureros. Se simțea vinovată, iar motivul confuz era imposibil de descris, așa că, așezată pe scăunel, începea să plângă de jalea fetiței care nu mai avea chibrituri să se încălzească și urma să moară de frig.

 

Comentarii cititori
sus

Adrian Popescu

 

 

Roma, caput mundi

 

1.

    Începem să îmbătrânim când nu mai știm ce daruri să le mai oferim prietenilor noștri de ziua lor de naștere. De-acum epuizate fiind listele  de cadouri tradiționalele, cravate scumpe, truse de ras, sau listele postmoderniste, i-pad-uri, tablete, telefoane celulare recente, ne trezim că nu mai prea mai avem ce inventa pentru a le provoca celor apropiați din familie sau nu un zâmbet spontan  de încântare copilăroasă și mulțumire de adult.

În ceea ce mă privește, cărțile m-au bucurat de mic, primul dar primit  de ziua mea de naștere, de care-mi amintesc, să fi fost  prin 1956, anul revoluției anticomunistemaghiare, a fost un volum splendid ilustrat, Cheița de aur Buratino, de Alexei Nicoleaevici Tolstoi, volum  inspirat de cartea Aventurile lui Pinocchio, al italianului Carlo Collodi. Eram în anii dictaturii, dar eu nu știam ce se petrece în țară, sau în țara vecină, fericit că pot citi o poveste, lăsat singur acasă, cu cartea în brațe, citind semiculcat, într-o după-amiază caldă de primăvară. Locuiam în interiorul Clinicilor Medicale Universitare, la așa-numitul Palat Nou, construit mai târziu decât impozantele corpuri de clădire clujene datând dinvremea perioadei de stabilitate (ce părea veșnică) a Imperiului austro-ungar, 1905,190. Eu, copil naiv mă jucam in Curtea clinicilor, sau a Medicilor, cum i-am mai spus, de pe fosta stradă Miko nr. 2-4, devenită mai apoi strada  Clinicilor, printre brazi și tuia, printre straturi circulare de gura leului, mușcate în straturi și fluturi albi ca halatele medicilor cu care mă întâlneam uneori pe coridoarele lungi și reci ale Medicalei a II-a. Acolo, la al doilea etaj,unde asemeni unui principe roman strălucea, sever și auster,  marele profesor de semiologie Ion Goia. Curtea era formată din conferențiari, șefi de lucrări, primari, medici, asistenți preparatori, studenți, asistente, nu din consuli, pretori, senatori, tribuni ai plebei, centurioni, matroane, cetățeni din Urbe, liberți, sclavi, etc. Profesorul Goia, spaima studenților superficiali, semăna, am constatat mai târziu cu un gal, de fapt, cu generalul De Gaulle... Un salon, medical, nu un salon al Doamnei de Recamier, devenise  locuința familiei noastre, înglobată în familia mai mare a Clinicilor. Tata medic, mama laborantă de radiologie. Familia cea mare a Clinicilor clujene avea solidaritatea ei nevăzută de un ochi dinafară, refugiul din 1940  la Sibiu, după Diktat, primit cu proteste și lacrimi, într-o mare adunare. Într-o fotografie  îmi recunoșteam mama în primele rânduri. Bejenia îi apropiase enorm, dincolo de normalele diferențe de educație profesională. Și relatările sale mi le aduc aminte, văd cu imaginația mea de copil soldații români rugându-se de ofițerii lor să fie lăsați să lupte, să apere pământul Ardealului, să nu părăsească umiliți dealurile Feleacului, fără să tragă un foc de armă. Pe viitorul meu tată, destinul l-a adus direct de pe front la Sibiu, rănit, s-o cunoască pe viitoarea mea mamă. El, un bucovinean de lângă Cernăuți,  ea-o harnică asistentă medicală la Clinica de Boli de plămâni, condusă de Leon Daniello, prietenul lui Lucian Blaga. Mi-l amintesc pe tata tocind pentru examenele de Anatomie date cu profesorul Albu, sau de  Histologie, unde era suveran profesorul Rusu. Tata devenise student la Medicină când eu aveam deja patru ani. Un salon dezafectat, dinspre laboratoare, și un altul de lângă fabulosul Amfiteatru (destinat cursurilor generale cu studenți numeroși, sau unor manifestări politice sau culturale) ne serveau ambele spații drept locuință. Amfiteatrul pomenit mi se părea (era) uriaș, pentru mintea mea de atunci, impresionant oricum, răcoros, cu lungile sale bănci de culoarea mierii, un  galben cu nuanțe de brun. Intrau acolo perindându-se prin fața ușii noastre, zeci sau poate sute de studenți, râzând și hârjonindu-se, supli, cu halatele pe braț, iar studentele erau aproape toate uluitor de frumoase. În Amfiteatru eram admiși, de obicei, și noi, „copiii Clinicilor”, mai erau câteva familii în clădire, apoi bieții suferinzi, unii de vârsta noastră, internați la secția O.R.L., cu un etaj mai jos, unii cu gâtul firav gâjâind, străpuns, metodă de tratament străveche, soluția acum la arsurile cauzate de soda caustică, verde de Paris, sau la alte insuficiențe respiratorii. Prima dată, pacientul nevârstnic, plângând disperat, însoțit de părinți trecea pe la aparatul Roentgen, aflat la distanță de trei saloane de noi, iar mama, laboranta de radiologie, era trezită de medicul de gardă, care făcea primul examen al accidentatului. Un lichid toxic sau o boabă de fasole sau un nasture înghițit din joacă puteau produce sufocarea, cum anticipam, de aceea se acționa rapid, adesea prin traheostomie. Noi știam de cu noapte ce provocase necazul copilului pe care-l auzeam plângând, mama în câteva cuvine ne spunea, simplificat, desigur, pe înțelesul nostru, ce diagnostic  avea și ce intervenție chirurgicală suferise pacientul sosit  în miez de noapte. Poate noul nostru tovarăș de joacă în Curtea medicilor, după ce pacientul cu pricina se va înzdrăveni și, bineînțeles, dacă va fi acceptat.

O carte din literatura italiană, celebră în toată lumea, dincolo sau dincoace de Cortina de Fier a  fost  prima mea lectură, dar și prima mea legătură sufletească cu lumea  Italiei. Și primele versuri născocite de mine, sau printre primele, nu mai știu, exprimau  ceva abstrus, elementar, primar, dar italic, așa cum Indovinello veroneseGhicitoarea veronezăeste printre primele texte scrise în limba italiană. Cântecul Fratelui Soare, sau Laus creaturarum, lauda binecunoscută a Sfântului Francisc este  textul care stă, scris în volgare umbro la începuturile limbii italiene literare. Nu poate fi o simplă întâmplare că mai apoi la revista Echinox  voi traduce, împreună cu colegii mei din studenție, azi nume recunoscute, poezii din lirica Duecento-ului și a Trecento-ului  italian, iar  textul franciscan îmi va reveni mie să-l transpun în limba română, traducerea aceea din 1968, 69,  va fi reluată, cu unele modificări, prin ani, dar esențialmente ea a  rămas aceeași, semn al unui destin care se revendica de la minunatul univers cultural și religios italian. La vârsta aceea, de vreo 10-12 ani, mă mir de unde răsăreau la suprafața memoriei mele rudimente de vocabular italian, poate din amintirile rarelor filme italiene, văzute la dispărutele, azi, cinematografe Progresul, fost Capitol, în interior Palatului Banffy, ori Muncitoresc, pe strada Sindicatelor, azi sediul nou al Facultății de Psihologie și Pedagogie ale UBB-ului. Debutul în ziarul local, 1963, cu o poezie elogiind Noaptea, ca stare de comuniune, a venit destul de repede, eram elev în clasa a noua, la un liceu de cartier. La selectul Liceu George Barițiu nu reușisem să rămân după admiterea din a șaptea în a opta, nu regret, nu am resentimente, am avut alți prieteni la Liceul cel nou, nr.12. Abia peste un an, în 1964, va fi o mare deschidere politică, iar dispoziția partidului unic de intrare în liceu, nu doar acolo, pe baza unui dosar unde erau favorizate anumite  categorii sociale (muncitorii, colectiviștii)  nu va mai funcționa. Tata era medic, intelectualii nu aveau procentajul avantajos, acordat din pornire muncitorilor la examenul de admitere, iar matematica mea scârțâia. În fine, în 1964 public la revista Steaua, la o rubrica de Condeie noi, prin grija redactorului-sef, Aurel Rău, două poezii de notație în spiritul revistei, fără să le fi gândit ca atare, dintr-o afinitate inexplicabilă cu pastelul citadin de-atunci.

 

Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

 

 

Revoluția m-a maturizat

 

La mine Crăciunul din 1989 a fost cu adevărat unul „astral”, conform noii limbi de lemn de azi (așa se spune despre Revoluția din Decembrie 1989, că a fost „astrală” pentru români). În orice caz, a fost o mare ciudățenie pentru destinul meu. Aveam 39 de ani în 1989 (și soția tocmai împlinise 35 de ani pe 4 decembrie 1989). În condițiile în care pe 22 decembrie 1989 am fost instalat cu forța „președinte de județ” de către revoluționarii vrânceni, la Focșani (la Focșani locuiam de 15 ani, căsătorit în 1975 aici; în 1990 am plecat cu totul la București; în 1989 copilul meu avea 12 ani). Mai exact, am fost efectiv luat pe sus pe 22 decembrie 1989 din Piața Unirii, unde era „Casa Albă”, adică sediul Comitetului Județean Vrancea al PCR, urcat într-un balcon și anunțat că din acel moment sunt „președinte lor de județ”, în uralele celor prezenți, care auziseră de mine de la Radio Europa Liberă, e o tevatură întreagă, nu mai insist (Piața Unirii din Focșani era arhiplină de „revoluționari”; eu abia sosisem aici în fruntea coloanelor formate în sudul orașului, pe platforma industrială; un aspect special: pe acest drum, din sudul Focșanilor spre centru, de o parte și de alta, erau înșiruite sediile unităților militare vrâncene și așteptam să se deschidă focul în orice clipă; interesant, în dimineața de 22 decembrie 1989 eu am fost anunțat la locul de muncă, la Biblioteca Județeană Vrancea, de către un tânăr care scria poezii, Laurențiu Barbu, că pe platforma industrială din sudul orașului, pe Calea București, la ISEH Focșani, în traducere „întreprinderea de scule și elemente hidraulice”, angajații au intrat în grevă, motiv să merg imediat acolo, cunoscându-i pe mulți dintre ei, foști elevi ai mei din perioada în care am fost pedagog la Liceul 1, „liceu industrial” patronat de această întreprindere de export; am găsit această întreprindere ocupată de securiști și am fost la un pas să fiu arestat, eram dus la o dubă când s-a auzit strigându-se pe stradă că a fugit Ceaușescu cu elicopterul, era o nebunie; lăsat în pace, în plină confuzie, am mers cu Laurențiu Barbu la socrii mei, care locuiau în Cartierul Sud, să văd și să aud la televizor ceea ce avea să se numească „Revoluția în direct”, în direct adică la Televiziunea Română Liberă, „comunicatele importante pentru țară” ale lui Mircea Dinescu, după care m-am întors pe platforma industrială, unde deja se adunau salariații, să plece spre „Casa Albă”).

Cum a fost Crăciunul? „Revoluționarii” din  Focșani au spart pe 22 decembrie 1989 toate geamurile Consiliului Județean al PCR Vrancea (în timp ce prima-secretară PCR Niculina Moraru fugise în munții Vrancei, iar țiganii furaseră tot ce s-a putut fura din „Casa Albă” din Focșani lăsată de izbeliște, inclusiv de la bufetul interior)! Și eu, pus cu forța „președinte de județ”, a trebuit să stau 24 din 24 de ore în această clădire devastată, iarna. Natural, s-au bătut în cuie scânduri și „pfl” în ferestrele sparte de „revoluționari” (până să se pună geamurile la loc, firește, m-a apucat Crăciunul tremurând), fiindcă vântul rece te teroriza, lasă că era curent. Din 23 decembrie a început negocierea membrilor comitetului de conducere revoluționar (am uitat denumirea oficială), fiecare membru era aprobat sau dezaprobat de revoluționarii adunați în Piața Unirii. Apoi a început să se tragă în Focșani, armata (care preluase practic România) inventa teroriști și la Focșani, așa era scenariul scris la centru – de ce avea nevoie Revoluția de asemenea scenariu, nu se înțelege nici azi. Am mers personal în punctele în care se trăgea în prostie și nu descopeream morți, totul era o invenție de speriat populația, trebuia să stăm toți cu frica în sân (probabil, până ce la București se alegeau apele politice, controlate de la Moscova), că reacționează „oamenii lui Ceaușescu”, rămași pe baricadă. Eu anunțasem oficial că sunt dispus să mor „ca la 1848, dacă așa mi-e scris” (nu aveam idee de altă revoluție). Armata din Vrancea stătea în poziție de drepți în fața mea, dar executa în secret ordinele primite de la București (cu mine nu vorbea nimeni de la București, deși aveam telefoane directe cu guvernanții, celebrele TO). Imediat ce am preluat conducerea județului, am arestat cu o mână de revoluționari toți securiștii și am transferat armamentul Securității vrâncene la Armată, riscând să fiu împușcat… Ce am făcut de Crăciun, în 1989 (întrebare): habar nu mai am, în afara faptului că urmăream să aibă populația în județ apă potabilă, apă caldă și căldură sau mâncare la magazine (lichidând depozitele), să se bucure de „libertate”. Știți, pe atunci se spunea că apa e otrăvită la robinete sau în fântâni și că teroriștii vin la Focșani din toate direcțiile, inclusiv din aer (motiv să împuște Armata mortal doi civili nevinovați). Eu mâncam covrigi și ațipeam pe o canapea în „Casa Albă”, în frig, coordonând naiv „totul”. Îmi amintesc de faptul că am văzut la televizor la „Casa Albă” din Focșani filmulețul cu execuția soților Ceaușescu, spunându-mi că-și merită soarta să moară câinește – din acea zi s-a tras și mai al dracului în Focșani, era un scenariu scelerat (al simulării) al celor care preluaseră puterea, în frunte cu Iliescu (oamenii KGB-FSB câștigând până la urmă bătălia). Soția era convinsă că voi fi sacrificat pe altarul Revoluției, care are nevoie de simboluri. Armata a intrat la mine acasă și a scos toate microfoanele Securității, i le-a arătat soției (erau în mobilă și în telefoane; aveam două aparate pe același număr). Curios, soția s-a trezit, totodată, cu un sac „de la Moș Crăciun” plin de mezeluri și produse de carne nemaivăzute, adus de Armată de la Cantina Partidului – natural, ea a împărțit la rude bunătățile…

Ce semnificație are Crăciunul Revoluției în calendarul personal? La cam 26 de ani distanță, Crăciunul din 1989 rămâne pentru români o poveste însângerată, iar pentru mine – o maturizare fără sens, care a încercat degeaba să-mi deturneze destinul (73 de zile mai târziu, pe 5 martie 1990, după ce CFSN s-a transformat în partid, am părăsit funcția revoluționară, președinția județului Vrancea și am predat toate legitimațiile oficiale, inclusiv pe aceea de membru al Parlamentului Provizoriu, refuzând să particip și la primele alegeri libere pe locul întâi din partea FSN, pus automat; vă reamintesc, eu n-am fost niciodată membru de partid; m-am întors atunci în lumea literară, ales în lipsă la București redactor-șef al unui nou săptămânal al USR, dedicat optzeciștilor, Contrapunct)…

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Vârste copilărești

 

«On n’est pas sériuex, quand on a dix-sept ans/ Et qu’on a des tilleuls verts sur la promenade» (J.A. Rimbaud, Roman): Judecând din această perspectivă prin excelență „poetică”, aș spune mai întâi pe scurt că trecerea anilor, în ciuda maturizării și îmbătrânirii fizice, nu a adăugat  înțelepciune, inteligență sau talent (dimpotrivă!) ființei mele de 17 ani și consider că aceasta este o binecuvântare.

  „Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorința de a trăi modest în slujba ei” (J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară): Aici se complică lucrurile. În măsura în care, în ciuda inadaptării permanente la lumea vieții, trecerea anilor adaugă experiență și adâncește totodată și sentimentul „banalității răului”, în măsura în care tehnicile individualiste de supraviețuire câștigă teren în fața solidarității, în fața tremurului  și zbuciumului pentru ființa și condiția altuia, pentru idealuri, pot spune că simt gustul aspru al maturizării de vreme ce iată, am rezistat. În timp ce „eroii, visătorii, îndrăzneții” au renunțat  la jocul vârstelor sau  pur și simplu au fost scoși din el.

Considerând că nu este expirat, vin în Prăvălie cu o bucată dintr-un text scris în vara lui 1997 și publicat la sfîrșitul lui 1999 (prima parte) - începutul lui 2000 (a doua parte) cu titlul Un American la New Orleans în revista Contrapunct condusă de Ioan Vieru.

În literatura secolului XX, „exemplar” pentru refuzul de a se maturiza (cel puțin psiho-social) este Ignatius Reilly din Conjurația imbecililor de John Kennedy Toole[1]. Acesta, luptător pentru reinstaurarea teologiei și geometriei, a bunului gust și a decenței în privința cărora împărtășeșete o viziune șocant de originală în timp ce o raportează la societatea americană din anii ’60 ai secolului trecut, își alege mijloacele cele mai nepotrivite pentru aventura în care inteligența lui pe rînd sclipitoare, insultător-nihilistă, paranoic-critică, apolcaliptică îi aduce numai deservicii pe parcursul evoluției penibile a evenimentelor reglate de „Conjurația imbecilior” care dirijează viețile oamenilor, substituindu-se absurd și ilegitim semnificativei și în definitiv acceptabilei „Rota Fortunae”.

În măsura în care, pe de o parte, ca adult cu apucături infantile „se joacă” (mai mult de nevoie) de-a pirații și sub influența cărților citite înțelege orice acțiune ca pe un act eroic, iar pe de alta este un fel de paria al tîrgului (fără ca el însuși să se perceapă astfel), Ignatius Reilly pare o sinteză între Tom Sawyer și Huckleberry Finn în ipostază intelectuală. Atît că John Kennedy Toole însuși îl invocă pe Mark Twain pentru a se detașa de modul lui de a înțelege „critica moravurilor” lui Homo Americanus.

Însă personajul emblematic la care m-am gîndit din momentul în care Ignatius a intrat în viața mea de cititor, la început spontan, apoi din ce în ce mai argumentat, în virtutea unor asemănăări de profunzime și în pofida deosebirilor radicale, este Holden Caulfield (deja invocat aici)[2] a cărui candoare dezarmantă înfruntă falsitatea, superficialitatea și imoralitatea lumii în mijlocul căreia trăiește. Cele două povești stau deopotrivă sub semnul traseului inițiatic, dar între ceea ce face Holden în cele cîteva zile după abandonarea școlii de elită în care învăța (Elkton Hills) și ceea ce face Ignatius (fost absolvent strălucit al Universității, fost doctorand și colaborator al Colegiului de Studii Sociale) timp de câteva săptămâni de la incidentul provocat de agentul de stradă Mancuso în fața magazinului universal D. H. Holmes din New Orleans este deosebirea finală și esențială dintre reîntoarcerea acasă și plecarea în lumea largă.

Experiențele eroului lui Salinger (în baruri, la cinema, în parc, la muzeul de Științe Naturale, la hotel, la profesorul de engleză) se situează în limitele normalului și țin cumva de crizele de creștere ale acestui adolescent care le povestește  pe un ton finalmente cuviincios. În schimb, aventurile lui Ignatius, nou angajat (în vederea obținerii unor venituri prin care să contribuie la suma necesară achitării daunelor pricinuite de Plymouth-ul arhaic la volanul căruia se afla propria-i mamă) mai întâi la Levy Pants ca funcționar și apoi la Paradisul Vânzătorilor ca vânzător ambulant de cremwuști sunt cu totul și cu totul năucitoare, pe măsură ce alte ființe ciudate intră în joc, dinamizând expunerea îndelung elaborată a viziunii ignatiene asupra lumii. Ignatius Reilly vegetează mai tot timpul în camera lui de pe strada Constantinopol, pentru ca atunci când  trece la acțiune să demonstreze că tot ceea ce în principiu este posibil și normal, în realitate devine imposibil și straniu. (De pildă relatarea unei deplasări la Baton Rouge cu un autobuz oarecare capătă gravitatea unei călătorii cu un vehicul psihopomp).

Asemănarea de fond dintre Ignatius și Holden poate fi exprimată simplu: ei întruchipeză umanitatea într-un  mediu care  îmbracă aparențele dezumanizării, sau, mai mult, amintesc de legăturile omului cu divinitatea în mijlocul unei umanități decăzute. Chiar dacă sensibilitatea lor maladivă capătă forme cu totul și cu totul diferite. Astfel, Ignatius în felul său conservator-contradictoriu tună și fulgeră împotriva „fasciștilor”, militează pentru drepturile sociale ale minorităților, visează o „președinție de drept divin” și un Partid al Drepturilor Divine, în timp ce Holden demască fățărnicia și obediența elitelor față de puternicii zilei și se solidarizeză cu năpăstuiții soartei: fie cu un coleg antipatic precum Ackley, fie cu un altul care provine dintr-o familie modestă. Exersarea spiritului critic pe marginea producțiilor cinematografice, pesimismul, gustul exagerării, revolta împotriva vulgarității, gratuitatea actelor și convingerea intimă că nimic de pe lumea asta nu ar putea să le placă vreodată cu adevărat, o anumită fascinație a propriei morți (candid-romantică la Holden, răzbunător-revoltată la Ignatius), tetralitatea, conflictul cu familia, un soi de lașitate (recunoscută ca atare de Holden, convertită în eroism mitoman de Iganatius), singurătatea și tristețea – sînt de asemenea elemente comune celor doi.

Diferențele dintre aceste două personaje evoluează gradual, începînd cu vîrsta și statura și sfîrșind cu stilul lor: Holden are 16 ani „Și uneori mă port de parcă aș avea 13. Și zău dacă nu-i caraghios, că doar am șase picioare și doi țoli juma și o grămadă de fire de păr alb, zău că am”; Ignatius are 30 de ani, „capul umflat ca un balon”, „urechile cărnoase”, „părul netuns”, „buze pline, țuguiate”, „mustața neagră, stufoasă”, „cute mici, pline de dezaprobare și de firimituri de cartofi crocanți”, „ochi disprețuitori (...) și albaștri și galbeni”, iar mișcările lui „provoacă valuri de carne (...) spărgîndu-se la nasturi și la cusături”. Holden este doar neobișnuit de înalt, pe cînd Ignatius este uriaș, iar această prea plină maturitate fizică, raportată la imaturitatea lui psiho-socială, produce ilaritate.

În privința stilului în ipostaza de spectaori, Ignatius într-o sală de cinematograf sau în fața televizorului se manifestă nestăpînit și violent, se isterizează zgomotos: „Privi atent genericul, străduindu-se să găsească numele acelor interpreți care îi produceau de obicei greață; (...) mai mulți actori, compozitori, regizorul, coaforul și producătorul secund erau persoane care îi jigniseră simțul estetic de mai multe ori în trecut (...) – O, Cerule! Strigă Ignatius incapabil să se mai abțină. Ce degenerat a putut să producă acest avorton? (...) Ia priviți numai la cretinii aceștia zîmbăreți!”. Spre deosebire de pesimismul benign pe care îl afișează Holden la cei 16 ani ai lui („Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite! Mă întristează pînă la disperare!”), pesimismul lui Ignatius este îmbibat de gnosticism: „Optimismul îmi face greață. Este ceva pervers. De la căderea omului, poziția care i se potrivește în univers este aceea de nenorocit”.

Sensibilității defensive, introvertite, autodistructive și în același timp autoregeneratoare a lui Holden (care nu are o ideologie și nu elaborează proiecte militante) i se opune sensibilitatea lui Ignatius: ofensivă, alergică, „organizată”, social-protestatară, delirantă, explozivă, devastatoare. Megalomaniei lui Ignatius i se opune controlul autocritic al lui Holden: „Și am un rîs foarte zgomotos și cretin”; „Dar sînt într-o ureche (...) Ducîndu-mă spre baie, am început să simulez c-aș avea un glonte în stomac”; sau: „Apoi am început  să fac pe nebunul. Mi se întîmplă uneori să fac pe nebunul, așa, ca s-alung plictiseala”. Actele și gîndurile extravagante ale acestui tînăr prefigurează un fel de nostalgie a înstrăinării de lume: „(...) nu știu de ce alergam (...) Cînd am trecut drumul am avut senzația că, așa, parcă dispar. Era o după-masă (...) în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzația că dispari”. În același registru poate fi trecută neliniștea legată de soarta rațelor din Central Park pe timp de iarnă: le încarcă cineva într-un camion să le ducă în altă parte sau zboară ele singure spre sud?... Nu e mai puțin adevărat că singurele ființe la care și Ignatius ține cu adevărat sînt animalele. De altfel, din relatarea domnișoarei Annie aflăm că evenimentul inaugural al demenței lui Ignatius este moartea cîinelui său, Rex. După ce îl depune în salon, stăpînul vrea să-i facă o înmormîntare creștinească: „(...) - Ignatius s-a dus la preot și l-a rugat să vină să spună o rugăciune pentru cîine. (...) Preotul a zis nu, bine-nțeles (...) Și s-a apucat ș-a făcut el singur înmormîntarea. Un licean mare ca el n-ar fi trebuit să facă așa ceva (...). Ignatius își pusese o pălărie mare ca Superman și peste tot ardeau lumînări”. Explicația nevrozei lui Ignatius prin această cauză, fac din acest personaj intratabil (dacă mai are nevoie) o ființă demnă de compătimire și deopotrivă de simpatie, în ciuda maximei lui iritabilități și bombăneli continue.

„Nervii mei erau în batistă, zău că erau”, ar spune Holden Caulfield, căci el rămîne un băiat bine crescut, în ciuda nonconformismului: „Există oameni d-ăștia, care-ți strică toată plăcerea”, cu care totuși Holden este delicat, chiar atunci cînd îi ironizează sau îi insultă mai curînd cu blîndețe: „nemernicul avea o voce pretențioasă, aristocratică, tipic Ivy League, o voce din acelea obosite, de snob” ; sau „era spiritual măgarul”. În contrast cu acest ton mai degrabă calm, acelora pe care îi detestă, Ignatius le transmite atît prin viu grai, cît și în scris insulte gongorice și amenințări fără echivoc: „Ignoranța dumitale totală a ceea ce pretinzi că predai, merită pedeapsa cu moartea (...) Roagă-te (Sfîntului Cassian de Imola), șarlatan  nebun, pseudo-pedant, băutor de cocktail, jucător de golf, tu, « joacă cineva tenis ? », căci ai într-adevăr nevoie de un patron ceresc. Deși zilele tale sînt numărate, nu vei muri ca un martir (...), ci ca un măgar, ceea ce și ești”. Dacă scrisoarea către profesorul Talc din care tocmai am citat este „gratuită” și strict personală, o altă scrisoare (nu mai puțin originală) redactată în numele firmei la care Ignatius lucrează va primi un răspuns plin de consecințe pentru mai mulți angajați: „Domnule I. Abelman, mongoloidule, am primit prin poștă comentariile dumitale absurde despre pantalonii noștri, comentarii care dovedesc, așa cum s-a întîmplat, o lipsă totală de contact cu realitatea (...) «De ce? De ce?» în bîlbîielile dumitale incomprehensibile și cu vederile dumitale învechite și dăunătoare despre lume, nu ești în stare să asimilezi concepțiile noi și stimulatoare ale comerțului”. Această nevinovată (în principiu) plăcere a farseurului de a comite mici răutăți cu impresia disproporționată că pune lucrurile la punct („meditînd satisfăcut la faptul că lumea nu înțelege decît de putere și forță, Ignatius copie semnătura lui Levy pe scrisoare”) ar fi putut conduce la o adevărată dramă: falimentarea firmei Levy Pants ca urmare a achitării daunelor pentru calomnie. Dar în final, confecționînd (cu nonșalantă lașitate) un vinovat – domnișoara Trixie, octogenară, nepensionată din cauza vederilor feminist-progresist-psihanalitice ale doamnei Levy -, funcționarul cu puțin timp înainte concediat chiar face drepatate: declarată iresponsabilă, domnișoara Trixie este pensionată, iar în familia Levy se reinstalează echilibrul de forțe; Gus Levy scapă de tutela soției și de handicapul conflictului cu tatăl, în sensul că tranformă Levy Pants în Levy Shorts; cu această ocazie își va găsi de lucru și Jones, un negru aflat mereu în conflict cu poliția din cauza vagabondajului.

Este ca un fel de „răsplată” a eforturilor lui Ignatius care de altfel încercase (în dorința lui de recunoaștere, de afirmare și în concurență cu militanta Myrna Minkoff) ca angajat la Levy Pants să facă dreptate la modul propiu, punînd la cale un „sabotaj” în urma căruia condițiile muncitorilor negri s-ar fi îmbunătățit. Dar totul  se termină cu un eșec: pe Ignatius îl scot din sărite cîntecele cu Iisus ale muncitoarelor de culoare (mult prea sentimentale, „oribile”, „blasfemii”), greviștii se retrag, iar el este concediat.  Reangajat (după îndelungi ezitări) ca vînzător de cremwurști la Paradisul Vînzătorilor (un exercițiu al umilinței sugerînd parodic tema muncilor la care este supus eroul în mitologii), în lungile sale plimbări aberante în care nu își face datoria (dacă la Levy Pants pur și simplu arunca la gunoi actele firmei la care ar fi trebuit să lucreze, în acest caz este consumatorul unic al produselor Paradisului), Ignatius se luptă cu pisicile încercînd să le închidă în compartimentul pentru chifle al căruciorului în formă de cîrnat pe care îl tîrăște după el, abandonîndu-l adesea pentru a vedea cîte un film). Cu această ocazie îl reîntîlnește pe Dorian Green (!), pederast cu care făcuse cunoștință în barul Bucuria Nopții (în care principialul Ignatius intrase la un moment dat împreună cu nesofisticata lui mamă). După un schimb spiritual de replici, cei doi pun la cale o recepție care avea ca scop inaugurarea unei ample acțiuni de salvare a lumii cu ajutorul homosexualilor. Iată cîteva mostre din anarhistul și entuziastul proiect al Salvării Lumii prin Degenerați redactat de Ignatius: „(...) Cînd în cele din urmă vom fi răsturnat toate guvernele existente, lumea va avea parte nu de războaie, ci de orgii mondiale (...) Vrea M. Minkoff  să aibă sex în politică? (...) Firește va fi prea uluită ca să reacționeze la originalitatea proiectului meu (...) În mintea mea se duce o luptă între Pragmatism și Moralitate. (...) Ca două personaje dintr-o piesă medievală moralizatoare, Pragmatismul și Moralitatea se bat în ringul de box al creierului meu”. Dar și acest proiect eșuează, și nu din cauza fragilității teoriei libertarian-cosmopolit-pacifiste, cît din cauza irascibilității sale endemice, pe care nu o poate controla nici în timpul unei petreceri: „- Oprește, te rog, muzica aceea enervantă și liniștește-i pe sodomiții ăștia. Trebuie să abordăm problemele esențiale (...) Liniște, mugi Ignatius (...) Liniște, perverșilor! (...) Dorian plecă să vorbească cu un grup de prieteni, ignorîndu-l anume pe Ignatius, așa cum făceau toți cei de față”. În fine, hăituit de cele trei fete body-guarzi de la petrecere, neînțelesul „vizionar, aruncat într-un secol ostil, cu forțe ce nu puteau fi controlate”, ajuns la capătul puterilor încearcă să mai salveze ceva din această zi ratată „pentru care se pregătise sufletul său”. Și reușește, într-un anumit fel, cel puțin prin consecințele „pozitive” ale scandalului pe care îl provoacă la Bucuria Nopții, bar deocheat din Cartierul Francez, unde este atras de vizionarea unui spectacol a cărui vedetă, judecînd după fotografia în care goală, își acoperă fața cu De Consolatione Philosophia, îi pare o intelectuală rafinată, „cu o concepție incisivă despre lume”, avînd evidente afinități cu atitudinea „tînărului muncitor”. Acestui „tînăr muncitor” (obsedat pe de o parte de Myrna Minkoff, „fufa liberală” cu care întreține o corespondență furtunoasă, un fel de iubită care îi asaltează „castelul” trupului și al minții lui caste cu ideile și pornirile ei dezinhibat-sexiste și pe de alta de problema destinului, invocîndu-l mereu pe Boetius, glosînd - pe colile Big Chief care îi tapetau  camera - despre roata norocului și cursul negativ urmat de istorie începînd cu Renașterea) nu-i trebuie prea mult timp pentru a constata impostura „intelectualei” pe care o demască. Ca urmare a „vigilenței” lui Ignatius, acest „focar al corupției” se închide, patroana este arestată, iar agentul de stradă Mancuso, pînă atunci persecutat de superiori, este avansat în grad. Fără voia lui, Ignatius face din nou dreptate - ceea ce dă sens întîmplărilor aparent fără noimă, stupide pe care le provoacă și le trăiește.

În momentele de singurătate jenantă (dacă nu chiar sfîșietoare, ca aceea a lui Holden) și, mai mult decît atît, în acelea cînd este în pericol de  fi închis în ospiciu, Ignatius ar putea fi receptat, grație unui tipic sentiment de solidaritate, ca erou tragic, aflat la strîmtoare sau în suferință; dacă brusc, grandilocvența și ticurile nu ar face din el un personaj ridicol. Numai că unilateralitatea pe care s-ar părea că o încarnează, se revelează a fi doar o latură a „creierului său complicat” - cum ar spune el însuși. El pare ridicol, dar rîsul participativ pe care îl provoacă (alături de) fac din el un personaj comic. Contrastul dintre moralitatea lui Ignatius și expresia acesteia, felul în care arată și imaginea proprie despre sine, condiția lui socială și pretențiile pe care le enunță stîrnesc ceea ce s-a numit „rîsul de întîmpinare”. Mai mult decît atît, dincolo de cotidianul rîs prin care ne detașăm de personajul ridicol, prezența lui Ignatius produce satisfacție estetică, „desfătare de sine în desfătare cu altul”. În fond,  rîsul pe care îl produce Ignatius se poate converti într-o autoexaminare amuzat-critică, într-un exercițiu   al sincerității. În măsura în care neagă propiul său orizont de așteptări, cît și pe al celorlalți (al mamei, al Myrnei, al lucrătorilor de la Levy Pants), Ignatius trece și granița comicului, intrînd în pielea anti-eroului. Dar oare el îl neagă, sau orizontul său este negat de ceilalți? Căci așa cum arătam, deși scenele de vitejie în care se angajează frizează ridicolul, Ignatius este în felul lui un salvator.

Dacă printr-o ciudată ironie textuală am ajuns la identificarea lui Ignatius pe rînd cu eroul tragic, ridicol, comic, antieroul (în cîteva din laturile acestora definite de Jauss) și la „eliberarea” pe care o implică aceste roluri, printr-o intuiție ceva mai stranie îl putem identifica cu un tip de erou mai puțin vizibil la o citire rapidă: eroul mitologic, mai precis cu una din infinitele posibilități de a „trata” în spirit postmodern tema copilului divin.

Reîntorcîndu-ne la comparație, doar lui Holden i s-ar cuveni titlul de erou în acest sens și în prelungirea observației la care este îndemnat de un adult să reflecteze: „Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorința de a trăi modest în slujba ei”. Pentru cauza purității înțeleasă ca dorință de a menține nealterat în succesiunea vîrstelor un timp interior al copilăriei care sfidează parvenirea, perversitatea și vulgaritatea, la îndemîna eroului lui Salinger sunt numai mijloacele derizorii ale revoltei interioare și ale proiecției imaginare: „Un milion de ani daca-i avea la dispoziție și tot n-ai reuși să ștergi nici jumătate din toate porcăriile scrise pe ziduri”. Și atunci singurul mijloc de a-i apăra pe copii rămîne rolul care i-ar plăcea cel mai mult lui Holden, sugerat de un vers și de propria-i condiție: a veghea într-un  lan de secară în care se joacă  mii de copii: „Și eu stau la marginea unei prăpăstii. Și (...) prind copiii să nu cadă în prăpastie”.

Salvatori potențiali neîmpăcați cu lumea, inadaptați care „veghează”, Holden  și Ignatius sînt după cum spuneam variațiuni profane pe tema aceluiași arhetip, al copilului divin: unul adolescent, celălalt adolescent întîrziat, amîndoi infantili. În acest sens, cititorul și-i poate aminti, spre ilustrarea temei copilului divin, pe Bastian Balthasar Bux din Povestea fără sfîrșit și pe Momo, din cartea cu același titlu, „copiii” lui Michael Ende.

Comparația poate părea forțată, de vreme ce eroii lui Ende (Bastian, cel care salvează Fantazia, și Momo, cea care salvează însuși Timpul de la pieire) trec, ca în orice poveste, pe „celălalt tărîm”, în pură ficțiune, sau  în altă dimensiune temporală, în timp ce eroii „noștri” (de-acum) rămîn doar pe lumea aceasta. Numai că în ciuda realismului afișat, din perspectiva lor realitatea cotidiană însăși devine fabuloasă. Ei dețin toate atributele necesare pentru a se purta în realitate ca în poveste: sînt marcați vestimentar (Ignatius are șapcă verde de vînătoare, iar Holden are șapcă roșie de vînătoare ), se află deopotrivă în căutarea unui lucru salvator pentru lume, trăiesc în singurătate (unul pentru că vrea, altul pentru că încercările lui de comunicare sînt zadarnice); deși aspiră la acțiune, cei doi sînt contemplativi prin excelență, sînt marginali, complexați, „abandonați” (caracteristici stabilite de C. G. Jung și K. Kerenyi în Copilul divin, fecioara divină). De exemplu Ignatius, deși trufaș din fire, este în fapt o ființă umilă, neluată în seamă decît în măsura în care irită, produce ilaritate sau scandal în locurile în care apare; pe de altă parte el îi reproșează frecvent mamei sale pericolele la care este expus din cauza faptului că trebuie să muncească. În fine, pe de o parte cei doi sînt neînțeleși, pe de alta dispun de forțe neașteptate, sugerînd în tot ceea ce fac (și în finalul celor două povești) un viitor posibil și o modalitate a fericirii: acea fericire produsă de ieșirea din cotidian, din viața monotonă, „disciplinată”, acea fericire (ușor iresponsabilă) la care ajungi printr-o breșă produsă în realitatea programată „social-politic”, prin decizia bruscă a aventurii, a evadării sau cel puțin a abaterii de la direcția obișnuită către o alta, potențial mai bună.

Faptele și gesturile lui Holden, „fantastice” (în sensul în care orice lucru firesc și frumos devine „fantastic” într-o lume abrutizată) exprimă co-naturalitatea copilului „neumanizat încă”, „divin” (Jung) cu acest adolescent a cărui umanizare nu include și degradarea.

Ignatius, adus pe lume în împrejurări speciale (episod redat de autorul romanului ca întîmplare unică și irepetabilă a unor oameni pudici) de la bun început este altfel decît ceilalți, ceea ce îl și determină să aleagă în final calea exilului.

Termenul principal care a permis acest mic exercițiu comparativ pe mai multe planuri (între Ignatius Reilly și Holden Caulfield; între aceștia doi și „copiii” lui Michael Ende; între imaginea literară a acestora și tema mitologică a copilului divin) este sugestia misiunii „salvatoare” a acestor personaje. Dincolo de asemănări și deosebiri, detaliile apariției și acțiunilor lui Ignatius și Holden arată că maturizarea fizică nu însemnă și depășirea vârstei copilărești, încrezătoare în miracole. Ce bine că cele două romane se încheie înainte ca personajele să împlinească 40 de ani!

 

-----------------------

[1] John Kennedy Toole, Conjurația imbecililor, Traducere de Lidia Ionescu, Cuvânt înainte de Walker Percy, Editura Nemira, 1995. Distinsă cu premiul Pulitzer în 1981, la 12 ani după sinuciderea autorului (1969).

[2] J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Traducere și note de Catinca Ralea și Lucian Bratu, Editura Univers, 1997.

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Țiței

 

 

Despre vârste sau cum s-o arzi filosofic

 

Pentru că dacă n-o arzi, o uzi și, după cum se știe, apa este esența, ăăă... efortului.

Maturizarea este un proces, un ansamblu de..., o călătorie, etc; dar cine naiba vrea să-și trăiască viața într-un continuu proces, într-un ansamblu (oricât de complicat ar fi mecanismul și oricât de important/indispensabil te-ai considera), fără a simți apăsarea sarcinilor, oboseala drumului, riscul ratării? Nimeni. La fel cum nimeni nu dorește să-și petreacă toată viața într-o instituție (ori, cât de frumoasă este instituția căsniciei?). Apropo, își mai amintește cineva discursul de la Starea civilă? Îți taie tot cheful de maturizare (ori, căsătoria este o formă a acesteia). Lumea s-a cam săturat de maturizare pentru că există stereotipii specifice fiecărei vârste și rutina plictisește. Ne maturizăm, câți o mai facem, pornind de la aceeași experiență a trecutului, fără a ne însuși nimic din prezent – sau cel puțin nu lucruri pozitive.    

Frizerie. Bătrână, vârsta: 90 +, pleoape cu pielea ridată, păr alb, rar, din ce în ce mai rar, scurtat și de stilista ce se învârte de vreo 10 minute în jurul ei. Nemișcată, ai impresia că este un mort îmbălsămat, căruia i se face ultima toaletare; singurul lucru ce amintește că mai este în viață este un „da” intermitent la întrebările frizeriței. La numai un scaun distanță, un alt bărbat cu buze subțiri și fața imobilă, cu o privire fixă, în oglindă pare, fie a recita în gând o incantație, fie a executa un număr de hipnoză. Nu rămâne mult timp în această stare pentru că frizerul îl „termină” repede.

Individ grizonat, neras, cu o cămașă în pătrățele intră, urmat sfios, la un metru, de un copil anormal de slab. Puștiul nu pare a avea mai mult de 12-13 ani. Cel ce părea a-i fi tată se așeză apăsat pe singurul scaun rămas gol, în locul hipnotizatorului. Copilul găsi la rându-i un loc, așteptând cuminte ca bărbatul cu care venise să fie tuns; însă ceva nu-i convine. Pe singurul scaun erau mai multe perne plate din piele și abia când a încercat să le ia pentru a le pune altundeva, am observat că mâna stângă era doar un ciot ce pleca din umăr. O doamnă și subsemnatul s-au repezit să-l ajute, dar tatăl s-a răsucit repede în scaun tăindu-ne orice intenție: „Lasă-ți-l, că trebuie să se descurce singur în viață!” Ca și când ar fi vrut să confirme vorbele părintelui, băiatul reuși într-un echilibru precar să mute cele patru perne puse una peste alta, afundându-se apoi în lectura unei reviste mondene.

Aveam în față trei generații: un copil a cărui aripă fusese trunchiată la propriu, un adult a cărui responsabilitate oscila între o pseudogrijă și o aparentă indiferență/duritate ce ar fi putut ascunde un amestec de suferință și resemnare și o bătrână ale cărei semne vitale erau monitorizate de fiica de peste 65 de ani ce aștepta cuminte ca mama să fie tunsă.  Concluzie? Copilărie – entuziasm exteriorizat frânt, Maturitate – responsabilitate interiorizată, Senectute – așteptare.

Indiferent de vârstă, suntem plăsmuiri ale propriilor dorințe... pentru că, din nefericire, dorințele ne reprezintă și ne determină să ne simțim împliniți. Jucăria, prăjitura, soția, copilul, sănătatea, fericirea altora, Dumnezeu ne umanizează. Întotdeauna altceva/altcineva în afara noastră.  

Metafora liftului-coșciug din Pizdeț: „Acest lift ce seamănă atât de mult cu un sicriu, în care toți stau drepți privind litera și cifrele ce se luminează o dată cu urcarea: P, 1, 2, 3, 4, 5, 6... și coborârea: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, P. Bună ziua! Salut! – zic oamenii ușurați când ies din lift.

Locul doamnei cu coasa e privatizat de femeia de serviciu care stă la cinci...” fiecare etaj reprezintă o potențială moarte... și dacă locatarul reușește să iasă din liftul - coșciug nu-i nici o problemă pentru că întotdeauna există opțiunea suicidului, a aruncării de la etaj sau de pe bloc. Sunt convins că moartea este singura maturizare incontestabilă, obiectivă, completă; restul sunt doar experiențe în proximitatea ei.

Acum câteva zile am vizionat Aftershock, un film chinezesc, cu iz de dramă indiană ce cuprinde cam toate ingredientele unei pelicule cu de toate: tragedie, sacrificiu, chin, emoție, încăpățânare, iubiri neîmplinite, iertare, arcuri temporale, totul pe un fond politic discret, comunist. Dincolo de consecințele catastrofale ale unui cutremur sunt urmărite trei generații de oameni cu tipologii diferite, membrii aceleiași familii, ce se reunesc după mulți ani. Cele 23 de secunde produc o ruptură de 32 de ani. Fiecare vârstă cu mentalitatea și problemele ei, fiecare personalitate cu limitele pe care și le impune, fiecare gest cu implicațiile ulterioare. Transformările naturale implică maturizări umane?

Când vorbim despre maturizări includem deopotrivă timpul și sensul lor, in extenso, al vieții (cu riscul de a declanșa o polemică plurisciplinară: religioasă, psihologică, filosofică); sunt sigur că toți s-ar grăbi să ne ofere răspunsuri adecvate.

Vârstele sunt o bucurie sau o povară, câtă vreme îți ocupi timpul cu ceva: copilul cu joaca, maturul cu responsabilitățile, bătrânul cu... moartea (sau cel puțin cu pregătirea ei – vă mai amintiți de Bunica se pregătește să moară a lui Holban?). Lipsa idealurilor, prezența rutinei duc la ceea ce se aude în mod frecvent, dar se conștientizează prea puțin: „Ai îmbătrânit degeaba.” Cine n-are bătrâni, să-și... drămuiască bine banii! Pentru că deseori pensionarea (poate singura graniță aparent vizibilă ce desparte maturul de bătrân) vine musai cu o boală; instant dificultățile se dublează, se acutizează și răbdarea devine echivalentă cu intoleranța. Acritura (a se citi venerabila doamnă) are numai drepturi, involuntar multe din discuțiile/monologurile ei încep cu „tineretul din ziua de azi” iar ideile-i fixe se transformă în aforisme. Ce frumusețe uitată a vieții, ce sensuri ale destinului, ce căutări febrile ale esenței? Pastilele, aici este „rezolvarea”, anularea durerii prin uitare. Sunt conștient că etichetarea mea cuprinde și excepții, că de fapt maturizarea omului este un mit fals, că nu devenim altceva decât niște copii amplificați de experiențe, niște doage ale aceluiași butoi numit viață, plin ce-i drept, în fiecare toamnă cu vin de o calitate deseori îndoielnică. Vom ajunge, așa cum bine intuia Urmuz, prelungiri ale obiectualului, „o masă fără picioare, la mijloc bazată pe calcule și probabilități (...) un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță.” Bastoanele se vor sprijini de noi, oamenii se vor gudura pe lângă propriile gânduri... revolta obiectualului – o normalitate.

Pentru a mai îndulci oarecum nemulțumirea, posibila frustrare a bunicilor, țin să amintesc că, a vorbi despre vârste fără a le umple de muzică, imagine, culoare înseamnă a teoretiza vidul. (https://www.youtube.com/watch?v=h8QmV8wxEeE )

Ce (mai) înseamnă viața dincolo de maturizare? Un fel de Cirque du Soleil în care fiecare saltimbanc trece de la stadiul de copil, la cel de acrobat și finalmente, sfârșește în paiața care face lumea să râdă. Și mai înseamnă ceea ce drăguțul de Noica amintea prin imaginea „cerșetorului dintr-o piață londoneză, având agățată de gât o placă mare, pe care scria:

Războaie  2
Picioare    1
Neveste    2
Copii        4
Răni         2
___________

Total       11 

Ce înseamnă acest 11 în mintea cerșetorului, nu este limpede: poveri? nefericiri? infirmități? încercări ale vieții?” Și continuăm să ne maturizăm; până când? Până când timpul ne va despărți...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey