Bogdan Popa
Andreea Tudor
Bogdan Țiței

 
sus

 

 

Inhibițiile

Comentarii cititori
sus

Bogdan Popa

 

 

"E de la dracu rușinea, trebuie să o depășești și să-ți mărturisești păcatul."
Savatie Baștovoi în Rușinea dinaintea spovedaniei, pe www.crestinortodox.ro. El este un teolog frumos care scrie despre păcat și mântuire. 

Inhibițiile de felul rușinii, Savatie Baștovoi are dreptate, sunt drăcești și foarte plăcute. Ele te aruncă într-un iad al plăcerii, unde ești înconjurat de draci, drăcoiace, și dracigenderqueer care te împing în fund cu sulițele lor. E rușinos să fii atins acolo, în partea murdară, nu? Să simți că te pătrunde ceva adînc, ceva care îți face o plăcere nebună. Să simți că ai mîncat mai mult decît trebuie, că te-ai masturbat ca un monstru, că vrei să fuți vecina de la parter cu un aspirator. Și atunci, ca să mai tai din plăcere, din intensitatea ei insuportabilă, te confesezi. Ahhh, da, domnule Baștovoi, da, e adevărat, mă ajută, mă simt murdară, nu mai fac, e teribil, ce dorințe păcătoase! Dar când îți spun asta deja îți vâd pieptul muscolos, dragă domnule Baștovoi, plin de oase ascetice, tocite pe oțelul reprimării, te văd cum te încordezi să nu te scapi în mine, te văd cu mintea plină de dorințe de nemărturisit pe care ai să le articulezi delirant și rușinat fraților tăi de asceză. Savatie, știu că mă vezi bine. În iad, mă vezi că mi-e cald, da, e cald tot timpul, vreau să fac lucruri rele, vreau să nu am haine, la ce îmi folosesc, mă culc cu toată lumea, și rușinea mă împinge acolo.

Dar de ce fel de rușine vorbim aici? Ei bine, rușinea cea mai groaznică, inhibiția cea mai teribilă, cea care e cu adevărat drăcească, e aia nemărturisită. E cea nedepășită. Suferința crește, crește, și am nevoie să o opresc. Dacă o pun în cuvinte o fac mai puțin dură, e mai puțin ascuțită în pântecele meu. Dar uite, nu vreau, nu, vreau să o țin, să nu îi dau drumul, nu mă lăsa să mărturisesc, o da, împinge-mă acum, aruncă-mă acolo unde nu vreau să fiu.

Savatie Baștovoi și cu cei care ne îndeamnă să ne facem coming out-ul, fie el al dorinței pentru murdărie, bărbați sau plăcinte, împărtășesc ceva în comun. Nu le place dorința nemărturisită, aia pe care nu poți să o spui nimănui, aia care te înfrigurează, care te face să îți deschizi telefonul la două noaptea, cea care te pune pe drumuri și nu înțelegi unde mergi. Trebuie să o vezi, să spui dorința ta, altfel, ce? Devii nebun, homosexual reprimat, casnică isterică, schizoid. Trebuie să o depășești, nu, rușinea. E o competiție liberală aici cu un sentiment care nu trebuie să te învingă, trebuie să fii mai bun decât rușinea, ce ai face dacă ea, doamne ferește, te-ar depăși, cine e depășit de rușine? Cine? Păi îți spun eu, ăștia răii, curvele bulangii, țiganii, aștia sunt depășiți de rușine, nu mai au rușine, nu mai vor să o mărturisească. Rușinea le-a luat mințile, sau mai bine zis mințile lor sunt rușine, sunt în păcat pînă în gât. Freud e cu Dora în fața lui, el știe că femeia e isterică, ea vrea să simtă mădularul tare al domnului K. Îi spune că trebuie să îi zică, că trebuie să mărturisească, da, e adevărat, îl vrea, îi e rușine. Ăsta e căsătorit, e bun cu ea, dar nu ea, Dora continuă să spună că simte multe și pentru Doamna K, și pentru el, doctorul Freud, și mărturisește, aproape că îi spune, da dragă Sigmund, îți văd fața tocită de voință, da, vreau să fiu străpunsă de mintea ta tocită pe oțelul reprimării.

Ne confesăm, ne mărturisim, ne apropiem mai tare de idealul nostru de nespus, să juisăm când suntem în prezența voinței de a controla, de a fi rezistenți, de a ne spune ce să facem. Ce ne-ar rămăne de făcut? O cale ar fi să devenim țiganibulangiicurve și să refuzăm pe baștavoii care ne spun când să mărturisim. Da, dar e atât de plăcut să te simți teribil cînd ești pus la punct, când voința rece și devoratoare te vrea, te vrea numai pe tine, și nu, nu poți, nu trebuie să mărturisești că vrei să fii biciuită de mintea teribilă a lui savatie. Nu poți deveni țiganbulangiucurvă tocmai pentru că îl vrei prea mult pe el, pe ea, pe cei care te pun la punct, pe cei care te disciplinează, pe cei care îți cer pe un ton din ce în ce mai blînd să spui că ți-e rușine.             

 

Comentarii cititori
sus

Andreea Tudor

 

 

Explorarea inhibiției sau dezinhibiția neexplorată

 

Forme ale dezinhibiției*

Nu scriu pentru a oferi vreun răspuns unei teme dedicate inhibițiilor: crispări, rețineri, blocaje.
Ridic întrebări, cu riscul, desigur, de a rămâne în continuare un subiect-enigmă, atât prin vastitatea lui, motivațiile, dar și efectele   ce le aduce în particular.
Dorința de a explora, însoțită adesea de curiozitate, încă de la vârste foarte mici, aș zice că este primul drum pe care îl parcurgem către sine.
Îmi lipsește curajul de a eticheta societatea noastră ca fiind una inhibată sau dezinhibată.
De altfel, cred că ar fi o greșeală, deoarece îl consider un subiect oarecum intim, personal. Ceea ce știu cu siguranță este că are la bază mii de percepții, transformări și experiențe, până să ne putem identifica cu o caracteristică sau alta.

Vorbeam mai sus despre dorința de explorare, și mă gândesc la vremurile vechi în care artiștii – pictori - au făcut acel pas, pictând primele nuduri. Nudul în arta universală a fost introdus de pictorii din Renaștere, începând cu Sandro Botticelli, care a pictat Nașterea lui Venus. Nudul în pictura românească a pătruns prin Nicolae Grigorescu - Nud pe malul mării.
La 22 Martie 1895 a apărut primul film în care apare o scenă de nuditate, Après le bal/ După bal, regizat de francezul Georges Méliès, scenă care durează puțin peste un minut.
Stau ele mărturie a creației din pasiune și dezinhibiției, cu atât mai mult cu cât presiunea vremurilor și lipsa unor astfel de abordări era inexistentă până atunci?
Ce îi ajută pe unii să treacă dincolo de barierele personale și sociale pentru a crea, pentru a oferi celorlalți întrebări și răspunsuri?
Ce îi oprește pe alții, înzestrați poate, să treacă dincolo de rețineri?

Ce cred despre cauzele inhibiției*

Există, sigur, gene pe care le moștenim, care ne predispun.
Copilul este un aluat modelabil. Învață prin imitație, percepe situațiile în felul său, se adaptează mediului în care se naște, se conformează și învață comportamente înainte cu mult timp de a urma o formă de învățământ. Mai târziu, integrarea în colectiv, în clasele primare, tind să cred că are un impact puternic asupra fiecărui individ.
Toate sunt amprente ale devenirii, formării opiniilor proprii, valori personale, gusturi, înclinații, dorințe. Influențele celor din jur pot dărui echilibru și încredere.
Ele creează.
Comportamentele și cuvintele construiesc.
Aminteam mai devreme despre apariția primelor nuduri pictate.
Amintesc și despre a ne crea pe noi, mai întâi de toate, cu sensul de a ne cunoaște, de a evolua, de a înțelege sensul experiențelor trăite.

Dacă toate aceste lucruri ne formează, de ce să nu le înțelegem ca pe o întoarcere către sine, mereu un drum interior, alambicat, dar care ne face cunoștință cu noi resurse și perspective.
Sunt convinsă că poate aduce licăriri noi și poate ajuta la depășirea inhibițiilor, blocajelor interioare, iar în cazul adolescenților, poate duce la descoperirea unor aptitudini și talente.
Este un drum unic, un proces de transformare continuu, atât cât suntem în viață sau chiar mai departe, pentru cei care privesc dincolo de vreun sfârșit.

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Țiței

 

 

Primiți cu inhibarea?

 

„În Scripturi stă scris că la început a fost Cuvântul; nu! la început a fost emoția.”

 L.F.Celine

 

Cum poți scrie despre inhibiții fără emoție? Ce poți scrie despre inhibiții fără să te gândești la propriile-ți temeri? Aflată sub zodia negării, societatea își reprimă propriul adevăr despre ceea ce ar trebui să însemne inhibiție: prohibiție mentală, apoziție comportamentală, malnutriție cerebrală, fermentație sexuală, muniție amorsată, indispoziție locală, abnegație virală, constipație intelectuală, premoniție letală, dizgrație necesară, senzație totală și exemplele metaforice ar putea continua. Mărturisesc de la bun inceput că mă feresc să ofer metode de trecere peste astfel de manifestări; mă rezum doar la a le comenta. Ce ar mai scrie revistele de profil?

INHIBÍȚIE, inhibiții, s. f. 1. Proces fundamental al activității nervoase, opus excitației, care se manifestă prin diminuarea, frânarea sau suprimarea efectelor excitației. 2. (Chim.) Fenomen de oprire, de întârziere sau de micșorare a vitezei de desfășurare a unei reacții chimice cu ajutorul inhibitorilor. – Din fr. inhibition, lat. inhibitio. 

INHIBITÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) și substantival (despre medicamente) Care are proprietatea de a împiedica dezvoltarea unui agent patogen sau a unui proces fiziologic. /<fr. inhibiteur 

 „Proces fundamental al activității nervoase, opus excitației...” Opus excitației? Deja nu mai are farmec. Ce ne-a mai rămas dacă nici măcar mental nu ne mai excităm? Și, pentru ca totul să fie complet, niciodată nu am auzit ca cineva să aibă o inhibiție; întotdeauna sunt mai multe, vin la pachet. Universul uman a interpretat inhibițiile ca o ascundere de, o refugiere în, o mascare a... Ceea ce nu s-a analizat/subliniat îndeajuns este faptul că orice interiorizare forțează o dezlănțuire a energiilor spre altceva (nu întotdeauna către ceva pozitiv). Eșecul în relațiile cu femeile poate ascunde un maniac pedofil; lipsa relaționării tangibile cu ceilalți, găsește teren propice în comunicarea virtuală, dincolo de ecranul rece al computerului.  

Dacă abordăm problema inhibițiilor din punct de vedere al literaturii, putem afirma că universul scriitoricesc abundă în complexe. Poetei americane Emily Dickinson (1830-1886) i-au fost publicate antum doar șapte din cele aproape 2000 de poeme. Să fi fost de vină stilul ei de viață retras? Anumite inhibiții? Boala Marianei Marin, suferința Sylviei Plath, viața halucinantă a lui Edgar Allan Poe sunt motive îndeajuns de inhibitoare încât să se reflecte în universul lor poetic? Care sunt limitele inhibițiilor?

Nu ne naștem cu inhibiții. Acestea ne sunt create, într-o primă fază cu „ajutorul” părinților: „Nu pune mâna, n-ai voie”, „nu băga în gură, e câh!” Copilăria petrecută între interdicții și formarea sentimentului de rușine dislocă adolescentul de realitatea naturală, adolescență pe care o experimentează prin prezența unor mentori, a unor modele, cu propriul lor set de reguli, altele decât cele parentale. Însă, când maturitatea vine ca o consecință a celor două perioade, dublată de responsabilități, de existența propriei familii, prezența inhibițiilor devine o constantă. Posibilitatea de a scăpa de ele, fie si pentru o perioadă scurtă, devine un lux. Plăcerile vinovate, ce au ca esență frustrarea, punct comun al tuturor inhibițiilor „contribuie” la dezamorsarea, fie și temporară, a complexelor umane.

Că majoritatea interpretează inhibițiile drept un concept negativ, nu mai este o noutate; toată lumea vrea să scape de ele: mulți se lipsesc de inhibiții, numeroase femei chiar se dezbracă de ele, alții pur și simplu le uită. Și nu o fac oricum; motivele sunt diverse: în numele artei, al păcii, pentru o noapte, pentru un pariu, etc. mai toate formele de dezinhibare trec prin industria textilă care, fără drept de apel, este nevoită să promoveze nuditatea. Vrei să fii dezinhibat? Dezbracă-te! Arată și tu ceva: o pulpă, un piept, o „ariergardă”! Cam la asta reduce poporul român lipsa de inhibiții: goliciunea cu tentă sexuală. Dacă nu, îmbată-te! Muci, crăci, mort de beat, cât mai profund posibil. Mi-aduc aminte de un festival rural cu multă băutură în care, târziu în noapte, un individ îl târa pe altul de un picior încercând să-l ducă în cort; într-un moment de luciditate, văzându-se tras prin iarba destul de înaltă, „mortul” avu o replică genială: „Ce faci, bă? Mă seceri?” Și apropo de băutură, englezii au o expresie legată de falsul curaj dat de alcool, ”Dutch courage”. Ce au olandezii în comun cu acest tip de manifestare? Cred că (și) stilul de viață dezinhibat (mă opresc aici, doar am promis că nu ofer soluții dezinhibatoare). 

Puține sunt reacțiile chimice majore ce domină corpul uman. Lăsând la o parte activitatea neuronală și energia degajată de aceasta, rămâne, oricât de profană ar părea, stimularea sexuală: de la monologul „ce bucată bună” sau cum spunea un ardelean: „ce șezut fain”, până la sfaturi semidocte, cvasipsihologice de genul „învinge-ți timiditatea și bucură-te de plăceri maxime în dormitor!” cu imagini/clipuri explicite.

Inhibiții, complexe, temeri, timiditate, frica, sfiala, rușinea; care sunt lucrurile care ne inhibă? O femeie frumoasă și inteligentă (zice misoginul din mine), întâlnirea/discuția cu o personalitate, lipsa de încredere în propriile forțe, cultura (asta în condițiile în care, cu cât citești mai mult, cu atât îți dai seama cât de prost ești), etc. Oare de ce majoritatea bărbaților se dezinhibă mai degrabă în fața unei farfurii cu mâncare decât în situația unei potențiale partide de sex? Dincolo de orice vorbă de duh legată de relația stomac – dragoste, cred că nu suntem pregătiți pentru un răspuns franc.

Pe de altă parte este bine să fii inhibat, atâta vreme cât frânarea manifestărilor converge într-o formă a admirației, înțelegerii și adoptării unei atitudini pozitive față de universul apropiat. Ba mai mult, acest gen de inhibare, oarecum desuet, aduce o notă nostalgică, misterioasă și atrăgătoare asupra posesorului.

Nebunii, autiștii, aceaste forme umane amplificate, nu au inhibiții; dar aici, veți spune, intervine patologicul. Însă nu cumva tocmai micile doze de nebunie ne păstrează pe noi, normalii, în limitele unei decențe de conveniență? Nu cumva dincolo de umorul de suprafață („spitalul de nebuni este locul unde te trezesc la cinci dimineața ca să-ți de-a o pastilă de somn” – suna o glumă dintr-un dicționar de umor) există un crud adevăr? Letargia-inhibitivă este reală și dincolo de zidurile instituției mai sus menționate. Două filme: Zbor deasupra unui cuib de cuci și Girl interrupted oarecum asemănătoare, dar neverosimil de actuale. Dacă le-ați vizionat, revedeți-le, dacă nu, bucurați-vă!

Vom încheia în aceeași notă, oarecum nostalgică, cu ceea ce spunea odinioară un duhovnic înțelept: „Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.”  Chiar și din inhibiții, am putea adăuga.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey