Albert Ildikó
Andrada Băleanu
Daniela Crăsnaru
Nicoleta Dabija
Ștefan Doru Dăncuș
Mariana Dobrică
Lavinia Dragotă
Adina Mocanu
Ligia Pârvulescu
Viorel Pîrligras
Bogdan Popa
Silvia-Diana ©olkotoviæ
Lorena Stuparu
Roxana Știubei
Andreea Tudor
Bogdan Țiței
Teodora Vasilescu

 
sus

 

 

Feminitate/ Feminism

Comentarii cititori
sus

Albert Ildikó

 

 

Îmi place să fiu femeie

 

Îmi place să fiu femeie.Știu, nu e la modă să mă simt bine ca femeie, în pielea mea încă netedă, cu slăbiciunea mea fizică, cu înălțimea mea de numai 165 cm și la o vîrstă aproape de pensie. Bineînțeles, am o meserie deosebită - o vocație chiar! – și mă dedic ei. Și scrisului, care este mai mult un hobby fantastic și de neînlocuit. Dar sînt femeie întotdeauna și în toate înțelesurile cuvîntului, fără încercări de clarificare a sensului cuvîntului. Și cu riscul de a fi huiduită de consoartele mele nemulțumite, nerealizate și neîmplinite. Care se simt marginalizate, sentimentul fiindu-le mai acceptabil, decît recunoașterea impotenței lor intelectuale și psihice.

Eu nu doresc programele de promovare a femeii, nu cred în mișcările feministe și în discriminarea pozitivă a femeii (cum nu cred în discriminarea pozitivă în general).

Nu cred, ba mai mult, sînt convinsă, că aceste specialități inventate de unele curente filozofice, de partide, de ideologii și de către unele femei – poate moderne, deschise la minte pe vremea lor, cam anacronistice și încuiate astăzi și, într-un sens, în toate timpurile, în plus absurde, rupte de realitate în căutarea definirii noțiunii de femeie și feminin –, servesc drept surogate, menite să umbrească incapacitatea lor de a defini feminitatea și esența feminină.

Cred că fiecare dintre noi sîntem răspunzătoare pentru soarta noastră: cea feminină sau cea bărbătească. Cred, că fiecare dintre noi are o menire, fie că e femeie, fie că e bărbat. Știu că trebuie să facem față la încercări, provocări și posibilități, indiferent de sex. Am convingerea că sîntem egali – noi, femei și bărbați – în fața legii, a naturii și a Celui de Sus (dacă există), fără să fim la fel.

Femeia n-ar trebui să ajungă șofer (șoferiță?), macaragiu (macaragioaică?), parlamentar, conducător de orice nivel, sau orice altceva ca exponentă pentru nu știu ce fel de idei, din interese de partid și de imagine a acestuia. Femeia trebuie să ajungă oriunde, datorită darurilor intelectuale și afective pe care le are. Ca orice om!

Femeia nu trebuie să ridice atîtea greutăți, să alerge așa de repede sau să sară mai departe decît bărbații: cu un cuvînt, nu trebuie să facă demonstrații inutile de forță fizică. Așa cum bărbații nu rămîn gravizi (oare se utilizează termenul?), nu nasc copii, nu alăptează bebeluși, nu petrec (sau petrec numai foarte rar) nopți nedormite pînă la infinit și nu reușesc să deosebească diferitele forme ale plînsului nou-născutului. Bărbații ar trebui să folosească forța lor pentru a apăra și a proteja femeia, cum aceasta ar trebui să răspîndească gingășie și căldură suavă în jurul ei. Femeia este ființa lîngă care bărbatul se simte bărbat. Ea este cunoscătoare de bine și rău, izvorul puterii, purtătoarea frumuseții și armoniei. Este ființa care, intrînd într-o încăpere, îi schimbă atmosfera, aducînd cu sine delicatețe, zîmbet și adierea iubirii îmbinate cu înțelegere.

Lumea ar trebui să permită femeii să rămînă femeie! Iar noi ar trebui să îndrăznim să fim ceea ce suntem, ceea ce simțim în adîncul sufletelor noastre. E simplu, nu?

Ah, și în încheiere, o sugestie modestă, o idee care mă bîntuie de mult, apropo de soarta țării. Aș găsi cinci femei destoinice, dibace și descurcărețe, cu mulți copii,  gospodine bune, mame grijulii și soții cu capul pe umeri, care amenajează și menajează viața familiei din salariul minim pe economie și le-aș da în mînă toate cele trei puteri ale statului, cu drepturi depline să (re)organizeze țara aceasta, a noastră, mare și frumoasă.

 

Comentarii cititori
sus

Andrada Băleanu

 

 

The Fuckboy Diaries

 

Trigger warning: Feminism

În Orange is the New Black, Sophia, femeie transgender, îi spune fiului ei adolescent cum obișnuia să își aleagă iubitele: întâi „exersa” pe fete nepopulare și fără încredere în sine, pentru ca apoi să le schimbe cu unele „mai bune”. Confuz, băiatul o întreabă „De ce ai vrea să fii femeie într-o lume în care bărbații se comportă așa?”.

Dar viața bate filmul. Am văzut multe măgării la viața mea, atât din partea fetelor cât și din partea băieților: tipi care critică fetele cu fundul pe afară ca să facă un compliment fetelor „decente”, tipe cărora le place să se expună luându-le apărarea acestor băieți atunci când le este adus la cunoștință faptul că nu le încălzește cu nimic pe fetele cuminți dacă le spui că ele sunt bune de măritat într-o postare pe Facebook. Am văzut amuzanți care fac „scrisori deschise” pentru fetele care se machiază, amuzante care învață alte amuzante cum să fie feminine, profesoare care simțeau nevoia să îmi spună că nu mă îmbrac neapărat indecent dar îmi port hainele mai nu-știu-cum și să nu le mai port așa, dirigintele care de 4 ani trâmbițează că el pentru pletele și barba băieților merge până în pânzele albe în timpul consiliului profesoral, însă pentru „fetele stridente” nu ridică nici un deget și că fiecare gaură nouă dată în ureche e un punct scăzut la purtare (se mai poate trece cu media 4?). Am învățat de la 13 ani că nu e bine să merg singură noaptea pe stradă (sau chiar ziua!) și la 17 ani mi s-a spus să port pantaloni dacă plec seara de acasă. Ce legătură au toate astea între ele? Toată lumea are ceva de spus în legătură cu vestimentația noastră, mai puțin noi. Când m-am născut, în sala de așteptare s-a auzit un oftat: primul născut din generația mea era fată. M-am săturat de fraza „Ce frumoasă ești, păpușe” și m-am săturat să aud că prietenele mele sunt agresate pe stradă și poliția spune că n-are ce să le facă.

La o întâlnire unde se dezbătea feminismul am aflat că feministele de ieri vor să nu mai stea la cratiță iar feministele de azi nu mai vor să le bârfească celelalte fete pe Facebook, că femeile și așa au destule și controlează totul din umbră, bărbații feminiști nu înțeleg pentru ce e nevoie să lupte feministele: au orice bărbat vor, au job-uri și pot să facă ce vor.

Dar feminismul nu se reduce numai la atât!

Cum adică LGBT? Ce legătură au bărbații gay cu feminismul? Cum adică e o problemă cu jucăriile de fete și de băieți? E simplu: în epoca de piatră femeia stătea cu copiii și bărbații vânau. S-a întors lumea cu fundul în sus că nu-și mai știe nimeni rolul adevărat! Dacă o familie e formată din două mame sau doi tați unde dispare mult temuta frază „Să vezi ce-ți face taică-tău când ajunge acasă!”?

Nu-mi face nimic, că pe mine m-au învățat ai mei  respect, nu  frică.

Ca să fie clar: nu-mi dau foc la sutien și nu cred că un compliment mă obiectifică. Nu suntem ideologii ambulante: câte femei, atâtea toane, atâtea feminisme. Nu mă ofensez mai repede decât un bărbat care aude cuvântul „feminism”.

Când mi-am întrebat o prietenă de ce nu este feministă mi-a răspuns cu „Pentru că nu am nevoie de nimeni ca să mă protejeze” și mi-am dat seama că vin atât de multe semnale de peste tot, că social media e împânzită de feminism pentru că e la modă. Este la modă să fii feministă, este la fel de la modă să fii antifeministă. Am vrut să-i spun că nu despre asta e vorba în feminism, că ești feministă tocmai pentru că nu ai nevoie de nimeni să te protejeze, societatea în care trăiești îți permite să te aperi singură și deci poți să îi aperi pe ceilalți. Când trăiești bine ți se face frică să nu ți se întâmple ceva rău și uiți că nu ești singura persoană de pe Pământ.

Anul trecut mi-am permis să organizez un proiect care are legătură cu conștientizarea comunitățior LGBT în licee și crearea unui spațiu sigur. Săptămâna trecută am citit un articol scris de un boșorog care spunea că el nu înțelege de ce vor toți spații sigure, că ce sunt alea și la ce ne trebuie political corectness, că toate astea îi iau lui din dreptul la liberă exprimare. La naiba cu americanii ăștia, nu le convine niciodată nimic: le-au luat sclavii și acum le-au dat dreptul și să vorbească.

Anul acesta mi-a fost pusă sub semnul întrebării seriozitatea deoarece am avut inițiative exotice. Abia după 8 ani petrecuți în aceeași școală și-au dat și ăștia din conducere seama că eu sunt regina lesbienelor și vreau să le convertesc toată școala. Pot să-i sar la gât să-i spun că-mi ia dreptul la liberă exprimare și că mediul academic n-ar trebui să fie o „grădiniță sterilă”. Pentru cine e spațiul sigur acum? Homosexualitatea nu e contagioasă. Homofobia și ura sunt.

De când m-am născut mi-am dorit să fiu băiat (o postfeministă îmbrăcată în zorzoane ar spune „oricum femeile sunt mai bune de atât”): am crescut printre băieți și asta mi-a dat libertatea să îmi explorez identitatea; aveam camera roz și mă jucam cu păpuși iar seara îmi puneam pantaloni și plecam cu bicicleta prin cartier. Am crescut și mi-a fost rușine cu camera mea roz, cu hainele mele roz, cu pălăriile și pantofii de lac – purtam blugi largi, tricouri negre, teniși și am început să mă joc jocuri pe calculator ca o veritabilă one of the boys. Mă simțeam superioară față de celelalte fete pentru că în loc să stau să plâng după băieți, eu ieșeam cu ei pe afară și mă aduceau acasă. Nu unul, ci o gașcă de băieți ocoleau drumul spre casă numai ca să mă lase pe mine unde eram în siguranță. Apoi a dat pubertatea în noi: eu am început să mă machiez și să port pantaloni scurți și ei au început să își facă prietene. Țin minte și acum că într-o zi am experimentat cu niște fard și am fost întâmpinată cu „ești machiată până-n gât!”.

Mi-am făcut din farduri și tocuri arme și totuși tânjeam după tricourile largi. Mi-a luat mult să-mi dau seama că nu trebuie să fiu nici una, nici alta, că feminitatea și masculinitatea sunt chestiuni mult mai profunde decât ce ai între picioare sau ce porți, și că poți fi amândouă. Fie simultan, fie alternant.

Cineva m-a întrebat de ce îi spune feminism și nu bărbățism, că și ei plâng și îi bate lumea pe stradă.

Pentru că atunci când un băiat plânge i se spune să nu mai se comporte ca o fetiță. Pentru că atunci când verișorul meu de opt ani spune că vrea să facă dansuri, părinții lui îl duc la fotbal pentru că dansurile sunt de fete. Pentru că atunci când i-am spus mamei mele să-mi ia o consolă de jocuri mi-a spus că jocurile sunt pentru băieți. Pentru că degeaba suntem mai multe femei decât bărbați pe Pământ, tot ei au mai multe șanse la educație. Pentru că violența bărbaților de multe ori provine din sentimente pe care le-au închis în ei și au putrezit, de teamă să nu pară sentimentali. Pentru că bărbații care sunt victime de abuz nu spun prin ce trec.

Niște cercetători au demonstrat că de fapt bărbații și femeile nu au creierul aranjat diferit (dar nu trebuie să crezi tot ce citești pe Internet!). Să-mi mai spună mie cineva că femeia peșterii a stat la cratiță pentru că așa voia ea și nu pentru că i s-a dat cu bâta în cap, c-o să-i pun cianură în ciorbă.

Urmează ceva impertinent: am avut norocul, totuși, să trăiesc în România postcomunistă, într-un oraș cât de cât dezvoltat, unde fetele nu se măritau după liceu și fără facultate, pentru că toată lumea trebuia să muncească: femeia era doamna inginer și mamă. Și asta ni s-a transmis și nouă; bunică-mea are mereu același discurs: „Mai întâi cariera, mamă. Apoi dragostea.”.

O fată bună e cuminte, amabilă, modestă și frumoasă. Un băiat bun e ambițios, are bani și e inteligent.

 Când eram mai mică, mama mi-a spus: „Fetele sunt ambițioase, băieții se dezvoltă mai greu, sunt mai înceți și mai leneși”. Am crescut și fetele ambițioase s-au pierdut pe drum, au rămas doar câteva care noaptea plâng înfundat în pernă pentru că altcândva nu li se permite; nu odată am auzit fraza „eu nu plâng în public pentru că nu vreau să vadă lumea că sunt slabă” (e nevoie și să plângem, doar suntem sentimentale). Mă întorc la ce am spus mai sus și constat că fetele ambițioase suferă un fel de  masculinizare pe măsură ce cresc, pentru că altfel nu simt că pot să fie luate în serios. Unei tinere poete i s-a spus că scrie poezie feminină (de parcă ar fi un lucru rău!), alta a fost lăudată că nu scrie cu brizbriz-uri și floricele siropoase. Se pare că e totuși o problemă cu lucrurile astea tipic feminine pe care le tot criticăm și nu le acceptăm. Nu-i bine nici să fii o leșinată, dar nici prea radicală, nu trebuie să te aranjezi prea mult, dar nici să nu te aranjezi prea mult, nu ai voie să faci nici prea mult, nici prea puțin sex; toată ființa noastră e un nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cât tupeu să îmi ceri echilibru după sute de ani cât m-ai ținut închisă pentru isterie.

Dacă spui un banc cu blonde, toată lumea râde. Dar știi de ce sunt așa de scurte? Ca să le rețină și bărbații. Hahaha. Haha. Ha.

Trebuie să fiu amabilă și să râd la bancurile cu blonde și femei în bucătărie, dar dacă spun gluma asta o să fie liniște. Trebuie să fac tot bancuri cu blonde. Sau cu negri. Sau cu unguri. Sau cu somalezi. Sau cu țigani. Sau cu o blondă, o brunetă și o roșcată.

La dracu’, sunt feministă, nu amuzantă; eu sunt aia care se supără și din cauza mea nu mai puteți să faceți glume. Mă duc să-mi tund bretonul foarte scurt și să postez pe Tumblr.

 

Comentarii cititori
sus

Daniela Crăsnaru

 

 

                                                  Oh, voi, patetice sentimente eretice
                                                  Și voi, platonice atitudini ironice!


Extrem feminin


Totul e, cum v-am spus, ca la carte.
Sunt optimistă incorijibil precum somnambulii
pe muchia casei plutind.
Gheara unei liniști absurde, cu bulbul în moarte,
mă vindecă, zilnic, de jind.

Crinii scot fără rușine limba la mine,
orele ară-n văzduh tunele și ziduri.
Carnea mea tristă, sau numai absentă,
face, cu patimă, riduri,

Sângele rupe obloane ascunse
într-un necunoscut, fără nume, adânc.
Noaptea, în somn, vine un lup plictisit și îmi spune:
„poate nici mâine nu te mănânc!”

Nimeni nu mă supune la forță
sau la amenințarea cu forța,
cu tandrețea sau cu iubirea nici pe atât.
Doar unghia clipei mai pândește cu poftă
vena mea de la gât.

Fac reverențe și piruete,
plătesc întreit și, în fine,
pentru echilibrul și liniștea planetară
zilnic vă spun că mi-e bine.

Deci, până când aflu proporția fixă
între negru și alb, nectar și venin,
scriu și semnez fără complexe
acest poem extrem feminin.

 

 

Comentarii cititori
sus

Nicoleta Dabija

 

 

Întâmplări vechi și noi, cu și despre femei. Jurnal frivol

 

Cred că la începutul lumii se nășteau mulți băieți și puține fete, de aceea bărbații contau. Argumentul mulțimii. Femeile erau o minoritate, așadar nerelevante. Iar homosexualitatea era o realitate inevitabilă și prețuită de nevoie. Astăzi, se estimează că sunt de cel puțin două ori mai multe femei decât bărbați. Opinia lor a început să conteze. Feminismul și lesbianismul înfloresc. Lumea bărbaților se preschimbă în lumea femeilor. Legea echilibrului în natură. Nu mai lipsește decât o Biblie nouă, în care să se tot repete: „Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de femei, afară de bărbați și de copii”.

&

Când am intrat la facultate, mătușa mea, roasă de invidie, a căutat o explicație pentru vecini. Le-a spus că sunt mioapă și de asta m-am dus să mă fac profesoară.

&

O tipă stă tot drumul, două ore, în microbuz, la telefon. Vorbește tare, râde cu nepăsare. Ceilalți călători devin brusc solidari. Nu cu ea, ci unii cu alții. Își zâmbesc amar și cu subînțeles, comentează ușor, se plâng aproape șoptit de educația femeii și de durerile de cap pe care le provoacă prin needucația ei, se scuză pentru orice mic eventual deranj. Până și un întârziat, parcă percepând instant atmosfera, salută când urcă și zâmbește cu multă amabilitate. Mă binecuvântez pentru viciul lecturii, ideile nu fac zgomot.

&

Într-una din plimbările mele, până în parcul Copou și înapoi, ciorile păreau foarte agitate, croncăneau cu necaz, aproape acopereau traficul. O „doamnă adevărată”, blondă și nespus de sensibilă, dintr-aceea care parcă și-a exersat toată viața grimasele, a privit doar cu coada ochiului spre cer și a strâmbat relevant din nas. I se părea poate inadmisibil că Dumnezeu a putut să o creeze pe ea și totodată creaturile astea nesuferite! Inadmisibil, Doamne, să nu se mai repete!

&

De interes pentru femei: „Terapia secolului 21. 100% Pur Colagen. Capsule din stern de pui de 6-8 săptămâni. Pilula tinereții”.

&

În microbuz, o femeie semăna perfect cu o muscă. Iar eu, superioară, homo sapiens sapiens, m-am tot uitat, am dat ocol, și nu m-am priceput să-mi compostez biletul. A trebuit să apelez la amabilitatea muștei.

&

Amărâtă la gândul că frumusețea îmi aduce numai necazuri în ultima vreme, am ieșit totuși din casă. Ajunsă la piață, m-am oprit din obișnuință în fața tarabei primului negustor și am cerut un kilogram de pere și unul de mere, absentă. Cu perele a fost simplu, era un singur soi, la mere însă, trei. Le-am ales pe cele mai aproape de mine. Mi-a înmânat pungile, mărturisindu-mi că mi-a pus și trei mere dintre acelea cu 50 de bani mai scumpe. Acum am început să provoc și milă?

&

Citesc câteva pagini din Derrida, despre ospitalitate, străin și cum e privit acesta după intrarea în drept a justiției, înainte să ies și două-trei poezii, pe post de miere-tampon, și fug la antrenamentul de aerobic. Ideile proaspete îmi fură echilibrul și mă distrag de la exerciții, instructoarea stă cu gura pe mine, dar eu parcă mă mișc într-o realitate paralelă. Îmi permit încă să visez. „N-am echilibru”, mă plâng. Ea îmi ridică tricoul, care e prea lung și cică m-ar ține. Chicotesc pe seama interpretării ei. „Uită-te în oglindă!”, îmi țipă apoi. „Nu pot, că-s prea caraghioasă”, îi răspund. Bănuiesc că o enervez foarte tare. Pe urmă, exercițiile îmi par tot mai greu de executat și atmosfera sufocantă. Cad în patima neînțelesului, sisificului meu efort, uit și de mama lui Derrida. Dacă le-aș fi făcut acasă, îmi spun în mintea mea, sigur ar fi fost mai ușoare. Bineînțeles, pentru că m-aș fi oprit imediat ce aș fi simțit că doare pe undeva. Aici, strigătul „hai, nu te opri!”, pe care îl aștept să vină, și nu se lasă așteptat, de fiecare dată când încerc să-mi trag sufletul care mi-a mai rămas, chiar și când cred că m-am camuflat bine în spatele unei grăsance, mă sperie, dar mă întărește. Dispare treptat zâmbetul, veselia, visarea. În schimb, leșinată, dar totuși rămasă nedezmembrată până la sfârșitul antrenamentului, în lipsă de alte eroisme, mă decid să fac din lupta asta unul.

&

Adesea, pe stradă, practic exercițiul vânării femeilor frumoase. Unele exemplare, puține, sunt aproape să-mi intre la inimă, dar le descopăr prea repede vreun defect și le îndepărtez. Compromisuri așadar, așa ne alcătuim relațiile! Câți dintre noi își găsesc în lume idealul? Suntem sclavii psihicului nostru labil. Mă uimește că nu văd niciuna pe care aș alege-o cu toată siguranța. Până și de mine mă îndoiesc, dar e drept, cel mai puțin…

&

Ce bine că nu sunt bărbat!, mi-am spus aseară, în vreme ce citeam Scrisori din anii de tăcere (1770-1788). Aș fi fost gelos pe Kant. Aș fi avut mustrări de conștiință pentru că nu am scris eu Critica rațiunii pure. Așa, femeie fiind, am sigur o scuză.

&

După câteva zile de stat în casă, când am ieșit azi, pentru jumătate de oră, m-am uitat la oameni cu interes, ca la o specie rară, cu emoțiile întâlnirii neașteptate. Nu-mi mai era frică de ei, ca-n alte dăți când îmi practicam cura de solitudine, mi-erau chiar dragi, nu-i mai văzusem demult doar! Din nou la adăpost, mă simt totuși tentată să mă uit pe fereastră (pe fereastra de la care altădată s-a sinucis un om, cum îmi place să spun), să văd iar oameni trecând. Mă întreb ce treburi au, ce-i face să umble, ce-i provoacă să se ducă în toate direcțiile? Dar oare n-ar fi mai nimerit dacă m-aș întreba de ce stau eu așa de mult în casă?

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Doru Dăncuș

 

 

Umblând pe-aici

 

Plecam cu femeia mea spre un oraș mare, rămăsesem în compartimentul trenului doar noi și o tânără studentă, stresată de faptul că domnul controlor o invita repetat să-l urmeze în vagoanele de clasa întâi. Am intrat în vorbă, i-am spus că locuim în munți, departe de televizoare și presă, de curentul electric și cursul valutar. I-am dăruit o „eliberare” din lemn, aveam destule în rucsac. Ne asculta stupefiată, cu ochii mari și la un moment dat - cu gura căscată. Când și-a revenit cât de cât, ne-a pus o întrebare atât de omenească încât și eu, și femeia mea, am amuțit:

- Dar acte aveți?

N-am mai avut timp să-i explicăm că Dumnezeu nu ne-a cerut nici o hârtie atunci când a hotărât că suntem la o distanță rezonabilă de regatul lui Prometeu. A coborât ca turmentată, părându-i-se incredibil acel cuplu ce răspândea în jurul său o lumină inexistentă pe pământ. Iar noi, evident, nu aveam nici un act.

###

Tu: Deschid ușa, e plină casa de fum.

          Eu (în iarna aceea primăvăratică): Deschide-o.

          Colaps: Nu merită să te manifești ca un atotștiutor, te înscrii într-un cadru eronat. Cine răspunde de tine dacă rămâi strigoi?

          Final: Nu-i nici un păcat în iubirea față de femeia ta, dar în iubirea Evei sunt destule. Dumnezeu tace, ne lasă pe cap confuzia și obscuritatea, sclavia aparținerii imediate.

 

###

 

Tu: Hai să plecăm pe munte, ăștia ne vor face adversari.

          Eu: N-ai cu ce trăi acolo/ ne-a dat Dumnezeu împreună plecarea/ această cafea/ acest pas al tău/ aceste chipuri frugale care se schimbă/ odată cu frigul odăii/ au devenit de fier genunchii noștri/ ne-au țesut un înveliș nemaipomenit/ între coaste/ prietenii noștri/ păianjenii/ tu citești mereu cartea mea anterioară/ aceea în care sunt tânăr și frumos/ de aceea nu vezi ridurile/ puterea ducându-se/ vei întreba: unde ești?/ și nu-ți vor răspunde/ nicidecum/ judecătorii.

         Vom face o nuntă frumoasă, îți spun. Toate vor fi în regulă, ca la oameni vor fi. Pe munte, zici tu. Astăzi, amândoi suntem triști.

###

Uneori, în plină aiurare mondială, începe să mă doară sufletul năprasnic: îmi aduc aminte câtă disperare, deziluzie și neant am provocat femeii mele de când ne-am cunoscut. Acest lucru poate părea nenatural într-o lume sfâșiată de războaie, opulență materială și descumpănire fără precedent însă iată că este posibil din moment ce mai există cineva care îl trăiește ceas de ceas.

Cred că rostul poeților (și al artiștilor în general) este acela de a echilibra astfel de tensiuni ființiale pentru care nimeni altcineva nu are medicamente. Iar pe lângă aceste înspăimântătoare cheltuieli energetice mai am parte și de perioade în care mă despart de ea, în încercarea de a asigura financiar biata noastră supraviețuire căci - uluitor! - nici în peste 500 de ani n-am reușit să-mi fac un rost. Să mă îmbogățesc, cel puțin. Asta îmi întărește convingerea că timpul meu a expirat, că mi-am folosit puterile în scopuri fără rezultate vizibile. Ce contează câteva luminițe pe care le-am aprins în marele întuneric universal? Nu, nu consider că insistența și munca mea au fost zadarnice, am doar senzația că mi-au reușit prea puține intervenții. Și apoi, ce fel de profet este acela care n-are audiență decât la un public bătrân, pensionar, redus la nivelul ultimelor calcule trupești? De ce n-ai făcut nici o minune? sunt întrebat deseori. Am făcut, numai că nu le-au văzut decât prea puțini, de aceea, cu puterile ce mi-au mai rămas, nu pot decât să urc înapoi de unde am venit.

Trăiesc de o vreme o fascinantă poveste de dragoste - ultima și cea mai încărcată de neprevăzut și umilință. Locuiesc în apropierea unui munte uriaș care, la primele raze ale soarelui, devine roșu ca sângele. Ea nu este cu mine. În vârful muntelui este o cruce. Toate acestea sunt în România. Și ea lipsește, fapt ce ar putea fi interpretat ca un element de siguranță pe o planetă de incertitudini, dacă această absență fatală n-ar face ravagii în interiorul minții mele obosite. Aceste rânduri sunt, de fapt, o spovedanie fără precedent: iubesc, în sfârșit, total, o femeie, după un lung șir de timpi în care am iubit doar omenirea în ansamblu. În mijlocul acestui furnicar de evenimente și grozăvii din lume, înconjurat de mizerie și ifose dezgustătoare - aici și acum a considerat Dumnezeu că trebuie să-mi trăiesc finalul și fericirea. Accept. 

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

Nopți

 

Căldura înăbușitoare a nopților de vară în oraș, încerci să mă iei în brațe, să dorm „în cuib”,  să adorm de fapt, fiindcă nu pot dormi, prea multe cafele în timpul zilei, dar nu suport să mă atingi, îmi spui că ard și chiar simt că ard, pisica s-a refugiat undeva pe covor, va fi răcoare  spre orele dimineții și atunci voi adormi poate în brațele tale, până atunci butonez telecomanda aiurea, zebre pe Animal Planet, ceva cu al Doilea Război Mondial pe History, o emisiune tâmpită de divertisment pe Antenă, reluare probabil, un film indian pe Acasă, unde eroii se uită din două în două minute unii la alții, acest accent pus pe privire mă distrează, spune unul o replică și apoi fiecare  privește la el sau la ceilalți, cred că jumătate din film e jocul ăsta idiot de priviri, sonorul  pe mut, cel puțin nu aud muzica aceea dramatică și lacrimogenă care îl însoțește…

Începi să sforăi, ușor, dar în liniștea nopții sunetele se aud mai tare, te zgârâi cu o unghie pe braț, apoi cu toate cinci, începi să sforăi de-a dreptul, încerc să te mișc, degeaba, îmi scutur părul pe obrazul tău, știu că asta are efect întotdeauna, „strânge-ți părul ăla, chiar trebuie să dorm, mâine plec devreme”, „m-aș rade în cap, dar probabil nu aș mai ieși din casă, te iubesc, am vrut doar să nu mai sforăi, mai toarce și pisi și ar trebui să dorm și eu”, „gata, gata, te razi mâine în cap”, mă iei iar în brațe, dar după câteva minute nu mă mai suporți, nici eu, ne îndepărtăm, pun cearșaful între noi, îți ating o gambă cu degetele piciorului, să simt, să știu că ești aici, chiar și în somn, nu mai sforăi, se aude doar pisi, pe ea chiar nu am cum să o fac să tacă, ar  începe să miorlăie dacă aș îndrăzni să o ating și te-ar trezi, și m-aș simți vinovată, și mai vinovată, pentru că te-am trezit deja o dată fiindcă sforăiai.

Și, în mod straniu, știu că noaptea asta este deja o amintire a unei alte nopți, din viitor, tot noapte de vară, tot caniculară, tot patul ăsta, dar fără tine în el, fără păr lung pe care să-l scutur peste obrazul tău, mă tunsesem foarte scurt, nu renunțasem la ideea de a mă rade în cap, fără pisi pe covor, pentru că pisi era moartă, și bocită, și îngropată, și tu plecaseși în alt oraș, veneai de câteva ori pe lună, nu puteai face naveta, era ceva distanță, tot zebre pe Animal Planet, tot filme indiene lacrimogene, și ți-aș spune, dacă ai fi acolo, că ar trebui să te întorci, că ne pierdem pe drum, că nu-s de ajuns ciocolatele, înghețatele, bomboanele, cărțile pe care te rugam să mi le cumperi, că povestea asta nu poate continua la nesfârșit așa, cu telefoane de zece ori pe zi, ca să îmi spui că mă iubești, și eu te iubesc, dar cuvintele sunt doar cuvinte, care se golesc de sens uneori, mi-ai adus o pisică de la un prieten, ca să nu mai fiu singură, dar eu nu o voiam pe pisi aia, ci pe pisi a noastră, ți-am spus să o duci înapoi, pentru că nu aș putea să o iubesc, sau s-ar îmbolnăvi de tristețe, dacă e așa cum spun unii, că împrumută ceva din comportamentul stăpânilor, nu vreau s-o am pe conștiință, îmi ajunge tristețea asta a mea, care e doar o tristețe, o să îmi treacă, trebuie să mă trezesc devreme mâine, va fi o zi plină, poate va ploua, ar fi  frumoasă o ploaie prin care să mă plimb pe canicula asta, vei veni în weekend, azi e deja marți, trei ceasuri rele, trebuie să le ocolesc, îmi vei spune că sunt luminoasă, iar vei confunda culorile hainelor mele, eu iar îți voi spune râzând că ești discromat, chiar ești,  și de aia mă vezi tu așa în culori pastelate.

Mă întreb care noapte e amintirea celeilalte, și nici măcar amintirea asta nu mai e reală, am citit undeva că amintirea a ceva e doar amintirea ultimei amintiri despre acel ceva, amintire din ce în ce mai estompată, și din una sau din cealaltă începe să lipsească ceva, imprimeul lenjeriei, urma de ojă verde de pe unghia de la degetul mare, ceasul oprit, iar uitasem să cumpăr baterie, frunzele plopului din dreptul ferestrei, rămân doar chestiile esențiale, patul ăsta, în care tu ești sau nu, eu sigur sunt, rasă în cap, am făcut-o în sfârșit, dar asta e altă noapte, cum naiba am ajuns în ea?

 

Comentarii cititori
sus

Lavinia Dragotă

 

 

Dincolo de oglindă: o altă imagine a femeii scriitoare și a
personajului feminin în literatura română

 

Cred că nicio carte nu rezistă dacă nu zidești în ea o parte din sufletul tău.

Cella Serghi

 

Istoria literaturii și a culturii diferă în funcție de perspectiva din care se abordează. Revizia de criterii care a avut loc în ultimele decenii, începând cu 1968 și care definește cadrul cultural în care ne mișcăm în prezent, a scos la iveală ceea ce în trecut se numeau minorități: minorități sexuale, culturale sau etnice, și a favorizat revizii ale istoriei culturale care aduc la lumină prezențe omise până de curând. Cu dificultate am putea considera minoritate un colectiv care însumează aproximativ jumătate din populație, cum sunt femeile. În ciuda acestui fapt, ele au reprezentat o minoritate în ceea ce privește producția lor în istoria literară, dar mai ales în ceea ce privește reprezentarea lor în această istorie. De aceea, una din materiile restante până în ziua de azi este să aflăm dacă această reprezentare, și anume a literaturii scrisă de femei, este corectă, și până unde această contribuție corespunde realității.

Din acest motiv, consider că orice abordare a operelor scrise de femei în secolele trecute este absolut necesară ca să se poată vizibiliza și recunoaște o contribuție puțin sau deloc cunoscută. Dacă adăugăm și cazul unei literaturi minore, ca literatura română, cred că va fi aproape imposibil să găsim referințe. După ce am consultat cărți, dicționare și enciclopedii de teme și personaje din literatura universală am găsit, într-adevăr, multe personaje care se repetă în literatura tuturor timpurilor, ca de exemplu: avarul, mizantropul, trădătorul, artistul, călătorul, antieroul, etc. De asemenea, există și relații între personaje care apar de formă repetitivă în literatura universală: prietenie, rivalitate, fiu în căutarea tatălui, maestru și discipol, frați confruntați, etc. Personajele feminine lipseau cu desăvârșire iar dacă apăreau erau descrise doar din perspectiva relațiilor lor cu bărbatul. El era întruchiparea umanității, iar din această umanitate femeia lipsea.

Ce se întamplă atunci cu personajele feminine? Unde sunt? Nu există? Ba da, în materialele studiate am găsit câteva, de exemplu: frumoasa indiferentă, seducătoarea tentantă, femeia fatală, fata bătrână, amazoana și... cam atât. Deci, pentru început, erau foarte rare, dar mai ales, așa cum personajele masculine se defineau prin caracteristicile umane, personajele feminine erau doar accesorii ale celor masculine, caracterizându-se numai în funcție de relația lor cu bărbatul. Am început atunci să bănuiesc că, din punct de vedere istoric, masculinul a monopolizat umanul, iar femininul a fost marginalizat.

Tradiția literară canonizată, așa cum afirmă scriitoarea Marina Zancan, e „istoria gândirii masculine”, nu doar prin absența scriitoarelor ci și pentru că această tradiție a codificat femininul prin intermediul temelor, stilurilor și scărilor de valori masculine. Acest lucru nu a împiedicat însa femeile să scrie în toate epocile, deși fără a fi admise cu statusul de scriitoare până la sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului XX. Femeile scriau în mediul privat iar materialul se alcătuia în special din scrisori, jurnale, caiete de notițe, etc, având astfel o repercursiune insuficientă în societate, o societate care de cele mai multe ori respingea textele scrise de femei. Din această perspectivă, diferitele curente feministe pun accentul pe prezentarea femeilor ca subiecte literare și nu doar ca obiecte de reprezentare, redându-le vizibilitatea și creativitatea.

Secolul trecut s-a caracterizat prin lupta neobosită a femeilor pentru a termina cu inegalitățile la care au fost supuse de-a lungul istoriei, atât la nivel social, cât și politic și simbolic. În secolul XXI încă luptăm, deși inegalitățile sunt mai puțin evidente. Ne rămâne însă un drum lung de străbătut ca să obținem eradicarea imparității între femei și bărbați.

Având în vedere cele spuse mai sus, vreau să vă prezint o scriitoare care încalcă tradiția literară condiționată de contextul social, istoric și cultural. În general, rolul feminin este asociat cu sensibilitatea, emoția, modestia, supunerea și mediul privat; iar rolul masculin se asociază cu puterea, mediul public, creația și cunoașterea. Ei bine, aceste roluri, mai ales cele ale femeilor, sunt reprezentate diferit în literatura Cellei Serghi. De origine ebraiacă, se naște în 1907 la Constanța și aparține promoției de tinere scriitoare afirmate dupa 1935, când, sub influența unor modele apusene, dar și sub prestigiul lui Camil Petrescu, se manifestă la noi o orientare spre proza „autenticității” și „experienței”. Scriitoarea va resimți toată viața o puternică legătură emoțională cu orașul natal, cu copilăria și mai ales cu marea. Despărțirea de acel loc de poveste, fuga de război și nevoia de a se refugia, a lăsat amprente profunde în fetița Cella. Povestește scriitoarea:

„M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de Păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. ”

O fată din provincie, frumoasă și cu capul plin de vise, vine la București ca să studieze Dreptul și are norocul să intre în anturajul unor scriitori de valoare, precum Camil Petrescu si Mihail Sebastian, care o îndeamnă să scrie. Așa se naște scriitoarea Cella Serghi, care și-a făcut o intrare spectaculoasă în literatură, cu romanul Pânza de Păianjen (1938), recomandată nu numai de talentul ei, ci și de prestigiul unor maeștri. Romanul s-a bucurat de o bună primire din partea criticii și totodată din partea cititorilor obișnuiți (mai cu seamă a cititoarelor), pentru că zugrăvea cu autenticitate și prospețime un destin feminin neproblematic, în datele sociale și psihologice împrumutate chiar din biografia autoarei: „Nu țineam să fiu o scriitoare. Voiam să scriu o singură carte, cu o singură viață, a mea. Eram convinsă că voi muri tânără. Voiam să trăiesc în paginile acestui roman” – se confesează scriitoarea într-o pagină din volumul de memorii intitulat, în umbra romanului de debut, Pe firul de păianjen al memoriei. Dar nimic din declarația ei nu s-a adeverit: a trăit peste 85 de ani, a scris numeroase cărți și a traversat cu seninătate întreaga perioadă comunistă, adaptându-se dezastrului societății românești.

Cu Pânza de Păianjen, Cella Serghi a instituit un model al scriiturii feminine în literatura română – centrată pe un personaj feminin, subiectivă si narcisistă, pledând pentru dreptul femeii la fericire. De altfel, ea gândește ca o militantă feministă:

„Da. Cred într-un specific al literaturii feminine. E altă voce, altă sensibilitate, e celalalt care vorbește și vrea să fie auzit. Femeia are altceva de apărat. Libertatea de a se cultiva, de a se mișca, libertatea de a fi fericită si chiar libertatea de a fi un partener egal și demn al bărbatului. Pentru toate aceste drepturi, atât de firești, ea a trebuit să lupte, să pledeze și această pledoarie se resimte în literatura ei. ”

În 1945 devine secretara Universității libere populare, angajându-se fără rezerve la procesul de aclimatizare a doctrinei comuniste în cultura și literatura postbelica. Reeditările înnoite ale romanelor sale exprimă urgența adaptării la contextul ideologic, dar și conștientizarea limitelor estetice pe care linia ideologică o imprimase volumelor sale. Accentul cade pe rolul femeii în construcția socialismului. Mai târziu, în 1950, publică romanul Cad zidurile, reeditat în 1965, cu titlul Cartea Mironei, și în 1972, cu titlui Mirona. Cartea Mironei e cel de-al doilea roman în ordine cronologică și reprezintă o denunțare socială. Până la un punct, eroina cărții, Mirona Runcu, reeditează tiparul feminin al Dianei Slavu din romanul de debut Pânza de Păianjen: o fată înzestrată cu toate calitățile, având același spirit de independență și emancipare, îndrăgostită de un bărbat matur, inaccesibil. Dar Mirona aparține unei familii înstărite, ceea ce îi permite să plece la Paris ca să studieze Dreptul. În plus, Mirona vrea să devină scriitoare. La capătul lecturii acestui roman, scris cu vervă și sensibilitate feminină, cititorul va rămâne cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, în care o fată idealistă își caută drumul, crezând cu încăpățânare în destinul ei de scriitoare.

Schimbările de după instaurarea comunismului – un deceniu și jumătate de dogmatism impus literaturii – i-au retezat Cellei Serghi, ca și altor autori, elanul, obligând-o să facă un pas înapoi: odată depășită epoca rafinamentelor autenticiste – amendabile ca „burgheze” – scriitura sa a devenit mai „cuminte”, dar chiar și în aceste condiții, ceva din formula ce a consacrat-o pe autoarea Pânzei de păianjen s-a păstrat în cărțile postbelice ale Cellei Serghi, în Gențiane (1970) sau În această dulce povară, tinerețea (1983) și, într-o anumită măsură, chiar în volume tributare realismului socialist, precum Cantemiriștii (1954) sau Fetele lui Barota(1958).

Romanele Cellei Serghi, în special Pânza de Păianjen, Cartea Mironei și Gențiane, pot fi citite și ca o interogație clar articulată asupra condiției feminine în epoca de dinainte, dar și de după război. Scrisul Cellei Serghi, ca și al unor congenere precum Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian ori Sanda Movilă, încearcă să afirme desprinderea de lunga „tradiție” a tăcerii feminine, propunând, după modelul lui Katherine Mansfield (Kathleen Beauchamp) o proză de notație, o proză a realităților cotidiene care să recupereze, între altele, aspecte ale unei existențe feminine socotite pâna atunci mai puțin semnificative literar. Cum decurge o zi din viața unei femei, cu „fleacurile” inevitabile, cu incidentele, cu măruntele satisfacții sau dezamăgiri? Cum se percepe o femeie pe sine însăsi sau cum – prin ce lentile distorsionate, cu ce preconcepții induse de o educație cvasipatriarhală – îi vede ea pe ceilalți? Care sunt granițele libertății ei de opțiune și ce obstacole întâlnește voința ei de a juca alte roluri decât acelea ce-i sunt tradițional atribuite?

Pentru o femeie – mai bine zis, i se îngăduie – să aspire a fi și altceva decât mamă, soră, fiică, soție etc, - atribute care o descriu doar din perspectiva relațiilor ei cu alții, nu prin ceea ce este ea însăși?! Sunt întrebări identificabile în țesătura narativă a cărților Cellei Serghi. Eroinele acestei autoare se revoltă împotriva unei ordini sociale rigide, vor să-și afirme identitatea – feminină și nu doar -, impulsionate nu atât de mult de evocata fantasmă a „căutării fericirii” (temă asociată de critică, în virtutea unei inerții de judecată, așa-numitei „literaturi feminine”), cât de o firească, omenească nevoie de integrare și recunoaștere. 

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

 

Complexitățile feminismului și
schimbări de mentalitate

 

Când eram mică îmi plăcea la nebunie să ascult discuțiile politice între taică-meu și prietenii lui. Câteodată chiar puneam întrebări pentru că nu înțelegeam despre cine se vorbea sau despre ce. Aveam 6 ani când mi-am descoperit această „pasiune” și rareori mă ridicam de la masă fără să am curiozitatea satisfăcută. Apoi, curiozitatea mi-am alimentat-o din cărțile pe care le citeam pe nerăsuflate, iar cu timpul începeam să descopăr altfel de lumi, perspective sau concepte. Ajunsesem la facultate și mă interesau aspectele neobișnuite, adică subiectele subversive, tabu, anti-normative, provocatoare. În al treilea an de facultate, am fost la un colocviu studențesc, la Brașov, iar invitatele de onoare erau Ana Blandiana și Gabriela Adameșteanu. Observasem în poezia Anei Blandiana o oarecare voce homoerotică, când feminină, când masculină și având ocazia să scriu despre asta, am putut să dialoghez cu ea despre dualitatea poetică „feminin-masculin”. Era prima dată când foloseam cuvântul „feminism”, așa pe șleau, dar nu știam foarte bine ce înseamnă. Îmi spunea că ea avea nevoie de o anumită autoritate masculină și de aceea a ales să scrie câteva poeme din perspectiva unui bărbat. Din acel moment, am început să citesc câte ceva despre feminism (cred că Simone de Beauvoir), dar nu mi se părea că trăiam într-o lume misogină sau patriarhală (de fapt, facultatea îți construiește o anumită gândire bazată pe canonul masculin). Eu tot continuam să citesc mai mult scriitori decât scriitoare, și aveam impresia că ei scriu mai bine și mai puternic decât ele (majoritatea profesorilor și profesoarelor recomandau bărbații scriitori pentru că „ei scriau mai mult și bine”). Problema era că din paleta literară aveau întâietate bărbații și prea puțin femeile. În afară de Hortensia Papadat-Bengescu și Ana Blandiana, nu mai îmi aduc aminte de o altă autoare din manualele de limba și literatura română (nu mai menționez faptul că nici de literatură universală nu existau pe vremea aceea). Dacă ziceam că mă interesează feminismul, profesorii mei din România mă tot priveau ciudat, mă criticau, ba chiar făceau bâză: „Adina, tu ești o fată serioasă! Cu nimicuri din astea te ocupi? Bălării!” Erau convinși că e vorba de un curent trecător, că nu o să reziste, era aproape imposibil să studiezi așa ceva în România. Se puneau bazele pe studiile literare mai clasice, mai formale, mai „serioase” din punctul de vedere de vedere al dascălilor (aici includ și părerile profesoarelor care mă descurajau sistematic, nu pentru că nu era interesant subiectul, ci îți scădeau șansele în ceea ce privește o slujbă pe piața academică populată de misogini). Dar de cele mai multe ori, respingerea venea din necunoaștere sau din obișnuința cu o anumită tradiție contaminată de o gândire patriarhală.

Peste câțiva ani am ajuns în Spania, exact într-un departament cu cele mai importante specialiste în teorie feministă, din Barcelona (și într-o țară unde căsătoriile între persoanele de același sex sunt legale din 2005; nu mai vorbesc despre vizibilitatea feminismului care începe după moartea lui Franco, în 1975). Dar teoria, chiar dacă de multe ori nu se îmbină cu practica, mi-a dat posibilitatea de a-mi reconstrui propria mea viziune despre realitatea cotidiană, despre poziția mea (femeie, imigrantă, de clasă medie) într-o nouă societate și cum treceam de la o țară plină de inhibiții, la o țară „exotică” (în sensul că nu eram doar un tip de persoane, ci oameni de peste tot cu diferite stiluri de viață și probleme).

Mai întâi am făcut un master în studii literare și culturale, dar cel mai interesant curs a fost cel despre literatură și studii de gen, unde printre alte aspecte, vorbeam și despre ce înseamnă feminismul. Mai târziu, la doctorat, descopeream o lume destul de nouă cu  abordări din ce în ce mai atrăgătoare (nu o să fac o listă exhaustivă, doar menționez niște nume pentru cei care sunt interesați de feminism): despre protofeminismul lui Mary Wollestonecraft, Jane Austen, apoi despre Flora Tristán, care face legătura între revendicările femeilor cu drepturile muncitorilor. După cel de-al doilea război mondial, femeile au obținut dreptul la vot în aproape toate țările europene, iar după acest moment au izbucnit acțiunile feministe. Dar după acest moment nu a fost ușor, a urmat o perioadă de tranziție, în care se publică volumul Emmei Goldman (Anarchism and other Essays) ce face legătura dintre feminist și drepturile muncitorilor, un eseu care își are originile teoretice încă din perioada primului război mondial.

De aici se trece la o abordare mult mai intensă a feminismului din perspectiva teoretizării opresiunii femeilor - Simone de Beauvoir cu Al doilea sex (1949) și Betty Friedan cu Mistica feminității (1963): se vorbește despre identitatea femeilor și redefinirea personalului necesar pentru schimbarea politică. Limitările erau la nivel de schimbări legislative și de politică publică, în sensul că s-a conceput emanciparea femeilor și libertatea lor în fața legii, însă în practică s-a văzut că totul era mult mai complex și mai profund în fața oprimării. De la sfârșitul anilor '80, și mai ales după căderea zidului Berlinului, se începe recunoașterea multiplicității și a eterogenității mișcării feministe. Dar acum deschiderea față de abordările feminismului implică și alte probleme ce intră în atenția instituțiilor ceea ce permitea trecerea de la singularul „femeie”, la pluralul „femei”, și ia în considerare diversitatea situațiilor în care ele sunt puse, în ceea ce privește contextul, clasa socială, etnia și preferințele sexuale. Bineînțeles, feminismul nu s-a limitat doar la situațiile în care apăreau femeile, ci a existat o complicitate cu mișcarea LGTB ce a promovat recunoașterea căsătoriilor între persoanele de același sex. În Spania mai rapid, iar în alte părți, mai greu, dar există din ce în ce mai multă deschidere în ceea ce privește acest drept (bine, cu ironia de rigoare! Dacă ne gândim la cazul României e vai ș-amar!). Dar având în vedere aceste aspecte destul de importante, ne dăm seama că feminismul și evoluția lui în discursul postmodern e un fenomen poliedric, iar această caracteristică reiese din forța lui, ca mișcare. Acest lucru înseamnă că trebuie să înțelegem feminismul nu doar ca o mișcare organizată, totală, ci să vorbim despre feminisme, pentru că vorbim despre niște realități care sunt într-o continuă dezbatere ce se constituite în diverse forme și contexte. Ne referim aici la feminismul diferenției, ce se axează pe imaginea femeilor, dar nu este vorba de subordonare sau inferioritate în relație cu bărbații, ci mai degrabă, pe forma particulară a femeilor de a interacționa cu lumea. Pe lângă această abordare, găsim feminismul cultural ce propune o viziune asupra femeii care are identitate proprie și se opune identității bărbătești, fiind diferită de construcția masculină asupra feminității (cele mai cunoscute sunt franțuzoaicele Annie Leclerc, Hélène Cixous, Julia Kristeva și Luce Irigaray, italiencele Carla Lonzi, Luisa Muraro, Lia Cigarini sau Paola di Cori). Autoare precum Nancy Chodorow, Carol Gilligan, Dorothy Dinnerstein, Adrianne Rich,  Sara Ruddick au analizat situația femeilor plecând de la această particularitate a diferenței și și-au propus să pună în evidență valorile proprii ale femeilor văzute de femei. Tot aici s-a vorbit despre maternitate și „muncile” afective pe care le depun femeile în creșterea copiilor, grijile legate de activitatea domestică. Dar și aceste abordări au dat naștere controverselor, iar Judith Butler (1990), o teoreticiană americană importantă în studiile de gen (cu eseul Gender trouble: feminism and the subversion of identity), a semnalat că nu este posibil să se menționeze o singură identitate feminină, nici de femei ca un grup, iar genul, în concepția ei, e o categorie care nu preia aceleași caracteristici în toate contextele sociale și culturale pentru că nu este vorba de o categorie izolată, ci se definește și se modifică în funcție de alte elemente (culturale sau de clasă, religioase sau etnice). Oricum aceste viziuni teoretice au dat naștere la alte aspecte mult mai complexe și subtile ce problematizează condiția femeii, dar nu se reduceau numai la aceste abordări. Pe scurt, aș vrea doar să menționez că direcțiile au fost multiple în ceea ce privește feminismul și evoluția lui, dar la momentul actual se acordă o atenție asupra fenomenului post (postfeminismul, postumanismul). Există o întreagă cercetare în jurul faptului  a ceea ce contează ca persoană în lumea postumană, adică ce legătură există între trup și tehnologie, iar prin extensie între trupul feminin și noile tehnologii. În România, un grup de tineri au editat o revistă de studii postumaniste Post/h/um în care sunt traduse articole scrise de teoreticienii cei importanți în această temă și abordează mai multe domenii: literar, filozofic, sociologic, politic, etc.

Ca să termin această radiografiere subiectivă a acestei mișcări, vreau să mai adaug că există societăți în care s-a înțeles că este nevoie de feminism, atât în teorie cât și în practică, dar nu neapărat printr-o conștientizare a acestor idei pe care le pune în dialog această mișcare, ci mai mult datorită luptei pe care au depus-o feministele (și nu e vorba de un termen exclusiv) de-a lungul vremii. Aceste lupte au bătătorit drumul pentru alte generații, au dat naștere la teorii necesare și practici activiste pentru a putea trăi într-o lume în care drepturile și libertățile sunt pentru toate și toți. La modul personal, feminismul m-a învățat să gândesc, să-mi dezvolt o viziune critică, să mă întreb constant despre cum aș vrea să trăiesc în lumea contemporană, să descopăr forme de a iubi, de a interacționa, de a fi eu. În România, în ultimii ani, am văzut că există o mai mare deschidere spre studiile feministe și studiile de gen, însă destul de puțin îndreptată spre partea activistă (există câteva asociații și ONG-uri). După părerea mea, ar trebui să există o conjugare între teorie și practică, dar și între feminismul elitist (din instituțiile academice) și activism. Din păcate, la puține universități românești există cursuri despre feminism sau studii de gen, iar deschiderea spre acest tip de tematici e umbrită de misoginism.

 

Comentarii cititori
sus

Ligia Pârvulescu

 

 

Feminitate sau femelitate

 

Intro

Caz real.
Undeva în străinătate s-au înființat agenții anti-infidelitate, la care lucrează agente anti-infidelitate (de reținut: agente, nu agenți).
Clientela: femei înșelate care plătesc aceste agenții pentru a le alunga pe… amantele bărbaților lor (a se reține: amante).
Factura: 60.000 de euro.
Afacerea înflorește.

 

Baza implicită a afacerii este că numai bărbații înșeală, sau că dacă bărbații sunt înșelați, ori nu le pasă, ori nu știu (pentru că pur și simplu nu știu sau pentru că nu vor să știe), ori dacă află nu pierd nici timpul, nici banii.

Un alt element este că angajații sunt agente anti-infidelitate – adică femei: probabil foste victime ale infidelității masculine care și-au făcut din tandemul frustrare/răzbunare o meserie, fiind astfel mult mai motivate în alungarea amantelor.

Și, în final, este vorba despre alungarea amantelor: probabil clientele unor asemenea agenții consideră că amantele sunt acele musculițe supărătoare care vin și-i deranjează pe bărbații lor cei puri ca fulgii primei ninsori. Pentru că, precum Biblia dixit, și in Biblia veritas: bărbatul cel inocent a fost atras în ispită de femeie, de Eva, neajutoratul de el, victima nefericită, ființa slabă ce este.

Și de aici pot începe discuțiile despre Lilith, femeia versiunea 1.0, cea despre care se spune că a fost creată de Dumnezeu înaintea Evei - și care nu era deloc docilă așa cum s-a dovedit a fi succesoarea ei, femeia versiunea 2.0 îmbunătățită, Eva (chiar dacă acest model nu a fost nici el perfect, având în vedere  pățania cu ispita).

Aceste două versiuni feminine primordiale au produs succesoare – astfel că femeile tipologia Eva (sau mai degrabă cei care au întrezărit oportunitatea financiară) au înființat aceste agenții anti-Lilith – tipologia Lilith fiind aceea care nu ține cont de ordinea instaurată de Dumnezeu și vine să atragă bărbații tipologiei Eva pe calea ispitei și decăderii morale (cel puțin așa susțin cele din tipologia Eva, și probabil și o parte a partenerilor lor).

Când cele două tipologii vor face pace între ele, subiectul feminității se va deschide discuției în ceea ce le privește. Pentru că feminitatea nu poate exista decât în prezența armoniei. Iar aici sunt două aspecte ale subiectului. De fapt, chiar trei:

1. Tipologia Eva.

Atât timp cât femeile (Eva) se luptă cu alte femei (Lilith) pentru a păstra lângă ele niște bărbați ale căror sentimente față de ele însele nici nu se gândesc să le discute (deși ar fi discutabile), nu prea se poate vorbi despre o feminitate adevărată. Nu poți să faci pe cineva să fie atras de tine alungând din jurul lui persoanele de care e atras. Ori e atras de tine, ori nu e. Poate a fost și nu mai e – trebuie să-l lași să plece, oricât de incomod și dureros ar fi pentru tine. Nu toate relațiile sunt făcute să dureze  o viață.

2. Tipologia Lilith.

Pe de altă parte, femeile-Lilith ar putea să înceapă să se întrebe în legătură cu mecanismele care îi fac pe bărbații respectivi să se poarte așa cum se poartă cu femeile-Eva - pe care totuși nu le părăsesc, ci de cele mai multe ori le păstrează din diverse motive (financiare, emoționale etc.).

Femeia care face parte din una dintre aceste două tipologii are de lucru cu ea însăși în sensul unificării cu propria persoană – abia în acel moment va deveni femeie în adevăratul sens al cuvântului și abia atunci va putea privi bărbații cu alți ochi și se va putea raporta la ei în alt mod.

(La polul opus acestei atitudini de concurență între femei este feminismul, care promovează colaborarea între femei, dar este mult prea axat pe desființarea bărbatului și nerecunoașterea lui ca și complementar femeii, în loc să-i înțeleagă psihologia, motivațiile și să încerce o abordare de pe un teren mai apropiat realității.)

La nivel interior, orice femeie are în ea o Eva și o Lilith (chiar dacă la exterior predominantă este doar una dintre cele două tipologii). Până când nu le va recunoaște pe amândouă ca fiind demnele ei predecesoare și părți intrinseci ale propriei structuri psihologice și sufletești, femeia se va lupta cu ea însăși și implicit cu celelalte (pentru că nu poți să ataci în celălalt decât o parte din tine pe care n-o accepți).

Și abia aici poate fi punctul de pornire al unei schimbări în mentalitatea femeilor, schimbare care le poate duce pe calea unei feminități adevărate ce face referire la o a treia tipologie,

3. Tipologia integrată. Sunt acele femei care au depășit etapele anterioare, le-au înțeles și le-au integrat în gândire, simțire și deci în felul lor de a fi.

Deși poate pare ireal, aceste femei există în realitate, deși nu alcătuiesc majoritatea. Sunt acele femei care apreciază și sunt atrase de bărbați la fel de întregiți sufletește ca și ele – da, există și ei, și nu într-un univers paralel.

Sunt acele femei care au ajuns să aibă capacitatea de a înțelege că alți oameni (indiferent de sex) trec prin aceleași etape prin care au trecut și ele și că și aceștia sunt în proces de învățare. Și că e normal să fie așa. După cum este la fel de normal ca la studii clasele să nu se amestece între ele, pentru că nivelurile de înțelegere (în acest caz a lumii) sunt diferite: nu amesteci un școlar cu un licean sau un licean cu un student.

Femeile din tipologia 3 sunt femeile care preferă să schimbe mai des relațiile (sau să stea singure) decât să:
a.  angajeze agenții anti-infidelitate care să le păzească bărbații
b. intervină într-un cuplu, devenind amante și intrând în concurență, în speranța că acei bărbați vor deveni partenerii lor, în detrimentul partenerelor pe care le au în momentul respectiv.

Bărbații? Bărbații sunt barometre sensibile ale atitudinii și gândirii femeilor. Bărbatul apreciază femeia în funcție de valoarea pe care ea însăși și-o dă. Dacă femeile vor deveni cu adevărat femei, bărbații le vor considera ca atare – chiar dacă în acest proces de tranziție ei vor trece inclusiv prin etapele fricii de abandon, fricii de ne-iubire, stigmatizării femeilor care uneori procedează la fel ca ei.
Probabil că va mai trece ceva timp până când majoritatea va putea vorbi liber și fără inflamări despre feminitatea (și complementarul ei, masculinitatea) adevărată.

Un prim semn că a venit timpul să se vorbească despre feminitate cu privire nu la o minoritate, ci la o majoritate a femeilor ar fi falimentul agențiilor anti-infidelitate în care lucrează agente anti-infidelitate având ca și cliente - femei care vor să păstreze lângă ele bărbați prin metoda alungării amantelor.

Femeile din tipologiile 1 și 2 sunt mai mult femele decât femei. Mai orientate spre instinct (de alungare a concurenței) decât spre uman (de introspecție și de colaborare/renunțare atunci când este în mod evident cazul). Faptul că o femeie are caracteristicile anatomice specifice, că poartă ruj și are ojă pe unghii nu o face cu adevărat femeie. Tom Waits spusese la un moment dat că oamenii sunt „monkeys with money and guns”. La fel, se poate spune despre femei (tipologia 1 și 2) că sunt „monkeys with dresses and high heels”. Adevărul e dureros și adevărul supără, dar asta nu-l face mai puțin adevărat. Subiectul care ar fi de dezbătut în prezent cu privire la aceste prime două tipologii de femei ar fi deci femelitatea, nu feminitatea.

Însă în mod sigur această versiune beta a femeii va evolua și se va transforma  în ceva calitativ superior – tipologia 3, și de acolo mai departe. Constructivă ar fi o așteptare a evoluției majorității astfel încât să se poată vorbi despre feminitate la următorul nivel.

În această generație – sau în cele eventual următoare. 

 

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

 

Carnaval în Babilon

 

Sunt acum la discreția Insectei și ea știe asta. Joacă însă tra­diționalul ritual de capturare a victimei, ritual fără de care n-am fi putut vorbi de ființe inteligente. O privesc. Își face de lucru pe lângă micul foc din fața noastră. Probabil că ideea de foc se asociază în mintea mea cu ancestrala noțiune de frig, deoarece corpul îmi zvâcnește de câteva ori într-un frison scurt. Insecta sesizează faptul și profită de împrejurare ca să mă strângă în brațe.

– Ți-e frig, iubitule?

Evit contactul ridicându-mă brusc, prefăcându-mă că mai arunc un vreasc în vâlvătaie. Insecta mă privește lung. Gândește probabil că, o dată cu venirea nopții, mă va termina. Zâmbesc. Se pare că asta o intrigă. Purtările mele o derutează, nu știe sigur dacă sunt sau nu conștient de situația reală. În mod normal, ar trebui să fac pe naivul, dar jocul devine mai interesant cu cărțile pe față. Nu risc nimic, nimic mai mult decât starea de fapt în care mă aflu. Și apoi, Insecta știe că n-am unde fugi. De jur-împrejur se întinde pustiul monoton, fără vreo ascunzătoare, iar alergând n-aș avea nicio șansă – m-ar prinde în câteva secunde cu cele două perechi de picioare ale ei. O privesc cu coada ochiului. Își piaptănă părul lung și blond, gânditoare.

– Spune-mi, Insecta..., încep. Tresare și mă săgetează cu privirea. Acum nu mai mișcă, dar îi ghicesc nervul interior fremătând ca o pânză în vânt.

– ...E timpul să vorbim deschis, nu crezi?

Preț de o clipă am impresia că văd în spatele ochilor ei albaștri intrând în funcțiune sisteme de alarmă generală. Mecanismul se pusese în mișcare. Caută, desigur, ipotetica armă care-mi susține calmul cu care rostisem cuvintele. Se piaptănă mai departe, voind să pară indiferentă.

– Nu știu despre ce vorbești, iubitule...

– E inutil să te mai ascunzi, Insecta. Ploaia de acid formic nu era o simplă ploaie, nu?

Rămâne puțin în cumpănă. Vrea întâi să se convingă dacă nu cumva, recunoscând, situația s-ar schimba. Zâmbește apoi, sigură de ea.

– Află, Insecta, că am știut totul din prima clipă. Și nu numai eu. Și ceilalți. Am știut din momentul coborârii pe planetă. Te miră? Ploaia de acid formic avea doar rol de împrăștiere. Fiecare dintre voi a devenit „ghidul” unuia dintre noi. Știu că sunteți carnivore…

Mă privește întrebătoare. Mi-e lehamite să-i explic că, printre numeroasele schelete găsite în drum, se aflau și resturile Piticului, îi recunoscusem imediat fagreea cu fețele pictate din care cânta atât de frumos altădată. „Încetează, Piticule, în viață nu-i totul să cânți. Există probleme vitale care...” „Care-ți ocupă mai întâi stomacul”, îmi răspunsese el râzând. „Și asta, Piticule.” „Prostii, mi-o tăiase, nu-ți dai seama nici tu, nici ceilalți că adevărata rațiune de a exista a universului este de a cunoaște și a iubi. Atât.” „De a cunoaște, Piticule, și de a profita.” „Este inuman.” „Este legea existenței, Piticule. N-o să înțelegi niciodată, suntem atât de diferiți...” Încrederea, Piticule, asta te-a pierdut. Ai uitat că nu ești doar un obiect pasiv în universul acesta sălbatic care gonește neobosit după hrană... O să-mi fie dor de cântecele tale…

– Te gândești la schelete? șușotește încet, prudent, Insecta. Ploaia, ploaia de acid formic i-a omorât.

– Nu ține, Insecta. Ploaia poate omorî, descompune, dar nu poate dezmembra. Le-am văzut. Le mărunțiți înainte de a le mânca.

Insecta își deschide senzual buzele, își acoperă ochii albaștri cu genele-i lungi și spune cu cea mai caldă voce de care se simte în stare:

– Ești prea suspicios. S-a înserat. Vino să te culci. Oboseala îți naște gânduri întunecate.

Întinde spre mine brațele fremătătoare, iar antenele-i desenează jocuri erotice, pline de promisiuni. Zâmbesc și mă îndrept spre ea. Jocul erotic nu ascunde decât un ospăț crud, dar e bucuria din urmă acordată mie, victimei. Eu, „victima”! Râd încetișor, mă arunc cu patimă în brațele ei și, înlănțuind-o la rându-mi cu cele opt ale mele, o în­velesc într-o pânză fină pe care o secret instantaneu. Nu dau atenție bâzâitului ei disperat. Îmi înfig colții în trupu-i și îi sorb cu nesaț sângele cald.

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Popa

 

 

Feminitatea românească albă și anti-țigănismul

 

Modurile de a fi femeie - și de a performa feminitatea albă - s-au născut istoric și au fost repetate prin gesturi și convingeri specifice. În România de astăzi, oamenii care au fost sclavi și urmașii lor sunt văzuți și tratați ca inferiori, iar feminitatea albă s-a consolidat și format ca urmare a disocierii de abject, de lipsa de proprietate și de răul „țiganilor”. Mai mult, gesturile de disociere și de criminalizare a inferiorității negre nu s-au localizat numai în excluderea și uitarea unor experiențe istorice, dar și în aproprierea și re-descrierea experiențelor celor oprimați. Vizibilitatea nu este numai o categorie progresistă care îi ajută pe cei de la marginea societății. Ea este, de multe ori, deformare, și descrierea experiențelor femeilor rome a servit și servește interesele feminității albe pentru a produce o anumită categorie de clasă. Ca atare, un anumit mod de a fi femeie albă s-a produs istoric prin uitarea exploatării și plasarea violenței domestice la familiile sărace și de etnie romă. Devii femeie albă dacă negi ierarhiile rasiale și de clasă în două moduri. Mai întâi, violența domestică, atunci când se produce, trebuie văzută ca rezultat al lipsei de acces la românitatea albă. Pe scurt, dacă ești „țigan” îți bați nevasta; dacă ești român, nu. În al doilea rând, feminitatea nu mai este produsul unor relații de proprietate, cât este doar un act rebel de revoltă împotriva bărbatului „țigan” dominator. Dacă ești femeie albă, nu te gândești la un mod în care anumite femei au fost rezultatul unor tranzacții de proprietate. Când proprietatea dispare ca problemă, ce rămâne de făcut este să omagiezi un act individual de revoltă feminină.

Existența istorică a memoriei sclaviei și relațiile de clasă în România de astăzi se șterg prin ceea ce se numește „cultură”. Să luăm un cântec cum este „un țigan avea o casă”, care discută o anumită relație istorică pe care foștii sclavi o au cu proprietatea. Avem două moduri de a îl performa, unul pe care îl numesc „cultural” și care are origini în Maria Tănase, și unul pe care îl voi numi romanes, și care e articulat de Romica Puceanu. Bineînțeles, tradiția istorică de a performa cântecul în varianta albă e puternică, și avem versiuni mainstream ale Oanei Sârbu și Mariei Răducanu care îl fac de consum pentru o audiență albă. Versiunea extraordinară a Romicăi Puceanu, însă, performată și ea pentru o audiență albă, păstrează o memorie a experiențelor exploatării într-un registru diferit. Diferența dintre cele două versiuni ne va ajuta să înțelegem cum se produce feminitatea albă prin „cultură”.

Să începem. Mai întâi, feminitatea albă în versiunea albă este produsă ca inclusivă, fără diferențe rasiale ori istorice. Performarea albă, care vine de la Maria Tănase, definește publicul ca fiind alb și, ca atare, ca având acces imediat la experiența descrisă. Audiența, când e invocată, e invocată ca „mama mea", ori „măiculiță”, termen care stabilește de la început o singură audiență, albă. Dimpotrivă, Romica Puceanu identifică de la început un raport de putere prin cântec. Ea e chemată să cânte în fața audienței albe, dar folosește termenul „măi, nene” pentru a identifica audiența ca fiind albă, bucureșteană, poate urbană. Mai mult, modul de a se distanța al cântăreței de ideea unei singure audiențe se face prin cântatul în romanes, astfel încât audiența albă înțelege existența unor grupuri cu experiențe istorice și de clasă distincte. Albii nu se pot conecta direct, fără mediere, pentru că limbajul provoacă o separare de audiențe. Cei care vor prelua varianta albă a cântecului, evident, vor face ca versurile care nu sunt pentru publicul alb să dispară din poveste. Un cântec despre proprietatea unui „țigan” devine astfel o modalitate prin care albii își pot consolida stereotipurile deja cunoscute despre relația între bărbatul țigan, violent, și proprietate.

În al doilea rând, varianta albă a cântecului abordează relația protagoniștilor cu violența în mod diferit de varianta romanes. Pe scurt, în varianta albă, femeia își părăsește bărbatul pentru că o bate, în timp ce în varianta Puceanu el vine acasă beat, și nu există nici o relație violentă între cei doi. Feminitatea albă nu produce fără rost o versiune narativă în care țiganul e violent. Violența domestică trebuie rasializată, pentru că ea nu se întâmplă în familiile albe. Ea este produsul oamenilor inferiori, „țiganii” - care deși au proprietate, sunt ca noi, nu-i așa? -, sunt încă în capcana unor atitudini retrograde. Feminitatea albă creează o categorie a violenței domestice, dar ea e deja plasată în mediul celor săraci și rasial diferiți. În al treilea rând, feminitatea albă trebuie să facă să dispară problema proprietății din istoria cântecului. În varianta albă, povestea este o melodramă reconfortantă care repetă clișeul „ea care îl iubește la final pe el”. Povestea inițială, a unei relații istorice de proprietate între albi și romi dispare. În varianta Romicăi Puceanu găsim însă o altă poveste a relației între personaje. Ea se focalizează pe proprietate, rușine și onorabilitate. Copiii, de rușine, îl roagă pe bărbat să plece în căutarea mamei. Bărbatul o găsește pe ea la un boier, boierul îi propune o negociere a întoarcerii acasă a femeii, și îl amenință cu violența dacă nu acceptă anumiți termeni. Copiii îi spun bărbatului că sunt bucuroși că li se întoarce mama pentru că acum vor putea, onorabil, să se căsătorească. Aici observăm că femeia nu mai face, ca în varianta albă, gestul rebel de a fugi de la noul partener, ci este rezultatul tranzacției între doi bărbați. Un țigan avea o casă, înțelegem din varianta Puceanu, pentru că el trebuie să o țină, că un regim al proprietății e legat de femeie și de copii, și că el face gestul de a o aduce acasă pentru a redeveni onorabil, pentru a-și ține casa și a spăla rușinea familiei.

Ce disociază feminitatea albă, cea care produce melodrama în care femeia se opune boierului și alege în final pe „țigan”? Pe de o parte, ea produce un anumit individualism feminin - și feminist - care este separat complet de problema proprietății și a violenței majoritarilor. „Țiganca” comite un act rebel și îl alege pe fostul soț „țigan”. În varianta albă, „țiganul” și nu boierul alb, este violent, iar violența istorică a majoritarilor este eliminată. Pe de altă parte, feminitatea albă disociază aici nu numai faptul că femeia romă a fost proprietate de negociat între bărbați, dar și că femeile albe, care nu aveau proprietate sau care erau lipsite de relații cu clasele „superioare”, au fost negociate în mod curent. Istoria disocierii continuă și astăzi, când narațiunile despre căsătoriile aranjate la romi elimină problema tranzacțiilor femeilor în familiile albe. Deși se știe - căsătoria este direct legată de proprietate - ea este eliminată ca problemă odată ce devine o „aberație” doar la romi. Mai mult, sclavia și exploatarea dispar din istorie, odată ce povestea în cântec este una a  alegerii din dragoste. Dragostea este cea care face posibilă ideea de violența domestică, care e exercitată de „țiganul” violent. Violența de clasă, în negocierea femeii, dispare, și dispar și mecanismele istorice prin care boierii români albi au exercitat-o în relația cu „țiganii” cu și fără proprietate.

Acum de ce spun eu povestea asta aici? De ce e important să gândim cum relațiile istorice de exploatare sunt produse de superioritatea rasială albă și română?

Un prim lucru pe care trebuie să îl reținem de aici este că implicarea unei anumite feminități albe în exploatare este mult mai adâncă și de speriat decât credem. Există un tip de feminitate albă care se reproduce prin producerea de cultură elitistă, unde Maria Răducanu, de pildă, poate să performeze o piesă într-un mod care stabilizează ierarhiile rasiale în România. Figuri asociate cu interbelicul bun, cum sunt Maria Tănase, au reprodus și ele anumite ierarhii rasiale, și nu pot fi adorate fără a identifica rolul lor într-o astfel de producție de feminitate. De asta, până la urmă, multe din femeile cu aspirații de clasă mijlocie aleg să nu se distanțeze de cultura care nu vede culoarea în România.

Dar, mai important, un al doilea lucru pe care trebuie să îl înțelegem este că feminitatea albă este o componentă a unui rasism social care se acutizează în România. Ca răspuns la localizarea corupției în elita politică, se amplifică astăzi un răspuns politic care blamează populația romă pentru corupție și sărăcie. Proprietatea spațiului alb - și a valorilor lui culturale - va fi recreată ca o ultimă linie de apărare în fața contestărilor ideologice a românității de clasă mijlocie. În anii ’70 Stuart Hall a văzut bine că ideologia neoliberală și Margaret Thatcher au  făcut posibil discursul furtului din cartiere, care punea poliția să disciplineze populația de culoare. Supremația albă se produce prin narațiuni care trebuie să falsifice complet o situație istorică de exploatare, și să producă resentimentul alb. Donald Trump și cererile lui de a construi un zid împotriva mexicanilor se construiesc ca răspuns la o percepție cultivată de media că mișcări politice de tip Black Lives Matter - cele care văd legătura directă între putere în spațiul public și ideologia supremației albe - sunt extremiste. Rasismul social în România poate foarte bine să ducă aici la apariția unei figuri de tipul Trump/Thatcher, într-o regiune care îl are deja ca lider pe Victor Orban. Rasismul a început deja să se intensifice în cazuri mass media spectaculoase, de tipul Berevoeștiului. Președintele Iohannis, Patriarhia, CTP și alți comentatori publici și-au declamat iritarea, și de multe ori termenii ca sclavie și exploatare au fost folosiți pentru a învinovăți „clanurile criminale”. Mulți dintre noi am înțeles că Berevoieștiul a fost o poveste care a permis ca femei și bărbați albi români să fie indignați că românii sunt „sclavii” romilor. Dar ce poate este mai greu de perceput este că ideologia supremației albe și românești este răspunsul în față unui resentiment legat de cereri publice din ce în ce mai articulate de eliminarea a anti-țigănismului. Muzeul Culturii Romilor, studiile plătite pentru studenții romi, și alte inițiative de a disloca românismul alb sunt văzute ca periculoase. Ce trebuie să așteptăm este o reacție ideologică furibundă, iar feminitatea albă va fi o componentă de bază a noului rasism.

 

Comentarii cititori
sus

Silvia-Diana Šolkotoviæ

 

 

Început de eră

 

Ca orice alt concept, și feminitate, și feminism și-au schimbat mult sensul în ultimii ani. De fapt, nu cred că greșesc afirmând că uneori chiar radical.

Obișnuiam să le leg pe ambele de femeie. Logic. Scurt și concis. Fără comentarii inutile.

Zilele trecute citeam un articol pe Face. O, Doamne, cât de mult greșisem! Un update rapid m-a scos din starea de dinainte de ’89 de care probabil am rămas cumva agățată. (Din păcate, nu din toate punctele de vedere, vârsta s-a actualizat singură.) Să mă întorc, însă, la articol. Scriitoarea a mers cu metroul și a descris o experiență neplăcută. Nu era vorba nici despre nepolitețe, nici despre înghesuială, nici despre cerșetorie, nici măcar despre ziua fără pantaloni. Era vorba despre omenire. A direcției ei. Despre idile care îți pot trece prin cap când nu poți citi că te dor ochii sau visa fiindcă te doare prea rău capul. Doar cu ferestrele sufletului fixate pe partea materială a oricărui purtător de suflet din jur. Descrierea corpului ales spre autopsie, în ciuda faptului că viața era încă prezentă începe de la picioarele perfect epilate, bronzate, unse cu cremă, trece peste unghiile cu manichiura discretă și lacul incolor, se oprește pentru a admira arcul sublim al sprâncenelor și mătasea genelor pentru a se opri la barbă, care chiar îngrijită nu e o continuare normală a poveștii. Șocul observatoarei se transmite asupra mea. Mă întreb ce are cu săraca fată, nu e îndeajuns de pedepsită? Dar continuarea mă trezește, întrucât autoarea se întreba cum s-ar simți în brațele unui asemenea bărbat?

Uimirea mă lasă fără grai, nu că aș vorbi singură când citesc, dar așa e expresia. Mă întreb de ce e nevoie de afirmarea absolută a masculinității în formele pilozității și a unghiilor eventual negre pentru a te simți bine alături de cineva? E un aspect super îngrijit ceva așa de respingător la un bărbat? Feminitatea are nevoie de masculinitate pregnantă? Putem delimita clar atribute feminine și cele masculine? Sau e pur și simplu nevoie de un contrast evident pentru a funcționa ceva?

Sau, pur și simplu, e vorba de frica de concurență? Poate că deja a apărut în subconștientul nostru feminin ideea de suprasaturație: nu era de ajuns că trebuie să ne aranjăm ca să arătăm bine pentru alte femei (sau mai bine decât alte femei), acum trebuie să avem grijă și la bărbați? Fiindcă un lucru este evident. Acolo unde există colective numai de femei (sau unde sunt în majoritate) există o tendință accentuată a acestora de a se dichisi, față de reversul acestora. Instinctul de supraviețuire acționează. Chiar și numai în subconștient.

Cu vreo 20 de ani în urmă am încremenit intrând la coafor și zărind un băiat cu bigudiuri sub cască. Când mi-a văzut fața, acesta a izbucnit în râs. Sau arătam prea caraghios sau eram cam a o suta care făcea aceeași figură, nu știu. La câțiva ani după aceea acceptam că prezența masculină în saloane a devenit ceva obișnuit. Mai ales că m-a ajutat la asta fiu-meu venind acasă cu părul vopsit în albastru ca nu știu care personaj de care probabil el a și uitat. Eu încă nu. La salon, trezită de cascadele nervoase care se revărsau din gâtlejul adolescentului pus pe moațe, mi-am dat seama că doar cu puțin timp în urmă îmi pierdusem mandibula într-o împrejurare asemănătoare, când pe o stradă vecină, de la volanul sau maneta sau de la orice cu ce se conduce un buldozer, a coborât o blondă superbă, cu un machiaj și o manichiură perfecte, pe niște tocuri de 15.

Feminitate și feminism. Unii afirmă că se exclud reciproc. Altele că una n-are legătură cu cealaltă. Unii că orice are legătură cu feminismul diminuează feminitatea. Altele că o completează.

Am întâlnit termenul de bărbat feminist. Îmi sună ca opusul lui afemeiat. Și nu-mi place termenul.

În condițiile actuale de recreere a lumii și terminologiei cred că apare ca imperioasă dualitatea masculinitate și masculism. Și, legat de aceasta, orice e legat de masculism își pierde masculinitatea? Și dacă feminismul e lipsit de feminitate înseamnă că e plin de masculinitate? Și atunci masculismul e plin de feminitate?

Dacă se afirmă că feminismul e o formă a misandriei, masculismul poate fi un simbol al misoginismului. Dacă însă destul de puține femei pot fi acuzate de feminism, pot fi bărbații, în marea lor majoritate să fie absolviți de masculism?

Pot fi oare feminitatea sau masculinitatea abstractizate, absolutizate? Literatura medicală antică grecească afirma că femeia e un bărbat cu organele genitale întoarse spre interior, așa că polaritatea nu e absolută, ci trebuie câștigată, atât feminitatea, cât și masculinitate. Iar câștigul e, concluzionau medicii, dobândirea umanității. Din antichitate însă avem și moșteniri care ne pietrifică încercarea de eliberare din schemă. Spre exemplu, virtuos, viril vin de la latinul vir: bărbătesc, soldat, soț. Iar evul mediu a adus tot mai multe încătușări.

Zilele trecute colegul de biologie ne povestea despre apariția unei pilule care înlocuiește însămânțarea artificială. Vrei fetiță o iei pe cea roz, băiețel, pe cea albastră. Râzând amar recunoștea însă că citind despre descoperire, ca bărbat, s-a simțit amenințat. Și atunci mi-am adus aminte de articolul cu călătoria cu metroul: să fie feminizarea un răspuns conștient sau doar instinctual la necesitatea adaptării?

Contradicția e permanent prezentă: între bărbați și feminism, între feminism și masculinism, între feminitate și masculinitate. De multe ori între femei și bărbați. Dar, cum susțin sociologii, contradicția e cheia progresului. Sau poate și definiția asta cere upgrade?

Nu cu mult timp în urmă, culorile erau departajate, la fel ca și bijuteriile, cosmeticele, hainele. Dar, dacă ne întoarcem în timp (în antichitate), ne dăm seama că nimic nu e nou pe pământ. Întrebarea e (veșnic există o întrebare), dacă evul mediu a adus întunecarea, pe noi ce ne așteaptă? 

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

De ce să disprețuim bucuria femeii care-a găsit un loc
să întindă o cămașă pe sfoară?

 

În termenii aprecierilor de gust, nici-o ființă nu se poate simți fericită și împlinită în ipostaza de gospodină, originar prin aceasta înțelegându-se o persoană care face treabă prin gospodărie. Supraveghează și stăpânește casa, îi ține cheile și rostul. Facultativ, se uită urât la cine și când are ea chef.

Gospodina cu vocație nu vede și nu știe altceva decât treburile ei casnice, și-a făcut un ideal din realizarea ca gospodină vs gospodina de nevoie-ocazie până când nu găsește o altă soluție. Gospodina tradițională suportă cu stoicism și hărnicie toate corvezile, dar nu întotdeauna  poate fi identificată cu fata moșului, Albă ca Zăpada, Cenușăreasa, vs fata babei, maștera, surorile vitrege. 

Pentru că o gospodină desăvârșită poate fi arțăgoasă, morocănoasă, cu un reproș mut în privire, „preocupată” tot timpul de treburi de care leneșii nu au habar. Uneori de o veselie nelalocul ei și cu entuziasme paranoide în fața unor kilograme de roșii sau a unei bucăți de carne „superbe”, gospodina este o ființă maladiv încruntată spre curățenie, persoană intolerantă în genere, într-o meschină și indecentă venerație a ordinii falocratice a lumii răsturnate de mintea ei, raportându-se la orice bărbat ca la un retardat care nu știe singur nici măcar să-și încălzească mâncarea, darmite să și-o gătească, să-și spele rufele, nici chiar să se îmbrace singur sau să-și pregătească hainele. Este momentul ei de glorie atotștiutoare raportată la neștiința domestică a bărbaților care nici măcar nu mai sunt cavaleri, domni, gentlemani.

Remarcile misogine de mai sus ignoră, de fapt, bunătatea caldă, gratuită, maternă și grandmaternă, blândețea și devotamentul nesfârșit, zâmbetul îngăduitor și tandrețea față de oameni și obiecte. Glasul înțepat și văicăreala otrăvitoare nu vor acoperi niciodată blândețea primordială izvorâtă din sentimentul datoriei și acceptării condiției de a perpetua echilibrul și securitatea lumii și vieții. Ceea ce uneori devine exasperant. Îmi este foarte greu, de fapt, să găsesc rațiunea enervării față de gospodină. O acuz că uneori se iubește prea mult, autovictimizându-se în această postură. Gospodina disprețuiește frugalitatea. Ea iubește lucrul solid. Ceea ce mă irită cel mai mult este că pentru ea nu au valoare decât lucrurile care intră în sistemul ei. Celelalte sau nu există, sau ridică din umăr la adresa lor sever-ignorantă.

Nici-un om de bun simț nu poate accepta corvezile gospodinei. Pentru asta trebuie să fii soi rău, de slujnică. Asta este o față a medaliei. Gospodinele nu sunt totuși ființe superficiale. Ele au o profunzime amară și dezolantă, cristalizată într-un discurs dezagreabil. Când nu e plictisitor, discursul lor este o filosofie măruntă a renunțării care videază totul de sens. Și-atunci îmi vine să plâng. Lumea înconjurătoare a gospodinei din ce în ce mai rare este alcătuită din planuri orizontale, verticale , oblice, curbe, când nu mai e carne la Matache, de exemplu, dar și dintr-o dimensiune prin care pătrunde în universul fantastic al gospodinei din poemul lui Tadeusz Różewicz. Pe care de câteva zile îl caut cu toate abilitățile de gospodină. Și-acum mă-ndepărtez de-aici și tac până când îl voi regăsi.

Căci, pe de altă parte, orice activitate casnică poate fi una intelectuală, creatoare: să speli aragazul, gresia și faianța cu detergenți înmiresmați, să ștergi de praf cu uleiuri aromate mobila și parchetul, să aranjezi lucrurile la locul lor, înseamnă chiar să reconstitui și să descoperi prin gesturile și mișcările proprii sursa unei vieți curate, ordonate, echilibrate. Să gătești și apoi să speli vase și rufe, să le calci pe acestea din urmă și să le așezi în sertare și pe umerașe, înseamnă să le dai viață din viața ta.

Tot astfel (deși la o altă scară a responsabilității) gândeam într-o dimineață de demult, când am umplut cam un sfert de caiet cu notele fascinației de a descoperi corespondențele vizibile dintre corpul meu și casa mea. Îmi achiziționasem de curând o mică locuință și spălam de zor geamurile, ușile, podeaua după raidul unei zugrăveli mai mult simbolice, și-n tot acest timp identificându-mă cu spațiul îngrijit stăteam mai mult sub duș - atât cât poate dura un trup de pământ, în apă. Simțeam că asta este o primenire, o reînnoire totală, un nou început și tainice fluxuri între pereții acelei căsuțe pe care îi încărcam de lucruri utile și sufletul meu care dădea viață corpului, între relicvele așezate cu grijă printre acestea și determinația cea mai înaltă a spiritului în care viața mi se dizolva, între lumina îmblânzită de-afară și toamna revărsându-și paloarea calmă în începutul unei noi vieți.

Dar altceva voiam să spun. De-atunci au urmat ierni și primăveri și veri și iarăși toamna („iar mâncăm, iar ne culcăm, iar ne trezim, iar facem mizerie, iar facem curat”), iar eu am rătăcit caietul acela. În el trebuie însă că a rămas ceva important din aceea care eram pe-atunci, dacă și acum tresar la amintirea lucrului care devine real în măsura în care este scris. Da, toate adevărurile prindeau viață din mâna mea dreaptă care scria, în timp ce stânga îmi sprijinea aproape toată greutatea corpului pe o canapea la capul căreia aveam un scăunel mascat de un șervet apretat, cu broderia foarte puțin spartă (și intenționat), de unde îmi luam și îmi duceam la buze (tot cu dreapta, cu lentă ritmicitate) ceșcuța mea bombată de cafea. Puținele griji erau uitate în clipele acelea îndelungi ale șederii pe canapeaua cu scaun la cap de unde îmi luam și cartea, și caietul și revista și cuburile de ciocolată de care eram dependentă, un măr, o portocală, un ceai și iarăși o cafea, de unde nu peste mult timp a trebuit să rearanjez mobila. Din acea zi s-a dus și tihna mea, trimițându-mi în schimb o fericire despre care mi-ar trebui zeci de caiete să povestesc, fiindcă ele au adevăr și realitate, chiar dacă n-am apucat să scriu mai nimic esențial despre asta.

Dar altceva voiam, poate, să spun. Astăzi făcând ordine prin lucrurile răsturanate după un iureș cu aspiratorul, nu mai găseam locul unui taburet. Și-atunci l-am așezat provizoriu la capul patului din dormitor. Și-odată cu asta mi-au venit în minte toate scăunelele pe post de măsuță pe care le trăgem cât mai aproape de pat încă din adolescență, ca să-mi savurez cafeaua când mă trezeam din somn dimineața, la prânz și seara. Cândva am avut, de exemplu, un scăunel sculptat și lăcuit, așezat lângă pat chiar de gazdă, semn că nu eram singura „orientalistă” din casă.

Deci acum, din nou cu scaun la cap, pot să gândesc mai limpede la arta de a fi gospodină, la împlinirea pe care o aduc activitățile casnice. Paradoxul gospodinei constă în paradisul ei. Ea „vede de casă” cu grija care cultivată sistematic devine lipsă de grijă.

Cele de mai sus sunt un fel de răspuns atemporal și repetabil la întrebarea non-feministă de la care am pornit pentru a expune câteva paradoxuri ale feminității gospodinei aseptice, cu scaun la cap.

 

Comentarii cititori
sus

Roxana Știubei

 

 

Feminitatea începe cu primul „te ajut eu”. Pentru că ea se definește prin gesturi, nu prin cochetărie. Frumusețea stă în ochii celui care privește, așa că degeaba o arzi divă fără cusur, dacă sufletul nu mi-e comod în prezența ta. Cred că aș putea să pun semnul egal între feminitate și generozitate. Să fii acolo când oamenii au nevoie de tine. Să nu te plângi niciodată. Să crezi. Să crezi că poți orice.

Desigur că este foarte ușor să îndemnăm oamenii la lucruri frumoase și să pozăm în aceste ființe interesante. Dar este o diferență uriașă între a poza și a trăi. Este un adevăr general valabil că oamenii rar văd dincolo de poze. Eu zic că pozele sunt bune pentru posteritate. Și asta doar câteodată.  

Comentarii cititori
sus

Andreea Tudor

                                          

 

În căutarea ipostazelor feminitații

 

Este cert că au existat femei influente, iconice, care au toată aprecierea și notorietatea cuvenite. Dicționarul îmi spune că feminitate, s.f., vine din franceză (féminité) și înseamnă ansamblu de trăsături care constituie specificul caracterului feminin.

Getmylook.ro ne vorbea în primăvara anului trecut, într-un eveniment ce a avut loc în capitală, despre o istorie marcată de 6 simboluri ale feminității.
- Nancy Cunrad (poetă, scriitoare britanică, fondatoare a unei edituri, colecționară de artă africană)
- Gabriella Crespi (a reprezentat o figură a designului anilor 60-70, alegând un stil „hrănit” de forme minimaliste și materiale luxuriante)
- Diana Vreeland (sosită de la Paris la New York, aristocrată, niciodată considerată frumoasă, Diana a fost nu doar legendarul fashion editor al revistei Harper*s și Vogue, cât și una dintre cele mai emblematice personalități feminine din modă)
- Bettina Graziani (născută în Bretagne, în 1925, într-o familie modestă, este sedusă mai întâi de cultură, apoi de dans)
- Peggy Guggenheim („amanta modernismului” sau „patroana artei contemporane”, Peggy este cunoscută ca protectoare a artiștilor de avangardă și promotoare a artei lor)
- Zelda Fitzgerald (fiica unui judecător din Mongomery-Alabama și scriitorul Fitzgerald au fost un cuplu celebru american, aproape mitic, din perioada interbelică. Zelda era înzestrată cu talent literar, dar celebritatea soțului ei a păstrat-o în umbra acestuia și i-a creat multe frustrări.
Tot cei de la getmylook.ro le prezintă ca fiind: „Femei puternice, cu personalități puternice, cu o viață socială bogată, implicându-se în curente de avangardă, descoperitoare și promotoare a unor figuri importante din literatură, pasionate de artă și preocupate de modă.
Femei care și-au pus amprenta pe felul în care se poartă o piesă vestimentară, cum se integrează cu eleganță și stil în întreaga ținută, și-au impus stilul lor unic, original, nedemodabil și care încă ne mai inspiră și astăzi.

În continuarea căutării mele am găsit un răspuns mai profund, sau doar unul dintre ele, care mi-a plăcut.
Spiritualitatea feminină este la fel de valabilă ca și cea masculină. Este centrată pe cultul Zeiței Gaia-cea care dă viața, îngrijește, alină, protejează, vindecă.
Miturile și ritualurile ei sunt axate pe percepția femeilor asupra corpurilor lor și a proceselor prin care trec de-a lungul vieții.
Din punct de vedere psihologic oricare sunt caracteristicile acceptate social, imaginea părinților ramanâne un punct de reper primordial în evoluția viitoarei femei.
Tot din punct de vedere psihologic, o altă perspectivă valabilă este cea a subconștientului, acolo unde se întâlnesc senzațiile, nevoile, dorințele, temerile.

În 1987, R.W.Connell (Gender & Power, London:Polity Press) definea masculinitatea și feminitatea prin raportarea la teoria hegemoniei, formulată de Gramsci, ca ascendență socială care subîntinde și viața privată și procesele culturale.
Această ascendență nu înseamnă în primul rând amenințare cu forța (deși nu o exclude) ci este reprezentată de doctrine și practici, conținutul mediatic, structura veniturilor, politicile sociale, designul locuinței etc.
Depinzând de educație, poate de religie sau valori, mă întreb dacă feminitatea este apanajul femeilor inteligente.

Paradoxul este că am întâlnit femei inteligente lipsite de feminitate. Nu foloseau un limbaj vulgar, nu-și expuneau corpurile, nu găseam nimic ostentativ, dar nu erau feminine.
Nici nu știu dacă este un concept simplu sau complex.
Nu știu câte femei își doresc să schimbe ceva din proprie inițiativă sau îndemnate de parteneri, prieteni.
Schimbarea atitudinii, a vestimentației și a valorilor par greu de corectat sau revizuit.Câteodată imposibil.
Atitudinea, cât și vestimentația, par armuri folosite contra societații. De aici și impedimentele în a educa un om matur, cu convingeri înrădăcinate.
Spun înrădăcinate pentru că mă gândesc la copilărie și adolescență când încep să se contureze credințe, identificări, un anumit fel de a gândi, prezența sau lipsa manierelor, „etichetări” vestimentare între prieteni, situația financiară, mediul din care provii.
Toate te „construiesc” cumva, te conduc la a te raporta într-un fel sau altul la ceilalți, la a fi atent sau nu la limbajul pe care îl folosești, fie el verbal sau non-verbal, la felul în care îți porți hainele.

    

Comentarii cititori
sus

 

 

Fuga din Rai

 

Ce mai înseamnă în ziua de astăzi feminitate? Procesul de tranziție al unei ființe transsexuale? Ce este feminin la un homosexual? Ce este atrăgător la o femeie ce zbiară moralizator la plod că s-a murdărit a treia oară azi; și ziua încă nu s-a sfârșit. Nu critic, nu influențez voalat, pur și simplu... întreb. Oricâte povești ne spun tatuajele, ce este frumos în ele: desenul, semnificația lui, pielea zbârcită în timp? Fluturașului i s-au uscat aripile, desenului tribal de pe spate i se mai intuiește printre cutele pielii tușul aproape șters de ani... Aud tot mai des expresii ce tind să aibă valoare de maximă în gura locutorilor: eu am trecut prin viață; nu contează experiența negativă, evenimentele neplăcute, vina naivității, lipsa de modele, consumul de... ; eu am trăit viața - sentință morală, mândrie prostească (mai ales in circumstanțele de mai sus) ce vine din partea unor dudui ce nu au trecut nici măcar de 40 de ani, dar cu o filozofie a destinului ancestrală.

Așa că: „Aai să ne pilim total/ Fi-vei iapă, fi-voi cal/ Fi-vei rouă, fi-voi crin/ Hai să ne pilim deplin” (Emil Brumaru, De dragoste pentru iubita mea). Căci ce altceva este dragostea, decât o pileală totală din care te trezești, ăăăăă......mahmur (a se citi cu dureri de cap). Bancurile de șantier de tipul: „Ce-ți face durerea de cap, Vasile? A plecat la cumpărături,” nu-și (mai) au locul în această zonă eterică, dar și spumoasă a feminității.

Dacă aș începe așa, ar însemna să fiu perceput ca tendențios; dacă aș scrie despre Vetele și Zițele zilelor și, de ce nu, nopților noastre, totul ar fi analizat ca o reinterpretare insinuatoare, fie ea și caragialiană; dacă mă voi raporta la experiențe personale, tălmăcirile potențialilor lectori vor evidenția caraterul subiectiv, ca atare de excepție, al întâmplărilor. Așa că m-am hotărât să scriu numai de bine... pe alocuri.  

Femeia înseamnă poezie sau, dacă este prea mult, „un bun conducător de poezie” (Ion Stratan). Amestec provincial de coana Chirița, mam’ mare, mamița și tanti Mița, femeia modernă devine – ea nu mai este/reprezintă/înseamnă, ci se află într-o continuă metamorfoză/devenire/căutare a propriei identități - invidie/gelozie/resemnare (Ce are ea și nu am eu?), pentru că Unde dragoste nu e, este... Delia.

Femeia – mamă, soră, prietenă, iubită, soție (soacră), fiică, bunică; durerea, tristețea, grija - de dincoace și dincolo de moarte – într-un cuvânt: Mama de Mircea Micu. Nu, nu poți huli femeia; ar însemna să-ți lipsești mama de sacrificii, de rugi, de sânge, de dor, de amintiri https://www.youtube.com/watch?v=Xp21wKmYlZo

De ce iubim femeile? reflecta Cărtărescu în cartea sa; și bine a sesizat: femeile, nu feminitatea sau feminismul lor, ci întruparea în sine. „Ca nisipul femeile sunt/ Le ia pe sus orice boare de vânt” așa că „Las-ooo, las-o să zboare”... și nu sunt decât versurile a două melodii relativ diferite ca stare, moment temporal, atitudine.

Femeia este o entitate, un cult (ce zic eu cult, o religie), un sistem complex de mecanisme aidoma unui ceas elvețian, dar fără precizia lui, este ploaia de toamnă ce-mi bate în geam în timp ce scriu aceste rânduri, somnul liniștit al fiică-mii - femeia la ani buni distanță de gândurile mele de acum.

Pentru că omul voia să dea un nume răului – suna un banc – l-a numit drac; dar pentru că dracul este bărbat și bărbatul nu poate fi atât de rău, a inventat-o pe mama dracului. Mi-aduc aminte de un serial, Lucifer, în care protagonistul, cu un comportament atipic pentru onomastica sa, împăcat cu fratele său, îi aduce acestuia o veste tragică: „Tata (Dumnezeu – n.n.) ne-a dat o nouă misiune: a evadat mama din Iad.”

Și pentru că tot suntem la capitolul amintirilor, retrăiesc amuzat scena unui 8 martie dintr-un ilustru necunoscut liceu tehnologic provincial. Atmosfera festivă, lider de sindicat șoptindu-mi complice: „scrie și tu ceva, că ești de română! Felicitările le am eu, tu doar bagi mesaju’!” În minutul de gândire avut la dispoziție, nu am găsit ceva mai nimerit decât o aserțiune internautică: „Dumnezeu a făcut femeile frumoase și proaste: frumoase ca să le iubim noi, proaste ca să ne iubească ele pe noi.” Cretinoid sau nu, cu excepția șefei de catedră care mi-a spus că a înțeles mesajul și a zâmbit cu subînțeles, restul populației feminine a fost de-a dreptul oripilat. Felicitarea a fost de efect și, în buna tradiție românească, peste câteva zile incidentul a fost dat uitării. 

Fericirea feminină este un lucru complicat, atât de încâlcit încât e nevoie de minuni ca să o ghicești măcar (nota ironico-sentimentală din What women want stă mărturie). De (prea) multe ori feminitatea ține de look și de cele sfinte. Că mai întâlnim și femei trăsnite (atenție, nu am spus trosnite) este un lucru normal. Însă femeile vor mai mult; vor să fie tunate!... cel mai probabil de partenerii lor. Să te ferească Dumnezeu să fie fulgerate! Pentru c-ar ajunge acolo unde sunt cele mai țapene exemplare; nu, nu vă gândiți la discotecă sau prin cluburi exclusiviste, ci la morgă.

Stăteam la semafor așteptând culoarea verde; pe banda alăturată, într-o mașină, cum altfel decât tunată, răsunau acorduri metafizice a căror idee existențială se reducea la acest vers: „femeia te ridică, femeia te coboară”. Deja aveam în minte imaginea metaforică a femeii-cric și a bărbatului-automobil.

Există o confrerie a femeilor al căror motto în viață este în linii mari – dacă faci ce simți, atunci nu ai greșit cu nimic (ceea ce presupune că simțămintele femeilor sunt întotdeauna ireproșabile indiferent de circumstanțe); dublat adesea de aserțiunea „... că nu ai decât o viață” – fenomenul mă sperie teribil pentru că, implicit, înseamnă că bărbații au vreo trei-patru (la vieți mă refer), iar femeile, săracele trebuie să profite de orice oportunitate în unica și plăpânda lor existență.

Femeia nu înșală niciodată. Nici măcar o dată; ea este doar dezorientată, neînțeleasă, vulnerabilă, nu se regăsește (decât temporar și atunci subiectiv). Femeia este instigată, ea nu este violentă... remember Dă mamă cu biciu-n mine? Fe-me-ia este, ghici cum, feminină în însăși manifestările climatice (uraganul Katrina, Audrey, Sandy, Irene), ea este feminină în conceptul de moarte.

Este femeia un rău necesar?... Misoginule infim, cum îndrăznești să denigrezi grația, sensibilitatea, eternul mister, maternul? Este femeia o unealtă, un mijloc prin care, o modalitate fără de care... Dar chiar nu-ți este rușine obrazului?... Contradicțiile sunt perpetue. Dar oare ce a mai rămas din doamna de ieri în femeia de astăzi? Femeia este un alt cineva decat o știam noi din cărți, în continuă devenire, într-o cursă nebună împotriva bărbaților, a provocărilor, a ei însăși. Nu mai contează finalul, scopul, importantă este depășirea oricui și a orice. Atâtea tomuri scrise în cinstea ei...

Mario Vargas Llosa, deh, un pârlit ce a luat premiul Nobel pentru literatură prin 2010, nota în Mătușa Julia și condeierul, câteva definiții și trăsături cel puțin nonconformiste: femeia – „ființă fără falus și testicule vizibile”. Curios, am spune, pentru că „în fiecare vagin e înmormântat un artist”, adăuga prozatorul; în condițiile în care definește sec femeia virgină: „balot umblător”.

Femeia este un întreg sistem de punctuație: este Virgula – ce delimitează fiecare din calitățile sale; Punctele de suspensie – misterul ce se lasă (greu) dezlegat; Două puncte – pentru alternativele din viață; Punctul și virgula – moment de cotitură al destinului; Semnul exclamării – anume inventat pentru mirarea în fața femeii.

Și da, femeia reprezintă o întreagă faună: de la ciocănitoare la privighetoare, de la cloșcă la leoaică, de la raportul disproporțional girafă - antilopă (trecerea poate fi inversată) până la mai domesticele apelative: iepurașul, albinuța, furnicuța mea.

Chiar dacă este posibil ca pe alocuri să fi deturnat sensul feminității, gestul nu a fost, repet, voluntar. Rămâne, în final, o melodie ce-mi anulează toate elucubrațiile anterioare și care sper să își găsească liniștea, fără a muri, în sufletele voastre: https://www.youtube.com/watch?v=-vctmYQFtY0

Personali(mi)tatea Sa,

Bogdan Țiței

 

Comentarii cititori
sus

Teodora Vasilescu

 

 

Portret. Salonul 8

 

Femeile vulnerabile îmi ofereau mereu o oarecare satisfacție. Mă trezeam ajutăndu-le dintr-un impuls egoist. Ce pot să fac bine acum? Ce pot să scriu? Ce pot să țin în palme fără să ating? În copilărie alergam după fluturi, îi prindeam, îi omoram și după îi plimbam cu mașinuțele din colecția de la tata. Era frumoasă dominația. Ce fluture ar sta viu într-o mașină de plastic cu un micuț volan de fier? Ce femeie mi-ar sta intinsă deasupra patului, într-o ramă de lemn și m-ar lăsa să o privesc? Și îmi e atât de dor de anii mei. M-aș întoarce în timp și aș schimba, poate, un singur lucru.

- Sunt aici. Ora trei.
- Pe tine te-aș schimba, da. Pe mine langă tine.
- Poftim?
- Hm hm...scuze, am început să vorbesc fără nicio logică.
- Alt scenariu, Marius?
- Doar altă poveste.
- Parcă nu te-aș crede, mi-a spus.
- Lasă asta, Amelia. Spune-mi, mai bine, cum te-ai simțit în ultimele zile?
- Mi-am simțit cerul. Știi tu, se spune că fiecare om are cerul lui. Câteodată îi cade în cap, la propriu, și câteodată se înalță în el. Eu doar l-am simțit, m-a lăsat să-l ating, era pufos și semăna cu apa din paharul de plastic din care-mi iau pastilele. Misterios, de parcă avea sute de secrete și nu mă lăsa să le aflu. Cu ce drept până la urmă? Cu ce drept? Sunt amintirile mele, sunt persoanele din mine cu care m-am sărutat și am facut dragoste fără remușcări ale viitorului.
- Pentru a te proteja.
- Pentru a mă uita. Pentru a mă lăsa să zac aici. Să stau în fața ta, și tu să mă privești ca pe o femeie, dar să refuzi că sunt una. Pentru a mă transforma în ,,Amelia, pacienta cu zâmbet natural, singura de aici care nu falsează notele muzicale în duș și singura care poate să pronunțe numele tău cu un accent ceva mai deosebit”.
- Lasă-mă să verific...
- Ai totul scris acolo? Lasă-mă să văd, smulgându-mi din brațe agenda.
- Te am scrisă aici, mai bine spus. Și nu, nu ai voie să vezi, repezindu-și palmele pe ale mele.

Am în agendă tot. Am viața ei, a celorlalți pacienți, a mea, a lumii în sine. Am schițe despre cum ar arăta pastilele dacă s-ar transforma în oameni și cum arătau femeile de serviciu în tinerețe. Pun pariu că Rosa a frânt prea multe inimi, că a fost măritată cu un artist bolnav și a sfârșit prin a-i culege desenele de sub pat. Nu s-a mai întors niciodată la ea după ce nu a reușit să-i descopere mintea. Incapacitate sau gol profund? Amelia devine curioasă și eu devin palpabil nervos. Mi se măresc venele pe dosul mâinii, pe frunte mi se plimbă frica. Voiam să știu ce gândește atât de mult. De cine m-am îndrăgostit? De mine în ea? De ea? De neputință? De dor?

- Să revenim la zilele tale.
- Zilele mele au fost numărate. Patru în care nu ne-am văzut pentru sedințe.
- Ai simțit lipsa unui anumit lucru în tot timpul ăsta?
- Am simțit doar prezența.
- Devine interesant. Prezența cui?
- Prezența lipsei. Mi-a fost dor de întrebările tale stupide, a râs.
- Care e prima întrebare pe care ți-o amintești?
- Ai uitat cine trebuie să fii?
- Adresată de cine?
- De mama, la trei ani și jumătate, în parcul din fața casei. Încercam să construiesc o casă de nisip. Ar fi trebuit să fie un castel.
- Și tu ți-ai fi dorit să fii prințesă?
- Mi-aș fi dorit să fiu șoricelul din bucătărie.
- Și cu care dintre roluri te-ai ales?
- Curva de la palat.

Pe termen lung. Totul era pe termen lung. Când am iubit-o pe Dora aveam douăzeci de ani. Eram mult prea matur față de ea. Și nu-i înțelegeam vulnerabilitatea. Cum o femeie de statura ei, cu așa ochi și cu niște mâini atât de fine ar putea să adopte spontaneitatea într-o lume care nu-i aparține. Cum să creadă că mă rotesc în jurul ei și uit de mine de teamă să n-o dezamăgesc? Oamenii sunt atât de înțelepți când vine vorba de alții. Dacă-ar fi după ei, ar trebui să mă căsătoresc cât mai repede, să am un băiat, și să-l plimb în fiecare seară prin parc, așa toate fostele amante m-ar putea invidia pentru responsabilitatea pe care nu le-am oferit-o. Poate mi-aș lua o vacanță și aș pleca la Barcelona fericit. Acolo aș avea o aventură. Ar fi ceva minor, dar atât de intens. Căsătorit, familie fericită, amanta ce mi-ar recita pe plajă unul dintre paragrafele din ziar în care sunt lăudat pentru încă un premiu internațional. Așa aș fi după ei, o sârmă echilibrată pe care se mențin, o galeată cu apă ce se cară singură, un pat perfect sub care să fac sex. M-am obișnuit să fiu așteptat și să ofer așteptări. Sunt eu și cu mine, și port undeva între degete o iubire care mă consumă. Mă consumă și mă lasă fără plămâni. Cum o să mai savurez țigările? Și cum o să mă mai îmbăt ca un nebun știind că, de fapt, îmi pasă. Îmi pasă de cineva. Acum pierd timpul pentru ea,  și-l pierd degeaba. Pentru că timpul nu ne-a surâs niciodată până acum.

- Mic prinț ce se leagănă pe un scaun cu trei picioare.
- Zână verde ce-și plimbă inelele prin biroul meu.
- Mai am zece minute până ce termină ședința, Marius. Și de ce atât de fericit azi?
- Eu nu-s fericit.
- Din prinț ai devenit dintr-o dată un spiriduș.
- Mai bine decât broască.
- Nu te-ai săturat? Nu te-ai săturat să fii atât de tu în propriile limite?
- Când am încercat eu să fiu ca altul? Crezi că mă cunoști doar pentru că ți-am oferit locul de la fereastră?
- Ai putea fi oricine.
- Și asta tot m-ar împiedica să fiu ce vreau.
- Doar dacă ceea ce vrei nu depinde de tine.
- Normal că nu ar putea depinde de mine.
- Sărăcuțul... încă mai crezi că lumea asta-i rotundă și tu nu te înțepi în niciun colț. Ai putea să fii centrul. Și să facem schimb de roluri chiar acum. Aș putea să-ți spun cum ar arăta lumea dacă oamenii și-ar freca buzele între ei puțin mai mult.
- Mai mult?
- Sau mai puțin.
- Și cum ar arăta lumea, Amelia?
- Lumea ar fi în formă de stea. Și oamenii ar fi niște pătrate ciudat încadrate printre colțurile ei. S-ar regăsi rar, dar tot s-ar căuta. Ar face dulceață și ar umple borcane cu apă, ar crea imposibilul și ar fugi mult mai repede dacă persoana care le așteapta poartă inele. Și atunci ar bea vin împreună, s-ar săruta și probabil și-ar sorbi unul altuia idealurile printre dinți. Ar fi visători de realitate și s-ar trezi împreună în fiecare seară. Imaginează-ți, niciun om singur în lume! Perechea mea ar metamorfoza unui singur gând, ar veni la mine mereu cu câte un bujor înflorit. L-aș pune în apă până ce răsare și mi-aș plimba degetele printre niște petale fragile, rupându-i-le. Și le-aș așterne pe covor, mi-aș ascunde amintirile în ciucurii de la pat, așa aș putea să fiu fericită uitând de ele. Momente ca cele în care sorbi saliva viitorului și lași prezentul cu cracii desfăcuți pe birou să te aștepte.
- Tu unde trăiești de fapt?
- Prezentu-i o femeie, ține minte asta, a rânjit.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey