Corneliu Bălan
Magda Bistriceanu
Nicoleta Dabija
Dan Dănilă
Mariana Dobrică
Adela Efrim
Gela Enea
Răzvan Matei
Mircea Pricăjan
Lorena Stuparu
Andreea Tudor

 
sus

 

 

Visezi?

Comentarii cititori
sus

Corneliu Bălan

 

 

Folosirea viselor în literatură

 

Probabil că visul este prima și cea mai utilizată metodă de a introduce intriga în literatură – aceasta deoarece, nu întîmplător, literatura are nevoie de un ingredient esențial, imaginația, iar în timpul somnului creierul are o capacitate uimitoare de a face asociații din cele mai neașteptate. Fabuloasa viteză de derulare a viselor și calitatea lor estetică (pentru că visul este cu precădere o exprimare în imagini) a intrigat dintotdeauna curiozitatea omului. Visele ne pot uimi, ne pot amuza, ne pot oferi fantezii sexuale, ne pot îngrozi, și, uneori, experiența este atît de palpitantă că unora le poate provoca chiar moartea.

În Biblie sînt menționate și explicate deseori vise – visul (sau viziunea) fiind unica formă de comunicare directă cu Dumnezeu. O interpretare exactă este, de obicei, de importanță covîrșitoare. Cum va fi de exemplu “pontul” care îl face pe Noe să-și construiască arca pentru preîntîmpinarea potopului.

Într-una dintre cele mai vechi creații literare ale umanității, Epopeea lui Ghilgameș, menționarea unui vis este modalitatea de a-l pune în scenă pe Enkidu, cel creat din argilă pentru a-l înfrunta pe Ghilgameș:

Ridicându-se din pat, Ghilgameș își povestește visul
și-i vorbește de el mamei sale:
– “Mama, în noaptea asta am avut un vis:
se făcea că erau stele pe cer;
că un bolovan, din bolta cerească, ceva a căzut lângă mine.
Am vrut să-l ridic, era mai puternic decât mine;
Am vrut să-l răstorn, n-am putut să-l clintesc din loc.
(…)
Mama lui Ghilgameș, înțeleaptă și atotștiutoare,
îi spune:
Stelele cerului sunt tovarășii tăi.

Ceea ce a picat lângă tine, ca un bolovan căzut de pe boltă, care, când ai vrut să-l ridici, era mai puternic decât tine, când ai vrut să-l răstorni, n-ai putut să-l clintești din loc, pe care l-ai așezat la picioarele mele ca să-l fac deopotrivă cu tine, și ca pe o nevastă cu mângâieri îl acopereai, este o ființă puternică, un tovarăș care-și ocrotește prietenul,

este cel mai puternic din țară, e tăria însăși; forța sa e asemeni unui bolovan căzut de pe boltă. Iar faptul că l-ai acoperit cu mângâieri ca pe o nevastă înseamnă că nu te va părăsi niciodată. Acesta este tâlcul visului tău!”

Poemul abundă și în continuare de vise prevestitoare: Ghilgameș are unul înainte de confruntarea cu monstrul Humbaba, apoi Enkidu va fi cel care va visa că el sau Ghilgameș urmează să moară.

În poemul epic Iliada, găsim din nou mult întîlnita declanșare a unui șir de evenimente datorită unui vis prin care Zeus îl convinge pe Agamemnon să atace Troia.

În scrierile vechi întotdeauna însă folosirea visului e repetată stil șablon: acesta este trimis de divinitate, este interpretat și cauzează derularea unor evenimente – de cele mai multe ori corectitudinea interpretării visului fiind confirmată în momentul deznodămîntului.
Ce modificări apar în literatura modernă și cum este folosit oniricul de către scriitorii mai apropiați zilelor noastre? Folosirea modernă a viselor aduce cu ea riscul descrierii unei atmosfere suprarealiste de o complexitate sau de o simbolistică inaccesibilă cititorului, iar asta deoarece cititorul nu are întotdeauna aceeași încărcătură emoțională (fobii, experiență, nivel de cunoaștere etc.) cu a scriitorului. De multe ori visele nu au nici o logică. Alteori au o logică ascunsă, cunoscută doar celui care-l trăiește. Sîntem cu toții nebuni în timpul somnului. Dacă am face în timpul zilei ceea ce visăm noaptea, dacă am avea viziunile și delirurile din vise, am fi paranoici și schizofrenici. Am avut întotdeauna impresia că nebunii suferă în starea de veghe ceea ce noi suferim în timpul coșmarurilor. – este un citat de Ernesto Sabato care se potrivește foarte bine aici.

Iată un exemplu de situație care nu are logică decît pentru cel care o visează, cum voi descrie în continuare. Am visat mai demult o rudă îndepărtată, o femeie care se afla la mare. În visul meu femeia se promena pe faleză și de o parte și de alta se găseau restaurante și gherete cu artizanate. De ea se ținea scai un copil foarte mic, părea că numai ce învățase să meargă. Ea pretindea că nu-l cunoaște. Puștiul era ud, murdar și îi curgea nasul. Era evident că acel copil se ținea doar de ea și era la fel de evident că femeii nu-i convenea penibilul situației. La un moment dat, aceasta se înfurie, se răsucește brusc, îl înhață pe copil, și-l așează într-un ghiveci cu flori. Imediat, totul se calmează ca prin farmec.

Incredibil e detaliul știut numai de mine și anume că băiatul femeii respective ar fi fost “copil din flori”. Dintr-odată, o acțiune complet aberantă și inexplicabilă (punerea unui copil într-un ghiveci cu flori) devine o legătură cognitivă de “confirmare”: copilul este pus în ghiveci deoarece creierul cataloghează informația “din flori” în același loc cu ghivecele și florile ☺ Cu alte cuvinte, în vis paternitatea copilului e sub semnul întrebării, dar devine o întrebare amuzantă, fără sens în lumea reală.

Revenind la cărțile moderne, un exemplu binecunoscut este Alice în Țara minunilor de Lewis Carrol. Lewis Carrol, la fel ca și Sabato, citat mai devreme, a terminat facultatea de matematică, (iar Sabato a fost doctor în matematică). Dacă nu am citit cartea, știm cu toții filmul de desene animate. Dacă nu știm nici măcar filmul… e grav ☺

Carrol spune o versiune a “Țării minunilor” fetițelor unui amic, iar una dintre ele (care se numea chiar Alice), impresionată, cere atît de insistent ca povestea să fie scrisă pe hîrtie încît în cele din urmă povestitorul acceptă sfatul. Restul e istorie. 150 de ai mai tîrziu, Alice a fost tradusă în peste o sută de limbi și rămîne și acum una dintre cele mai citite povești pentru copii.
Iată cum arată primul paragraf: “Alice începuse să se simtă foarte obosită stând pe bancă lângă sora ei și neavând nimic de făcut, trase cu ochiul o dată sau de două ori la cartea pe care sora ei o citea, dar care nu avea poze sau dialoguri. Și care e rostul unei cărți, se gândi Alice, fără poze sau dialoguri? Apoi continuă să reflecteze , pentru sine, (atât cât putea , pentru că acea zi fierbinte o făcea să se simtă foarte somnoroasă și proastă), dacă plăcerea de a împleti o coroniță din margarete merită efortul de a se apleca și de a culege margaretele, când, repede, un Iepure Alb cu ochii roz trecu foarte aproape de ea.”
Urmează fuga după iepure, căderea “jos, tot mai jos” într-un puț tot mai adînc, “parcă spre centrul Pămîntului”, o cădere abisală, în timpul căreia Alice se întreabă “Se va termina oare vreodată căderea asta?” și așa mai departe. În cazul de față autorul nu găsește necesar să explice întîmplările (în fapt visele) prin care trece Alice și care sînt care mai de care mai ciudate. Farmecul provine tocmai din neînțelesul și bizarul situațiilor – de multe ori amuzante sau palpitante.

După mine, aceasta este singura abordare posibilă a viselor în creația literară: împletirea oniricului în realitatea de zi cu zi dată fără a da nici o explicație. O face magistral Kafka (Metamorfoza) și îi calcă foarte bine pe urme Haruki Murakami (În căutarea oii fantastice).

Totuși, oricine se află în căutarea unui public larg, își asumă cred un mare risc prin folosirea din abundență a viselor în scriere. După cum probabil știm cu toții, visele altora pot fi groaznic de plictisitoare, chiar și cînd acele persoane îți sînt rude sau prieteni. Visele pot fi neinteresante. Felul cum sînt povestite poate fi banal. Lecturarea unui jurnal de vise are potențialul de a deveni o mare plictiseală – în afara cazului în care ești foarte interesat de subiect.

Într-adevăr în ce mă privește am o obsesie pentru vise, îmi place să le ascult pe ale altora, am citit și bloguri despre vise. Am experimentat de cîteva ori vise lucide, am găsit și citit Explorînd lumea viselor lucide de Stephan LaBerge. La vremea respectivă mă impulsiona faptul că voiam să “găsesc” o continuare cît de cît firească la ce scriam (pentru a scrie ficțiune bazată pe vis) încît practic de cîteva ori am reușit cumva să cer viselor să o ia într-o anumită direcție. Senzația este incredibilă. Partea frumoasă e cînd ai acolo trei-patru personaje și cînd chiar se întîmplă ceva, are loc un dialog, o situație (de obicei bizară). Partea groaznică e cînd te trezești din somn în mijlocul nopții să notezi niște idei. Partea și mai groznică e cînd citești de dimineață trei-patru propoziții scrise de tine și par scrise de un străin – cuvintele nu-ți spun nimic. (vezi Anexa)

Frumusețea, repet, e cînd redai visul fără să-l explici, fără să spui că e vis. Chiar dacă tu te pricepi să explici visul pentru că ai citit, să spunem, Freud Despre Vise sau alte cărți de specialitate, ideea este să-ți stăpînești pornirea de a interpreta (invers decît se procedează în Ghilgameș ☺). Merge o dată, de două ori, după care, explicațiile plictisesc.

Cred că un impact maxim, se poate obține numai atunci cînd ne gîndim foarte bine în prealabil de ce acel vis pe care vrem să-l transcriem pe hîrtie a fost atît de deosebit. Trebuie să redescoperim emoția sau frica sau jena pe care am experimentat-o atunci în timpul somnului, cu cea mai mare exactitate, utilizînd un limbaj literar adecvat și astfel să invocăm aceeași emoție de bază (în vis de cele mai multe ori avem de-a face cu emoții/frici primordiale) sau stare conflictuală. Emoțiile, preocupările, temerile și bucuriile care înconjoară visul pot fi cred eu integrate relativ ușor într-o poveste scurtă, explorînd impactul emoției asupra relațiilor inter-umane.

Este mult mai ușor să înțelegem o frică acută de a consuma o băutură violet pe care o primim din mîna unui necunoscut care seamănă cu un fost bătăuș din școala generală decît ar fi să înțelegem de ce un om cu cap de șarpe trece prin fața balconului și ne dă bună ziua.

Rememorarea și descifrarea viselor este, cred, echivalentă cu o autocontemplare a ființei ce ești, mai exact a acelei părți din tine pe care nici tu n-o cunoști prea bine. Un prieten îmi povestea următorul vis. Mergea noaptea pe o stradă și pe un gang lateral observă un bărbat, poziționat cu spatele spre el, care viola o femeie. Este șocat, speriat, oripilat, are impulsul natural de a sări în ajutorul fetei, așa că pătrunde în gangul întunecos. Violatorul, în continuare cu spatele, se află în timpul actului… Amicul se găsește acum chiar lîngă cuplu, pregătit să intervină, dar cînd îl atinge pe bărbat pe umăr, spre surpriza lui, vede că fața violatorului este de fapt fața lui!

Nu știu dacă el s-a înțeles mai bine după visul acesta. Probabil că da, mai ales că eu i l-am explicat. ☺

Sînt interesat de vise și dintr-un alt motiv. Doresc să experimentez pe mine dacă pot găsi o corelație între derularea evenimentelor dintr-un vis cu ce va avea loc mai tîrziu în viața de zi cu zi. Am avut numai trei vise premonitorii, și cu toate că toate trei au fost legate de evenimente deosebit de importante (primul, accident “la limită”, apoi ceva legat de nașterea unui copil și a treia oară de îmbolnăvirea unei rude apropiate) nu pot exclude posibilitatea unei coincidențe – o minte analitică poate argumenta că un număr de trei evenimente reprezintă o bază de date neglijabilă ☺.

Dintr-un dicționar explicativ mai vechi aflu că visul este o activitate psihică nedirijată care se manifestă în fazele mai puțin profunde ale somnului. Este într-un fel ceea ce încerc eu prin scris: să prelungesc cît mai mult aceasta stare de visare (acum parțial dirijată) și după trezire. Știu, se poate argumenta că este un mod destul de tîmpit de a-ți consuma viața, dar răspund parafrazînd un vers celebru: “O fi numai literatură, dar să dea naiba dacă nu-mi place!” (“it’s only rock’n’roll but I like it! ☺  )

 

Anexa

“Alaltaieri am avut un vis mai lung. Lucram în construcții, intru într-un fel de atelier mecanic unde suprafața de lucru era o placă de rocă albă. În timpul procesului, dinții unor roți ating și macină piatra asta. Din cînd în cînd, o pulbere albă se răspîndea prin atelier. Roțile astea erau o parte foarte importantă a visului, formau un angrenaj complex și ce era și mai ciudat e faptul că își schimbau diametrul în timp ce coborau spre suprafața de lucru astfel încît nici una nu ateriza vreodatț în afara bancului de lucru.

- Ce n-ați mai văzut? Asta este “zăpada țiganilor” ” explică unul, și în vis țiganii chiar foloseau pulberea asta pe post de zăpadă. Absurd.

Cum spuneam, visul a fost lung și în ultima parte mă duceam la un bar aflat chiar în atelier și ceream un suc. Barmanul îmi dă paharul în care se afla deja un pai. Cînd încerc să sorb, observ că paiul este prea subțire, și nu pot să trag. Mă chinui și mă chinui, mai ales că mi-era groaznic de poftă și nu reușesc decît să-mi pierd suflul. Atunci mă trezesc gîfîind, cu o sete groaznică. M-am dus la bucătărie, am băut un pahar pe nerăsuflate, apoi am luat o foaie de hîrtie pe care am scris patru propoziții-sinteză care aveau rolul de a-mi reaminti detaliile visului, după trezire.

Dimineața citesc biletul:
– Zăpada Țiganilor
– Phil Collins
– Rotativa cu trei roți plan paralele care în timp ce tăiau își schimbau diametrul astfel încît întotdeauna aterizau pe suprafața mesei de lucru.
– “Păi dacă șeful rămîne după angajat, atunci șeful intră-n magazin”

Prima și a treia mi-au reamintit ceva într-adevăr. Linia doi, mi-a reamintit că pe tot timpul visului în atelier se auzea o melodie de Phil Collins. Nu aveam idee care anume (Just another day in paradise?) dar totuși ce ciudat să descopăr că în vis funcționează și partea cu auzul!

Linia patru, nu-mi amintește absolut nimic, parcă a fost scrisă de altă persoană.

Tot ce pot să dezleg e că angrenajul de roți simbolizează obsesia și nemulțumirea mea că nu pot să ies din monotonie și mai ales mersul la servici, în fiecare zi la fel de la 9-5. 

 

Comentarii cititori
sus

Magda Bistriceanu

 

 

Frumoasa din Pădurea Adormită

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, și așa mai departe.

Rezumând, că nu e timp de atâtea povești, după ce a trezit-o cu un sărut pătimaș, prințul a dus-o pe Frumoasa din Pădurea Adormită la el acasă. Au făcut un banchet de pomină, au-încălecat-pe-o-lingură-scurtă-să-trăiască-cine-ascultă și a doua zi, pentru că era luni, el s-a dus la serviciu, iar ea a rămas acasă cu mama soacră.

Când prințul venea acasă, noaptea târziu, Frumoasa din Pădurea Adormită îl aștepta cu farfuria de mâncare aburindă și zâmbetul ei cel mai fermecător. Îl sorbea din priviri in timp ce el sorbea ciorba și aștepta până ce soacra meargea la culcare ca să-și tragă scaunul mai aproape și să-i arate tivul de la furou sau chiar să-l mângâie un pic pe picior. Când prințul termina de mâncat, se uitau la televizor și, câteodata, din fericire, el nu adormea după primul minut.

Pe măsură ce trecea vremea, statul la televizor se scurta, furoul se vedea din ce în ce mai puțin, prințului îi creștea burta și Frumoasa din Pădurea Adormită gătea tot mai multe dulciuri pe care nimeni în afară de ea nu le mânca. După câțiva ani, mama soacră și-a avertizat odrasla că nevastă-sa s-a lenevit prea mult: nu curăța casa, nu spăla, nu călca, nu se pieptăna și nu se plângea. Stătea toată ziua în pat, căscând și mâncând tot ce găsea la îndemână.

Până la urmă, într-o bună zi (deși așa, mai urâțică, cu mâzgă și miros de toamnă), nici țipetele soacrei, nici întrebările retorice ale soțului nu au mai putut rezolva nimic: Frumoasa din Pădurea Adormită adormise din nou. Și zic gurile rele că nimeni, dar chiar nimeni, nu a fost în stare să-și aducă aminte ce naiba o trezise prima oară.

Cine știe dacă și acum mai doarme încă, visând un alt prinț, care să știe s-o trezească, dar mai ales s-o țină trează. Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa.

 

Comentarii cititori
sus

Nicoleta Dabija

 

 

Fata galbenă. Un vis

 

Când s-a născut ea, toamna își îmbrăcase deja paltonul, își potrivise pălăria, își trăsese cizmele și se pregătea să iasă pe ușă. Dar, ca o îndrăgostită, s-ar fi dus și nu s-ar mai fi dat dusă. Cu privirea înapoi, amâna. Parcă aștepta ceva. Fusese o toamnă lungă aurie. Frunzele își făcuseră de cap și își luaseră revanșa trăind câteva zile în plus. Galbenul din toamna aceea nu avea cum să și-l amintească fetița, însă el se cuibărise înlăuntrul ei, ca un soare alungat din lume, o dată pentru o viață.

I-a crescut în suflet galbenul ca o iederă. Copiii veneau și o amenințau că i-au furat galbenul, degeaba-l caută. Florile pentru ea erau mereu galbene. Cei cărora galbenul le era nesuferit îi cedau pe nesimțite. Vedeai discret la gâtul fetelor câte o eșarfă în care galbenul își făcea loc ca un pui abia scos din incubator în căutarea unui grăunte. Oamenii își vopseau casele în galben. Tot mai mulți. Moda absorbea galbenul ca pe o culoare de rezistență, tocmai galbenul care a ținut așa de puțin capul de afiș al vitrinelor de altădată. I se îngălbeneau prietenii, ca să-i fie mai buni prieteni. Dumnezeu însuși nu mai avea încotro și-și făcea toamnele lungi și galbene, de parcă copacii nu mai aveau tot atâtea frunze câte ar fi trebuit, sau toamna le făcea să se înmulțească, apoi să moară greu, pentru ea.

Camera ei era galbenă. Galben era stiloul cu care scria în jurnal, galbene coperțile jurnalului și foile lui îngălbenite. Unghiile, în vârful stiloului, străluceau și ele galbene. Galbene i se făceau tot mai multe haine, pantofii și bijuteriile. Visele îi erau galbene, câmpuri intense de floarea-soarelui și de grâu copt. Se apăra de ploaie cu o umbrelă galbenă și de soare cu o pălărie galbenă, de frig cu mănuși galbene, de vânt cu un pardesiu galben. Cobora dimineața în papuci galbeni, iar seara îmbrăca pijamale galbene. Dormea în cearșafuri galbene, galbenă îi era și ceașca de cafea din care sorbea licoarea de dimineață.

Noaptea ei era galbenă, poate de aceea adormea fericită și nu-i era frică de întuneric. Când iubea, sentimentul ei făcea totul galben, iubitul devenea galben, galbene îi erau extazele toate, ca niște fluturi galbeni izgoniți din trup. Suferințele, și ele, galbene îi erau, sclipind de înțelegere și bunătate. Oamenii îi reproșau că nu suferă, că pe ea nu o doare, dar pe ea o durea galben, iar galbenul nu e negru să te întunece și să te urâțească. Galbenul e frumos, zâmbește.

Poeziile pe care le scria îi erau colorate. În galben, firește. Poetul de care era legată ca de un frate mai mare tot galbenul îl iubea și ce minunate mimoze înfloreau în ferestrele lui de februarie... Dumnezeu ținea soarele orbitor în brațe să nu vadă muritorii că el însuși nu mai era decât o mimosa pudica ce se retrăgea la fiecare atingere de rugăciune. Și totuși ochii fetei, în care singură nu se putea privi fără răceala oglinzii, ascundeau un bob de negru, ca un animal mic și la pândă, în adâncul galbenului. Nu apucase nici ea să-și dea seama că-l poartă, de cât timp sau pentru ce.

 

Comentarii cititori
sus

Dan Dănilă

 

 

Exil

Cu spaimă în fața paharului cu fiertură de cucută
ai jurat că nu te vei opri în prezentul meschin, 
că vei părăsi vechea cetate – femeia infidelă
care te obosește și te adoarme ca să te contemple
ca pe un mort iar dimineața descoperi desenele
vrăjilor ei pe brațe și piept, ai cearcăne albastre
de parcă te-a supt vampirul mare din pampas –
a plecat iar cuvântul acela nespus este melcul 
care nu se va mai trezi în nici o primăvară,
e coaja albă care-i închide spirala înghețată

Precum somnul în zăpadă, insinuarea unui vis
în fibrele trupului cu dulci ace de gheață:
povestea timpului revolut, spusă cu teamă,
ultimul oftat ține cât odiseea sau drumul uitat
al lui Ghilgameș-omul – aurora boreală iarăși
își taie venele peste tine, învelindu-te strâns
ca pe o gogoașă de mătase neagră, de neprețuit,
păstrată pentru a doua depănare a firului 
pe un alt miez, pe sosia mumificată cu grijă. 

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

 

În vis

 

(fiindcă uneori avem nevoie de oameni care să ne învețe să visăm)

Se numea Femeia-fără-Vise, deci acesta nu era visul ei, era în visul altcuiva, habar nu avea ce căuta în el, cum ajunsese în patul din visul acela, într-o dimineață fumurie, se ridică, trupul ei fragil era la fel de fumuriu ca și dimineața, luă pe ea o cămașă albastră bărbătească aruncată pe covor, se privi într-o oglindă ovală, pe chipul ei nu se desena nicio întrebare, dimineața deveni și ea ovală, avea unghiile de la picioare roșii, râse, nici măcar în vis nu și-ar fi făcut unghiile roșii, nu în visul ei (dacă ar fi visat), nu în realitatea ei, însă acum chiar nu era în visul ei, dar al cui? (iată întrebarea desenându-se), se întoarse, privi patul, cearșaful șifonat, o mână răspundea la întrebare, o mână prelungă și bronzată, da, acum câteva nopți fusese la mare, pe o plajă pustie, mâna desenase valuri, vânt, soare, pescăruși, scoici, dar acum era într-un alt episod, se trezea obosită de atâta trăit prin visele altuia,  prinse mâna aceea în mâna ei mică, o întoarse, avea liniile din palmă încurcate, încercă să le descurce, dar nu reuși, în a ei deveniseră ghem, și înțelese că aceea era mâna Visătorului, care visa în toate limbile pământului, care visa colorat sau doar alb-negru, care visa cu ochii deschiși câteodată și care noaptea trecută o visase iar pe ea, nu știa dacă vrea să fie în acele vise, ar fi vrut doar să doarmă, dar ce dorea ea nu prea avea legătură cu ce visa Visătorul, noaptea acelei dimineți fumurii fusese o noapte de dragoste, nu a dragostei propriu-zise, ci a cuvintelor de dragoste, pe care ea se încăpățâna să nu le rostească, îi era teamă de ele, cuvintele odată spuse schimbă întotdeauna ceva, unii spun că zboară, poate de aceea Visătorul începuse să le scrie pe corpul ei, cele mai frumoase cuvinte de dragoste, cele mai tandre, și atunci învățase că și cel mai trist, banal sau vulgar cuvânt poate fi de dragoste, nu le scria cu cerneală, ci cu o substanță argintie, care îi ardea pielea, nu era mercur, acela nu arde, ci otrăvește, parcă așa spusese profa când studiase sistemul periodic al elementelor, nu era prea sigură, nu îi plăcuse niciodată chimia, Visătorul scrisese toată noaptea cuvinte, iar din rănile ei izbucneau fluturi, o speriau fluturii, de unde știa Visătorul de spaimele ei, poate îi spusese ea vreodată, într-o realitate comună, fluturi mari, noptatici, care i se încâlceau în păr, mâine  se va duce la coafor și se va tunde, ca să scape de ei, să nu mai audă foșnetul aripilor de mătase, spre dimineață pielea ei devenise argintie de atâtea cuvinte de dragoste, caligrafiate cu migală, unele în limbi moarte, nu avea de gând să învețe sanscrita, uitase și latina, dar simțea că acele cuvinte străine ei erau tot de dragoste, poate cele mai frumoase, fiindcă sentimentul de iubire era altfel atunci, la începutul timpurilor, dar lumea evoluase/ involuase, și sentimentele odată cu ea, deveniseră prea sofisticate, postmoderniste sau naiba mai știe cum, totuși era atât de strălucitor-argintie spre sfârșitul nopții, încât îi era teamă să se privească, nu putea suporta atâta sclipire, și se dusese la baie și se spălase, ștersese cu buretele toate acele cuvinte frumoase, vedea cum cad la picioarele ei silabele, literele și se duc odată cu apa, rămăsese doar oja aceea roșie pe unghiile de la picioare, era încă în vis, nu putuse nici să șteargă de sub sânul stâng Casiopeea, acele cinci stele mici în formă de W, pe care i le arătase un alt visător într-o noapte din adolescența ei, dar acela visa stele, nu pe ea, și iar se întrebă cine era Visătorul de acum, cui îi spusese această poveste cu stele, pielea ei a devenit fumurie ca și dimineața, s-a întors în patul acela, cu cearșaf boțit și a așteptat tăcut, cu mâna în mâna Visătorului să sune ceasul orei 7, ceasul realității, întrebându-se totuși dacă ea era visată în visul acela cu cuvinte de dragoste sau dacă ea visa că este visată de Visător, pe care îl va întâlni poate chiar azi, în realitatea cu ploaie, cu frunze încă verzi, pe stradă, îl va recunoaște după mâna care îi va da telefonul căzut din geantă, ea îi va mulțumi grăbit, va ezita o clipă atunci când îi va observa liniile încurcate din palmă, îi va privi uimită chipul familiar, iar el îi va spune că voise doar să o învețe să viseze.

 

Comentarii cititori
sus

Adela Efrim

 

 

Pașii ei de somnambulă

întâlnirea lor ar fi fost incendiară
ca o scânteiere lungă în urma unui scurtcircuit
el ar fi vorbit scurt și nepretențios
în acel loc unde ar fi ales să se întâlnească
ochii lui nu cred că fi flatat-o îndeajuns
tot reci i s-ar fi părut
oricât de mult și-ar fi exersat bunăvoința de a se despovăra
de prejudecata că albastrul privirii lui
ar fi putut încinge portocaliul bluzei
ce ea ar fi ales să o poarte în acea zi ploioasă
iar el ar fi găsit-o prea gri
chiar incomodă, nicidecum atrăgătoare
o vreme ce i-ar fi nămolit blugii
poate sufletul, ar fi zis ea contrariată
cu o fervoare ce ar fi făcut-o irezistibilă
de-a dreptul pasională
dacă pașii ei de somnambulă
nu s-ar fi lovit de piciorul patului
trezind-o din nebunia
ce ar fi avut să o facă
dacă visul acela ar fi continuat

 

Iubire probabilă

ne vom iubi 
fără leac
ne vom pierde capul pe o muchie de mare
înverșunată
tu vei face bezele ți le vei pune în păr
eu îți voi căuta capul în nori
sărutarile
glorioase vor aprinde felinare pentru cei orbi
îmbrățișările
învolburate vor limpezi amurguri prea pline de ieri
prevestesc
în urma mea
doi îndrăgostiți iubirea probabilă
iar eu pâș pâș merg pe vârfuri
de teama furtunii
ce m-ar obliga să scot umbrela
uitată
într-un cer de fistic

 

În mijlocul camerei

trag aer în piept îmi țin respirația până fac ocolul trupului tău cu privirea
îmi țin ochii închiși independent de gura ce nu contenește să caute
cuvintele
se răsfață la ureche când ascultă o măruntă escapadă
mâinile pândesc pe propria răspundere
atingerea pianului încâlcit în toată această întâmplare
care
se închide în mine tocmai in mijlocul
camerei

 

Certitudini

despre nopțile de făcut dragoste s-a mai scris
ca și despre nopțile de după nopțile de făcut dragoste s-a mai scris
nu cred că s-a scris atât de mult despre nopțile dinaintea nopților de făcut dragoste
dar
cum sunt sigură că nu-i cine știe ce grozăvie să scrii tocmai despre asta
îmi șterg ochelarii și privesc totul
cu mai mare
indulgență

 

Neglijență

azi pe la prânz i-a scăpat pe gresie un zâmbet
eu îl priveam
lucea
gresia era netedă
fața avea riduri
nu știam dacă e nevoie să pun aspiratorul
și atunci
m-a strâns tare
șoptindu-mi ușor
ușor
pe acela îl vom lăsa acolo
să-ți sărute tălpile
gata de orice
strigăt 

 

Comentarii cititori
sus

Gela Enea

 

 

Fascinația mării

                                                          

La 18 ani marea te primește necondiționat, ai cel mai frumos trup din lume, gata de mângâierea fiecărui val... ai cele mai puternice brațe, gata să înfrunte talazuri înalte și, pe nisipul fierbinte, urmele tale se lasă acoperite de alte urme, pentru că aventura se desfășoară în doi...

La 18 ani, am venit prima oară la mare, dar nu oriunde, ci într-un colț de rai adevărat, la Gura Portiței, după o scurtă călătorie cu Antaresul, pornind din Jurilovca, satul unde am făcut, la gazda noastră de câteva zile, baie turcească (de aburi, bineînțeles).

La Gura  Portiței, pe vremea aceea, nu exista decât un restaurant, Albatrosul, două-trei chioșcuri cu diverse și căsuțe acoperite cu stuf, însă majoritatea turiștilor avea corturi.

Așa am cunoscut fascinația mării, așa am trăit-o eu, întâia oară, contemplându-i infinitul albastru din gura unui cort de două persoane.

Și fiecare răsărit de soare îl primeam direct în piept, întotdeauna, la 5 dimineața, pe plaja încă răcoroasă, ascultam cum se spărgeau valurile de țărm sau se tânguia vreun pescăruș singuratic. Noaptea ne aruncam în valuri, se aprindeau licuricii de apă în jur, păream escortați de pâlpâiri micuțe, care se întretăiau, apoi brusc se stingeau, doar brațele noastre continuau să taie marea, în lung și în lat, până oboseam și ne lăsam pe spate, vâslind arar spre țărm.

La Gura Portiței am învățat pe viu ce-i aceea o cherhana, de unde luam adevăratele hamsii și, în bunătatea lor lipovenească, pescarii ne aruncau în sacoșe câte-un nisetru să gustăm și noi delicatesele mării.

Din anul acela n-am  mai văzut Gura Portiței niciodată, o fi acum o stațiune modernă, cu hoteluri, cu restaurante, cu plajă privată, nu vreau  să știu, eu păstrez amintirile acelui loc neaglomerat, cu un peisaj semisălbatic, unde marea stăpânea și te stăpânea,  precum o zeitate tutelară.

Acolo am făcut un legământ, să vin în fiecare an la mare, s-o văd, să-i simt valurile cum alunecă peste mine, mai calde, mai reci, mai învolburate sau calme.

Și mi-am ținut acest legământ, am văzut marea, nu doar Marea Neagră, am văzut Marea Adriatică, are apa rece și teribil de limpede, parcă izvorând direct din stâncile calcaroase, cu plaja acoperită de pietricele mărunte, încât masajul tălpilor este asigurat non-stop, am văzut Marea Mediterană și ce croaziere, doamne, pe valurile ei, trecând din Marmaris în Rodhos, am văzut Marea Caspică și Marea Moartă, adevărat că moartă, dar ce nămol, ce efect de liniștire asupra trupului încordat, asupra sufletului rătăcit prin pădurea întrebărilor fără răspuns, am văzut, bineînțeles, Marea Neagră: la Saturn, la Mangalia, unde „7 zile, 7 nopți” însemna o desfășurare de spectacole grozave prin firescul și muzica bună, de pe scena aceea plutitoare, misterios luminată și frenetic aplaudată, am văzut Marea Neagră la Mamaia și mi-am imaginat Occidentul  (era înainte de 1989) ca la Melody Bar, dans din buric, pene colorate și pe Dan Spătaru, cu „Drumurile noastre toate”...

Acum e din ce în ce mai greu să-mi țin legământul,  multe promisiuni lăsăm neonorate, poate că nu din vina noastră, așa se potrivesc lucrurile, suntem excluși fără niciun semn prealabil de la festin, însă luăm cu noi  patria tuturor amintirilor, ne retragem acolo zi de zi...

Patria amintirilor mele începe din primii ani de viață, dar adevărata semnificație a fericirii, culese moment cu moment, am descifrat-o trăind fascinația mării, la Gura  Portiței...

Visam... aveam doar 18 ani!...

 

Comentarii cititori
sus

Răzvan Matei              

 

 

Moghioroș 2586 BP

 

Mami, mami, hai și la gogoși…” strigă piciul căutând nedumerit mica tarabă de unde cu un leu puteai să îți astâmperi foamea. “S-a desființat chioșcul” îi explică maică-sa privind zecile de cabane de lemn, acum dezafectate, în care de doi-trei ani își făcuseră apariția micii comersanți. “Păi de ce s-a desființat?” insistă baiețelul… “S-a supărat nenea Moghioroș, ăla cu caii?” și nu se lăsa dus de pe trotuarul unde încă se mai vedeau urmele unei civilizații de înaintea ultimelor alegeri locale…“Ce cai, ce zici acolo?” și urmărea cum muncitorii, păziți de polițiști locali, penetrau cu un gard metalic un petic de pământ înconjurat de beton. I se părea că știe acel gard, ochii minții îi arătau că a mai fost acolo demult, când ea nici nu era mamică… “Mi-a spus Tataiu’ că Piața se numește așa după un nene comunist care, supărat pe cai că mănâncă coarnele  vacilor, a dat ordin să fie omorâți …” L-a smucit puțin de mână, nu tare, doar cât să-l facă să o privească în ochi: “Tataiu’ îți spune toate prostiile… acum Piața se numește Celibidache…” nu apucă să mai spună nimic, sunetul ascuțit al unei freze care făcea cicatrici pe asfalt o reduse la tăcere. Abandonă. Amuzată de vorbele copilului își reaminti cum la TV o blondă, tânără speranță în ale politicii, întrebată ce știe despre Moghioroș explica doct despre rolul lui în mișcarea de la 1848.

Era cald, prea mult soare și umbrele din jurul ei o umpleau de lehamite. Tocurile i se înfundau ușor în asfalt și un radio o încuraja subversiv “eroinaa meaa”. Era timpul unei diversiuni: “Hristule, nu vrei să bem un suc? Uite, terasa asta e deschisă!” Puțin mai lucidă se întreba dacă nu cumva locul este lângă o fostă toaletă publică transformată acum în birou administrativ. Terasa era inaugurată de vreo trei ani, dar de atunci tot închisă a fost. Probabil cioace între politicienii locali. Clopotul Bisericii aflată la câțiva metri de terasă, în sincronicitate cu tânguirile frezei, începu să-și cânte îndemnul la mulțumire către Domnul. Pe așa căldură, înconjurată de muncitori și polițiști comunitari, femeia se simțea pe cale să renunțe la lupta de astăzi. Dispariția peste noapte a micilor comercianți unde învățase ce, unde, la ce preț găsește câte ceva îi crea un disconfort și presimțea că vor fi implicații în modestul ei buget. Deja mintea-i calculase că în locul leului rezervat pentru gogoașa copilului, a cheltuit de 12-13 ori mai mult… Banii deveniseră o problemă de când Evlampie, într-o criză acută de principialita, a decis să-și abandoneze cariera bine plătită înainte de se lăsa înghițit de Sistem. De atunci trecuse aproape un an și, ciudat, cu toate că la primele interviuri angajatorii erau încântați de competențele lui, nu mai reveneau cu o ofertă și chiar evitau să îi răspundă la mesaje. A înțeles că doar afară putea scăpa. De șase luni se stabilise în Olanda, la Haga. Era un fel de om bun la toate într-un hotel de trei stele din Scheveningen. 

Comanda a venit repede și după ce a băut cam jumătate din sticla de Fanta, Hristu o privi ștrengărește și șopti “Să știi că mie nu îmi era sete, ci foame. Vroiam gogoașă și aici au mici. Tataiu’ mi-a spus și de Celibidache. Că el făcea muzică, îl ascultau oamenii și animalele. Și caii. Că avea un bețișor fermecat, când mișca din el se auzea muzică și toți caii îl urmau. Așa au scăpat câțiva căluți. Moghioroș s-a supărat și - ca să nu fie împușcat - Celibidache a rămas toată viața în Nemția”. I-a comandat și mici. Erau singurii mușterii și se bucurau de toată atenția chelnerului. “Și acum care e numele Pieței? Cine, când și de ce l-a schimbat?” Chelnerul, care până atunci ascultase atent spusele copilului, veni mai aproape părând preocupat doar de curățatul meselor. “Tu mami, aveai trei ani când l-au împușcat pe Ceaușescu. Atunci oamenii au dărâmat și statuia lui Moghioroș. O vreme, Piața a fost a nimănui. Când Celibidache a venit în România, i-au dat-o lui.

Vorbea cu Evlampie în fiecare seară. Pe Skype. Ea știa Scheveningen-ul numai de pe Google Maps și Street View. Aveau deja o listă cu tot ce vor vizita când or să se revadă. Primul-Hotel Bilderberg, apoi Pier – faimoasa promenadă, pinguinii de la Sea Life, pe plajă - Gulliver cu liliputanii și neapărat Muzeul Beelden aan Zee. Visau și ei. Le făcea bine o clipă de visare. Cu ce trimitea Evlampie și cu salariul ei de tehnician dentar reușiseră să se descurce. “Mami, mie mi-e dor de tati. Hai să-l vedem astăzi!” și Filoftia simțea că dorința copilului nu accepta un refuz “Îl vedem diseară, pe laptop” îi aruncă răspunsul și ea intrase în visul ei, se vedea la Otopeni, apoi pe Schiphol, el nu putea să o aștepte că lucra - dar ea a învățat traseul, în ce tren trebuie să urce, cât costă OV chip-ul și că din Häag Centraal trebuie să meargă cu tramvaiul 1 fix 12 stații până la hotelul Albion.

Vreau să-l ating pe tati!” țipă Hristu și nervos, se ridică de la masă fugind către biroul unde se plătesc amenzi. S-a ridicat și ea, lăsă 15 lei sub sticla de Fanta și când se apropie de poartă simți o mână care o trăgea înapoi. “Iertati-mă, doamnă… vroiam să vă mulțumesc că ne-ați trecut pragul. E o zi mare pentru noi: de trei ani ne chinuim să deschidem. Astăzi am reușit! Aș vrea să împart cu dumneavoastră norocul primit. Țineți această portocală, atenție la sincronicitate și nu uitați să spuneți KORTING de trei ori.” Rătutită, Filofteia se grăbi spre clădirea unde Hristu dispăruse. Ușa nu se deschidea și disperată, începu să o lovească cu pumnii. Când urechile îi percepură dăngănit de clopot, mușcături de freză în asfalt și pe cei de la Police cântând Syncronicity urlă “KORTING – KORTING – KORTING”. Dincolo de ușă, atotștiutoare acum, se trezi în Scheveningen lângă statuia lui Gulliver: vezi aici.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricăjan

 

 

Visez la când o să-mi recapăt visele

 

Sunt câteva clipe, le am acum măcar pe acelea, când încă mai întrevăd ceva din lumea, cu faptele ei misterioase, pe care o las în urmă. O senzație, un abur vag colorat, poate conturul palid al unei scene, apoi ochiul obturatorului se închide definitiv, puntea este trasă și castelul rămâne izolat de orice încercare a mea de a-l pătrunde. Cu timpul, m-am obișnuit, am învățat că renunțarea e singurul mod în care-mi pot exercita dominața asupra a ceea ce-mi scapă orice-aș face. Pierd o jumătate de viață, trăiesc amputat, fără ajutorul acesta fantastic din care mulți se inspiră cu nerușinare. Sunt copilul căruia i se refuză poate cel mai de preț dar.

Dacă a fost odată altfel, am uitat. Eram prea mic, lumea adevărată era oricum la fel de necuprinsă ca lumea din vis. Nu exista o graniță de trecut; nu una foarte evidentă, în orice caz. De când mi-am lămurit mecanismele realității, însă, m-am trezit cu adevărat, iar incursiunile pe tărâm oniric rămân rezervate unei părți a creierului meu la care n-am acces în mod conștient. Când deschid ochii într-o lume, îi închid în cealaltă.

Visez totuși că-ntr-o zi, poate la bătrânețe, în acel amurg atât de ușor de confundat cu răsăritul, granița se va estompa din nou. Visez, mai îndrăzneț, c-am să recuperez tot ce-am pierdut în anii ăștia: mă voi cufunda într-o stupoare binemeritată, voi retrăi netrăitul și mă voi bucura ca un copil, amintindu-mi visele-n același ritm cu care realitatea se va șterge. Puntea o să coboare și-n castelul viselor o să-mi fac intrarea ca un rege izgonit.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

O mică iluzie

 

„Cea mai sigură acțiune împotriva morții este visul de noapte”.
Când am citit/auzit pentru prima dată aceste cuvinte scrise de Nichita Stănescu, mi-au plăcut mult sunetul lor și „trâmbele de vedenii” care puteau fi zărite dincolo de acestea.
Iar după mulți ani pot să văd în acest (uni)vers o afirmație cât se poate de logică și… ontologică (fiindcă până la urmă ontologicul ne omoară).
Ca să mă explic, nu spun decât atât: întâlnirile devenite imposibile în realitate, sunt cât se poate de reale în vis.
Visul este singura experiență accesibilă (pentru mine, cel puțin) prin care se ating lumea de aici și lumea de dincolo, singura experiență care mi-i aduce aproape „pipăibili cu mâna” pe cei dragi care i-au trecut pragul.
Visul acesta de noapte, greu de realitate, poate fi povestit în proză, arătând în detaliu cum circulă prin vene, prin țesuturi, prin oase, cum este primit de toate părțile componente, cum în timpul transfuziei blând-îngrijorată începi conversația cu ei, cu aceia pe care nu-i mai poți atinge decât la granița dintre adormire  și intrarea propriu-zisă în somnul cu vise de noapte.
Uneori, când te trezești, viața îți pare un coșmar despre care spui, invers, când te reîntorci în somn: Ce bine că nu a fost decât un vis! 

 

Comentarii cititori
sus

Andreea Tudor

 

 

Timp înflorit

 

... „Iarna, de gerul cel amarnic, trăznea grinda în odăi, crâșcau lemnele și pietrele, vântul lătra prin gardurile și ramurile ninse; ar fi voit să doarmă, să viseze, dar gerul îi îngheța pleoapele și-i păinjinea ochii. Surtucul lui pe lângă acestea era mai mult urzeală decât bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de râdea pare că și vântul în urma lui.
Oamenii căscau ironic gura când îl vedeau... Și-n asemenea momente, în lungile și friguroasele nopți de iarnă, crede cineva cum că el, redus până la culmea mizeriei, devenea trist?
Așa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizare și mai cu neputință.”(Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis)

Visarea lui Dionis nu era timp pierdut.
În situații de viață atât de greu de imaginat, mai ales pentru un adolescent de doar 18 ani, timpul pare că înflorește prin vis, prin purtarea tânărului neinițiat către înțelegere și înțelepciune, prin explorarea timpului și spațiului, prin reîntoarcere la sine, în pofida sărăciei groaznice de care era încolțit.
Fragment dur, dar paradoxal, care parcă aduce lumină (în toate sensurile acestui cuvânt), un fragment (literar vorbind, pentru că îl privesc ca pe o frântură de viață) cu un impact puternic emoțional, transformator, ca întreg romanul, de altfel și de o viziune complexă.

Îmi amintesc că eram în școala gimnazială, nu mai știu sigur în ce clasă, și profesorul de română își lansase recent o carte de poezie. Câteva exemplare ni le-a adus apoi în clasă, ne-a prezentat cartea și i-am spus că vreau să o cumpăr. M-am dus lângă el la catedră, a deschis cartea și m-a întrebat ce să scrie în autograf?Pentru Andreea care va deveni un cunoscut jurnalist?
Era așa de importantă întrebarea pentru vârsta aceea și cumva parcă mă luase prea repede, încât timorată fiind ,am răspuns cel mai probabil automat: „Da!”
Nu fusese un răspuns gândit, în realitate nu-mi stabilisem încă nimic. Nu speram să ajung jurnalist și nu visam la asta, seara când puneam capul pe pernă.
Pe carte a rămas însă scris răspunsul copilului de clasa a șasea sau a șaptea, care mai târziu a tot deschis cartea de poezie, sperând să descifreze un limbaj nou.

Mai târziu, la facultate, în perioada de practică, am plecat pe teren cu doi angajați ai unei televiziuni din oraș.
Am fost în diferite locuri, unde ori erau conferințe, ori se luau interviuri. Plecai dintr-un loc în altul pentru a culege informații, pentru a te reîntoarce în redacție cu noutăți pe care trebuia să le redactezi spre a le prezenta mai departe telespectatorilor.
Era frig, iar cei doi nu dispuneau de vreun vehicul, ci se descurcau cum puteau.
Îmi amintesc de fuga dintr-un loc în altul, evenimentele, oamenii, agitația îmi dăduseră atunci o stare ciudată și la scurtă vreme am început să mă eschivez.
I-am spus fetei (reporterei) că nu mi se pare productiv să bată drumurile ca să încropească câteva știri, fără să aibă nici un fel de sprijin. Pleca alături de colegul ei cameraman.
Ea mi-a răspuns: „Ăsta-i și farmecul!”
Nu i-am auzit să se plângă, reușeau zilnic să meargă pe teren la evenimente și nu se cramponau de impedimente.
Era ceea ce aleseseră să facă, și poate visul lor.

Nu susțin că cineva ar trebui să-ți servească ceva pe tavă. Nu era pentru mine, însă rolul experienței în viața mea poate nu a venit întâmplător.
Visele mele (nu îmi place să spun visurile) s-au transformat, pe rând, unul câte unul, odată cu mine.
Cred că ele depind și de vârstă, și de context, și de influențe.
Visez la evoluția mea în plan personal, profesional, visez la o casă nouă, să călătoresc în Europa, la prieteni cu care să mă distrez mai mult, mai aventuros, la o familie, la o grădină frumoasă, la sărbători liniștite petrecute în tihnă, visez la echilibrul meu(interior) și al celorlalți.
Unele le-am abandonat, le-am reprimat sau le-am uitat. Pentru că nu am avut destulă încredere în mine sau în cei alături de care am fost, pentru că poate la un moment dat m-am simțit copleșită, pentru că nu le-am hrănit cu mai multă încredere pentru curgerea lor firească, altele le-am uitat tocmai pentru că poate nu erau pentru mine.
Visele sunt putere și esența a ceea ce trăim, dar nu paralel și nici atașați sau agățați de rezultatele lor.

„Pe o vreme vă puteți schimba firile - tu poți să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, că-ți dă ție firea ei cea vecinică, și ca umbră înzestrată cu vecinicie capeți chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ți-am împrumutat-o.
- Meștere Ruben, oare când voi ajunge să pricep adâncimea ta?
- Adâncimea mea tu o ai în tine, numai încă nedescoperită.
Tu ești ca o vioară în care sunt închise toate cântările, numai ele trebuie trezite de-o mână măiastră, și mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu.
- Dacă în această sară aș încerca să mă duc într-un spațiu zidit cu totul după voia mea...?
- Vei putea-o... căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor, nesfârșit în adâncimea lui.”(Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis)

Dacă sufletu-i veșnic și visele noastre la fel, ele se pot împlini oricând este timpul potrivit.
Se vorbește adesea despre o așteptare obositoare, care te sleiește de puteri, sau care îți fură bucuria împlinirii lui, atunci când vine târziu. (În Viața pe un peron a lui Octavian Paler, de exemplu)
Nu cu naivitate, sper ca totul să vină nu prea târziu, nici prea devreme. Și nu spun din dorința de a încheia optimist articolul meu.
... „În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sânt numai în sufletul nostru.
Trecut și viitor e asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”(Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey