Marius Dobrin
Monica Revecu
Florentin Smarandache

 
sus

Marius Dobrin

În Balcic

Regina Maria ne-a lăsat moştenire un sentiment. Poate fragil, poate desuet, dar în mod sigur frumos şi, cumva paradoxal, durabil. Ne-a lăsat dragostea. Pentru oameni, pentru faptele bune, pentru locul în care trăim, locul ce ne-a fost dăruit şi de care adesea uităm. Prea grăbiţi cu iureşul de suprafaţă, ignorăm profunzimile.
Despre dorinţa Reginei Maria, de a-i rămâne inima, pe veci, la Balcic, s-a vorbit timid şi prudent timp de zeci de ani pentru ca dintr-o dată să descoperim cu emoţie că, aidoma lui Eminescu, un singur dor poate fi împlinit în ceea ce are el mai frumos: credinţa într-o idee. Puterea cuvântului. Gândul că după moarte sufletul îşi va găsi liniştea nu doar într-un tărîm prea-nalt ci şi aici, într-un colţ lumesc şi totuşi cu paradisiace reflexii.

Am citit şi n-am înţeles. Am văzut fotografii de la Balcic şi nu am priceput. Diana a ştiut să caute drumurile Reginei Maria prin Castel şi prin grădinile ei, a ştiut să se apropie de graţia unor clipe în anumite locuri. Dar omul, până nu vede, nu crede.
Drept care într-o dimineaţă de vară, dacă tot eram la Eforie Nord, am coborît spre sudul bulgăresc. Ce mai înseamnă puţin peste suta de kilometri? Doar că la noi treci dintr-o staţiune într-alta, lumina solară şi culorile efervescenţei de vacanţă îţi sunt un decor permanent, pe când la ei, de cum treci de Vama Veche, te trezeşti parcă în alt timp şi în cu totul altă geografie. Sentimentul de pustietate mi-a amintit de trecerea Prutului. De parcă mâna unui guvernator a retras şi a ascuns aşezările umane din drumul care te poartă în interiorul ţării. Şi cum flecărelile prind cheag mai lesne, legendele cu atacurile la drumul mare sau cu poliţia la pândă îţi dau ocol în aşa pustietate. Borne kilometrice nu există. Doar panourile cu nume de localităţi, de descifrat din stilul slavon în goana maşinii spre a putea identifica poziţia pe hartă. Sate puţine, aparent şi ele pustii. Abia mai târziu se zăresc spre mare localităţi mai mari, orăşele gemene cu ale noastre de acum câţiva ani. O ţinem tot înainte, deja drumul se mai îmbunătăţeşte, apar dintr-o dată reclamele pentru litoralul bulgăresc. Mai puţin pentru turismul în sine şi mai mult pentru închirierea sau cumpărarea de locuinţe în zone turistice. Taman când credeam că ne-am rătăcit, iată şi un uriaş giratoriu care ne îndreaptă spre oraş. Cine vine din Est, cine a trăit în comunism, nu se poate speria. Poate doar se emoţionează să vadă repere dintr-un timp apus. Şi când nici măcar cu ceea ce ştiam noi nu seamănă, parcă ar fi rupt de undeva din spaţiul sovietic. Poate e de vină tot dramul acela ascuns de temere indus de zvonuri. Camioane ce par din anii '50, clădiri socialiste abandonate sau decăzute şi, la un punct de control pe stradă, iată în fine şi celebrii poliţişti. Caschete înalte, chipuri încruntate. Am trecut fără oprire. Cu ochii în toate părţile după indicatoare, doar suntem obişnuiţi din România cu penuria de marcaje care să te îndrume, trecem printre blocuri turn aidoma celor din cartierele optzeciste de la noi. Şi iată înscrisul în engleză cu Castelul... Sau Palatul... Deşi pe un pliant scria Vila Reginei... Şi începe o suită de curbe, suişuri şi coborâşuri încât nici aici nu scăpăm de alternanţa deal-vale. Zid de piatră pe-o parte, să sprijine versantul, marea strecurându-se printre copaci în imaginea din partea cealaltă. Tare plăcută trebuie să fie o plimbare agale pe acolo, urcuş apoi din nou la vale până ce semnele civilizaţiei de azi ne semnalează că am ajuns într-o zonă ce trăieşte din turism.
Dintr-o dată maşini, autocare, grupuri, firme şi rumoare. Din nou o curbă şi din nou o vale, semne energice să intrăm într-o parcare pentru că de-acolo toată lumea merge pe jos. E o porţiune intens valorificată cu mici restaurante, cu puzderie de chioşcuri cu suveniruri de tot felul. Chelneri ţanţoşi stau în prag, ies în calea ta să te îmbie. Deja românii sunt o obişnuinţă, ei alimentează bună parte din turism acolo încât şi meniul şi mesajele cu cretă de la intrare sunt în româneşte. Cum e terasa "Ariciul"... Deşi toată lumea ne-a spus că pentru a vizita Castelul e nevoie de bilete separate, Grădina având gestiune proprie, deşi la intrare sunt anunţuri în toate limbile foarte clare şi răspicate, deşi la poartă este o persoană care special asta face, lămureşte turiştii români, noi tot întrebăm, tot ne revoltăm că trebuie să stăm la două ghişee. Chit că sunt alăturate, chit că nu e coadă...

Se plăteşte numai în leva... Leul se schimbă direct dar o idee mai dezavantajos decât o trecere prin euro. Am trecut prin Castel şi prin Grădină, am colindat prin acel perimetru vast cât am putut noi pricepe din labirintul de alei, de trepte şi de încăperi.
Într-o zi cu soare, într-o zi cu grupuri de vizitatori, cu alţi români rătăciţi ca noi. Şi abia atunci am revăzut în gând imaginile trimise de Diana. Şi am înţeles că acel spaţiu mirific trebuie văzut în linişte, în solitudine. Poate că acolo au existat sonorităţi vesele, poate că în jurul Reginei au venit mulţi să locuiască şi să petreacă împreună. Dar o clipă de atenţie dacă acorzi locurilor, vei gusta din plăcerea de a te aşeza într-un colţ sau altul, de a te apleca asupra unei flori sau asupra alteia, de a privi în zare. Da, mai ales de a privi în zare. Pentru că spaţiul este gândit parcă special spre a te face să meditezi faţă în faţă cu marea. Imensitatea ce ţi se deschide te obligă să filosofezi. Să-ţi pui întrebări despre toate şi să cauţi răspunsuri. De sus şi până aproape de plajă, ai şansa de a te opri să priveşti până departe sau până în adâncul tău. Până şi mica statuetă a Fecioarei Maria cu o corabie în braţele-i protectoare este scoasă la un colţ de casă, parcă tot ca o încercare de a fi mai aproape de imaginea copleşitoare a mării.

Castelul e acum un muzeu, poţi eventual simţi că n-a trecut mult de când Regina încă mai putea fi întâlnită acolo ca o amfitrioană ce-şi întâmpină oaspeţii. Dar, deşi iniţial neluată în seamă, Grădina grăieşte mai mult. Florile sunt doar un pretext. Frumoase, desigur, cât să te îmbie. Efigiile sculptate în piatră marchează izvoarele care fac renumele Balcicului. Vegetaţia croită cu stil decupează spaţii cu semnificaţii diferite, mereu aproape de mare, dintr-un unghi sau altul. Facem fotografii la fotoliul Reginei dar când oare vom avea timp să ne oprim în loc şi să privim cu adevărat? Fotoliul de piatră, aşezat într-un unghi ciudat faţă de restul amenajărilor de acolo, este grăitor în felul său. Doar el. Semn că aici stătea Regina privind marea. Ce gânduri poţi avea în acel loc? Ce sentimente înfloresc oare în inima celui care se aşează acolo? Avem noi timp să încercăm să înţelegem asta? Semnul mormântului ei, capela cu lăcaşul pentru inima ei, toate astea sunt esenţa magicului de la Balcic.

Privindu-le pe toate, gândind şi la cele păstrate la Cotroceni, un bun început spre a pătrunde în universul Reginei Maria. Încă necunoscută îndeajuns nouă tuturor. De a trebuit să vină americanul acela îndrăgostit de România datorită admiraţiei faţă de Regină, spre a o vedea cu alţi ochi la ieşirea din expoziţia unde era expus costumul ei de colonel de roşiori.

Fulgurant, la Mamaia poţi regăsi un semn ce aminţeşte de Balcicul Reginei. Un Balcic la care trebuie să revin. Abia acum.
Atunci, am ieşit ca un turist, m-am oprit de vorbă cu aceea de la poartă care se mândrea că a văzut România. Ne-am oprit ca toată lumea la suveniruri, căutând specificul locului, dulceaţa şi rahatul, dar mai ales parfumul de trandafiri.
Desigur că mai scumpe decât aceeaşi marfă câţiva kilometri mai încolo. Dar asta, cum se întâmplă, am aflat prea târziu. Despre cum în parcare am descoperit că maşina nu mai voia să pornească, nu mai amintesc... Noroc cu bulgarul de serviciu care s-a zbătut să ne rezolve şi care până la urmă a mers cu mine să cumpăr cabluri şi ne-a ajutat să pornim. Cât am mers în oraşul propriu-zis mi-a descris locurile şi mi-a făcut recomandări asupra celor mai bune spaţii de cazare, dincolo de ceea ce spun reclamele. O ierarhie ad-hoc alcătuită de el s-a dovedit ulterior a fi cea corectă.

Plaja întinsă a Balcicului părea puţin populată, umbreluţele aliniate erau destul de libere iar în apă nu se zărea marea de capete cum e la noi. De altfel, aşa aveam să vedem şi la Albena. Că, fiind la 10 km, nu puteam să n-o vedem.

Mai întâi am zărit verdeaţa. Cât cuprinde, copaci înalţi şi deşi, pădure, ce mai!
Am lăsat maşina în parcare şi ne tot uitam după ea, impregnaţi cu folclorul urban despre hoţii bulgari. Întreb un domn să ne arate unde e plaja. El zâmbeşte şi răspunde că e străin şi abia a ajuns şi exact asta vrea să ştie şi el. O aştepta pe soţia lui care se informa la o vânzătoare. Taman în clipa aceea soţia mea îmi face semn să mergem în dreapta, un român ne sfătuia s-o luăm într-acolo. Iar neamţul sau irlandezul acela, ce-o fi fost, îmi zâmbea că soţia lui aflase că plaja e în stânga. Am zâmbit şi eu resemnat şi ne-am urmat fiecare propria soţie.
Şi-am mers şi-am mers şi tot pădure se vedea. Dacă românul ne-a îndrumat greşit ca să ne rătăcească şi în timpul ăsta să ne fure Matizul? Poftim de mai scoate gânduri de felul ăsta din capetele noastre atente la TV!
Un bulgar ce muncea acolo ne-a spus amabil că, totuşi, plaja e în partea opusă.
Pe liziera pădurii înapoi. Oricum părea că mergem la picnic în poiană decât la plajă, aşa umbros şi răcoros era decorul.

Iată şi plaja, iată şi marea!
Nisip bun, aproape ca la Mamaia, apă caldă, ca la noi. Umbreluţe, irlandezi, linişte. Îmbrăţişarea mării, aceeaşi. În apă simţi la fel, oriunde ai fi. E sentimentul partajat de supunere în faţa ei şi totodată de forţă şi încredere în tine.
Cât puteam privi în sus şi-n jos, acelaşi model de hoteluri pe plajă, cu deschidere de pe orice parte spre mare. De la casele răsfirate de-a lungul malului deluros, înalt, până la hoteluri spre sud, atât am putut cuprinde cu privirea. Ne era dor de Eforia noastră unde parcă pulsul e mai aproape de ceea ce ne dorim noi. Intrăm puţin la o terasă cochetă, cu mult lemn şi cu multe flori deasupra unui pârâiaş, o terasă numită nici mai mult, nici mai puţin decât "Rai".
Ofertă bogată, dar preţuri pe măsură, departe de mitul ieftinătăţii.
Abia la ieşirea de pe plajă descoperim o hartă a staţiunii. Întinsă, cu destule repere, pierdută într-o mare de copaci şi tufişuri. Abia acum înţelegem ce era cu maşinile parcate pe şosea, probabil că ştiau vreo spărtură în gard ca să scutească cei 2 euro de plătit pentru accesul cu maşina în staţiune.

Drum întins spre casă, însetaţi de atmosfera de distracţie de la noi. Şoseaua pustiindu-se tot mai mult pe măsură ce ne apropiam de graniţă, nerăbdarea glumeaţă de a ajunge la Durankulak, cel mai repetat nume de localitate şi de lac, pentru a simţi un dram de relaxare când am ajuns în Vama Veche şi am revenit între oameni.
Dar şi în zumzetul muşuroaielor noastre tot vine o clipă de singurătate când îţi poţi aminti, de-acum, că eminescianul vers al unui singur dor a fost dus până la capăt, nu departe, nu demult, de către Regina Maria. La Balcic.

Comentarii cititori
sus

Monica Revecu

Durerea luminii de Portugalia

.... Despre o ţară şi un oraş pe care încep să le cunosc încet, încet – pentru că şi ritmul lor e la fel...uşor, lin, neturmentat....timpul în Lisabona se prelinge, se dilată, se scurge printre coline – despre care lisabonezii cred că sunt doar 7, dar eu le număr şi de fiecare dată îmi par a fi 70 – urc şi cobor întruna, cu tramvaiul, pe jos, în flip-flops sau uneori chiar cu tocuri.

Lisabona beneficia în impresiile mele de o imagine idilică, un loc cu mult soare, căldură, palmieri şi portocale .....Lisabona nu are mereu toate astea, şi mai ales nu are atâta căldură pe cât mă aşteptam (vara asta a fost cea mai friguroasă din ultimii 20 de ani, cred că încălzirea globală ajunge la Lisabona mai greu, aşa cum ajung multe altele :-)).

Dar are un şarm al ei care îţi intră pe sub piele fără să îţi dai seama. Şi asta în ciuda caselor scorojite, în ciuda şoarecilor din Alfama (cel mai vechi, sărac şi pitoresc cartier), în ciuda mirosului de sardine prăjite răspândit cu naturaleţe prin împrejurimi.

Am venit aici într-o zi de martie, m-am bucurat de cele 28C şi de SOARE... de lumina Portugaliei pe care nu o poţi descrie. Care te bucură, dar te răneşte, care îţi dezvăluie oraşul şi care te face să îl iubeşti şi mai mult. Căldura nu a durat decât două zile, după care s-a făcut brusc frig, a scăzut temperatura cu 10 grade într-o singură zi. Am pus asta pe seama primăverii, deşi eu mă visam în rochiţe vaporoase şi cu bretele, bucurându-mă de o vară continuă şi nesfârşită...nu a fost aşa.... Vremea e schimbătoare şi mă întreb cu cine seamănă, pentru că portughezii îmi par atât de liniştiţi şi previzibili. Vântul se hotărăşte să bată puternic în două minute, cerul se înnorează într-o secundă, iar tu revii din visare şi te întrebi dacă Oceanul chiar trebuie să îşi spună cuvântul atât de des.

Am multe nedumeriri privind locul ăsta. Nu ştiu cum un popor din care au pornit în toate direcţiile lumii cei mai mari navigatori – au descoperit Indiile (Vasco da Gama), Brazilia (Alvares Cabral), au călătorit în jurul lumii (Fernao de Magalhaes) – şi care a avut puterea să renască într-un timp scurt, când după cutremurul devastator din 1755, oraşul a fost din nou reconstruit de mâna forte a lui Marques de Pombal – poate fi atât de liniştit, un popor care nu excelează în bogăţie poate fi atât de senin şi corect, cum pot să îşi păstreze blândeţea, cum îşi ascund viciile, cum nu comentează, cum ştiu să fie în continuare umili, dar foarte mândri de trecutul lor.
Au cel mai lung şi frumos pod din Europa-Vasco da Gama, construit în doar 3 ani de 3 companii diferite – au cea mai tristă muzica traditionala (Fado)….şi multe alte "cel mai, cea mai" pe care le descopăr zilnic, pentru că de fiecare dată frumuseţile Portugaliei mă uimesc: lagunele, vederea magnifică din avion, panorama din castelul unic lisabonez (Sao Jorge), apa rece a Oceanului, miile de flori bouganvillia, lămâii, palmierii, tramvaiele, străduţele...împrejurimile.

Night life in Lisbon

"Viaţa de noapte" în Lisabona începe după miezul nopţii. Ca să te întâlneşti cu cineva la 11 pm e ca şi cum ai spune "hai să mergem să mâncăm în oraş”, pentru că atunci toate tavernele sunt pline şi te dezmeticeşti că poţi avea şi o noapte frumoasă. Până acum nu am mers decât în Bairro Alto (cartierul "înalt"), asta pentru ca există şi Baixa-Chiado (baixa însemnând jos), dar cred că sunt şi alte locuri de văzut – la docuri şi mai ales în cea mai renumită şi snobbish discotecă, Lux, despre care am citit că ar fi deţinută şi de John Malkovich. Nu am fost, însă. Prefer Bairro Alto, unde obiceiul este de a ieşi cu câte o bere sau caipirinha în faţa multelor cluburi/baruri/bodegi. Toată lumea vorbeşte cu toată lumea, toată lumea dansează dacă are dispoziţie, toată lumea fumează haşiş, marihuana sau cannabis şi toţi sunt binedispuşi şi prietenoşi. Am înţeles că posesia de haşiş pentru uzul propriu nu este considerată infracţiune, aşa că tot omu' are la el puţin – de curând am vorbit cu o portugheză de origine angoleză, senină, volubilă, frumoasă, expansivă şi foarte "high", care ştia toate tipurile de ierburi, le deosebea după calitate, culoare, miros. Era ceva normal pentru ea. De obicei mergi pe stradă şi te întreabă "haşcoc", adică haşiş sau cocaină...

Străduţele din Bairro Alto sunt "full" în zilele de weekend, mă întrebam totdeauna cum suportă cei care locuiesc acolo hărmălaia din străzi. Aseară însă i-am văzut la ferestre, majoritatea în cămăşi de noapte sau chiar dezbrăcaţi din cauza căldurii. Priveau, discutau, încercau să participe sau nu la ce se petrece pe stradă.

Iar aseară s-a întâmplat ceva foarte frumos, am ascultat un fel de "fanfară" de jazz, 12 tipi care cântau la diferite instrumente muzicale – trompetă, trombon, saxofon, tobă.... – într-o nebunie de sunete şi animaţie. 12 tipi care veniseră din Franţa, cu un bus închiriat de ei – şi care făceau câte un tur în fiecare vară şi cântau pe străzi. Anul trecut au fost în Belgia şi Amsterdam, anul ăsta în Spania şi Portugalia. Şi se numesc Les Lapins Superstars - le voi face reclamă pentru că merită http://www.lapin-superstar.fr/ , iar dacă vor ajunge în România ar trebui să aibă deja fani. Şi pentru că tot încep să descopăr muzica africană, încercaţi să faceţi rost de un CD cu Mayra Andrade, o tipă de 22 de ani, frumoasă, talentată, energică, suavă http://www.mayra-andrade.com/pt/accueil.php .
Apoi sunt toţi cântăreţii brazilieni de care nu te mai saturi, toţi africanii pe care i-am cunoscut în luna iunie la Africa Festival, toţi "street artists" care încep să cânte fără vreun anunţ prealabil. Pe lângă toate astea, noua mea pasiune este tangoul argentinian. Am fost şi am văzut dansându-se tango la Festivalul International de Tango, la Muzeul Apei, în Largo de Carmo şi apoi în fiecare weekend la piaţa Ribeirra.

Vă mai recomand diferite formaţii de jazz, care perindă străzile şi cântă fără a avea un loc anume amenajat. Pe lângă cei de la Lapins Superstars i-am mai descoperit şi pe cei de la Mazalda http://www.mazalda.net/ . Nu ştiu cât de relevante ar fi comentariile mele de ascultător neavizat, dar trebuie să vă spun că sunt toţi entuziaşti, creativi, tineri şi foarte buni "enterteineri". Ce am descoperit este că "se poartă" cântatul la megafon, pe lângă formaţiile ai căror membri cântă exclusiv la instrumente de suflat...

Asta a fost vara... Acum o să încerc să încep să scriu despre noua colecţie de evenimente şi întâmplări din sezonul toamnă-iarnă.

Comentarii cititori
sus

Florentin Smarandache

Istorie, puri şi raberk

Muzeul de Istorie din Delhi

Muzeul de istorie din Delhi. Despre lupta pentru independenţă a indienilor sub ocupaţie britanică. Răscoala Chour-ilor (1767-1802), Bundela (1842), Răscoala lui Devan Veluthombi, Răscoala Jat-ilor (indieni din Kashmir, Punjab, Rajputana – 1809-1829), Bhil (1818-1831), Birsa Munda (1874-1902), Puşcaşii Bengalezi (1857), Revolta din Meerut (1857), Azimullah (1820-1857), Rani Lakshmi Bai (1835-1858).

Primul război de eliberare al Indiei are loc în 1857. Namadhari Sikhs luptă pentru independenţă şi protecţia vacilor; este spânzurat în 1871. Executarea Kukaşilor în 1872. Mişcări de emancipare a femeii şi împotriva rigidităţii castelor.

Scrisoarea de protest a lui Rabindranath Tagore în 1919.

Ghandi, care a trăit mult în Africa de Sud, ia conducerea luptei cu Madanmohan Malviya – el promulgă nonviolenţa şi desobedienţa faţă de legile engleze impuse indienilor. În 1930 se pronunţă împotriva taxei pe sare, cerută de ocupanţi – "Marea-i a noastră, sarea-i a noastră, de ce să plătim taxe?" [citat din memorie]. Britanicii reprimau dur orice răscoală, spânzurau copii în public.

Subhas Chandra Bose fondează Armata Naţională Indiană, care în 1944-1945 se războieşte cu ocupanţii. Anglia, slăbită de Hitler în cel de-al doilea Război Mondial, nu poate contracara rezistenţa indienilor. La 15 august 1947 India devine independentă. Primul ministru, Jawaharlal Nehru (1889-1964), instaurează Constituţia (1950), federalizează ţara pe baze lingvistice şi adoptă o politică externă de nealiniere.

Un restaurant italian în Delhi!

Am văzut un grup de fete în costume şcolare grena la muzeu, cu profesoara lor.

În privinţa religiilor, ca cercetător ştiinţific, aş pleda pentru pantheism, introdus de J. Toland (1705). Dumnezeul nu este o personalitate, o fiinţă, ci totalitatea legilor şi forţelor naturii. Cum grăit-a Baruch Spinoza (1632-1677): Deus, sive Natura (Dumnezeu, sau Natura).

Na = nu; tiik he = da.

Când răspund "da", vânzătorii dau uşor din cap de la stânga la dreapta (ceea ce pentru noi înseamnă "nu").

Băieţii punjabi poartă o miniatură de turban cu un fel de coc în frunte. Limba punjab e apropiată de hindi. La canalul 39 urmăresc ştirile, iar pe 4 muzică indiană.

Am descoperit un restaurant italian: Fetuccine ŕ la funghi.

Namesteye = bună ziua.

O casă cu 3 camere în Old Delhi costă în jur de 40.000 $ şi e plătită în 10 ani.

Puri = pâine mică, umflată, ca o gogoaşă.

Fructul guava se mănâncă tăiat în patru şi cu sare pe el.

Raberk = un fel de brânză dulce, se mănâncă cu linguri plate de lemn.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey