Florentina Decă
Dan Jammers

 
sus


Florentina Decă

 

Mucegaiul franțuzesc miroase frumos

 

Iată-mă, de fix trei luni, în Franța. Plecată cu bursă Erasmus de pe 8 septembrie, mă includ, pentru un an, în învățământul occidental. Sunt prinsă în spațiul a mii de studenți care caută, ca și mine, o experiență de viață diferită.

Și am găsit-o. În fiecare zi sunt uimită de ce înseamnă Franța. Parcă am fost aruncată într-unul din filmele de Oscar și acum îmi primesc statueta. Nu știu cui să mulțumesc. Sau, mai degrabă, ce întâmplări să vă relatez. Sunt atâtea și cele mai multe sunt spirituale, sunt sentimente care mă fac să tremur și acum, după mult timp.

LilleSă încep cu prima zi. Am ajuns în Lille, un fel de Sibiu al nostru, unde, cu ochii plânși de dor de casă (ce altceva poți să faci în avion?) pozez orice. Orice cuvânt franțuzesc scris pe mașini, orice taxi luxos de la semafor, gardurile verzi tunse la miime, casele simple și cu mult bun gust. Aș vrea chiar să înregistrez vocea din gară care începe fiecare anunț cu mesdames, messieurs (ca o paranteză, de la politețea franțuzească la întâmplarea românească: ca să ajung în Franța, a trebuit mai întâi să urmez complicatul drum Craiova-București, mai exact Gară Craiova - Gara de Nord - Aeroport. Trenul a avut întârziere o oră și ceva, motiv pentru care am pierdut legătura spre aeroport la celălalt tren, iar de aici urmează o poveste cu aventura urbană, fuga după autobuze cu 41 kg de bagaj în brațe, scări, ciment, trollere rupte - dar cu asta s-ar putea să fiți obișnuiți, mai bine să revenim la Franța). În autobuzul care ne duce spre cămin, și el occidental Je roule au gaz naturel, dăm nas în nas cu a doua dovadă de politețe franțuzească, după mesdames, messieur, e rândul lui bonsoir, bonsoir și al zâmbetelor împrăștiate peste tot. Simți cum îți tremură genunchii, poate de la greutatea bagajelor, poate de la greutatea emoțiilor. Și asta, înainte să ajungi în campusul din Lille3.

Un campus imens. Nu aș vrea să invoc filmele americane, că nu sunt de Oscar, dar peisajele ălea cu câmpuri verzi, lacuri și pomi la umbra cărora studenții citesc sunt adevărate. Obișnuită cu sunetul buldozerelor din fața Universității din Craiova nu îmi ia mult timp să mă obișnuiesc aici cu liniștea, verdeața și păsările pe care le vezi din orice sală de curs (e totuși puțin ciudat că nu mai pleci cu dureri de cap acasă și, mai mult, de la buldozere să te arunci în înghesuiala din autobuzele craiovene). Sistemul de învățământ franțuzesc te liniștește mai ceva ca bunul simț al oamenilor. Dar liniștește e un cuvânt nepotrivit, mai mult, aș zice că îți zdruncină mintea neobosită. Te pune să gândești. De exemplu, într-o zi am analizat 60 de secunde dintr-un video în fix 2 ore. Și cursul durează 2,5 h fără niciun minut de pauză. Dar parcă nu te plictisești când ți se cere opinia, când cineva vrea să vadă cum gândești: o imagine, un sunet, o secvență. E dur să știi că nu ai opțiunea să tocești 50 de pagini și să iei 10, ci doar că trebuie să-ți pui, la naiba, mintea în funcțiune.

Lille bibliotecaȘi mâinile, și sacoșele. Căci aici biblioteca e imensă și sunt profesori care vin cu trollerul să împrumute cărți. Și studenții, că vor, că nu vor (eu am amânat momentul câteva zile, până când am realizat că tot ce facem la cursuri se face pe baza cărților de la bibliotecă) trebuie să învețe etajele, cotele, cifrele. Dar e simplu. Calculatoare cu o foarte bună bază de date îți indică exact unde trebuie să mergi. Și atunci e imposibil să nu găsești la raft ce cauți. Ai și un cont care, dacă ai întârziat o zi termenul de returnare, îți este blocat. Și nu mai ai dreptul să mai împrumuți atâtea zile cât ai ținut în plus cărțile. De bine aș zice, dacă mă gândesc că în alte părți, adică la noi, teoria e bună, dar practica zero: „0,50 de bani pe fiecare zi de întârziere” stă scris în regulamentul Universității din Craiova. Dar am zis „stă”.

Lille universitateDespre Universitate mai sunt multe de zis. Da, mai ales despre oameni (și când zic oameni, aici zic mentalități). Am mers, „cum se merge la facultate”, aranjată și cu timiditatea de a nu simți cumva vreo frustrare că sunt de altă naționalitate. De fapt, am simțit nu doar vreo frustrare, ci imens de multe când am văzut că aici, nimeni nu ține cont de cum te îmbraci, de unde ești, ce faci, ce mănânci. Pe francezi îi vezi mereu, în pauze, întinși pe holurile de ciment ale Universității Lille3. Ca, de altfel, și prin curte sau prin campus, fără teama de a nu se murdări pe colanții care oricum nu contează de ce culoare sau mărime sunt. Pe francezi îi vezi cu cercei de toate formele prin nas, urechi, sprâncene, cu tatuaje, plete, codițe, fuste, căciuli, bocanci. Singurii ciudați în normalitatea asta am fost noi, care, cu fiecare înaintare ne mai demonstram că suntem plini de prejudecăți „ia uite și asta cum e îmbracată”. Nouă ne pasă, dar cui îi pasă că nouă ne pasă?

Așa au trecut primele luni. Cu suferințe că nimeni nu ne admiră „uite, domne, străini la noi în țară”, cum, probabil, am fi făcut noi dacă se schimbau rolurile. M-am simțit neimportantă, pusă în fața unui nou început. Nu mai eram nici sora, nici fiica, nici iubita cuiva de aici, nici studenta de la Jurnalism sau redactorul de la CSinfo. Eram și încă sunt un nume greu de pronunțat, că e cu diacritică. Sunt o româncă, pe lângă japonezii, chinezii, italienii, spaniolii și restul națiilor de pe pământ. Și sunt puțin tristă că aici limba română nu se studiază. Dar fericită că sunt la o universitate la care ai posibilitatea să îți alegi între vreo 20 de limbi. Ai șansa să înveți gratuit araba, germana, portugheza, japoneza, chineza etc. și tot gratuit, de două ori pe săptămână, un profesor vine să facă meditație cu tine. Ai la dispoziție un program cu mii de exerciții și explicații pentru limba pe care vrei să o înveți. Și cauți să te aliniezi și tu cumva normalității și să ai un răspuns decent la întrebarea universală din Occident: „Câte limbi străine vorbești?”

Lille universitateDespre sistemul de notare sunt multe de spus, dar cum aici nu contează, voi face și eu, ca în articol, să conteze prea puțin. Notele sunt de la 1 la 20, dar 14 e notă bună. Aici, ca să primești un 10 ca la noi, profesorul trebuie să facă justificare că ai luat nota maximă, cu argumente că meriți acea notă. Așa că, sper să fiu întrebată ce note voi lua. Să fie 14, nu 20, că mă mulțumesc.

În final de relatare, dar nu și de experiență, o întrebare cumva retorică: ce înseamnă să fii student în Franța? Înseamnă libertate, sinceritate față de tine, autoevaluare. Înseamnă excursii (și poze lipite pe pereții din cameră în toate unghiurile în fața turnului Eiffel), înseamnă studenție (cu petreceri, clătite, brad în camera de cămin), stres (teme, teme și din nou teme) și înseamnă visare. Dar nu la momentul în care te întorci și va trebui să fii din nou tu, cel plin de reguli, prejudecăți, griji materiale, să îmbraci ținutele pe care societatea ți le vinde la preț întreg.

Și aici sunt lucruri care nu îmi plac: birocrația, faptul că suntem întrebați, poate fără răutate, dacă locuim în caravane, străzile goale din mijlocul zilei, magazinele închise în weekend, vecinii de pe palier. Dar, parcă toate valorează mai puțin în urâțenie decât drumul care mă așteaptă, iarna asta, pe ruta Aeroport - Gară Nord București - Craiova. Noroc că dincolo de drum e familia.

 

 

Comentarii cititori
sus


Dan Jammers          

 

The Times of India
(ziarul agățat în ușă în fiecare dimineață)

 

Lemontree hotel, Chennai

 

Drăguță, fii amabil, când începeți producția?
E posibil să începeți mâine?
Da, dar fillerul (mașina de umplut sticlele) este încă în vamă.


Conversația e în engleză, la un producător de ketchup, undeva în Nordul Indiei.

Engleza indiană e vorbită cu accent hindi sau tamul sau altceva din aceeași familie de pe subcontinent, și pentru urechea mea de violonist amator încă nu am detectat cum aș putea s-o imit.
În tot cazul, cu un singur obiect în gură, șansele sunt mici; cu două obiecte în gură, nu prea mai pot vorbi. Deci nu depinde de numărul de prune din gură.
E o engleză împiedicată, mitraliată, în care vocalele sunt mâncate de consoane într-o grabă nejustificată (degeaba ceri să vorbească mai rar, rezultatul e același) iar alte vocale se invită în locuri nebănuite. Pe măsură ce cobori spre sud, lucrurile se înrăutățesc, iar dacă ieși din orașe, acolo se termină și vorbitul (sau încercarea vorbitului) în engleză.

Revin la conversația inițială.
Dacă ești în India și cineva îți spune că un utilaj este încă la customs, asta înseamnă, în viața reală, că va trece o lungă perioadă de timp - săptămâni, luni de zile, până ce respectivul utilaj să fie eliberat. Birocrația e unul dintre puținele lucruri care merg chiar bine p'aci.

După care încă o lungă perioadă de timp până ce camionul îl va aduce din port. Distanțele, datorită numărului de oameni care se deplasează necontenit, împrumutând absolut orice mijloc de transport imaginabil, sunt parcurse foarte încet.
Pentru 30 de km ai nevoie de o oră, pentru 60 de km ai nevoie de două ore. Și vorbesc de drumuri «județene». Autostrăzile sunt folclorice, au și biciclete și elefanți. Despre claxonat o să vorbesc altă dată, dragii moșului, că dacă intru în subiect nu mai ies din el.
Deci răspunsul era un NU mare cât mine. Însă e un obicei de a nu spune nu: spui da, dai din cap de la stânga la dreapta și invers și aia e. Sensul și amplitudinea clătinatului din cap sunt valabile și pentru da și pentru nu. Sau nu sesizez eu diferența.
Asta înseamnă că, dacă indianul respectiv nu precizează  și verbal, ești tot atât de informat după ce-ți răspunde precum erai înainte de a o face.
Hmm.

După cea de-a cincea vizită în 12 luni, într-o a cincea destinație indiană diferită (un total de peste trei luni petrecute aici, în majoritate în zone non-turistice), am reușit să obțin o cvasi-echivalență între timpul indian și cel european, de care țin cont pentru a nu-mi pierde calmul și a încerca să duc la bun sfârșit lucrurile.
Pentru cinci minute ai între o jumătate și trei sferturi de oră de așteptare dar în general ai certitudinea că o să se întâmple.
Există însă și posibilitatea să regăsești individul cu cele 5 minute, două ore mai târziu, privind în gol, și, la reiterarea cererii, să-ți răspundă un pic amuzat, tot 5 minute. Ceea ce, dacă ești un pic abstract, omul îți dă o informație corectă, măcar e consecvent. Iar iritarea ta îl va amuza și mai mult.

Citeam într-o carte scrisă de un scriitor italian celebru, al cărui nume nu mi-l amintesc, că indienii sunt înclinați mai mult spre reflecție decât spre acțiune.
De pe canapeaua confortabilă de acasă (cum o fi putut nevastă-mea să dea 2000 de euro pe ea nu o să pricep niciodată: nu-i de piele și trebuie curățată de praf de trei ori pe zi, e catifea roșu închis), părea amuzant și interesant și veridic. Când însă ești pe cale să muncești și cererea  ta e cam importantă pentru fluxul de de producție, flux în care ești implicat până'n gât (ca să nu zic mai mult), ai fi tentat să'l pocnești pe respectivul cu cartea-n cap. Ceea ce nu se face.

Promisiunea unei jumătăți de oră schimbă total registrul în care te afli.
S-a depășit bariera, ești deja în partea întunecată a afacerii.

Șansele să nu se întâmple în ziua respectivă sunt măricele, chiar dacă răspunsul e de dimineață.
Aș aprecia optimist că patru până la șase ore reprezintă perioada de așteptare, însă trebuie să fii mulțumit și cu  o plajă de până la 10 ore. Eșecurile sunt numeroase în gama asta și aproape prefer un răspuns mai mare (o oră sau mai mult, măcar știu sigur că nu o să fie azi)

Împrăștiat cum sunt, am uitat să analizez răspunsul now, imediat.
Dacă nu îl scapi din ochi și ai răbdare, într-o jumătate de oră se întâmplă. Dacă îl scapi din ochi, canci, ai o șansă din două.
Tot ce trece de jumătate de oră ca răspuns, trece în domeniul hazardului absolut.
O oră poate să fie două zile. Într-o luni dimineața două ore poate să se întâmple joi sau vineri, iar mâine e răspunsul care îți traduce clar că omul habar nu are când se va întâmpla.
Dar măcar știi că nu o să fie în următoarele zile, e și asta o informație.

India

- Când plecați, domnu’?
- Peste 5 minute!


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey