Mihai Ghițulescu
Xenia Karo

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Chișinău - mix

 

Rămăsesem la ceas de seară pe strada Grenoble, în Vila Verde. Stăteam la o masă mare și cucăiam când m-a trezit un „Da!”, rostit în cor. Cineva, probabil magnetizat, prinsese curaj să întrebe „Bă’, voi chiar credeți că Moldova e pământ românesc?”.

Cam știam deci cu cine umblu, a doua zi, când ne-am îmbarcat în autobuz cu destinația Academia de Științe a Republicii Moldova. Mă așteptam să mă simt stingherit, dar n-a fost așa, căci naționaliștii mei erau, în mare parte, băieți simpatici. Dacă îți „iubești” țara, nu înseamnă că nu poți să o iei la mișto. E chiar recomandat!

monumentÎn fața Academiei, stă înfipt un monument proletcultist dedicat bilingv „eliberării Moldovei de ocupația germano-fascistă”. „Nemți nu prea suntem și nici nu se întrevede vreo transformare!”, zice o un glas de regățean. Printre pupături și amabilități intrăm în sală. Discursuri festive, comunicări științifice. Observ mai multe grupuri și grupulețe. Suntem noi, cei din România, cu naționaliștii simpatici care găsesc câte ceva de comentat la orice tip de discurs. Mai sunt frații de „peste Prut”. În rândul lor se vede o schismă între seniorii blocați în retorica lăcrimoasă de la începutul anilor ’90 și juniorii umblați în ultimii ani prin Occident (y compris la Roumanie). Ultimii se uită cu oarecare superioritate la cei dintâi, care, în schimb, îi acuză de trădare. Există, cu siguranță, și un al treilea grup, în conflict deschis cu celelalte două, dar el nu se poate arăta aici, sub drapelul românesc.

motocicletaOccidentalii, din diverse țări, sar în ochi prin aerul lor dezinvolt - chiar neglijent/frivol, după prejudecățile estice - în contrast cu atmosfera încă incomplet destalinizată la care predispune spațiul. Toată lumea se uită cu simpatie la ruși, un grup foarte pitoresc, format din oameni de toate vârstele, volubili și - dacă mașinăriile de traducere merg cum trebuie - decenți ca discurs științific. Din când în când, fețele li se lungesc a uimire. Cineva cu funcție îmi povește că, în urmă cu puțin timp, au avut ocazia să afle de la anumiți autohtoni, de față, cu totul altceva decât susțin ei acum. Oficialul se aprinde. Mi se plânge de colaborarea dificilă cu „frații noștri”, care se dovedesc, prea adesea, a fi și „frații lor”. Dau semne de nerăbdare. Aș vrea să ies la plimbare. Interlocutorul de ocazie mă citește: „Fugi câteva ore! Ia-o în sus pe «Ștefan cel Mare»! O să vezi repede tot!”. Așa fac. Îmi pun telefonul la ureche și trec, zâmbind tâmp, printre câțiva clasici ieșiți la țigară.

graffitiCobor într-un pasaj subteran, luminat doar de câteva graffiti-uri. Zidurile sunt un adevărat câmp de luptă: inimioare vs. capete de mort, România vs. Rusia, Moldova vs. Moldova și tot așa. Ies la lumină într-o piață pestriță cu firme din acelea care se văd de la Vancouver la Vladivostok, pe orice parte ai lua-o. Printre ele, relicve ale comerțului sovietic, convertite, după, putință la capitalism. Case de schimb, cât cuprinde.
Îmi mai sucesc gâtul după câte o zolushka îmbrăcată sumar și de fiecare dată mă lovesc de câte o babushka învelită în cârpe colorate. Intru la Bucuria, brand-ul de țară, cu dulciuri și alcooluri haios ambalate. E coadă și se vorbește numai rusește. Cer și eu cum pot bomboane de toate felurile. Ies și merg înainte. Trec printr-un bazar unde stegulețele românești și rusești, de vânzare, flutură printre bikini și sutiene chinezești. Ajung la Catedrala Mitropolitană. Pierd vremea citind un panou pe care tinerii au mâzgălit cu marker ce le-a trecut prin cap. Mă așez pe o terasă și zăbovesc timp de o bere Chișinău. Traversez, ocolesc statuia lui Ștefan și mă întorc prin fața Parlamentului. Iau de la un chioșc țigări rusești, Prima, fără filtru, în pachet roșu, cartonat. Costă 70 de bani românești și miros ca șifonierul lui bunicu-meu.

reclamaPe partea asta e zona suvenirurilor. Mă uit și eu printr-un magazinaș de oale și ulcele. Când mă apropii de tejghea, o vânzătoare leneșă mă previne că totul e mai scump decât scrie în vitrină. Repet manevra la o tarabă cu bijuterii și briz-briz-uri. La fel! Îmi dau seama că țoalele destul de festive și Nikon-ul legat la gât mă fac să par mai occidental - și deci mai bogat - decât sunt. Bine că nu mi-a trecut prin cap să iau taxi. Probabil m-ar fi costat cât benzina de întoarcere acasă. Într-un talcioc cu vintage-uri comuniste îmi vine să mă tocmesc ca în târg la Romanești. Merge!!! Mi se scufundă însă corăbiile când o fătucă insistă să-mi vorbească rusește. „Pa rumunski!”, încerc eu. „Niet rumunski! Pa ruski, pa moldavski!”, rezistă ea. „Niet rumunski, niet clienski!” și plec înjurând.

zoluscaSe înserează și strada se umple de ținute office care se grăbesc spre casă, cărând sacoșe uzate. Zolushka și babushka își continuă vânzoleala.
Am senzația că m-am întors în România anilor ’90. Un monument al „turnătorilor” și o societate intitulată „Cernobâl” mă trimit și mai demult, în vremuri prea vag trăite.

Merg absent prin amestecul de capitalism puber și comunism decrepit. Mă uit la ceas: fix două ore, dar mă simt ca după 24. În fața Academiei, oficialul zâmbește superior: „Ei, cum e? Cu orice mit ai veni aici, ți se spulberă! Hai să mâncăm bomboane!”.

 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Chișinău

(3. Înapoi acasă)

 

Cu bagajele pline de păpuși, de bomboane, de fel de fel de lucrușoare cu denumiri amuzante în limba română, chemăm un taxi să ne ducă la gară. Recepționera, amabilă (e cazul să menționez că eu una n-am întâlnit nici urmă de mitocan) se oferă să ne ajute: „Unde mergeți? Acasă în România? Vreți la gară, da? Sunteți cu domnul acela care tocmai a plecat?” ne zice arătând într-adevăr spre un coleg care tocmai ieșea din hotel și se întrepta spre Cluj. „Da”, spunem într-un glas. Și așteptăm. Așteptăm să sune înapoi firma de taxi să se asigure că nu e păcăleală. Sună, se convinge. Și iar așteptăm. Într-un târziu, ni se spune că taxiul e afară. O zbughim (vorba vine!) cu bagajele pe scări.

„Nu vă supărați! Unde mergem? Noi vrem la gară!”

Suntem trei (3) fete. Ajungem la taxi și înțepenim (cum aveam să ne mărturisim după aceea): un bărbat la vreo 40 de ani, enervant de blond, cu mănuși de piele în mâini, în maiou ca să se vadă bicepsu’! „Unde?” ne spune răstit. „La gară”, răspundem aproape în cor, pierite. „Da”. Ne urcăm cu un „Fie ce-o fi!” și cu convingerea pentru care ne-am da (iată!) viața că nu e frumos să ai prejudecîți și să judeci omul după haine. Și pornim făcându-ne câteva cruci în gând. „Da’ în Rumnia nu se pune curea?”, răcnește taximetristul. Nu înțelegem și tăcem. „Curea... în Rumnia... nu se pune?”. Eu sunt sigură că așa trebuie să fi vorbit rușii când au venit să ne elibereze. Așa de apăsat trebuie să fi sunat „Davai ceas!”-ul pe care bunicul și bătrânii de pe strada copilăriei mele mi l-au spus aproape ca pe un descântec cât am hălăduit pe acolo. Ne uităm una la cealaltă încremenite? „Ce ziceți? A... centură... Ba da!” și colega din față se execută precipitat. Eu nu-mi pot dezlipi ochii de pe mănușile lui fără degete.

Și rulăm nu cu viteză regulamentară. Și totuși nu e ăsta drumul. Începem să ne foim. Parcă n-am venit pe aici. Parcă am trecut pe lângă „Iarmaroc” când am venit și erau vreo patru sensuri în ambele direcții. Începem să șușotim. E clar! Nu e ăsta drumul. Colega din față își adună ultimele forțe: „Nu vă supărați, unde mergem? Noi vrem la gară!”, „Da, la gară”, ne spune apăsat, agasat de noi, și din nou poveștile despre cât sunt rușii de răi îmi năvălesc în minte. Mai facem o încercare: „Dar nu e ăsta drumul!”, „Asta-i”. „Vă rugăm, opriți!”. Nervos rău de tot, taximetristul oprește. Sunăm la bunele noastre gazde și iată lumina cum sare din telefon: „Aaaaa...”. A! N-am știut! Trebuia să fim clare. Trebuia să spunem ce vrem: „Vrem la gara de trenuri!”, nu la „Gara de autobuze”, unde se dusese colegul după care se ghidase prietena noastră, recepționera.

Taximetristul e în culmea furiei! Noi, a spaimei. Amuțim toți. Parcă ne și dureau obrajii de atâta amuțire. Facem cale întoarsă, trecem pe lângă hotelul care ne găzduise și din nou ne uităm una la cealaltă. De la hotel la gara de trenuri erau cel mult 3 minute. Facem ochii mari. Din nou. Nu se poate! Ba se poate! Acum îl compătimim pe taximetrist. Aproape că îi înțelegem furia pe noi și compătimim și noi. Aproape! Plutind de fericire că am pus piciorul pe pământ, că scăpăm din ghearele taximetristrului, supărate pe noi că suntem atât, dar atât de aiurite, luăm bagajele și o tulim spre peron. Povestim pe nerăsuflate ce pățirăm. Aproape că îi somăm pe ceilalți să râdă.

Iaca și trenul! Ne instalăm și coborâm pe peron. Gazdele care aflaseră de mica noastră aventură veniseră într-o suflare la gară să vadă dacă reușim totuși să parcurgem cei 100 de metri de la hotel până la gara de trenuri. Ne aduc și bomboane și alte bunătățuri. Râdem ca apucații și așteptăm să plecăm. Ne uităm îndelung la o mireasă cu mirele ei care fac poze: lângă tren (trebuie să fie aia cu trenul vieții găsim noi imediat explicația și iar ne punem pe râs), pe la ceas, mă rog, simboluri găsești în gara de trenuri câte vrei.

Și ne pornim. Suntem cam obosiți. Stăm răstigniți pe banchetele care aveau să ne devină paturi pentru o noapte. Știm că urmează runda a doua: bilete, albitură, decont, ștampile. Încerc să mă adun pentru bătălia care ne așteaptă. Dar însoțitorul de tren știe. Are experiență. Una vasta, sunt convinsă! Nici nu apucăm să deschidem gura că ne spune cu argumente raționale și cu jurăminte că nu vom avea probleme, că ne pune ștampile oriunde vrem noi, că CFR-ul e de vină (vedeți rugămintea pe care am făcut-o, la începutul acestei povestiri, în numărul 22). Nu știu cum omul ne liniștește ca prin magie. Sau suntem noi prea obosiți și valorile materiale chiar că nu au nicio relevanță.

Trenul înaintează spre țară și noi intrăm și ieșim pe rând din compartiment ca să așezăm bagajele. Mai râdem (da, tot de episodul cu gara de trenuri), mai protestăm că e cald rău, mai încuviințăm din când în când că da, dom’le, a fost bine, a meritat să venim.

Tăcem și cădem pe gânduri. În ceea ce mă privește, mă gândesc mi-am atins o nouă limită a tupeului. În ultima seară ne dusese o prietenă într-un restaurant care era special pentru că era și producător de bere, vin, din astea. Eu am cerut cu neclintire „o bere fără alcool” (să dea bine în poze). Chelnerul, blonduț și cu chică (ehee, ce vremuri!) face ochi maaari-mari și-mi spune ceva precipitat. Culmea, eu nu înțeleg și mai spun o dată și ne înțelegem: „Nu producem așa ceva! Nu producem bere fără alcool!”, îmi spune băiatul, iar eu mă simt brusc un OZN. Rămân la tradiționalul fresh. Trenul își vede de treaba lui.

„Intrați câte unul și prezentați bagajele la control!”

În scurt timp, în ușa compartimentului se opresc doi polițiști de frontieră. Acoperă cu caschetele lor toată ușa. Sunt mari cât roata carului și, evident, disproporția dintre scăfârlia purtătorului și caschetă creează în secunda doi un efect de un comic asupra căruia ar fi nepoliticos să insist. No ofence! Dar așa e! Primul, e ceva mai înalt și parcă are o privire mai blândă. Cel de-l doilea, e mic, blond și încruntat rău. Da’ rău! Ne verifică pașapoartele într-o tăcere gata de atac. Trece de noi. Și iar nu se întâmplă nimic. Și stăm. Și stăm. Și răbdarea noastră e pe sfârșite. Credeam noi! Într-un târziu, vagonul se umple de alți soldați - puști, uniforme, caschete, bocanci, încruntare, draci. Mă cam trece așa un fior, de ce să nu recunosc. Schimbăm iar priviri între noi și ridicăm sprâncenele: „Mda, nașpa!”, părem să zicem, dar doar mimăm. Și stăm. În cele din urmă, apare o doamnă mare și blondă: „Ieșiți afară din compartiment! Intrați câte unul și prezentați bagajele la control!”. Eu deja sunt cu țâfna pe mine, dar știu că am o problemă cu autocontrolul („care control?”, mi-a zis un prieten de curând și mare dreptate avea) așa că amân cât pot momentul dezlănțuirii. Intru în compartiment. Pufnesc. Trântesc. Oftez profund rău. Deschid bagajul - în care tronează la suprafață papucii coraille (de plastic), o sticlă de vodcă, o păpușă, pijamale. „Aveți țigări?”, „Nu, că m-am lăsat!” (chiar mă lăsasem atunci), „Aveți alcool?”. „Da!” îi spun gata de atac și îi arăt sticla. „Bine!”. Mă lasă în pace. Trece la bagajele unei colege, care nu-și face atâtea probleme în privința autocontrolului. Ne lasă în pace.

„Dacă ar fi să ne ia la interogatoriu, am fi foarte vulnerabili!”

Și iar stăm. Și stăm. Soldații încep să caute. Pe sub placajul de pe culoar, pe sus, pe jos. Nu mai văzusem niciodată așa ceva, prin urmare uit repede de plictiseală și mă țin și eu cu privirea cât pot după căutătorii de țigări și alte orătănii. Soldații descompun și recompun vagonul. Și iar se lasă liniștea. Și stăm. Și stăm. Ei, trecuse de o oră. Și apar și nevoile din Piramida lui Maslow. Cam pentru tot vagonul (probabil tot trenul, dar spun doar ceea ce știu). Unul câte unul, ne îndreptăm în tăcere, cu privirea plecată spre tualet (cum zice amicul Ghițulescu). E grav! E ferecată! Stăm nemișcați. Iar eu am o revelație: „Ahaaa! Este o formă de tortură!”. O comunic colegilor cu explicațiile cuvenite, mai ales că nimeni nu înțelegea nimic: „Dacă ar fi să ne ia la interogatoriu, am fi foarte vulnerabili!”. „Mda!” îmi dă dreptate cineva. Nu pierd timpul și încep să povestesc cele ce le citisem despre închisorile comuniste. Cu lux de amănunte! Parcă aș fi gata să mă lupt cu comunismul! Cu condiția să rezolvăm întâi piramida ceea.

Se schimbă osiile și un polițist îmi răspunde scurt că „Nu!”, n-am voie să cobor turist tembel pe peron să văd și eu minunea și să fac o fotografie ca omul. Este coborât cineva din tren (o fetiță asiatică, pentru care părinții nu aveau toate actele). „Aveau ei o informație ceva!” concluzionăm noi. Iată că trenul se clatină a pornire. Și chiar pornim, dar degrabă ne și oprim. Alta! Vama românească! Nu se poate! Mă apucă toți nervii pe care îi strunisem cu greu. Cu ai noștri terminăm repede că zic că suntem oameni serioși și de încredere că nu facem prostii. Am iubit spiritul românesc atunci! Din tot sufletul meu nervos! Intrăm în țară! Rezolvăm piramida. Telefonăm pe la famiile noastre. Povestim vreo două ore pe nerăsuflate experiența. Adormim relativ fericiți!

Ajung să pun piciorul pe pământ craiovean. Aprind o țigară! Acasă dau peste cap o cană de cafea serioasă și bună. Ah! Mirobolantă desfătare! Seara mă duc la Shakespeare Festival. Dau păpuși, dau bomboane „Bucuria” - cele mai frumoase.

O prietenă îmi spune vorbă bună: „Împărțiși bucurie în toată sala!”. Cu aceste cuvinte, închei aici povestea mea (există și epilog, dar este mult, mult prea sentimental).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey