Marius Dobrin

 
sus

Marius Dobrin

 

SUA, USA, SUA

 

Înainte de '89 circula o glumă:
“-Ce înseamnă USA?
-Uniunea Sovietică Ailaltă.”
Acel cuvânt, ailaltă, era esențial, era precum dincolo.
Mi-am amintit acestea pe când străbăteam șoseaua de la Ungheni la Chișinău. Fusesem deja dincolo, acum mergeam spre dincoace.

Știam deja cum arată highway, descopeream că o fostă țară din conglomeratul sovietic are, precum în America, o șosea cât se poate de dreaptă, dintr-un material destul de asemănător, trecând razant pe lângă localități. Porumb și acolo, porumb și aici. Mai verde sau mai uscat, asta e altă poveste. Șosea desenată prin spații largi, aproape pustii.

ChisinauÎn Chișinău am oprit lângă trotuar spre a întreba pe cineva despre strada 31 August. Multe ridicări din umeri, însoțite de zâmbete a scuză. Apoi un răspuns constructiv: “Mergeți înainte, peste trei cartiere”. Cum ai spune în New York, “It's three blocks from here”.
Strada cu pricina e amplasată central, e importantă și e veche, doar numele îi este mai nou. Poate că aceia care au ridicat din umeri rămăseseră cu numele vechi, Kiev. Poate că refuzau semnificația zilei de 31 august 1989, ziua în care a fost legiferată revenirea la limba română și la grafia latină. Față de acum câțiva ani, doar la instituțiile publice mai există inscripiții în limba rusă. Și încă pe acolo pe unde încă nu s-au șters din pricina uzurii, ori nu au fost înlocuite din inerția oamenilor. Am poposit în câteva seri la o terasă decorată cu gust, unde găseam mereu tineri cu afinități culturale.

ChisinauDe altfel și în scuarul din față erau postere, inscripții vopsite pe un calcan, artefacte ingenioase. Iar terasa aceasta se numește așa: Eli-Pili. Un chelner cu părul strâns în codiță a fost o gazdă primitoare, care ne-a explicat că e un restaurant rusesc, botezat simplu: Am mâncat-am băut. Și mai apoi am aflat că denumirile comerciale de sorginte rusă își păstrează înțelesul, dar cu grafia latină prin înregistrare ca marcă. Așa se face că acum există cuvinte rusești scrise cu caractere latine, precum odinioară limba română era obligată să se supună formei chirilice. Altfel, limba rusă continuă să existe în Republica Moldova. Așa cum și la Cluj sunt două limbi uzuale. Am intrat într-un depou, unde am simțit același miros de ulei ars, ca în vechile fabrici de la noi. Afișe de protecția muncii, în rusește, de zeci de ani. Muncitori despre care nu puteai spune că sunt români sau ruși, decât când veneau spre noi cu zâmbet și studiindu-ne. Curioși să știe cât costă zahărul pe la noi. Unul, mai mustăcios și mucalit, ni-i arăta pe alții, mai tineri și mai nepăsători: mancurți!

Bulevarde cu clădiri de o eleganță fanată, bulevarde ticsite de camioane sovietice încărcate cu pietriș, cu nisip, cu bolovani sau ciment, așteptând cumpărători, aliniate și răbdătoare.
Blocuri comuniste și puzderie de microbuze în rețeaua de transport în comun.
Piața Centrală, adică acel soi de corn al abundenței de legume, fructe, brânzeturi sau carne, e o încântare. Având nevoie de din ce în ce mai mult spațiu. Acum coabitează cu un bazar-labirint. Și cu o autogară. Sau, așa cum se spune pe acolo, cu o gară (de autobuze). Despre pățania Xeniei, cu gara, vă îndemn să citiți aici.
Microbuz lipit de alt microbuz, autocar strecurându-se milimetric pe lângă alt autocar, care nou-nouț, care de acum cincizeci de ani, într-o babilonie care devine reconfortantă când începi să înțelegi.

ChisinauPanouri publicitare care îndeamnă la iubirea de țară, de limbă, semne ale unei refaceri de identitate. Puncte marcate pentru viitoare monumente care să vorbească despre victimele regimului sovietic.
Am mers drept la țintă pentru bomboanele Bucuria. Știam despre coniacul Barză Neagră, dar am rămas fără grai în fața atâtor alte mărci de coniac. Adică divin. Revelația a fost, de data aceasta, vodca Standard, curgând ca un ulei dintr-o sticlă aburită pe drumul dinspre frigider către masă.

Pentru mine, ca român, o călătorie spre Chișinău este și o ocazie de a vedea semne ale trecutului, un trecut în bună parte comun prin constrângeri și modelare. De la cenușiul podului peste Prut, de la câte o stea sovietică rătăcită prin vreun colț de clădire până la câte-un monument ce mai rezistă stingher. Sentimentul de loc uitat de timp, de stranie pustietate. De pe pasarela peste calea ferată a gării Ungheni poți vedea Prutul. La o aruncătură de băț. Și vezi cu alți ochi diferența de destin. Te izbește aerul militar pe care ți-l inspiră mulțimea de uniforme. Polițiști sau militari, cu ditamai caschetele, dar și lucrători la Căile Ferate. Ușor poți cădea pradă poveștilor țesute pe seama unui tărâm despre care mai mult știi din zvonuri decât din informații reale. Așa cum poate se întâmplă la fiecare călătorie dinspre Atlantic spre Urali.
Dar mai mult decât orice, o călătorie prin Basarabia are farmec aparte pentru un român: întâlnirea unor cuvinte despre care fie nu știe nimic, fie le știe altfel. Să mergi pe străzi, să asculți oamenii, să citești inscripțiile. Un turism de dragul cuvintelor.

SUAÎn Basarabia îmi sunt familiare locurile, dar undeva în Minnesota m-am simțit acasă. De când am văzut că stâlpii de pe marginea străzilor sunt de lemn, așa cum e acela pe care-l știu în fața casei mele de pe când eram copil. De când am văzut florile pe care le avea și mama, în mica ei grădină ori pe trotuarul nostru. Flori deja uitate pe aici. Acolo, undeva în Minnesota, își vedeau netulburate de viața lor. Apoi aud și acum cadența rostogolirii peste rosturile de pe highway ale roților atâtor mașini. Mai ales camioane. Amuzantele mutre ale camioanelor americane! Totdeauna strălucitoare, cu câte o inscripție personalizată, cu șoferul cocoțat în cabină, făcând câte un semn prietenesc când trece pe lângă tine. Dar cine nu face un asemenea semn? E de-ajuns să te uiți în ochii cuiva și ai și schimbat un gest, un cuvânt. În spatele hangarului în care aveam de meșterit, un val de pământ acoperit cu iarbă tunsă, ca mai toată iarba de pe-acolo. Pe linia dintre vecini, tufe de zmeură, buruieni, copaci. Cu o viță de vie rebelă, întinzându-se pe crengile copacilor vecini. Dar nu mai sus decât se tot cocoța o veveriță. Una surată aceleia din curtea prietenului meu, Tom. Din curtea lui dar și din cea a vecinului său. Își croise galerii pe sub gard. Își croise teritoriu până pe străduța de alături.

SUAStăteam în curtea din spate, auzeam uruitul aparatelor de aer condiționat de la vecini, iar noi, la o bere Nosferatu, povesteam.
Tom mi-a arătat pietrele cu care a pavat. Eu am sărit să-i zic de ale mele. Tot așa, mutate câțiva metri, de mult, din stradă, unde își pierduseră rostul, în curte, unde și-l regăsiseră. Acum, trotuarul de asfalt din fața casei era însemnat cu cretă: primăria a decis că e timpul unei renovări. Factura va ateriza pe masa lui Tom.
Pe un stâlp, un afiș reamintește celor din cartier să fie vigilenți, să anunțe orice li se pare suspect prin jur.
În schimb, eu am căutat din priviri pe unul dintre vecini, cu care făcusem cunoștintă în primăvară. Însă era duminică seara, oameni nu se zăreau deloc.
Poate la televizor, poate în restaurante. Pentru vreo mâncare preferată, șofând mile bune ca să ajungă în vreo localitate precum Miesville. Cu 125 de locuitori, așa cum scrie pe panoul de la intrare.

SUAPrivind la mașinile din parcarea restaurantului, la mesele pline din cele două saloane, e limpede că numai clienții ar face cât încă o localitate. Adesea, oameni în vârstă. Cu pași mărunți, dar cu plăcerea simplă a unei mese în oraș. Pentru o carne de vită înăbușită, mai mult sau mai puțin pătrunsă, acoperită de sosuri mai degrabă dulci. Cu o salată ca introducere. Cu un vin local, dar noi, micul grup de români ajunși pe meleagurile alea, am făcut o pasiune pentru berea tip Pale Ale: Alaskan ori Summit. Eu am pendulat între Samuel Adams și Schell's Firebrick.
În grill-barul din downtown, Mill Street Tavern, băieții care se îngrijeau de clienți ne salutau cu bucurie. Ne-am declinat numele și ne-am amuzat de pronunția în limba celuilalt.
De altfel, în micul orășel din Minnesota mulți oameni au vrut să știe de unde sunt, cum mă cheamă, cum e în România, cum mă simt în America. De-aș fi avut timp, aș fi aflat multe povești. Cum un fost șofer pe un autobuz școlar se plictisea acum la tejgheaua unui magazin de tricouri. Un magazin, pe colț, fost cândva de pompe funebre. Și în care am coborît la subsol, unde familia fostului șofer croia acum tricourile și le imprima cu numele orașului. Prin vitrine scria: buy local. Așa am făcut.

SUAAm intrat și la Hardware. Cum scria nu doar pe firma cea nouă, dar și pe cărămizile clădirii de peste o sută de ani. Pereții acoperiți de etajere până în tavan, ticsiți cu ceea ce noi numeam odată o mie și una de articole. Lângă cassa, un bătrân cu ochi vioi, m-a întrebat dacă știu germană. Și m-a invitat să scriu în caietul deschis oaspeților. Părea că știe poveștile războiului. În toate zilele acelea, din America, am simțit că sunt într-un film. Ca atunci când într-un vis îți sunt cunoscute locurile în care, știi bine, n-ai mai fost niciodată. Priveam casele atât de cunoscute, cu prispă și balansoar, cu steagul fluturând la intrare, cu lumini discrete de când se lasă seara, fără perdele. Mergeam pe marginea drumului și mă salutam cu șoferii ce priveau mirați (pieton? acolo?!) și mă salutau cu simpatie. Am intrat în cimitirul ce avea o inscripție la intrare, rugămintea de a nu aduce decât flori naturale. Pietrele funerare, de-o palmă deasupra pământului, se pierdeau prin iarbă. Multe stegulețe și multe însemne militare. Și multe nume scandinave. Încât atunci când bătrânele sprintene de la Antiques, voind să știe de sunt plătitor de taxe, au comentat că sunt mari dările în Scandinavia, am priceput repede că m-au crezut vreunul din locurile de unde au emigrat cu ani și ani în urmă. Iar dacă m-am bucurat o dată să fiu luat drept scandinav, drag mi-a fost și a doua oară când ospătărița, în volbura unui restaurant plin de nuntași, trezindu-se cu grupul nostru la o masă, a fost convinsă că suntem texani.

Am îndrăgit oamenii aceia. Ospătărițele, ca niște mătuși, de la Country Chicken, unde am văzut ce înseamnă un breakfast american luat pe îndelete într-un ambient familial, ne învățaseră tabieturile. Dee Dee era dispusă chiar să învețe o rețetă de la noi, oricât de exotică i-ar fi părut. Doar tatăl ei era din Rocky Mountains și a văzut multe.

SUAOameni cu simplitate. Cu bucurii, cu tristeți. În duminica petrecută la Tom, pe iarba verde dintr-un parc, o familie numeroasă de mexicani ieșise la un barbeque. Câțiva pași mai încolo, un loc de joacă unde părinți sau bunici ieșiseră cu câțiva țânci. Pe holurile pustii ale unor clinici celebre răsunau pașii unor rătăciți, dar puteai ghici sentimentele dintr-o zi de luni până vineri, în sala cu scaune aranjate ca la un spectacol, unde oameni de toate culorile, într-un decor de toate culorile, așteaptă rezultatele unor analize.
În multe locuri, că e vorba de un restaurant, de o clinică ori de un oraș, la loc vizibil este un semn de la fondatori: vreun bucătar, vreun doctor, vreun morar. O fotografie, un text, poți afla povestea.
Ziua Recunoștinței este în fiecare zi.


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey